Monedă şi credit

CURS 1
MONEDA. CONCEPT, FUNCTII, FORME

I. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA MONEDEI

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind prezentă la tranzacţii sub
forma unor mărfuri obişnuite şi foarte variate. Astfel în Europa bunurile care au îndeplinit funcţia
de monedă au fost vitele, în Africa sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe, iar în Tibet
ceaiul.
Odată cu folosirea acestor bunuri ca monedă s-a ieşit din sfera trocului şi societatea a intrat
în sfera economiei de schimb. Mărfurile folosite în acest scop aveau dublu rol: pentru consum şi
pentru schimb.
Măsurarea valorii mărfurilor a fost posibilă numai prin utilizarea unui bun ca etalon
monetar. Pentru a putea fi funcţional ca etalon, un bun trebuia să fie durabil (pentru a conserva
puterea de cumpărare), să fie divizibil şi să prezinte o valoare proprie intrinsecă (suficient de mare
şi de stabilă). Astfel de bunuri au fost metalele, care s-au impus datorită proprietăţilor lor fizice
perfect adaptate celor trei funcţii ale monedei. Iniţial metalele folosite ca monedă au fost comune
(cupru, bronz, fier) ca mai apoi să fie utilizate metalele preţioase (aur, argint).
Odată cu dezvoltarea schimbului apare un dezechilibru între cererea şi oferta de monedă-
marfă ceea ce a dus la necesitatea găsirii altor forme de monedă. Apare astfel moneda de hârtie
(bancnotele sau moneda fiduciară) şi moneda de cont (scripturală). În secolele XVII-XVIII în
Ţările de Jos, Suedia şi Anglia îşi fac apariţia biletele de bancă şi moneda de cont. Emisă de
bănci, moneda de hârtie putea fi schimbată oricând de purtător în monedă metalică la ghişeele
băncii, fiind garantată cu rezerva de aur monedă deţinută de banca emitentă.

II. CONCEPTUL DE MONEDĂ

După cum s-a văzut deja, de-a lungul vremii moneda a fost reprezentată de mărfuri, a fost
confecţionată din metale nepreţioase şi preţioase. Mai târziu au apărut bancnotele emise de bănci
private. Astăzi utilizăm la plată atât bancnote emise de autoritatea monetară cât şi cecuri ale unor
bănci private emise pe baza disponibilului dintr-un cont bancar sau pe baza unei linii de credit. De
asemenea, în ultimii ani se utilizează din ce în ce mai des moneda electronică prin intermediul
cărţilor de credit/debit sau prin servicii de e-banking. Astfel moneda apare des în conversaţiile
curente. Totuşi se pune problema: ce reprezintă ea pentru economişti?
Unii economişti definesc moneda ca fiind totalitatea împrumuturilor de orice fel acceptate
pentru plata bunurilor şi serviciilor ori pentru stingerea obligaţiilor. Evident partea de moneda
efectivă constând în bancnote şi monede se încadrează în definiţia de mai sus. Astfel am
determinat o parte a monedei. Unii utilizatori de monedă identifică banii cu moneda. Totuşi
definirea monedei ca fiind bancnote şi monede ar simplifica prea mult conceptul şi limitarea nu ar
deservi mediul economic. Dacă luăm de exemplu cecul, acesta este acceptat pentru plata bunurilor
şi serviciilor sau stingerea obligaţiilor, astfel el poate fi asimilat monedei, respectând definiţia de
mai sus. De asemenea şi depozitele bancare pot fi convertite rapid în monedă efectivă sau cecuri.
După cum se observă din exemplele considerate există mai multe elemente care pot fi asimilate
monedei, iar definiţia poate fi perfecţionată.
Un alt aspect adus în atenţie, este cel care se referă la relaţia monedă - avere. Aparent
averea înseamnă bani, banii înseamnă monedă şi atunci identificăm averea cu moneda?
Monedă şi credit

Clarificând situaţia economiştii fac distincţie între moneda lichidă şi depozitele bancare pe de o
parte şi alte bunuri şi bogăţii care alcătuiesc averea (terenuri, maşini, case, obiecte de artă,
bijuterii etc)
O altă problemă apare atunci când se pune problema asimilării veniturilor la monedă.
Trebuie precizat că veniturile sunt fluxuri financiare raportate la unitatea de timp.
Ca urmare a observaţiilor făcute putem da următoarea definiţie:
Moneda reprezintă totalitatea instrumentelor acceptate la plata bunurilor şi serviciilor
sau pentru stingerea obligaţiilor făcând distincţie între monedă pe de o parte şi avere sau venituri
pe de altă parte.

III. FUNCTIILE MONEDEI

După cum se observă discuţia despre monedă are valenţe multiple şi naşte controverse. De
aceea ţinând cont de aspectele sale extrem de diverse şi pentru a înţelege mai bine noţiunea de
monedă ne vom referi la funcţiile sale principale:
a) moneda - instrument unic al tranzacţiilor;
b) moneda - etalon al valorii;
c) moneda - rezervă a valorii.

a) Moneda - instrument unic al tranzacţiilor

Într-o economie de schimb moneda este instrumentul prin intermediul căruia se efectuează
tranzacţiile. Utilizarea monedei ca instrument unic al tranzacţiilor asigură eficienţa unei economii
prin minimizarea timpului de transformare în bunuri şi servicii. Utilitatea monedei se poate vedea
mai uşor dacă aducem în atenţie economia de troc, o economie fără monedă, în care bunurile şi
serviciile se preschimbau pe alte bunuri şi servicii. Trocul prezintă dificultăţi majore:
 presupune întâlnirea a doi parteneri de schimb, fiecare dorind în acelaşi moment să se
lipsească de un bun pe care celălalt vrea să-l dobândească;
 posibilitatea de comparaţie între bunurile ce urmează a fi schimbate;
 divizibilitatea bunurilor ce se propun a fi schimbate.
În zilele noastre trocul mai poate apărea în situaţii deosebite: momente de incertitudine, fie
de ordin general (în caz de conflict armat sau dezastre naturale), fie de ordin monetar (în cazul
dereglării sistemelor monetare naţionale sau internaţionale). În pofida marelui avantaj al monedei,
trocul reapare datorită unor procese inflaţioniste puternice sau în cazul instituirii preţurilor
controlate.

b) Moneda - etalon al valorii

Funcţia de etalon al valorii se referă la capacitatea monedei de a măsura valoarea bunurilor
şi serviciilor tranzacţionate şi din punct de vedere istoric a fost prima care s-a manifestat,
deoarece odată cu sporirea şi diversificarea bunurilor oferite la schimb a devenit necesară o
referinţă unică.
Pentru a îndeplini funcţia de etalon moneda trebuie să aibă o serie de caracteristici. O
condiţie necesară pentru asigurarea unui schimb în condiţii de credibilitate este invariabilitatea
monedei în calitate de etalon. În caz contrar o reducere a valorii monedei etalon va afecta
interesele posesorului, avantajând pe cel care o datorează şi aducând prejudicii celui care o
posedă. Cu toate că moneda trebuie să fie constantă, puterea ei de cumpărare fluctuează, respectiv
scade în perioada de creştere a preţurilor şi invers.
De-a lungul istoriei, funcţia de etalon a fost îndeplinită iniţial de o serie de bunuri
obişnuite (care erau mai căutate), apoi de metale preţioase, de valute, pentru ca astăzi să
funcţioneze un nou etalon: putere de cumpărare.
Monedă şi credit

c) Moneda - rezervă a valorii

Într-o economie de troc schimbul a două bunuri este instantaneu. Într-o economie
monetară schimbul se disociază în două operaţiuni diferite: vânzare şi cumpărare. Între cele două
tranzacţii moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare,
un instrument permanent de rezervă a valorii.
Moneda face parte din patrimoniul oricărui agent economic alături de alte active: active
cvasimonetare (depozite la termen); active financiare (acţiuni şi obligaţiuni); active reale (bunuri
imobiliare).
Faţă de aceste active moneda prezintă trei mari diferenţe:
 un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu lichiditatea;
 un randament nul;
 constantă a valorii nominale.
Constituirea acestor rezerve monetare se justifică prin nesincronizarea dintre încasări şi
plăţi şi incertitudinea viitorului. Sunt şi alte bunuri care pot constitui rezervă a puterii de
cumpărare. Pe termen lung unele active de rezervă conservă chiar mai bine decât moneda puterea
de cumpărare, dar implică costuri de conversie. Astfel cei care decid să deţină un alt activ de
rezervă trebuie să folosească moneda pentru a dobândi acel activ. Ulterior, dacă doresc să obţină
mărfuri trebuie să schimbe activul de rezervă în monedă. Ambele tranzacţii monedă-activ şi activ-
monedă implică un cost. Deci lichiditatea este proprietatea care diferenţiază moneda de alte active
de rezervă.
Lichiditatea unui activ depinde de:
 cât de uşor poate fi cumpărat sau vândut;
 costul de cumpărare- vânzare a activului;
 previzibilitatea şi stabilitatea preţului său.
Moneda (în sens restrâns) are o lichiditate perfectă. Un alt avantaj al monedei faţă de alte
active este conservarea puterii de cumpărare pe termen scurt. În concluzie se poate spune că
moneda constituie cel mai bun instrument de conservare a bogăţiilor, pe termen scurt, calitate care
face din ea un activ fără riscuri.
Monedă şi credit

CURS 2
VALUTE ŞI DEVIZE

Plăţile în relaţiile internaţionale se efectuează în valută. Prin valută se înţelege moneda

naţională a unei ţări deţinută de o persoană fizică sau juridică străină atunci când este utilizată în
operaţii şi tranzacţii internaţionale.
Clasificarea valutelor se poate face din mai multe puncte de vedere. Câteva categorii sunt
prezentate în continuare.

A. Valuta poate fi:

 efectivă: este formată din biletele de bancă şi moneda divizionară şi este utilizată mai
ales în deplasările persoanelor în străinătate în interes de serviciu sau în scop turistic. Este un
activ cu o lichiditate foarte mare.
 în cont: apare ca un disponibil la o bancă. Plăţile din cont se efectuează prin operaţii
bancare curente, prin intermediul instrumentelor de plată (cecuri, viramente bancare, ordine de
plată şi altele). Se caracterizează printr-o lichiditate mare.
 de rezervă: sunt monedele naţionale ale unor ţări, utilizate ca instrumente de rezervă de
alte ţări şi fac parte din rezervele internaţionale folosite în acoperirea deficitelor balanţelor de
plăţi.

B. După criteriile de schimb dintr-o valută în alta, deosebim:

 valute convertibile, care pot fi schimbate în mod liber fără restricţii în ceea ce priveşte
suma, deţinătorul sau scopul în care se utilizează.
 valute neconvertibile: nu se pot schimba liber într-o altă valută.
Din punct de vedere al ariei geografice de aplicare convertibilitatea valutară poate fi:
o internă, care se referă la însuşirea legală pe care o are o monedă de a se preschimba pe
alta pe un teritoriu delimitat al ţării de origine;
o externă: o monedă care poate fi schimbată fără restricţii privind teritoriul. O valută
care are convertibilitate externă este o monedă convertibilă.
În tranzacţiile internaţionale pe lângă valute şi într-o proporţie mult mai mare se utilizează
titlurile de credit pe termen scurt care poartă denumirea de devize. Devizele folosite în tranzacţiile
internaţionale sunt titluri de credit pe termen scurt sub formă de cambii, bilete la ordin, cecuri
exprimate într-o monedă străină.
Cambia este un instrument de plată specific economiei de piaţă, efect de comerţ şi
instrument de credit folosit în relaţiile dintre partenerii de afaceri. Ea se găseşte sub forma tratei şi
a biletului la ordin. Câteodată în literatura de specialitate cambia se identifică cu trata. Totuşi
operaţiunile cambiale se referă atât la trata/cambie cât şi la biletul la ordin. În România formularul
pentru titlul de credit în care apar 3 parteneri se numeşte cambie, iar cel în care apar 3 parteneri
bilet la ordin.
Trata (cambia) este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în legătură în
procesul creării sale trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Titlul este emis de trăgător,
care dă un ordin trasului de a efectua o plată în favoarea beneficiarului sau la ordinul său.
Decizia şi iniţiativa emiterii cambiei aparţine trăgătorului care în dorinţa de a mobiliza
creanţa deţinută faţă de tras, alege o datorie mai mică sau egală pe care să o stingă. Accelerarea
plăţii datoriilor prin mobilizarea creanţelor este un scop şi o preocupare permanentă a
managementului financiar. Pe parcursul duratei de viaţă, de la emitere până la plata la scadenţă,
Monedă şi credit

cambia se poate sconta, poate circula prin gir, se poate avaliza, pot apare intervenienţi în plata
acesteia, neplata se poate ataca prin protest.
Eficienţa şi siguranţa cambiei este dată şi de posibilitatea de avalizare, posibilitatea de
intervenţie şi de recuperarea pe cale de excepţie a cambiei, prin instituţia protestului cambiei.

OPERAŢIUNILE CAMBIALE

Avalizarea este o operaţiune cambială prin care un terţ (de obicei o bancă) se obligă să
plătească în locul debitorului (trasul) la scadenţă în cazul în care acesta nu-şi onorează obligaţiile
de plată. Avalul poate garanta integral sau parţial plata sumei. Avalul este, însă, necondiţionat şi
nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale de garanţie. Avalul trebuie dat pe formularul
cambiei şi se exprimă prin cuvintele: „pentru aval”, pentru „garanţie” sau „pentru siguranţă” şi se
semnează de către avalist. Avalistul însă, trebuie să indice numele persoanei în favoarea căreia s-a
dat avalul.
Scontarea. În situaţia în care beneficiarul unei cambii doreşte să transforme înscrisul în
lichidităţi se poate adresa unei bănci comerciale şi efectuează operaţiunea de scontare. Banca îi
eliberează suma înscrisă pe cambie mai puţin dobânda pe perioada de până la scadenţă.
Operaţiunea se numeşte scontare, iar dobânda se numeşte taxa scontului.
Rescontarea. La rândul lor băncile comerciale în perioada de până la scadenţă pot
transforma în lichidităţi portofoliul lor de cambii prin rescontare la banca centrală. Aceasta din
urmă eliberează suma înscrisă pe cambii mai puţin taxa rescontului - dobânda de până la
scadenţă. Taxa rescontului este mai mică decât taxa scontului.
Andosarea. În situaţia în care beneficiarul unei cambii doreşte să-şi stingă o obligaţie faţă
de un partener de afaceri poate recurge la operaţiunea de andosare. Ea se face prin înscrierea
datelor noului beneficiar pe dosul cambiei.
Biletul la ordin este un titlu de credit, sub semnătură privată care pune în legătură în
procesul creării sale două persoane: subscriitorul sau emitentul şi beneficiarul. Titlul este emis de
subscriitor în calitate de debitor, care se obligă necondiţionat să plătească o sumă de bani fixată, la
un anumit termen sau la prezentare, unei alte persoane, denumită beneficiar care are calitatea de
creditor. Calitatea de debitor provine dintr-un raport comercial de bază. Dacă scadenţa nu este
arătată în înscris, biletul la ordin este considerat plătibil la vedere. Biletul la ordin participă la
toate operaţiunile cambiale.
Cecul este un instrument de plată care pune în legătură în procesul creării sale trei
persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul. Instrumentul este creat de trăgător care, în baza unui
disponibil constituit în prealabil la o societate bancară, dă ordin necondiţionat acesteia, care se
află în poziţia de tras, să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau însuşi
trăgătorului emitent aflat în poziţie de beneficiar. Cecul tras în favoarea trăgătorului însăşi este un
instrument de ridicare de numerar din bancă
Operaţiunile specifice sunt: trăgătorul emite cecul, posesorul legitim îl încasează iar trasul îl
plăteşte. În acest scop societatea bancară eliberează clientului său (emitent şi trăgător), mai multe
formulare necompletate, pe care acesta le va putea transforma în cecuri, în limita disponibilităţilor
bancare. Emiterea de cecuri peste această limită sau în lipsa acestora constituie un incident de
plăţi care constituie o infracţiune ce se pedepseşte conform legii penale.
Monedă şi credit

CURS 3
SISTEME MONETARE NAŢIONALE

ELEMENTELE COMPONENTE ALE SISTEMELOR MONETARE NAŢIONALE

În cadrul sistemelor monetare naţionale se reglementează emisiunea şi retragerea din

circulaţie a monedei. De-a lungul timpului sistemele monetare au evoluat, dar în ceea ce priveşte
formarea trebuie amintite elementele componente mai reprezentative şi anume:
 unitatea monetară;
 baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu şi fără valoare integrală;
 modul de emisiune şi de punere în circulaţie a bancnotelor;
 emisiunea şi circulaţia cecurilor şi a altor instrumente de plată.
Unitatea monetară este stabilită de autoritatea monetară a ţării şi definirea ei implică
analiza a trei elemente caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi cursul de schimb.
Valoarea paritară reprezintă conţinutul valoric al unităţii monetare naţionale stabilit prin
lege de autoritatea monetară centrală. În funcţie de etalonul monetar de-a lungul timpului au
existat mai multe modalităţi de definire:
a) În cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur-monedă, valoarea paritară era
definită invariabil printr-o cantitate de metal preţios. Exemplu: dolarul SUA era definit în 1933
într-un conţinut de 1,5 g aur, iar în 1934 în urma devalorizării conţinutul era definit prin 0,888671
g aur, valoare menţinută până în 1971.
b) Odată cu trecerea la etalonul aur-devize valoarea paritară s-a definit altfel decât printr-o
cantitate de aur. Statutul din 1944 al Fondului Monetar Internaţional a stabilit că o ţară membră îşi
poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA. Dolarul american
îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul sistemului monetar internaţional nou creat.
c) Statutul modificat de Fondul Monetar Internaţional în 1971, prevede posibilitatea
definirii valorii paritare prin raportarea la DST (drepturi speciale de tragere). Definirea în DST a
valorii paritare presupune luarea în considerare a unui coş de monede. Practica monetară a impus
treptat definirea valorii paritare prin puterea de cumpărare a unităţii monetare.
Paritatea monetară. Stabilirea raportului valoric între două unităţi monetare este posibil
numai în condiţiile în care fiecare din cele două monede au o valoare paritară. În cazul în care
valorile paritare erau definite printr-o cantitate de aur paritatea obţinută prin raportul dintre ele se
numea paritate aur sau metalică. În cazul în care valorile paritare ale unor monede naţionale erau
exprimate într-o valută prin raportarea lor rezulta paritatea valutară.
Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin
intermediul cursului valutar (de schimb). Ca ordin de mărime paritatea era sinonimă cu cursul
oficial. Având în vedere faptul că valorile paritare au fost menţinute multă vreme nemodificate,
parităţile erau şi ele de mărimi fixe reflectându-se în fixitatea cursurilor oficiale (cursuri paritare).
În cadrul sistemelor monetare actuale, comparaţia are în vedere puterile de cumpărare ale
unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. În prezent acest curs este cunoscut sub forma
parităţii puterii de cumpărare şi reprezintă punctul de plecare în formarea cursului de piaţă stabilit
pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta. Cursul de schimb reprezintă preţul unei
monede exprimat într-o altă monedă cu care se compară.
Alături de alţi factori de politică financiar monetară cursul de schimb a fost şi este frecvent
utilizat ca instrument de încurajare a schimburilor externe şi de echilibrare valutară. Devalorizarea
1
Monedă şi credit

şi deprecierea efectuate în scopul pătrunderii şi menţinerii pe pieţele externe a produselor

naţionale formează conţinutul politicii de dumping valutar – care se bazează pe mobilitatea mult
mai mare a cursului de schimb în raport cu modificarea mai lentă a preţurilor naţionale.
Baterea şi circulaţia monedei ca element reprezentativ al sistemului monetar naţional se
referă la baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu valoare integrală (confecţionate din
metale preţioase) şi la emiterea şi circulaţia monedei fără valoare integrală.

Baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu valoare integrală

Monedele cu valoare integrală sunt caracterizate de faptul că au valoarea intrinsecă egală
cu valoarea nominală. De exemplu în 1933, 1 $ era egal cu 1,5 g Au şi avea un conţinut de 1,5 g
Au; evident moneda de 10 $ = 15g Au şi cântărea 15 g.
Specificul acestei perioade este baterea liberă - dreptul oricărei persoane de a prezenta la
monetăria statului metalul monetar sub formă de lingouri pentru a fi transformat în monedă. Statul
încasa pentru serviciul prestat un comision (taxă) stabilită procentual din valoarea metalului
monetar.
Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a constituit un element important al
mecanismului intern de reglare a circulaţiei monetare. Dacă cererea de monedă înregistra o
tendinţă de creştere, acest fapt se manifesta prin reducerea "preţului" aur - lingou, fapt ce-i
avantaja pe posesorii de monede şi îi stimula pe deţinătorii de lingouri să le transforme în monede
şi invers.

Baterea şi punerea în circulaţie a monedelor fără valoare integrală

Satisfacerea nevoilor de monedă implică şi utilizarea unei monede de valoare mai mică a
cărei batere din metale preţioase era foarte costisitoare. S-a impus deci folosirea metalelor
nepreţioase pentru baterea monedei divizionare, dar pentru acestea baterea nu mai putea fi liberă.
Statul a monopolizat mecanismul de batere a monedei divizionare, confecţionate din metale
obişnuite (aramă, nichel, zinc). Mai târziu prin apariţia bancnotelor a apărut o altă categorie de
monede (de valoare mai mare) fără valoare integrală.
Pentru toate aceste monede valoarea intrinsecă este mult mai mică decât valoarea
nominală. Din diferenţa dintre valoarea nominală şi valoarea intrinsecă a monedelor rezultă un
câştig care reprezintă un venit al statului.

Emisiunea şi punerea în circulaţie a bancnotelor a fost iniţial o decizie a băncilor

comerciale. Ulterior, sistemele monetare s-au dezvoltat, autoritatea monetară a fiecărei ţări a
devenit responsabilă pentru stabilitatea monetară şi ca urmare emisiunea de monedă a ajung
prerogativul exclusiv al băncilor centrale.

2
Monedă şi credit

CURS 4
CONVERTIBILITATEA SI CURSUL DE SCHIMB

CLASIFICAREA SISTEMELOR MONETARE

În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat practica monetară a consacrat mai
multe tipuri de sisteme monetare:
 sisteme monetare având drept etalon metalul monetar în raport cu care au funcţionat
sisteme monetare bimetaliste - care au ca dublu etalon aurul şi argintul şi sisteme monetare
monometaliste - care au ca etalon aurul ori argintul şi
 sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
În cadrul sistemelor monetare bimetaliste se distinge bimetalismul integral şi
bimetalismul parţial. Diferenţa între cele două sisteme este următoarea: în bimetalismul integral
moneda se bătea liber atât din aur cât şi din argint, iar între cele două metale exista un raport legal.
Bimetalismul parţial prevedea restricţii privind baterea monedei din argint, iar legătura valorică
între aur şi argint nu era fixată. Sistemele monetare bimetaliste nu au rezistat foarte mult timp
deoarece raportul între monedele din aur şi argint crea dificultăţi în circulaţie. Moneda mai
puternică sau metalul mai căutat ducea la fenomenul de tezaurizare pentru una din monede, cea
mai puţin căutată rămânând în circulaţie. Această lege fundamentală a fost enunţată de Gresham2
astfel: moneda rea scoate din circulaţie moneda bună.
Sistemul monetar al României s-a înfiinţat în anul 1867 ca sistem monetar bimetalist şi a
fost menţinut până în anul 1890. Bimetalismul a stat şi la baza înfiinţării sistemelor monetare ale
ţărilor dezvoltate. Anglia a adoptat bimetalismul în anul 1716, Franţa în anul 1803, SUA în anul
1792.
În sistemele monometaliste, rolul de etalon monetar îi revenea unui singur metal: ori aur
ori argint. După metalul folosit ca etalon sistemele naţionale s-au distins în: silver standard şi
gold standard. Cele mai răspândite au fost cele bazate pe etalonul aur.
Chiar dacă prin adoptarea unui singur etalon s-a rezolvat problema raportului între metale,
dezvoltarea economică mondială a dus la creşterea nevoilor de monedă, ceea ce nu era în
concordanţă cu cantitatea existentă de aur.
În funcţie de situaţia naţională, de nevoile economiilor şi de gradul de dezvoltare a
schimburilor de-a lungul timpului s-au distins mai multe tipuri de sisteme monetare
monometaliste:
A) Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-monedă (gold specie standard);
B) Sisteme monetare bazate pe etalonul aur-lingouri (gold bullion standard);
C) Sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur-devize (gold exchange standard);
Sistemele bazate pe etalonul aur-monedă sunt cele clasice. În cadrul lor circulaţia aurului
se făcea în mod liber atât pentru decontări interne cât şi pentru cele externe. De asemene baterea
monedei se făcea în mod liber, iar convertibilitatea din aur în monedă şi invers se făcea la preţul
stabilit de stat. Acest sistem a funcţionat atâta timp cât au existat rezerve suficiente de aur.
În sistemele bazate pe etalonul aur-lingouri, alături de monedele din aur, circulau
bancnotele convertibile în lingouri. Pentru plăţile externe se utiliza în cele mai multe cazuri aurul.
Bancnotele aveau acoperire în aur în procent de 30-40 la sută, iar convertibilitatea era limitată.
În sistemele bazate pe etalonul combinat aur-devize, monedele naţionale erau garantate
prin aur sau titluri de creanţă exprimate într-o monedă străină, numite devize. Astfel o monedă a
unei ţări era definită prin raportarea la o valută. Sistemul a permis dezvoltarea schimburilor
internaţionale, dar a dus şi la conectarea economiilor prin monedă. Instituţionalizarea sistemului

2
Gresham, finanţist englez, fondatorul Bursei din Londra, secolul al XVI-lea
Monedă şi credit

aur-devize s-a făcut la Conferinţa Monetară şi Financiară de la Bretton Woods, în anul 1944 odată
cu formarea Sistemului Monetar Internaţional.
După renunţarea la etalonul aur- devize a avut loc o separare totală a monedelor naţionale
de aur. Pentru etapa actuală definitoriu este etalonul putere de cumpărare.

INDICELE PUTERII DE CUMPARARE

Indicele puterii de cumpărare exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi
achiziţionată cu o unitate monetară şi este invers proporţional cu indicele preţurilor de consum.
Acesta din urmă se determină pornind de la un coş de bunuri şi servicii specifice unui mediu
economic.
Indicele preţurilor de consum reprezintă raportul între valoarea coşului de bunuri şi
servicii exprimate în preţurile anului curent şi valoarea aceluiaşi coş exprimate în preţurile anului
de bază. Formula de calcul este următoarea:
n
 q i0  p i1
I p  i 1
n
 q i0  p i0
i 1
unde:
qi0 - cantitatea de bun/serviciu de tip "i" din coş
pi0 - preţul bunului/serviciu de tip "i" din coş în anul de bază
pi1 - preţul curent al bunului/serviciu de tip "i" din coş în anul curent
Ca urmare Indicele puterii de cumpărare Ipc se determină după formula:
Calculul indicelui puterii de cumpărare este util şi în cazul comparării a două sau mai
multe monede şi are relevanţă în determinarea cursului de schimb.

CONVERTIBILITATEA MONETARĂ ŞI CURSUL DE SCHIMB

Convertibilitatea este un concept de bază în definirea şi înfiinţarea sistemelor monetare
naţionale şi prezintă o importanţă majoră în crearea unui climat de siguranţă atât de necesar pentru
desfăşurarea schimburilor internaţionale.
Prin convertibilitate se înţelege dreptul oricărei persoane de a schimba moneda naţională
a unei ţări într-o altă monedă naţională pe o piaţă liberă fără restricţii privind suma, scopul, locul
sau calitatea celui care efectuează operaţiunea. Există mai multe clasificări ale monedelor
naţionale ţinând cont de convertibilitate. Clasificarea stabilită prin Statutul Fondului Monetar
Internaţional împarte monedele ţărilor membre în trei categorii:
 monede convertibile;
 monede neconvertibile;
 monede liber utilizabile.
Pentru ca moneda unui stat membru FMI să fie convertibilă, ţara emitentă trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii referitoare la plăţile şi transferurile internaţionale, evitarea
practicilor valutare discriminatorii, colaborarea în domeniul politicilor valutare.
În cazul în care condiţiile nu sunt respectate monedele sunt declarate neconvertibile, iar
participarea acestor monede la schimburile internaţionale se poate face în condiţii foarte
restrictive.
Dacă o monedă este utilizată la scară largă în plăţile şi transferurile internaţionale şi este
negociabilă pe principalele pieţe valutare internaţionale atunci ea devine monedă liber utilizabilă.
Dintre monedele actuale, sunt considerate liber utilizabile: dolarul american, euro, yenul japonez
şi lira sterlină.
Cursul de schimb sau rata de schimb este preţul unei monede exprimat în altă monedă.
Determinarea cursului de schimb este rezultatul confruntării între cererea şi oferta de monedă.
Monedă şi credit

Cursul de schimb al unei monede poate fi privit şi ca o putere de cumpărare externă.

Elementele considerate în calculul cursului de schimb duc la valori diferite şi la concepte diferite,
cum ar fi cursul nominal şi cursul real.
Cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o alta şi măsoară preţurile relative
pentru cele două monede naţionale. Conceptul este important din punct de vedere monetar.
Cursul real exprimă preţul monedelor naţionale prin intermediul preţurilor mărfurilor
dintr-un coş de bunuri şi servicii. Modul de calcul pentru cursul real de schimb (curs economic)
este prezentat în continuare.

Determinarea cursului real de schimb (cursul economic)

Calculul cursului real de schimb se face cu ajutorul unui coş de produse şi servicii
comercializate în ambele ţări. Dacă se cunosc preţurile produselor în fiecare monedă parte,
precum şi ponderea produselor în coşul considerat cursul real va fi media ponderată a cursurilor
de revenire calculat pentru fiecare produs în parte. Formula de calcul este:
n
Crs   a i  Cri
i 1
unde:
Crs = cursul real de schimb;
ai = ponderea produsului în tranzacţiile internaţionale;
Cri = cursul de revenire al produsului calculat după formula:
Pi Pi
Cri  A sau Cri  B
Pi B Pi A
PiA, PiB reprezintă preţurile produsului "i" în ţările A şi B exprimate în moneda naţională.

Metoda fixingului
Determinarea cursului de schimb ca rezultat al cererii şi ofertei de valută se face prin
metoda fixingului. Metoda fixingului este utilizată atât pe piaţa valutară pentru determinarea
cursului de echilibru, cât şi în piaţa financiară pentru stabilirea cursului activelor financiare.
Aplicabilitatea largă a metodei îi conferă o importanţă deosebită în cadrul operaţiunilor de pe
piaţa monetară sau piaţa de capital. Stabilirea cursului de echilibru prin metoda fixing-ului
presupune parcurgerea a două etape:

Etapa I. Centralizarea ofertei şi cererii de la băncile comerciale autorizate să participe la cotaţie.

Centralizarea se face separat pentru ofertele de cumpărare şi separat pentru cele de vânzare în
ordine descrescătoare a cursului oferit şi respectiv crescătoare. Cursurile pot fi cursuri “au mieux”
şi cursuri limită maximă pentru oferta de cumpărare şi minimă pentru cea de vânzare.

Etapa a II-a. Stabilirea cursului de echilibru se realizează astfel:

Pasul 1: toate cursurile sunt ordonate descrescător;
Pasul 2: ofertele de cumpărare se cumulează pentru fiecare nivel de curs începându-se cu
ofertele la cursul cel mai mare până la cursul cel mai mic (de sus în jos);
Pasul 3: toate ofertele de vânzare se cumulează pentru fiecare nivel de curs începându-se
cu ofertele la cursul cel mai mic până la cursul cel mai mare (de jos în sus);
Pasul 4: în funcţie de sumele cumulate ale ofertelor de vânzare şi cumpărare se stabileşte
pe fiecare nivel al cursului volumul posibil al tranzacţiilor în limita sumei cumulate celei mai
mici;
Pasul 5: cursul de echilibru se stabileşte la nivelul la care volumul posibil al tranzacţiilor
este maxim.
Monedă şi credit
 Curs 5 Moneda si Credit

SISTEMUL MONETAR INTERNAŢIONAL

I. PREMISELE FORMARII SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL

La sfârşitul primului război mondial, sistemul monetar al aurului a luat sfârşit în mod
inevitabil. A urmat o perioadă de mare instabilitate pentru economia mondială, agravată de
problema refacerii postbelice. Două tentative de reconstituire a sistemului monetar al aurului, în
1925, respectiv în 1936, au avut o viaţă scurtă. În cursul anilor ’20, s-au acumulat grave tensiuni
care au dus rapid la marea recesiune.
Primul război mondial şi inflaţia care a generat-o a fost cel care a pus capăt sistemului
etalonului aur şi care a zdruncinat supremaţia lirei sterline. Până în acel moment lira sterlină
avea o poziţie aparte la nivel mondial datorită manipulării ratei scontului la Londra: prin
creşterea acestei rate se atrăgeau capitalurile străine. Vechile parităţi nu mai oglindeau noile
situaţii şi repartizarea stocului de aur la nivel mondial era inegală (în favoarea Statelor Unite).
Războiul a accelerat creşterea datoriilor şi a deficitului comercial pentru mai multe state şi în
aceste condiţii stocul de aur mondial era insuficient. Ca o soluţie de moment s-a recurs la
devalorizarea considerabilă a monedelor în raport cu metalul preţios şi a avut loc o mare
emisiune de bilete de bancă, care a generat o inflaţie puternică. Această situaţie de dezechilibru
monetar a născut ideea întoarcerii la etalonul aur.
Conferinţa de la Genova asupra reconstrucţiei economice a Europei (1922) caută să
restabilească echilibrul monetar la nivel mondial prin introducerea etalonului aur-devize.
Participanţii doreau ca:
 monedele să fie garantate în aur sau devize convertibile în aur. Astfel devizele se
împărţeau în două categorii: devize cheie (convertibile în aur) şi devize periferice (neconvertibile
în aur);
 convertibilitatea bancnotelor să fie limitată la lingouri.
În 1923 John Maynard Keynes critică întoarcerea la aur estimând că nu ar trebui
sacrificat echilibrul interior în favoarea celui exterior şi că politicile de deflaţie destinate
stabilizării cursului de schimb sunt periculoase.
"În realitate, etalonul aur este deja o replică barbară. Toţi, de la guvernatorul Băncii
Angliei până la cel mai neînsemnat dintre noi, avem interesul primordial de a conserva
stabilitatea afacerilor, a preţurilor şi a utilizării forţei de muncă şi este puţin probabil că atunci
când va trebui să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în folosul unei dogme
uzate".1
Referirile următoare se vor face pentru a avea o imagine asupra a ceea ce a constituit
întoarcerea la etalonul aur şi care au fost implicaţiile monetare în câteva ţări recunoscute ca
puteri monetare pentru perioada respectivă.
Pentru a înţelege mai bine problemele cu care s-au confruntat statele în acea perioadă
sunt prezentate în continuare pe scurt situaţiile din Germania, Marea Britanie, Franţa şi Japonia.
Afectată de război, Germania se confrunta cu hiperinflaţie ceea ce a dus la prăbuşirea
monedei naţionale. În anul 1924 vechea monedă a fost schimbată cu una nouă numită
Reichmark, cu o valoare redefinită Emisiunea de monedă era garantată în proporţie de 40% prin
rezerve de devize şi aur ale băncii centrale. În încercarea de găsi o cale spre stabilitate Germania
este prima ţară care se întoarce la etalonul aur (1924).
În cazul Marii Britanii, Comitetul de experţi Cunliffe cere în 1918 ca lira sterlină să-şi
redobândească puterea de cumpărare din 1914 prin susţinerea activităţii bancherilor britanici.
Astfel în anul 1925 lira sterlină devine convertibilă în aur la aceeaşi paritate ca în 1916, numai
că preţurile erau cu 70% mai mari decât în acea perioadă. Paritatea nefondată a lirei a dus la un

1
J.M. Keynes -Tratat asupra reformei monetare
 Curs 5 Moneda si Credit

dezastru economic şi la dezechilibrarea balanţei de plăţi prin scăderea volumului exporturilor

ceea ce a făcut ca Anglia să nu beneficieze de expansiunea economică din 1925-1929.
Politica economică condusă de ministrul de finanţe W. Churchill a fost criticată puternic
de Keynes în pamfletul "Consecinţele economice ale Domnului Churchill".

Tabel 3.1. Abandonul definitiv al aurului

Suspendarea Întoarcerea la
State Abandonul definitiv
etalonului aur etalonul aur
Germania 1914 1924 1933*
Anglia 1914 1925 1931
Franţa 1914 1928 1936
Japonia 1917 1930 1931
Statele Unite 1933 1934 1971**
* Oficial marca germană nu s-a devalorizat, dar această convertibilitate este supusă unor restricţii cantitative draconice
** $ a rămas convertibil în aur în timpul celui de-al doilea război mondial şi valoarea sa din 1934 (35$/ uncie) nu s-a schimbat
până în 1971
Sursa: F. Teulon, "Sistemul monetar internaţional", Institutul European, Iaşi, 1998

În Franţa, inflaţia moştenită de pe urma războiului şi criza finanţelor publice duce la

prăbuşirea francului în iulie 1924, când 1£ = 240 FF faţă de 25 FF cât valora în 1914.
Raymond Poincaré a angajat o politică de stabilizare a cursului de schimb bazată pe
activitatea Casei autonome de amortizare (care avea resurse proprii provenite în mare parte din
taxele pe tutun) căreia îi încredinţează consolidarea bonurilor Apărării Naţionale ceea ce duce la
o devalorizare a francului cu 4/5 şi întoarcerea la etalonul aur.
În Japonia ministrul de finanţe Jnoue Junnsuke a ales o politică de deflaţie: scăderea
salariilor, reducerea creditelor acordate întreprinderilor, ceea ce a generat de asemenea criză
financiară şi importante scurgeri de aur în afara ţării.
Această situaţie de dezechilibru monetar şi economic a făcut ca preţurile produselor
manufacturate în ţările industrializate să se reducă, în perioada 1929-1933, cu aproape 40%,
ceea ce a generat consecinţe negative asupra balanţelor de plăţi ale acestor ţări. În tentativa de a
limita efectele negative asupra balanţelor de plăţi, statele au recurs la orice măsuri pentru a
susţine balanţa de plăţi, acestea fiind în primul rând restrictive pentru importuri. În 1930, în
Statele Unite a fost aprobat Smoot-Hawley Tariff Act, o reglementare prin care s-au stabilit
creşteri majore de taxe asupra importurilor. Această lege fost una din cele mai protecţioniste
reglementări ale secolului. Astfel ţările aveau o puternică motivaţie în a deprecia moneda
proprie pentru a-şi favoriza exporturile şi făceau deseori apel la ceea ce avea să se numească
„deprecieri concurenţiale”.
De fapt, dacă o ţară deprecia moneda proprie ca să-şi favorizeze exporturile, celelalte ţări
erau puse în situaţia de a deprecia şi ele moneda pentru a-şi salva competitivitatea exporturilor
lor. În mod similar, măsurile protecţioniste luate de o ţară spre a limita importurile de pieţe erau
contrabalansate de contramăsuri similare din partea altor ţări. Acest cadru general a fost agravat
în mod dramatic de război, care a cauzat încetarea în bună parte a fluxurilor internaţionale de
comerţ şi de capitaluri private.
În concluzie abandonarea etalonului aur şi devalorizarea lirei sterline (cu 30%) în 1931
reprezintă punctul de plecare al unui război monetar care a constat în devalorizări în lanţ în
încercarea de a câştiga părţi din piaţă. În 1933 a mai existat o tentativă de stabilizare monetară
prin Conferinţa de la Londra dar aceasta s-a încheiat fără rezultate. Totuşi în 1936 SUA, Anglia
şi Franţa au semnat un acord tripartit pentru a evita prăbuşirea definitivă a schimburilor
internaţionale. Acordul în speţă consacră puterea dolarului şi permite finanţări pe termen scurt
între cele trei ţări.
 Curs 5 Moneda si Credit

Orice încercare de a continua rezolvarea problemelor monetare mondiale este oprită de

cel de-al doilea război mondial. În această situaţie se impunea instituirea unor reguli aplicabile la
nivel internaţional care să creeze stabilitatea monetară atât de necesară pentru derularea în
condiţii de risc minim a tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale. Crearea Sistemului Monetar
Internaţional a rezolvat pentru o perioadă de timp aceste probleme.

II. PRINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE SISTEMULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL

La Conferinţa monetară internaţională de la Bretton Woods (New Hampshire, 1-12

iulie 1944) s-au pus bazele creării Sistemului Monetar Internaţional (SMI) şi a instituţiilor
financiar-monetare: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială.
Principiile de funcţionare ale Sistemului Monetar Internaţional sunt:
1. Etalonul monetar aur - devize: cursurile de schimb vor fi exprimate în aur sau într-o
monedă convertibilă în aur ($), dolarul american devenind formă de rezervă şi de plată pe plan
internaţional.
2. Stabilitatea cursurilor de schimb a reprezentat unul dintre principiile fundamentale de
funcţionare a sistemului. Aplicarea lui este considerată condiţia de bază pentru realizarea
cooperării monetare şi pentru asigurarea stabilităţii monetare. Practic acest principiu a adus în
actualitate posibilitatea practicării cursurilor fixe. În acest scop fiecare ţară membră a FMI era
obligată să-şi definească valoarea paritară a monedei în Au sau în $. Faţă de paritate, cursul de
schimb al monedelor putea oscila în cadrul unor marje de ±1% faţă de dolarul american (până în
anul 1971) şi de 2,25% după 1971, ţările emitente având obligaţia să supravegheze strict această
evoluţie. Menţinerea cursurilor de piaţă în aceste limite considerate normale se realiza prin
intervenţii repetate pe piaţă cu operaţiuni de vânzare-cumpărare de monedă. Când efectele
aşteptate nu se produceau se recurgea la modificarea valorii paritare prin devalorizare sau
revalorizare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental din economia unei ţări.
3. Convertibilitatea monetară presupunea două direcţii:
 convertibilitatea dolarului în aur ($ este singura monedă convertibilă în aur la acea dată -
vezi tabelul de mai sus);
 convertibilitatea celorlalte monede în sensul desfiinţării restricţiilor în domeniul plăţilor
internaţionale şi a faptului că băncile centrale ale ţărilor membre aveau obligaţia de a-şi
cumpăra propria monedă deţinută de o altă bancă centrală străină, la cererea acesteia,
dacă suma provenea din operaţiuni valutare curente.
4. Constituirea de rezerve monetare oficiale cu scopul convertirii sumelor solicitate şi
intervenţiilor pe piaţa valutară ale autorităţilor monetare în scopul susţinerii cursului valutar al
monedei naţionale.
5. Echilibrarea balanţei de plăţi. Ţările membre FMI aveau obligaţia să supravegheze şi să
asigure menţinerea echilibrului balanţelor de plăţi. Ca soluţie extremă pentru menţinerea
echilibrului, respectiv pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor există posibilitatea utilizării
tehnicii devalorizării sau revalorizării monedelor naţionale, de comun acord cu FMI. De la acest
principiu făcea excepţie SUA deoarece acoperirea deficitului balanţei sale de plăţi avea loc prin
emisiunea de monedă proprie ca urmare a statutului special al dolarului în cadrul sistemului.
Acordurile de la Bretton Woods au consacrat supremaţia politică şi financiară americană
şi locul important al dolarului în defavoarea lirei sterline. Astfel New York ia locul Londrei ca
centru financiar al planetei. Uniunea Sovietică şi China cu toate că au participat la conferinţă nu
au semnat acordurile.
Acordul monetar intră în vigoare la 27 decembrie 1945, dar nu va deveni operaţional
până la sfârşitul anului 1958, când monedele europene îşi regăsesc convertibilitatea externă
pentru plăţile curente.
CURS 6 FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie

financiară internaţională creată ca urmare a acordurilor semnate la
Conferinţa Financiară şi Monetară de la Bretton Woods din anul
1944. Obiectivul acestui tratat era stabilirea unei ordini monetare şi
financiare, care să favorizeze reconstrucţia şi creşterea economiei
mondiale după recesiunea anilor ’30 şi cel de-al doilea război
mondial.

Încă de la înfiinţare, FMI a fost organizat ca un for ce urmăreşte permanent promovarea

cooperării în domeniul monetar internaţional. Contribuţia sa este, mai mult decât orice,
îndreptată către promovarea coerenţei între politicile economice ale ţărilor membre şi stabilitatea
monetară şi financiară internaţională.1 Astfel se poate afirma că FMI „promovează creşterea
stabilităţii”, fie la nivelul ţărilor, fie la nivel global.
Principalele obiective ale FMI sunt:
 promovarea cooperării monetare internaţionale;
 înlăturarea restricţiilor de natură valutară din calea comerţului mondial şi a fluxurilor
financiare internaţionale;
 acordarea de credite pe termen scurt şi mediu în vederea reducerii dezechilibrelor
temporare ale balanţei de plăţi externe provocate de cauze imprevizibile, ţărilor membre fără ca
acestea să recurgă la măsuri care ar putea afecta prosperitatea naţională şi internaţională.
 promovarea stabilităţii cursurilor valutare şi evitarea devalorizării monetare ca mijloc
de concurenţă internaţională sau manevrarea cursurilor în scop de concurenţă;
 scurtarea duratei şi diminuarea dezechilibrelor balanţelor de plăţi externe ale ţărilor
membre.
În funcţie de obiectivele şi de mijloacele de care dispune FMI pentru realizarea lor, se pot
distinge următoarele segmente mari importante ale activităţii sale:
1. Acordarea de credite membrilor săi pe bază de garanţii (în monedă naţională), astfel
încât, pe de o parte, aceştia să fie sprijiniţi la nevoie în eforturile proprii de echilibrare a
balanţelor de plăţi, iar, pe de altă parte, să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de
decontări, care să faciliteze tranzacţiile comerciale şi financiare internaţionale. În principiu, ţara
membră a FMI care a primit credit de la Fond este obligată să-l folosească numai pentru
echilibrarea balanţei sale de plăţi.
2. Limitarea cât mai mult posibil a restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea
comerţului internaţional. În acest sens, membrii FMI sunt obligaţi să evite restricţiile valutare
asupra plăţilor curente. În acelaşi timp, FMI are sarcina de a veghea şi interzice încheierea de
acorduri valutare discriminatorii între ţările membre.
3. Menţinerea parităţii monedelor naţionale ale ţărilor membre şi urmărirea stabilităţii
cursului de schimb. Potrivit prevederilor statutare iniţiale ale FMI, cursul de schimb al monedei
unei ţări membre putea să oscileze în raport cu valutele celorlalţi membri în cadrul unei marje
înguste de ±1% faţă de paritatea oficială.

1
Articolul numărul 1 din Statul FMI
 Din punct de vedere practic, totuşi, nu se poate omite faptul că o cooperare economică
întâmpină o serie întreagă de obstacole. Înainte de toate, ţările pot conferi o greutate diferită
aceloraşi obiective de politică economică.
Unele ţări vor acorda pondere mai largă creşterii deplinei ocupări a forţei de muncă şi,
deci, vor urma politici expansioniste, chiar şi atunci când acestea comportă inflaţie excesivă;
invers, alte ţări pot privilegia obiectul stabilităţii în detrimentul deplinei folosiri a forţei de
muncă. De aceea, istoria FMI nu este alcătuită din altceva decât din falimentele şi succesele
încercărilor de a întări o cooperare mai largă între naţiuni.
La Conferinţa monetară de la Bretton Woods s-au pus bazele unui adevărat sistem
monetar internaţional. Principiile şi mecanismele adoptate în 1944 au cunoscut de-a lungul
timpului numeroase ajustări şi transformări.

Funcţiile FMI
Ca instituţie financiară internaţională Fondul Monetar Internaţional exercită o serie de funcţii
specifice şi anume:

a) Funcţia de supraveghere.
Supravegherea este, fără îndoială, principala raţiune de a fi a FMI. După unii autori,
aceasta este funcţia la care trebuie să se racordeze toate celelalte funcţii, inclusiv cea financiară.
În mod uzual, se distinge o acţiune de supraveghere bilaterală, în scopul aprecierii
politicilor economice a ţării membre FMI, şi o acţiune de tip multilateral, în care FMI reuneşte
demersurile economice şi ale politicilor naţionale în plan global.
Din punct de vedere al conţinutului, acţiunea de supraveghere bilaterală se exercită pe
două nivele: unul este acela al politicii schimbului, sau, mai bine spus, al sistemului multilateral
al plăţilor curente, iar celălalt vizează adecvarea politicilor economice ale ţării membre în raport
cu situaţia balanţei sale de plăţi şi de schimb.
Aceasta este o funcţie ce se impune prin art. IV al Statutului, şi care obligă fiecare ţară
membră să colaboreze cu FMI şi cu alte ţări membre ale organizaţiei cu scopul de a asigura
funcţionarea şi stabilitatea sistemului de schimburi. Decurge de aici obligaţia de a furniza FMI
un flux de informaţii amplu şi constant, precum şi alte date statistice, asupra propriei situaţii
economice. Tehnicienii FMI, provenind din întreaga lume, sunt aleşi după cunoştinţele lor
tehnice şi conduc consultaţii periodice cu ţările membre. Tehnicienii merg în „misiune” în ţările
membre spre a întâlni, dincolo de autorităţile guvernamentale, reprezentanţii categoriilor sociale
şi exponenţii sectorului privat, ai vieţii academice şi ai cercetării.
Aceste consultaţii se acordă de obicei anual şi, pe baza lor, tehnicienii FMI redactează un
raport conţinând analizele şi recomandările lor, raport care trebuie aprobat de superiorii ierarhici
ai organizaţiei. Focalizarea consultaţiilor se face, în ultimă instanţă, asupra poziţiei externe a
ţării, dar în practică se ia în considerare o pluralitate de variabile şi se examinează cea mai mare
parte a politicilor economice urmate de ţara respectivă, dintre care un rol de primă mărime este
rezervat politicii de schimb, celei monetare şi celei fiscale.
Supravegherea bilaterală nu este altceva decât o dimensiune a supravegherii multilaterale,
pe care FMI o desfăşoară pentru a asigura congruenţa politicilor economice la nivel global, mai
ales ale ţărilor mai mari, cu impact major în exterior.

b) Funcţia financiară. Fondul Monetar Internaţional pune la dispoziţia ţărilor membre propriile
resurse financiare, pentru ca acestea să-şi poată elimina dezechilibrele externe, şi care se pot
manifesta fie în deficitul balanţei de plăţi, fie într-o poziţie precară a rezervelor valutare. Funcţia
financiară are scopul de a evita ca ţările membre să recurgă la măsuri extreme, uneori cu efect
distructiv al prosperităţii naţionale sau internaţionale (art. 1). FMI caută întotdeauna un echilibru
just între împrumuturile acordate şi gradul de corectitudine al politicilor economice, pe scurt,
între finanţarea externă şi ajustarea internă. Pentru aceasta, cheltuirea fondurilor este întotdeauna
corelată, total sau parţial, cu actualizarea măsurilor colective de politică economică stabilite
împreună cu autorităţile acelei ţări. Această practică este numită în mod convenţional
„condiţionalitate”.
Prin aceasta se doreşte ca ţara să-şi remedieze durabil problemele care stau la baza
dezechilibrului extern. În acelaşi timp, condiţionalitatea garantează împrumuturile oferite ţărilor,
care implică folosirea resurselor comune ce pot fi restituite în intervalul convenit.
Sensurile condiţionalităţii nu diferă de cele care fac obiectul activităţii de supraveghere,
doar că acest conţinut se concretizează în obiective foarte precise, pe care ţara beneficiară trebuie
să le realizeze în cursul programului de asanare convenit. O parte din aceste obiective se referă la
conduita politicii monetare, fiscale şi de schimb. Criteriile sunt exprimate, în general, în termeni
de valori maxime sau minime asupra anumitor variabile luate în considerare în controlul
autorităţilor, ca, de exemplu, nivelul deficitului public, nivelul rezervelor. Este vorba,
bineînţeles, despre indicatori cuantificabili asupra cărora există date statistice disponibile.
Exerciţiul condiţionării se leagă şi de faptul că împrumuturile nu se alocă într-o tranşă
unică, ci în mai multe tranşe, în mod normal cu scadenţă trimestrială. Aceasta înseamnă să se
verifice din când în când progresele înregistrate în punerea în practică a programului de
însănătoşire a situaţiei economice asupra căruia s-a convenit.
Dacă unele obiective nu se realizează, tehnicienii şi organele executive ale FMI apreciază
problema sub aspectul caracterului acesteia şi decid dacă vor continua, suspenda sau întrerupe
întregul program.
c) Funcţia de asistenţă tehnică. O altă funcţie de importanţă deosebită este aceea de asistenţă
tehnică, pe care FMI o furnizează mai ales ţărilor membre, în special în domeniul economic (în
sectorul fiscal, sectorul monetar, balanţă de plăţi, statistică). O asemenea formă de asistenţă,
preponderent gratuită, se realizează fie cu experţii săi la faţa locului, fie prin cursuri de formare
şi de orientare ţinute la sediile FMI. În general, obiectivul asistenţei tehnice se schimbă în funcţie
de nevoile ţărilor membre şi de strategiile FMI.
d) Funcţia statistică. FMI dezvoltă un rol foarte important în domeniul statisticilor
internaţionale, aşa încât s-ar putea vorbi despre o funcţie statistică a FMI. Ţările membre sunt, în
fapt, obligate să comunice FMI o serie de date asupra situaţiei lor economice şi, astfel, FMI
dispune de o enormă cantitate de informaţie.
Contribuţia sa în acest domeniu se concretizează fie în punerea la dispoziţia întregii
Comunităţi a acestor statistici, printr-o serie de publicaţii, cea mai de seamă fiind, poate,
„International Financial Statistics”, fie în derularea în anumite domenii, cum ar fi balanţele de
plăţi, a unei activităţi mai bine armonizate în domeniul statistic.
Fondul Monetar International este o organizaţie foarte complexă, cu activităţi foarte
multiple care presupun existenta unor norme si principii de aplicare clar definite. Existenta
acestor principii precum si delimitarea funcţiilor Fondului ajuta la desfăşurarea activităţii de
ansamblu si la o definire mai exacta a acesteia.
Moneda şi Credit

CURS 7
DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE

Planul Keynes şi Planul White

La începutul anilor ’40, în acest cadru plin de contradicţii economice şi monetare a
început un amplu proces orientat spre stabilirea ordinii în relaţiile economice internaţionale.
Statele au conştientizat faptul că este necesar să se stabilească reuniuni la care să se poată
asigura o concentrare adevărată a politicilor economice, cu scopul de a evita dezordinea care
caracterizase perioada interbelică.
Primele propuneri de reformă în acest sens vor apărea în reviste specializate sau în
discursuri variate în jurul anului 1941. De aici se nasc o serie de propuneri oficiale, avansate
de anumite ţări. Din aceste propuneri s-au conturat cele două planuri principale de reformă,
formulate de economiştii Harry Dexter White şi John Maynard Keynes, pentru Statele Unite
şi respectiv, pentru Marea Britanie. Cele două planuri, a căror versiune originală data din
1942, au fost de nenumărate ori revăzute de autori, pe parcursul a doi ani succesivi.
Planul englez, prezentat de Keynes la 7 aprilie 1943, era axat, în principal, pe măsuri
care să permită reconstrucţia economiilor occidentale, promovarea creşterii economice şi
ocuparea deplină a forţei de muncă. Acest plan prevedea înfiinţarea unei superbănci centrale,
denumite „Uniunea de cliring internaţional” (International Clearing Union) cu sediul la
Londra, care ar fi trebuit să emită, în beneficiul ţărilor membre, o monedă scripturală
internaţională definită, denumită bancor.
Unităţile monetare de cont comun bancor, urmau să fie distribuite statelor membre
proporţional cu ponderea lor în comerţul internaţional, înainte de declanşarea războiului
mondial.
Planul american, conceput de White la 5 aprilie 1943, era mai puţin inovator decât
cel propus de Keynes. Preocuparea primordială a Statelor Unite, conştiente de rolul pe care îl
puteau pretinde, era aceea de a liberaliza tranzacţiile şi plăţile internaţionale. Planul White
exprima deschis această prioritate şi punea accentul pe absenţa practicilor discriminatorii şi
pe stabilitatea cursului de schimb.
În acest sens se instituia un „Fond de stabilizare internaţional” (International
Stabilisation Fund), la care ar fi avut acces toate ţările membre, în caz de nevoie. Fondul s-ar
fi constituit prin contribuţii ale anumitor state, vărsate în proporţie de 30% în aur. Cum la
acea dată Statele Unite deţineau cele mai mari cantităţi de aur la nivel mondial se poate
afirma că propunerea exprima interesele americane. Planul american prevedea şi el o unitate
monetară comună, numită unitas, unitate de cont egală cu greutatea în aur corespunzătoare
pentru 10 dolari.

DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE

FMI are ca principală funcţiune creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi

pentru ţările care se obligă să aplice o politică de redresare economică şi valutară pe termen
scurt prin mijloace de restrângere a cererii interne. Conform articolului 1 din statutul FMI:
"Fondul are ca scop facilitarea expansiunii şi a creşterii armonioase a comerţului internaţional
şi de a contribui la menţinerea şi dezvoltarea unui nivel ridicat al utilizării şi a venitului real,
graţie edificării unui sistem monetar internaţional care favorizează stabilitatea schimburilor"
Resursele FMI s-au constituit pe seama vărsămintelor ţărilor membre (o pătrime în aur
şi trei pătrimi în moneda naţională), cotele părţi fiind revizuite o dată la 5 ani, valoarea lor
Moneda şi Credit

fiind determinată în funcţie de ponderea fiecărei ţări în comerţul internaţional. Ele determină
drepturile în cadrul Fondului: dreptul de vot şi posibilitatea de împrumut.
Între instrumentele FMI un rol important a fost atribuit drepturilor speciale de
tragere - DST (engl. Special Drawing Rights). Cu prilejul sesiunii anuale a Consiliului
Guvernatorilor Fondului, din luna septembrie 1969, a fost hotărâtă crearea de „drepturi
speciale de tragere” (DST). Această măsură a fost luată ca urmare a demonetizării aurului şi
angajamentului SUA de a echilibra balanţa contului curent, ceea ce ar fi dus la un deficit de
lichidităţi internaţionale.
Conform definiţiei dată de Fond, DST nu este nici o valută şi nici un drept al FMI, în
schimb este un potenţial drept de folosire a valutelor libere ale membrilor FMI.
Prin natura lor, DST sunt unităţi de cont, care pot fi utilizate de către băncile centrale
ale ţărilor membre ale FMI în acelaşi mod ca şi aurul şi valutele convertibile, deci pot juca
rolul de instrumente internaţionale de plată şi de rezervă. Garanţia DST constă în acceptarea
lor colectivă şi nu în valoarea lor intrinsecă. Pentru ţările membre, DST au rolul unor devize
şi se pot utiliza pentru achiziţionarea de devize convertibile, pentru realizarea de plăţi,
acordarea de credite, în principal prin intermediul băncilor centrale ale ţărilor interesate. Atât
sumele în DST alocate statelor, cât şi deţinerile de DST neutilizate, aflate în cont la FMI, sunt
purtătoare de dobânzi, având acelaşi regim cu cel al depozitelor. Deci, pentru alocările de
DST statele plătesc dobânzi, dar şi pentru deţinerile de DST în contul FMI ele încasează
dobânzi.
Definită iniţial în anul 1969 printr-un conţinut de aur egal cu cel al dolarului american
din 1944, respectiv 0,888671 grame aur fin, unitatea de cont DST a fost redefinită ulterior pe
principiul coşului valutar, ca medie ponderată calculată zilnic pe baza cursurilor de schimb a
16 monede (iunie 1974). În anul 1981, s-a considerat că abundenţa unor monede naţionale
fără vocaţie internaţională în moneda-coş DST nu era utilă şi ca urmare în coşul DST au
rămas doar 5 monede naţionale: dolarul american, marca germană, francul francez, lira
sterlină şi yenul japonez. În anul 1999 coşul DST era format din: dolarul american (o pondere
de 39%), marca germană (21%), yenul japonez (18%), francul francez (11%) şi lira sterlină
(11%). Apariţia monedei unice europene, euro a făcut ca în componenţa DST să rămână
numai 4 monede: dolarul american, euro, lira sterlină şi yenul japonez.

Componenţa coşului DST

Componenţa DST şi implicit procentele pe care le-au reprezentat cele 5 valute

componente şi pe care le reprezintă actualmente cele 4 monede (€, $, £ şi ¥) este modificată o
dată la 5 ani.
O revizuire importantă a coşului DST a avut loc la 1 ianuarie 2001. Adoptarea euro ca
monedă comună a unor ţări membre ale Uniuni Europene a dus la schimbarea criteriilor de
selectare a valutelor care formează coşul DST. În stabilirea ponderilor s-a ţinut cont de rolul
internaţional al celor 5 (sau 4) monede din perioada ultimilor 5 ani, de volumul exporturilor
de bunuri şi servicii efectuat în valutele respective, inclusiv cele efectuate în cadrul Uniunii
Monetare între membrii FMI. (În cazul Uniunii Monetare, la volumul exporturilor de bunuri
şi servicii se exclud tranzacţiile efectuate între membrii uniunii).
Ultima revizuire a coşului DST a avut loc la 1 ianuarie 2011.
Cursul DST în dolari americani şi implicit în celelalte monede naţionale se calculează
zilnic în cadrul Fondului Monetar Internaţional în funcţie de cursul de schimb al valutelor
care compun coşul DST şi de cantitatea de monedă pe care o reprezintă ponderile celor 4
valute. Aşa cum am precizat mai sus, părţile actuale ale DST reprezentate de fiecare valută
Moneda şi Credit

sunt aceleaşi, dar valoarea DST exprimată în dolari sau în altă monedă depinde de cursul
zilnic.

Rata dobânzii pentru operaţiuni cu DST

Pentru operaţiunile cu DST este necesară determinarea unei rate a dobânzii. Cum este
şi firesc DST fiind o monedă coş, rata dobânzii va fi calculată ca medie ponderată a ratelor
dobânzilor celor 4 monede care compun coşul. Formula de calcul folosită pentru
determinarea ratei dobânzii la creditele acordate într-o monedă coş este în general dată de
formula:
n
d   di  pi
i 1
unde:
di - rata dobânzii pe piaţă a valutei "i";
pi - ponderea valutei "i" în moneda compozită
Acest model se aplică şi în cazul DST. Pentru exemplificare în tabelul 3.4. sunt prezentaţi
paşii acestui calcul.

Cotele ţărilor membre şi drepturile de vot

Drepturile speciale de tragere (DST) sunt active de rezervă internaţionale create de
Fondul Monetar Internaţional în anul 1969 pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale
ţărilor membre. DST sunt alocate ţărilor membre proporţional cu cotele acestora la Fond.
Cota unui membru este determinată de poziţia economică a ţării respective faţă de
ceilalţi membri. Există o serie de indicatori macroeconomici care sunt determinanţi în
definirea cotei cum ar fi: produsul intern brut, volumul tranzacţiilor sau rezervele oficiale.
Când o ţară este acceptată în Fond i se alocă iniţial o cotă la acelaşi nivel cu a altei ţări
membre care are o poziţie economică comparabilă cu cea nou primită. Fondul Monetar
Internaţional utilizează un set de formule de calcul pentru a se ghida în vederea determinării
poziţiilor relative ale membrilor.
Cotele sunt denominate în DST şi sunt înscrise într-un cont. Cea mai mare cotă a unui
membru este a Statelor Unite şi anume 37149,3 milioane DST (aproximativ 55100 milioane
dolari) şi cea mai mică este a ţării Palau cu o cotă de 3,1 milioane DST (aproximativ 4,6
milioane dolari). Sunt importante două aspecte privind cotele. Primul se referă al subscriere.
Aceasta se face 25 % în valute liber utilizabile ($, €, ¥, ₤) sau în DST, iar restul de 75 % în
monedă naţională. Cel de-al doilea aspect aduce în atenţie faptul că o cotă mai mare
determină o putere de vot mai mare în cadrul FMI şi de fapt o influenţă mai mare în luarea
deciziilor.

Fiecare membru are 250 voturi de bază şi câte un vot suplimentar pentru fiecare
100000 DST din cotă. Astfel SUA are 371743 (16,76% din total), Marea Britanie are 107635
voturi, iar România are 10552 voturi, cea ce reprezintă 0,48 % din total. (tabel 3.5.)
Cotele sunt importante şi în ceea ce priveşte accesul la finanţare, deoarece sumele pe
care un membru le poate obţine de la FMI depinde de cota proprie. O ţară membră FMI poate
cere asistenţă financiară pentru susţinerea balanţei de plăţi. Creditele FMI se acordă ţărilor
care se obligă să adopte o politică de redresare pe termen scurt şi care să genereze premisele
unei creşteri economice puternice. Acordurile stand -by şi cele extinse pot atinge o valoare
egală cu cota pentru un an şi maxim 300 la sută în raport cu cota pentru finanţarea cumulată.
Aceste limite pot fi depăşite numai în condiţii excepţionale.
Moneda şi Credit

PĂRERI CRITICE PRIVIND ACTIVITATEA FONDULUI MONETAR

INTERNAŢIONAL

Eforturile mai mult decât nereuşite ale FMI din anii 1980-1990 au făcut să fie pusă tot
mai mult sub semnul întrebării concepţia acestuia cu privire la procesul de globalizare. Pe
măsură ce eşecurile FMI au devenit din ce în ce mai evidente, instituţia respectivă a început
să caute alte strategii, însă lipsa de coerenţă a făcut ca acest demers să aibă puţine şanse de
reuşită. Trebuie, totuşi, menţionat că există critici la adresa activităţilor desfăşurate de FMI.
În ultimele două decenii ale secolului precedent asupra politicii de condiţionalitate a
creditării, s-au adus numeroase critici mai ales din partea ţărilor în dezvoltare bazate pe idei
care se susţin şi astăzi. Principalele probleme ridicate sunt prezentate în continuare.

 FMI oferă soluţii identice indiferent de particularităţile ţării în cauză.

Premisele pe care se bazează Fondul în aceste soluţii sunt că dezechilibrele structurale
(inflaţie, şomaj, deficit bugetar) au la origine cauze comune localizate în ponderea prea mare
a cheltuielilor bugetare. Informaţiile primite în mod de experţii Fondului sunt prezentate sub
forma unui set minimal şi standardizat de date. Criticii susţin că nu poate exista un remediu
standard în ceea ce priveşte problemele plăţilor externe, deoarece cauzele acestora, dar şi
impactul măsurilor adoptate variază. Cu toate că FMI lucrează cu fiecare ţară în parte şi nu
îşi adaptează politicile în acord cu specificul ţării respective.
Deşi Fondul are o viziune asupra modului în care se poate realiza creşterea economică
şi asupra modului în care-şi pot rezolva problemele legate de balanţa de plăţi externe, această
viziune nu se poate transpune în remedii standardizate.
 Programele de ajustare propuse de FMI nu funcţionează.
Programele propuse de FMI se caracterizează prin faptul că sunt programe de
austeritate. Vizează o echilibrare în timp la nivelul inferior al raportului producţie-consum,
respectiv prin reducerea generală a consumului, în loc să încurajeze politici susţinute care să
stimuleze producţia, exporturile şi prin aceasta echilibrarea dinamică la cotele superioare ale
raportului producţie-consum.
Este dificil să se ajungă la un răspuns definitiv, bazat pe un număr atât de mare de
considerente şi păreri, totuşi studiile de specialitate au indicat că programele de ajustare ale
FMI au un rol pozitiv în creşterea economică.

 Programele de ajustare descurajează creşterea economică.

În concepţia FMI, dezechilibrul balanţei de plăţi ameninţă creşterea economică pentru că
afectează, fără intervenţia unor programe de restructurare, fluxurile de resurse financiare şi
implicit importurile, concomitent cu descurajarea investiţiilor, inclusiv a celor străine. În
general, ţările care adoptă programe de ajustare economică, sunt în situaţia în care cheltuiesc
cu mult peste resurse. Pozitiv este faptul că, în ultimii ani FMI a asigurat noi facilităţi de
ajustare structurală şi facilităţi de ajustare structurală extinsă, prin intermediul cărora Fondul
împrumuta bani cu dobândă mică ţărilor în faţa unor probleme economice severe. Obiectivul
acestor facilităţi este de a promova restructurarea economică în aceste ţări şi de a crea condiţii
mai bune pentru dezvoltare.
O greşeală ar putea fi însă, neglijarea contextului socio-economic care constituie
premisa de bază pentru obţinerea creşterii economice.
Moneda si credit

Curs 8
SISTEMUL MONETAR EUROPEAN

CREAREA SISTEMULUI MONETAR EUROPEAN

Pentru a pune capăt instabilităţii monetare apărută pe pieţele de schimb după 1971 (data la care
se suspenda convertibilitatea dolarului în aur), Comunitatea Economică Europeană a demarat
intens negocieri în vederea realizării unui sistem monetar mai performant. Drept urmare în anul
1979, Comunitatea Economică Europeană (cu excepţia Marii Britanii) a creat un spaţiu monetar
numit Sistemul Monetar European, bazat pe o unitate de cont numită ECU.
Sistemul Monetar European (SME) a luat fiinţă la 13 martie 1979 ca urmare a rezoluţiei
din 5 decembrie 1978 a Consiliului European. Obiectivul înfiinţării SME este crearea unei zone
de stabilitate monetară în Europa, precum şi o mai mare convergenţă a politicilor financiare şi
economice ale ţărilor participante. Atingerea scopurilor propuse se face folosind un sistem
complex de cursuri valutare şi intervenţii, combinat cu largi facilităţi de credit.
La baza creării Sistemului se află contradicţiile dintre marile puteri occidentale. Faţă de
crearea noului sistem, SUA a adoptat o poziţie rezervată vizând următoarele aspecte:
 Sistemul Monetar European să nu aducă prejudicii relaţiei SUA cu Europa sau cu alte
zone;
 coordonarea politicilor de intervenţie pe piaţa valutară a ţărilor membre să nu fie în
detrimentul stabilirii cursurilor valutare ale ţărilor membre ;
 înfiinţarea noului sistem să nu ducă la diminuarea rolului Fondului Monetar
Internaţional ca organ de supraveghere a desfăşurării relaţiei monetare internaţionale.
Sistemul Monetar European face parte din categoria sistemelor monetare cu flexibilitate
limitată fiind o combinaţie între cursurile fixe şi cele fluctuante. Prin Sistemul Monetar European
s-a creat un mecanism relativ stabil format iniţial din 9 monede. Cursurile de schimb ale acestor
monede naţionale erau riguros controlate, prin mecanisme de intervenţie, de către băncile
centrale ale ţărilor în cauză, marja de fluctuaţie a lor fiind de + 2,25%, cu excepţia lirei italiene
pentru care se accepta o deviere de +6%.
Sistemul Monetar European cuprinde două elemente componente:
 ECU - unitatea europeană de cont;
 Mecanismele de credit sau solidaritate financiară.
ECU a fost unitatea monetară europeană. Denumirea ei provine de la o veche monedă
franceză care circula în Evul Mediu. Ea este un instrument monetar artificial utilizat ca
numitor comun pentru mecanismul cursurilor valutare, pentru tranzacţiile valutare precum şi
ca mijloc de decontare între autorităţile monetare ale ţărilor membre ale Comunităţii
Economice Europene.
Din punct de vedere al calculului valoric, ECU nu se deosebeşte de DST. Ea este o
monedă compozită prezentă sub forma unui coş valutar. Când a fost creat ECU, ponderea la coş
a celor 9 monede a fost stabilită pe baza unor criterii economice cum ar fi:
 Contribuţia fiecărei ţări membre la PIB-ul Comunităţii Economice Europene;
 Ponderea comerţului fiecărei ţări membre la comerţul comunitar;
 Contribuţia fiecărei ţări membre la mecanismul de susţinere monetară.
ECU a fost un coş deschis prin procedurile de revizuire a compoziţiei o dată la 5 ani, dar
şi prin faptul că în coşul comunitar s-au introdus noi monede ale ţărilor membre. Astfel, în 1984
s-a decis introducerea Drahmei greceşti, în 1989 peseta spaniolă şi escudo portughez, iar în 1994
şilingul austriac, coroana suedeză şi marca finlandeză.

1
Moneda si credit

Calculul valoric al ECU se baza pe aportul în monedă naţională a valutelor care

compuneau coşul şi pe cursul valutar. În funcţie de utilitate se determina cursul ECU în raport cu
una sau mai multe monede naţionale.

Etapele trecerii la moneda unică

Ideea unei monede unice europene a început să se cristalizeze încă de la sfârşitul anilor
'60, dar condiţiile pentru trecerea la o monedă unică au fost create mult mai târziu. În raportul
Delors (1989) se schiţează următoarele etape:
Prima etapă a început în vara anului 1990 prin introducerea liberei circulaţii a
capitalurilor şi trecerea la o coordonare mai strânsă între politicile monetare ale statelor, prin
definirea unui program de convergenţă. La 7 februarie 1992 prin Tratatul de la Maastricht se
fixează două date pentru introducerea monedei unice: una foarte optimistă: 31 decembrie 1997 şi
alta: 1 ianuarie 1997 (care s-a adoptat ulterior ca dată limită).
Aderarea la euro presupune îndeplinirea unor criterii de performanţă obligatorii, numite
criterii de convergenţă. Acestea sunt următoarele:
 rata inflaţiei nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media
ratelor inflaţiei din cele trei ţări cu ratele cele mai scăzute;
 rata dobânzii nu poate să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratelor
dobânzii obţinute de cele mai performante trei ţări din Uniune, privind rata dobânzii;
 deficitul bugetar trebuie să fie mai mic de 3% din PIB;
 datoria publică nu poate depăşi 60% din PIB;
 rata de schimb trebuie să rămână în interiorul limitelor de fluctuaţie ale SME fără
tensiune gravă, nici devalorizare în timpul celor doi ani care prevăd evaluarea criteriilor
în vederea trecerii la moneda unică.
Toate aceste criterii vizează obţinerea unei convergenţe monetare şi bugetare, precum şi stoparea
fenomenelor de creştere a competitivităţii prin cursul de schimb.
A doua etapă poate fi considerată ca perioadă: 1 ianuarie 1994 - 31 decembrie 1998. În
tot acest timp a avut loc intensificarea coordonării politicilor monetare între ţări şi desemnarea
ţărilor care au trecut la moneda unică în primul val. La 2 mai 1998 la reuniunea la nivel înalt de
la Bruxelles s-a hotărât trecerea la moneda unică EURO a 11 ţări şi anume (în ordinea
descrescătoare a PIB): Germania, Franţa, Spania, Olanda, Belgia, Austria, Finlanda, Portugalia,
Irlanda şi Luxemburg. În această zonă locuiau aproape 300 milioane de locuitori, care realizau
19% din producţia mondială. Tot la Bruxelles a fost ales şi guvernatorul Băncii Centrale
Europene în persoana olandezului Wim Duisemberg, data de înfiinţare a BCE fiind 1 iunie 1998.
Al doilea guvernator al BCE a fost Jean Claude Trichet (1 noiembrie 2003-30 octombrie
2011), iar actualul preşedinte este Mario Draghi (1 noiembrie 2011-31 octombrie 2019)
A treia etapă a început la 1 ianuarie 1999 când apare oficial moneda EUR sub formă
scripturală. Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor din Uniunea Monetară faţă de euro au fost
definite fix după cum urmează: 1 € = 1,95583 D; 1 € = 6,55957 FF; 1 € = 401, 399 Franci
belgieni; 1 € = 0, 787564 lire irlandez; 1 € = 1936,27 lire italiene; 1 € = 13,7603 schillingi
austrieci; 1 € = 200,482 escudos portughezi; 1 € = 5,84573 mărci finlandeze; 1 € = 2,20371
guldeni olandezi; 1 € = 166,3399 franci luxemburghezi.
Până la 1 ianuarie 2002 plăţile în euro s-au efectuat numai prin viramente bancare. De la
1 ianuarie 2002 au intrat în circulaţie monedele euro şi au dispărut monedele naţionale. În
majoritatea ţărilor a existat o perioadă în care au circulat simultan euro şi moneda naţională.
De la 1 ianuarie 2002 salariile, conturile bancare şi toate celelalte venituri au fost
convertite definitiv în euro. Convertirea oficială s-a făcut cu 6 zecimale. Rotunjirea s-a făcut la a
şasea zecimală, prin adaos dacă aceasta era mai mare decât 5 şi prin lipsă dacă era mai mică
decât 5.

2
Moneda si credit

Toate normele după care s-au făcut rotunjirile au fost cuprinse într-un regulament adoptat
la nivelul Uniunii Europene, regulament care conţine şi urmările judiciare în cazul nerespectării
lui.
Concret euro există sub forma a
 7 bancnote: 5, 10, 20, 50 100, 200, 500 euro şi
 8 monede: 1, 2, 5, 10, 20, 50 Eurocenţi şi 1 şi 2 €.
Bancnote de 500 € s-au emis foarte puţine pentru a nu favoriza transferul sub formă de
bani lichizi rezultaţi din traficul ilicit.

Cadrul 9.1. Simbolul €, bancnotele şi monedele euro

Simbolul monedei europene, €, provine de la iniţiala continentului european, iar cele 2 bare paralele
reprezintă stabilitate şi siguranţă.
Prima serie de bancnote
Găsirea reprezentărilor celor mai relevante pentru bancnotele şi monedele euro a însemnat un proces de
selecţie printre desenatorii de bancnote şi monede. Pentru conceperea bancnotelor a fost desemnat austriacul Robert
Kalina, iar pentru monede designerul belgian Luc Luyckx.
Pentru bancnote s-a ales ca temă generală arhitectura europeană. Astfel că epocile de dezvoltare şi modelele
specifice arhitectonice sunt prezente în ordine cronologică pe bancnote, de la bancnote de 5 euro până la cea de 500
de euro. Partea frontală (sau recto) a bancnotei conţine ferestre şi porţi care simbolizează deschiderea Uniunii
Economice şi Monetare, iar pe verso sunt desenate poduri, ca simbol al legăturilor între ţări. S-a evitat ca exemplele
arhitecturale să reprezinte vreun monument existent, pentru a nu apărea controverse în alegerea monumentelor ce
trebuiau reprezentate.
Pe toate bancnotele sunt prezente: steagul european, iniţialele Băncii Centrale Europene în cinci versiuni
(BCE, ECB, EZB, ΕΚΤ, EKP), o hartă a Europei pe verso, numele "euro" în alfabetul latin şi grec precum şi
semnătura preşedintelui BCE. Cele 12 stele ale steagului Uniunii sunt încorporate în fiecare bancnotă, cu desene
realizate de artistul Robert Kalina
Pentru monede, belgian Luc Luyckx a desenat o faţă comună:
 1,2 şi 5 cenţi : Europa în lume;
 10, 20 şi 50 cenţi: Europa ca şi o alianţă de State;
 1 şi 2 euro: Europa fără frontiere
şi pe verso s-a optat pentru un desen specific ţării emitente.
A doua serie de bancnote
Seria „Europa” a fost introdusă în întreaga zonă euro începând cu anul 2013. Noile bancnote se introduc treptat, pe
parcursul mai multor ani, în ordine crescătoare. Cupiurile se menţin neschimbate: 5 EUR, 10 EUR, 20 EUR,
50 EUR, 100 EUR, 200 EUR şi 500 EUR.
Bancnotele din prima serie sunt înlocuite treptat cu cele din seria „Europa”.
Primele două cupiuri emise ale seriei „Europa” au fost bancnotele de 5 EUR (pusă în circulaţie la data de
2 mai 2013) și de 10 EUR (introdusă la 23 septembrie 2014). Întrucât ambele cupiuri își schimbă frecvent
deținătorii, fiind folosite deseori ca rest la casă, acestea au fost prevăzute cu un înveliș de protecție care le face mai
durabile. Acesta permite ca înlocuirea bancnotelor să se realizeze cu o frecvență mai redusă, diminuând astfel
costurile și reducând impactul asupra mediului.
La data de 24 februarie 2015, Mario Draghi, președintele Băncii Centrale Europene, a dezvăluit noua bancnotă de 20
EUR publicului. Aceasta intră în circulație la data de 25 noiembrie 2015 și este cea de-a treia bancnotă lansată din
seria „Europa”, după cele de 5 EUR și 10 EUR. Celelalte bancnote din această serie vor fi introduse treptat, pe
parcursul mai multor ani, în ordine crescătoare.

La 1 ianuarie 2015, din cele 28 de ţări ale Uniunii Europene (Croaţia este ultima intrată)
19 adoptaseră moneda unică. Acestea fac parte din zona euro.
Data de înfiinţare a Zonei euro este 1 ianuarie 1999 şi coincide cu momentul apariţiei
euro şi a transferului de responsabilitate de la băncile centrale naţionale ale celor 11 state
membre (la acea dată: Belgia, Germania, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda,
Austria, Portugalia, Finlanda) ale Uniunii Economice şi Monetare către Banca Centrală

3
Moneda si credit

Europeană. Grecia a aderat la zona euro în anul 2001, Slovenia în anul 2007, iar Cipru şi Malta
în anul 2008, Slovacia în anul 2009, Estonia în anul 2011, Letonia în 2014.
În prezent, bancnotele și monedele euro reprezintă moneda oficială în 19 dintre cele
28 de state membre ale Uniunii Europene, precum și în insulele, departamentele și teritoriile de
peste mări, care fac parte din anumite țări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună,
aceste țări formează zona euro. Statele mici, respectiv Andorra, Principatul Monaco, San Marino
și Cetatea Vaticanului, folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat
cu Comunitatea Europeană. Muntenegru și Kosovo utilizează și ele moneda euro, dar fără să fi
încheiat un acord formal.1
Crearea zonei euro şi a unei noi instituţii suprastatale, respectiv Banca Centrală
Europeană, a reprezentat o etapă importantă în procesul complex şi de durată al integrării
europene.

AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE TRECERII LA EURO

Avantajele adoptării monedei unice europene

Există mai multe avantaje evidente de care beneficiază ţările din zona euro, dar pe de
parte cel mai important este stabilitatea economică şi monetară a zonei. Este clar că datorită
politicilor de convergenţă monetară şi bugetară zona euro se dezvoltă într-un climat de stabilitate
bazat pe un sistem solid din punct de vedere economic şi financiar. Controlul al datoriei publice,
corelat cu targetul redus al inflaţiei, cu lichiditatea pieţelor financiare şi eliminarea fluctuaţiilor
cursurilor de schimb determină un nivel redus al ratei dobânzii. Stabilitatea preţurilor, finanţele
publice solide şi rata scăzută a dobânzii conduc spre crearea unor condiţii ideale pentru creştere
şi dezvoltare economică, pentru atragerea investiţiilor străine directe si implicit creşterea cererii
pe piaţa muncii în cadrul zonei euro
Reducerea costurilor legate de rata de schimb poate fi menţionat ca cel mai mare câştig
măsurabil imediat atât pentru companii, cât şi pentru cetăţenii comunitari.
Abordând problema costurilor tranzacţiilor valutare, este evident că pentru companiile
care desfăşurau tranzacţii comerciale în cadrul Europei costurile s-au redus considerabil. Acestea
nu mai trebuie să plătească comisioane pentru schimbul valutar, nu mai trebuie să urmărească
riscul valutar şi să plătească personal specializat în domeniul asigurărilor valutare. De asemenea
şi gestiunea resurselor este mai uşor de urmărit.
Alte avantaje importante sunt: reducerea timpului şi costurilor plăţilor peste frontiere şi
economii la costurile interne ale firmelor.
O altă categorie de avantaje se referă la piaţa financiară unică, Zona euro oferă oportunităţi
uriaşe atât pentru cei care deţin capitaluri cât şi pentru cei care atrag capitaluri. Marii operatori
financiari de pe această piaţă (băncile, societăţile de investiţii, societăţile de asigurări, fondurile
de pensii private etc) beneficiază de reglementări şi sisteme unice de plăţi şi decontări, care
micşorează timpul de efectuare a tranzacţiilor şi măresc lichiditatea pieţei.

Dezavantajele trecerii la euro

Printre primele dezavantaje percepute de ţările care au adoptat moneda unică a fost costul
ridicat al conversiei. Preschimbarea monedelor naţionale în euro nu a însemnat numai emisiunea
altor însemne monetare, ci a necesitat un efort financiar şi uman uriaş pentru ca la 1 ianuarie
1999 şi ulterior la 1 ianuarie 2002 să funcţioneze conexiunile interbancare, automatele să fie
utilizabile, iar activitatea de zi cu zi perturbată de acest eveniment fără precedent.
Greu de cuantificat, efectul psihologic a existat şi el. Principala temere a cetăţenilor
statelor care au trecut la euro a fost pierderea suveranităţii şi a identităţii naţionale. Este

1
https://www.ecb.europa.eu/euro/intro/html/index.ro.html
4
Moneda si credit

cunoscut faptul că moneda slabă sau puternică a fost simbolul unui stat. Mulţi cetăţeni
comunitari şi-au pus problema că după o monedă unică va urma o limbă unică ceea ce ar
deteriora conştiinţa naţională.
Dispariţia reperelor valorice pentru a compara preţurile a dus la creşterea preţurilor în
ţările zonei euro. Aceste fenomene inflaţioniste au fost simţite mai ales în Germania unde în
scurt timp ceea ce costa o marcă a ajuns să coste un euro, ceea ce arată o creştere vizibilă a
preţurilor.
Dezavantajele pot fi vizibile şi în sfera investiţiilor şi a pieţei muncii. Cu toate că moneda
este aceeaşi, fiscalitatea este diferită ceea ce duce la migrarea capitalurilor spre ţările cu
fiscalitate scăzută şi forţă de muncă mai ieftină.
Cu toate că au apărut aceste dezavantaje, se poate considera că pe termen mediu şi lung
acestea vor dispărea, iar zona euro va fi un teritoriu caracterizat de stabilitate economică şi
monetară, ceea ce va duce la dezvoltarea acesteia.

5
Moneda si Credit

CURS 9

SISTEMUL MONETAR AL ROMÂNIEI

Etape de formare

Etapele de formare a Sistemului Monetar al României sunt strâns legate de concepte ca

unitatea monetară, cursul de schimb, monometalism, dar şi de evenimentele istorice şi monetare
care au avut loc la nivel mondial. Pornind de la aceste date, vor fi prezentate principalele repere
legislative care au stat la baza formării şi dezvoltării Sistemului Monetar al României precum şi
evenimentele istorice şi monetare relevante.
Leul reprezintă unitatea monetară a României. Originea denumirii este controversată. Cea
mai plauzibilă ipoteză este aceea că derivă din denumirea unei monezi de argint olandeze denumită
taler-leu care circula pe teritoriul ţării noastre în secolele XVI-XVIII. Spre sfârşitul secolului XVIII
talerul-leu dispare din circulaţie. Denumirea lui este însă păstrată, leul devenind o moneda fictivă de
calcul, folosită în exprimarea preţurilor şi a cursului monedelor străine care circulau pe teritoriul
ţării noastre.
Reapariţia leului ca monedă efectivă românească s-a produs abia în secolul XIX. La 22
aprilie 1867 a fost adoptată Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea
monedei naţionale. Sistemul monetar al României avea o bază bimetalistă ce definea leul printr-o
cantitate de 5 g argint şi 0,32258 g aur. Leul a devenit moneda naţională, fiind împărţit în 100 de
bani. La început s-au emis numai monede de aramă, cu valoarea nominală de 1, 2 , 5 şi 10 bani. La
3 martie 1870, odată cu înfiinţarea Monetăriei Statului, au fost prezentate publicului monedele
omagiale de 20 lei din aur şi de 1 leu din argint. Acestea au fost primele monede pe care apare
denumirea "leu".
Privit în evoluţie, sistemul monetar creat în 1867 a cunoscut mai multe etape.
Etapa I: emiterea şi punerea în circulaţie a primelor bancnote exprimate în lei, prin crearea
Băncii Naţionale a României în 1880. Bancnotele erau convertibile în aur sau argint la alegerea
Băncii Naţionale, aceasta având obligaţia să deţină o rezervă metalică de o treime din cantitatea
biletelor de bancă emise şi puse în circulaţie.
Etapa a II-a: renunţarea în 1890 la bimetalism şi trecerea la monometalismul aur. Leul a
fost definit numai în aur şi anume prin aceeaşi cantitate stabilită în 1867. Trecere la
monometalismul aur, prin Legea din 1889 a avut ca efect convertibilitatea deplină şi nelimitată a
leului în aur.
În 1892 a apărut ideea includerii valutelor şi devizelor în rezerva BNR. S-a stabilit ca Banca
Naţională să deţină o rezervă monetară care să acopere cel puţin 40% din cantitatea biletelor emise
şi puse în circulaţie. Astfel convertibilitatea bancnotelor se putea face în aur şi în valute. Raţiunea
cuprinderii valutelor în rezerva băncii centrale era motivată de faptul că: economiseau aurul,
aduceau venituri băncii; erau mai comode pentru cei care aveau de făcut plăţi.
Etapa a III-a: limitarea şi suspendarea convertibilităţii în aur a monedei naţionale în
perioada primului război mondial. În perioada neutralităţii (1914-1916) Banca Naţională nu a
procedat la suspendarea legală a convertibilităţii ci la o îngrădire a acesteia. Constrângerea a constat
în faptul că cei care doreau să schimbe bancnote nu erau refuzaţi, însă în locul napoleonilor de aur
francezi pe care îi solicitau li se ofereau monede austro-ungare sau de altă provenienţă lipsite de
căutare. Măsura a dat rezultate deoarece în această perioadă încrederea populaţiei în bancnote a
rămas neclintită.
Odată cu intrarea în război începe procesul de subminare a principiilor monometalismului
aur prin următoarele măsuri: convertibilitatea în aur a bancnotelor este suspendată; ieşirea aurului
din ţară a fost interzisă; baterea liberă a aurului rămâne un principiu abstract; stocul de aur al BNR a
fost separat de circulaţia bancnotelor.
Moneda si Credit

Leul emis de Banca Naţională a devenit monedă de hârtie instabilă, iar puterea de cumpărare
a scăzut continuu în raport cu aurul şi cu celelalte mărfuri.
Etapa IV: Unificarea monetară din 1920-1921. Între noile graniţe ale României circulau în
paralel mai multe feluri de semne ale valorii respectiv: leul emis de Banca Naţională, leul de război
emis de Banca Generală, coroana austro-ungară, rubla Romanov. Aceste monede trebuiau retrase
din circulaţie prin schimbarea cu monede emise de BNR.
Unificarea monetară nu a fost o reformă complexă de normalizare a circulaţiei monedei. O
asemenea reformă ar fi avut în vedere nu numai eliminarea din circulaţie a monedelor străine ci şi
lichidarea surplusului de masă monetară existentă în circulaţie.
Etapa a V-a. Conferinţa monetară de la Genova din anul 1922 a apreciat că singura cale de
ieşire din impasul monetar creat de primul război mondial ar fi fost restabilirea monometalismului
aur subliniind caracterul de urgenţă al acestei soluţii. De altfel între 1918 şi 1923 inflaţia în Româna
s-a concretizat într-o creştere de aproape 8000 de ori a indicelui general al preţurilor cât şi în
deteriorare ratelor de schimb între leu şi valutele internaţionale. Totuşi în anul 1924, 1$=280 lei,
ceea ce reprezenta o rată de schimb rezonabilă faţă de valorile înregistrate de ţările vecine.
În realitate nici o ţară din Europa nu a reuşit să revină la acest tip de etalon.
Etapa a VI-a: Stabilizarea monetară din 1929 a constituit cea mai amplă reformă monetară
efectuată în România de la adoptarea sistemului monetar al leului în 1867. Stabilizarea era cerută de
comercianţii şi industriaşii dornici de siguranţă în tranzacţii, dar şi de populaţia care avea venituri
fixe şi era conştientă că deprecierea inflaţionistă era echivalentă cu cel mai nedrept impozit.
Exportatorii şi importatorii nu mai voiau să piardă din vânzarea produselor la export în perioada
deprecierii monedei naţionale şi din cumpărarea produselor de import în perioada creşterii cursului
leului. În vederea rezolvării acestor probleme în 1928 sunt emise două legi care urmau să formeze
baza financiară a stabilizării monetare şi anume:
 Legea stabilizării, care prevedea contractarea unui împrumut extern de 250 milioane $ în
vederea stabilizării monetare şi a înzestrării economice a ţării;
 Legea pregătitoare stabilizării monetare, prin care Banca Naţională era autorizată să facă
împrumuturi de la alte bănci de emisiune străine în caz de necesitate.
Legea monetară din 1929 şi-a propus stoparea inflaţiei prin stabilizarea monetară.
Principalele schimbări realizate sunt următoarele:
 Noua lege menţine denumirea de leu definindu-l cu un conţinut de 10 miligrame aur (deci o
devalorizare de 32 de ori);
 Pentru prima dată dispar monedele de aur şi argint din structura masei monetare;
 Se restabileşte convertibilitatea la purtător şi la vedere a biletelor emise de Banca Naţională.
Convertibilitatea a fost prevăzută a se realiza în trei moduri: în monede de aur la cursul
legal, în lingouri de aur, în devize străine convertibile în aur. Obligaţia BNR de a asigura o
acoperire în aur sau devize era egală cu cel puţin 35% din suma totală a angajamentelor ei la
vedere.
Efectele scontate ale Reforma monetară din anul 1929 au fost afectate de criza economică din 1929-
1933 ceea ce a generat o depreciere puternică a leului şi creşterea preţurilor. Implicarea în cel de-al
Doilea Război Mondial a dus la creşterea cheltuielilor guvernamentale şi la deprecierea leului faţă
de dolarul american cu peste 16000% în numai 6 ani (1938-1944).
Etapa a VII-a: Reforma monetară din 1947 a constat din punct de vedere juridic dintr-un set
de acte normative având ca scop imediat însănătoşirea monedei naţionale afectată de puternice
fenomene inflaţioniste.
Principalul act normativ l-a constituit Legea monetară din 15 august 1947. Prevederile legii
sunt următoarele:
 retragerea din circulaţie a bancnotelor emise de banca centrală, a monezilor metalice
emise de Ministerul de Finanţe şi a celorlalte mijloace de plată (bonuri de tezaur, de
casă, certificate de plată).
 emiterea şi punerea în circulaţie de noi semne monetare, unitatea monetară
păstrându-şi denumirea de leu şi având un conţinut de 6,6 miligrame de aur.
Moneda si Credit

 obligaţia BNR de a menţine o acoperire în aur a angajamentelor la vedere ale băncii

în proporţie de 25% din totalul lor.
 Preschimbarea leilor vechi în lei noi s-a făcut la raportul 20.000 lei vechi pentru 1
leu stabilizat.
Măsurile luate în 1947 pe plan monetar au condus la o reducere masivă a masei monetare aflate în
circulaţie. Cu alte cuvinte printr-o deflaţie bruscă, o terapie de şoc, s-a urmărit redresarea monedei
naţionale.
Cu toate că a fost percepută de populaţie ca incorectă, reforma a avut câteva efecte pozitive
imediate: creşterea puterii de cumpărare a salariilor, mărirea stocului de aur şi devize al băncii
centrale, reducerea cantităţii de monedă aflată în circulaţie.
Etapa a VIII-a: Reforma monetară din 1952 şi modificarea conţinutului în aur al leului în
1954 a avut în vedere emiterea a două categorii de semne monetare, respectiv bancnote emise de
BNR şi bonuri de tezaur emise de Ministerul Finanţelor. Aceasta distincţie între bancnote şi
bonurile de tezaur era formală. Ea se utiliza în ţările în care regimul de convertibilitate permitea
numai băncii de emisiune să convertească bancnotele.
În 1952, conţinutul în aur al leului a fost majorat de la 6,6 miligrame la 79,346 miligrame
adică de 12 ori. Leul rămâne în continuare neconvertibil, fiind garantat în principal cu masa
bunurilor şi serviciilor şi numai în subsidiar cu o rezervă de aur nedefinită. Reforma monetară din
1952 a avut prin conţinutul ei un caracter deflaţionist.
În anul 1954 a avut loc ultima definire în aur a monedei naţionale, având loc o nouă
majorare a conţinutului în aur al leului până la valoarea 148,112 miligrame.
Moneda si credit

Curs 10

CREDITUL, DOBÂNDA ŞI BĂNCILE COMERCIALE

I) CREDITUL
Creditul este operaţiunea prin care se obţin imediat resurse în schimbul unei promisiuni
de rambursare viitoare în condiţii de plată a unei dobânzi ce remunerează împrumutătorul. În
relaţia de creditare apar 2 parteneri: creditorul (cel care acordă creditul) şi debitorul (acela care
primeşte creditul). Aceştia sunt subiecţii raportului de credit şi pot fi: instituţii de credit,
întreprinderi, statul sau populaţia.
Calitatea de creditor a întreprinderilor apare în situaţia când acestea se află în situaţie de
supralichiditate. Pe de altă parte, ca urmare a procesului de economisire populaţia poate juca un
rol important în desfăşurarea raporturilor de credit, în calitate de creditor. În calitate de debitori
alături de întreprinderi şi populaţie poate apărea şi statul.
Un element esenţial al raportului de credit este promisiunea de rambursare. Aceasta
presupune riscuri, de aceea în raporturile de credit apar în cele mai multe cazuri garanţii.
Printre riscurile care pot apărea în raporturile de credit sunt: riscul de nerambursare şi
riscul de imobilizare.
A. Riscul de nerambursare se materializează în amânarea plăţilor de către împrumutat
sau intrarea acestuia din urmă în incapacitate de plată. Pentru prevenirea riscului de
nerambursare trebuie analizate potenţialul debitorului sub toate aspectele: uman (competenţă,
moralitate), economic (conjunctura naţională şi internaţională, cadrul profesional), financiar
(situaţia financiară, gradul de îndatorare, capacitatea de rambursare), juridice (legătura cu alte
întreprinderi, forma juridică). Diviziunea riscului se poate realiza prin colaborări cu alte instituţii
de credit.
B. Riscul de imobilizare este specific instituţiilor bancare sau de credit şi constă în
imposibilitatea instituţiilor de a satisface cererile titularilor de depozite. Aceasta situaţie datorată
unei gestiuni neperformante poate fi prevenită prin administrarea judicioasă a depozitelor şi
creditelor.
Datorită faptului că instituţiile bancare angajează în acordarea de credite fonduri care nu
le aparţin apare necesitatea utilizării de garanţii.

Tipuri de garanţii
1. Garanţia personală este angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti în locul
debitorului în cazul în care acesta este în incapacitate de plată sau refuză să-şi onoreze
obligaţiile. Garanţia personală poate fi simplă sau solidară. În categoria garanţiilor personale
intră girul şi asigurările.
2. Garanţiile reale sunt: reţinerea, gajul, ipoteca şi privilegiul.
a) Reţinerea asigură creditorului dreptul de a păstra un bun corporal, proprietate a
debitorului atâta timp cât el nu a fost achitat integral, cu condiţia ca bunul să aibă legătură cu
creanţa certă şi exigibilă.
b) Gajarea este actul prin care debitorul remite creditorului un bun - gajul. Operaţiunea
poate avea loc cu sau fără deposedare. Ca urmare a operaţiunii de gajare, creditorul are
următoarele drepturi:
 de preferinţă: dreptul de a fi plătit înaintea altora în cazul vânzării bunului ce reprezintă
garanţia;
 de urmărire - în cazul în care se schimbă proprietarul;
 de reţinere: dreptul de a păstra obiectul gajului;
 de vânzare - prin justiţie.

1
Moneda si credit

c) Ipoteca este actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil,
fără deposedare şi cu publicitate. Ipoteca că creditorului dreptul de preferinţă şi de urmărire.
d) Privilegiul este dreptul conferit prin lege unor creditori de a avea prioritate în a fi plătiţi
atunci când dispun de o garanţie asupra totalităţii patrimoniului debitorului. Privilegiul dă dreptul
de preferinţă şi de urmărire.
Dobânda este un element important al relaţiei de creditare şi reprezintă preţul plătit de
către debitor pentru utilizarea capitalului. Trebuie precizat că dobânda conţine pe lângă costul
capitalului şi o sumă care să cuantifice riscul de nerembursare asumat de creditor.
Dobânda poate fi: fixă sau variabilă, simplă sau compusă, nominală sau reală.
Cei mai semnificativi factori care determină nivelul ratei dobânzii sunt: rata rescontului,
nivelul dobânzii de refinanţare, productivitatea capitalului, riscul de nerambursare, raportul
dintre cererea şi oferta de credit, perioada de timp pentru care se acordă împrumutul.

Categorii de credite
Pentru delimitarea principalelor tipuri de credite se au în vedere următoarele: persoane
creditorului; modalitatea specifică de formare şi utilizare a capitalului disponibil; persoana
debitorului; dimensiunile şi dinamica necesităţilor debitorului şi modul de folosire a capitalului
împrumutat; obiectul creditului; durata de constituire a capitalului disponibil şi de utilizare de
către împrumutaţi.
Ţinând cont de aceste aspecte se disting diverse categorii de credite cum ar fi: credit
comercial, creditul bancar, creditul obligatar, creditul ipotecar, creditul de consum, etc.
Printre cele mai importante clasificări ale creditelor se află cea referitoare la durata de
acordare. Din acest punt de vedere distingem:
a) credite pe termen scurt (acordate pe o perioadă mai mică de 1 an);
b) credite pe termen mediu (acordate pentru 1-5 ani)
c) credite pe termen lung (acordate pe o perioadă mai mare de 5 ani)
Din punct de vedere al destinaţiei distingem:
a. credite legate: destinate unei anumite operaţiuni;
b. credite nelegate: destinate nevoilor generale ale beneficiarului.
Pornind de la aceste clasificări distingem diverse caracteristici ale creditelor cum ar fi: creditul
obligatar este de obicei pe termen mediu sau lung, creditul de consum este un credit nelegat,
creditul comercial este un credit pe termen scurt sau creditul de investiţii este pe termen mediu
sau lung. În casetele de mai jos sunt prezentate câteva tipuri de credite cu specificul lor.

Creditul comercial
În relaţiile comerciale se practică vânzarea mărfurilor pe credit adică acceptul
vânzătorului de a livra marfa şi de a aştepta o perioadă de timp plata acesteia. În perioada de
timp dintre livrare şi plata propriu-zisă între cei doi parteneri se nasc raporturi de credit şi anume
de credit comercial. Prin acest act de credit se îmbină pe de o parte interesul producătorului de a
asigura vânzarea produselor sale şi pe de altă parte interesul comerciantului lipsit de capital, care
doreşte să plătească marfa după vânzarea ei.
Creditul comercial reprezintă în gestiunea financiară a beneficiarului o sursă suplimentară
de capital circulant scutindu-l pe acesta de a recurge la alte surse de finanţare ca de exemplu
creditul bancar. În fapt şi producătorul de mărfuri este beneficiarul unui credit comercial primit
de la furnizorii săi.

2
Moneda si credit

Creditul obligatar
Creditul obligatar este o relaţie de credit în care partenerii sunt: pe de o parte instituţiile
statului sau întreprinderi, care în calitate de debitori emit obligaţiuni şi pe de altă parte creditorii
(subscriitori), deţinătorii acestor obligaţiuni. Aceştia din urmă îşi angajează capitalurile în
vederea obţinerii unui venit sigur numit cupon.
Obligaţiunea este înscrisul prin care consemnează raportul de credit, de aceea creditul se
numeşte obligatar.

Creditul ipotecar
Creditul ipotecar reprezintă o categorie importantă de credit în economia de piaţă,
economie care cultivă dezvoltarea proprietăţii individuale. Creditul ipotecar presupune o
convenţie între creditor şi împrumutat în care se stipulează condiţiile generale de acordare şi
rambursare a creditului, se identifică proprietatea care stă la baza garanţiei şi se precizează
circumstanţele în care debitorul îşi poate pierde dreptul asupra proprietăţii.

II) DOBÂNDA NOMINALĂ ŞI DOBÂNDA REALĂ

Dobânda nominală (d) este o dobândă stabilită între părţi în contractul de credit. Datorită
proceselor inflaţioniste în realitate această dobândă este erodată de inflaţie şi aduce în actualitate
problematica eroziunii capitalului. Riscul eroziunii capitalului se materializează în posibilitatea
ca valoarea reală a ratelor de rambursare a împrumutului să nu acopere integral capitalul
împrumutat. În aceste condiţii creditorul nu renunţă la valorificarea capitalului prin credit, dar va
căuta să obţină un câştig sigur prin ridicarea ratei dobânzii. Apare astfel necesitatea raportării
creditorului la o altă dobândă, cea reală (r):
1 d
r 1
1 i
unde:
r - rata dobânzii reale;
d - rata dobânzii nominale;
i - rata inflaţiei.
În absenţa inflaţiei rata dobânzii reale coincide cu rata dobânzii nominale.
Dacă rata dobânzii nominale este mai mare decât rata inflaţiei atunci rata dobânzii reale
va fi pozitivă şi se spune că la nivelul economiei dobânda este real pozitivă. Dacă rata dobânzii
nominale este mai mică decât rata inflaţiei atunci dobânda va fi real negativă.
Acest concept este util şi în adoptarea deciziei de investiţie financiară. În cazul în care
posesorul de capital poate alege să plaseze în mai multe economii cu riscuri comparabile, atunci
el va alege ca zonă de investiţii financiare pe cea în care rata dobânzii reale este pozitivă şi cea
mai mare.

3
Moneda si credit

III) BĂNCILE COMERCIALE. SCURT ISTORIC

Comerţul cu bani a apărut cu mult înaintea băncilor. Încă din Evul Mediu din rândul
negustorilor s-au separat zarafii, cei care se ocupau cu comerţul de monede locale şi străine. În
mâinile lor se concentrau disponibilităţile monetare ale negustorilor evitându-se riscul de
păstrare al valorilor. Iniţial activitatea zarafilor s-a limitat la păstrarea în deplină siguranţă a
acestor disponibilităţi. Cu timpul, din sumele păstrate, zarafii au început să acorde împrumuturi
şi astfel au apărut primii bancheri.
Primele bănci au apărut în secolul al XVI-lea la Veneţia, Geneva, Milano. Tot în secolul
al XVI-lea au apărut şi asociaţii de credit care acordau membrilor împrumuturi în condiţii
avantajoase. Asemenea asociaţii au căpătat o largă dezvoltare în Olanda, Germania, Italia, Anglia
etc.
Rolul băncilor în economie este legat de calitatea de intermediar principal în relaţia
economisire-investiţii.
În calitate de intermediari monetari băncile mobilizează economiile monetare disponibile
şi le distribuie sub formă de credite pe termen scurt, mediu şi lung beneficiarilor pentru
activitatea de exploatare, pentru investiţii, comerţ exterior şi altele.
În evoluţia băncilor s-a afirmat mult timp un singur tip de bancă: banca comercială.
Treptat s-au creat condiţii şi s-a simţit nevoia de specializare a unor bănci pe anumite funcţii sau
activităţi. Băncile specializate desprinse din băncile comerciale includ o sferă largă de instituţii
de credit cu o gamă largă de diferenţieri de la o ţară la alta. Sistemul bancar cuprinde: banca
centrală, bănci comerciale, bănci de afaceri, bănci cooperatiste, instituţii de credit specializate,
societăţi financiare.
Din 1991 sistemul bancar al României este structurat pe două niveluri:
 Banca Naţională a României – bancă centrală, de emisiune, bancă a băncilor, instituţie
publică cu capital integral de stat care realizează politica monetară a statului şi
funcţionează în baza legii 34/1991 şi 101/1998
 Băncile comerciale – înfiinţate în baza legii 33/1991, care funcţionează în prezent pe baza
legii 58/1998 (Legea bancară).
În România există mai mult de 40 de bănci comerciale cu capital de stat, mixt şi privat.
Condiţiile de înfiinţare, de organizare şi funcţionare ale băncilor sunt stabilite prin lege. Ele îşi
desfăşoară activitatea după principiile gestiunii economico- financiare, în condiţii de concurenţă.

4
Moneda si credit

Curs 11

ROLUL BĂNCILOR CENTRALE ÎN CADRUL

SISTEMELOR FINANCIARE

ATRIBUŢIILE BĂNCII CENTRALE

Scurt istoric privind apariţia băncilor centrale

Sistemele financiare moderne funcţionează în prezenţa şi sub atenta supraveghere a unei
bănci centrale. Din punct de vedere istoric apariţia şi dezvoltarea sistemelor bancare a precedat
apariţia băncilor centrale (secolul XVII).
Banca suedeză, Riksbank, fondată în 1668 este considerată prima bancă centrală deşi unii
istorici susţin că în accepţiunea acordată azi băncilor centrale, prima a fost Banca Angliei
fondată în 1694.
Interesant este că la înfiinţare actualele bănci centrale erau departe de atribuţii specifice
unei autorităţi monetare. De exemplu, scopul cu care a fost creată Banca Angliei a fost iniţial de
a strânge banii necesari războiului contra Franţei. Mai apoi a avut loc o diversificare a funcţiilor
sale, iar în 1844 banca a primit dreptul de monopol asupra emisiunii monetare pentru Anglia şi
Ţara Galilor.
În alte ţări crearea băncilor centrale a evoluat mai lent. Banca Franţei a fost fondată în
anul 1800, în Germania şi Italia băncile centrale au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea după
unificarea statelor şi principatelor independente, Banca Japoniei a fost fondată în 1892, iar
Federale Reserve, banca centrală a Statelor Unite, în 1913.
Un aspect demn de remarcat este că la înfiinţare aceste bănci erau private sau mixte.
Banca Angliei a fost privată până în 1946 când a fost naţionalizată.1
Banca Naţională a României (BNR) a fost fondată la 1880, când doar o treime din
capital aparţinea statului. În 1929 statul român mai deţinea doar 10% din capital. După cel de-al
doilea război mondial BNR a fost preluată de stat şi a făcut parte din sistemul bancar al unei
economii centralizate. Această situaţie a continuat până în 1989 când a fost reorganizată ca bancă
centrală modernă.

Funcţiile şi obiectivele unei bănci centrale

Banca centrală acţionează ca instituţie a statului şi efectuează politica monetară şi de
credit. Ea are un rol deosebit în menţinerea stabilităţii monedei naţionale şi a încrederii agenţilor
economici şi populaţiei în bănci.
Cu toate că responsabilităţile lor pot fi împărţite cu alte organisme guvernamentale,
băncile centrale au următoarele funcţii:
1. Stabilitatea şi implementarea politicii monetare şi de credit
2. Emisiunea de monedă
3. Monitorizarea cursurilor valutare
4. Supravegherea instituţiilor bancare
5. Bancă a băncilor
6. Este împrumutător de ultimă instanţă
7. Acţionează ca agent al statului şi ţine în evidenţele sale contul general al Trezoreriei
statului
8. Are rol în asigurarea de fonduri pentru stat

1
Partea marcata cu albastru nu se regăseşte în grilele de examen
1
Moneda si credit

9. Asigurarea legăturii cu organizaţii financiar bancare internaţionale

10. Analist al condiţiilor monetare şi economice

Băncile centrale nu exercită funcţiile unei bănci

comerciale şi deci nu concurează celelalte bănci ale
sistemului.

Este important de menţionat că băncile centrale încurajează dezvoltarea sistemului bancar prin
practici corecte şi sănătoase, care să asigure un mediu concurenţial loial între bănci.

1. Politica monetară şi de credit

Banca centrală controlează nivelul masei monetare şi ratele dobânzii în economie ca parte
a politicii generale, macro şi microeconomice a guvernului. De-a lungul secolelor gradul optim
de independenţă sau autonomie decizională a băncilor centrale a constituit un subiect de
controverse. De regulă banca centrală colaborează cu Ministerul de Finanţe pentru rezolvarea
principalelor probleme ale politicii monetare şi financiare. Tentativele de subordonare directă
faţă de autoritatea guvernului au alternat cu perioade de independenţă considerată excesivă.
Referitor la această problemă, Uniunea Europeană prin tratatul de la Maastricht (1992) a
prevăzut un înalt grad de independenţă pentru băncile centrale ale statelor membre (pentru
preluarea mai facilă a prerogativelor Băncii Centrale Europene).

Cadrul 10.1. Banca centrală a Germaniei

Banca centrală a Germaniei -Bundesbank- are garantată prin lege independenţa de a conduce politica
monetară. Se apreciază că acesta este motivul pentru care banca centrală a reuşit să realizeze o politică monetară
anti-inflaţionistă deosebit de eficientă.

În România banca centrală este un organ al statului, membrii Consiliului de Administraţie fiind
validaţi de Parlament. În numele Consiliului de Administraţie, guvernatorul Băncii Naţionale
prezintă anual darea de seamă cu privire la situaţia monetară şi a creditului.

2. Emisiunea de monedă
Banca centrală deţine monopolul emisiunii de monedă. În principiu moneda se emite în
concordanţă cu creşterea economică. Emisiunea monetară peste necesităţile economice reale
duce la inflaţie. Împiedicarea guvernelor de a determina un proces inflaţionist prin emisiune
monetară nesupravegheată poate fi încă un argument în favoarea asigurării independenţei
băncilor centrale.

3. Monitorizarea cursurilor valutare

Banca centrală are rolul de administrator al rezervelor valutare. Ea păstrează rezervele de
aur, valută convertibilă şi alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional. Banca centrală
utilizează rezervele atunci când intervine pe pieţele valutare pentru a controla evoluţia cursului
de schimb al monedei naţionale.
Rezervele de valută sunt folosite pentru a asigura convertibilitatea monedei naţionale pe
piaţa valutară.

4. Supravegherea instituţiilor bancare

Supravegherea instituţiilor bancare şi reglementarea activităţii acestora se face cu ajutorul
unor instrumente ca:

2
Moneda si credit

a) Indicatorul de adecvare a capitalului;

b) Rata rezervelor minime obligatorii;
c) Indicatori de lichiditate;
d) Rapoarte;
e) Reglementări referitoare la sistemul bancar;
f) Acordarea autorizaţiilor (licenţelor) de funcţionare a băncilor

5. Bancă a băncilor
În exercitarea funcţiei de mai sus banca centrală acţionează ca bancher al celorlalte bănci.
Băncile comerciale sunt obligate să-şi păstreze la banca centrală o parte din depozite sub forma
rezervelor, depozite nepurtătoare de dobândă sau cu dobânzi foarte mici.
Prin volumul acestor depozite obligatorii banca centrală realizează control monetar:
ridicând sau coborând nivelul cerut al rezervelor se măreşte sau se micşorează capacitatea
băncilor comerciale de a acorda credite. De asemenea mai pot exista conturi ale băncilor
comerciale deschise la banca centrală utilizate în decontarea datoriilor interbancare.

6. Împrumutător de ultimă instanţă

Banca centrală acordă împrumuturi băncilor comerciale pentru sprijinirea acestora în
situaţia de lipsă temporară de lichidităţi, cu dobânzi foarte mari, tocmai pentru a nu încuraja
aceste practici.
Pe termen lung instituţiile bancare trebuie să-şi rezolve singure problemele sau să-şi
înceteze activitatea.

7. Agent al statului
Banca Naţională acţionează ca trezorier al statului ţinând evidenţele acestuia în contul
curent al Trezoreriei Statului. Contul reflectă situaţia impozitelor percepute şi a plăţilor efectuate.
Banca centrală nu este creditorul guvernului deşi îl ajută să identifice alte surse de împrumut din
cadrul economiei.

8. Rolul în asigurarea de fonduri pentru guvern

Când Guvernul împrumută bani din economie banca centrală acţionează ca agent şi
consultant al acestuia. Guvernul poate face împrumuturi de pe piaţa naţională oferind spre
vânzare titluri de valoare (obligaţiuni sau bonuri de tezaur) şi banca centrală acţionează direct
sau prin intermediul altor bănci în procesul de emisiune, în vânzarea şi răscumpărarea lor şi în
plata dobânzilor aferente.
Banca centrală acordă consultanţă privind cel mai potrivit titlu de valoare oferit spre
vânzare pe piaţă, nivelul dobânzii care trebuie plătită precum şi momentul când trebuie făcută
oferta de vânzare.
Suma de bani datorată de Guvern se numeşte datoria publică şi conform criteriilor de
convergenţă stabilite la Maastricht (1992) ea nu trebuie să depăşească 60% din PIB. Banca
centrală gestionează datoria publică rambursând valoarea obligaţiunilor şi a celorlalte titluri de
valoare când acestea ajung la scadenţă înlocuindu-le cu noi emisiuni de valori mobiliare.
Răscumpărarea titlurilor se face de către banca centrală dar din sumele puse la dispoziţie de
Guvern.

9. Asigurarea legăturii cu organizaţiile financiar bancare internaţionale

Banca centrală joacă un rol important în cooperarea economică şi financiară
internaţională. Ea gestionează şi ţine evidenţa operaţiunilor financiare ale ţării cu organisme
internaţionale ca: Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială. Banca Naţională a României
participă în numele statului la tratative şi negocieri externe în probleme monetare şi de plăţi.

3
Moneda si credit

O instituţie financiară de importanţă deosebită este Banca Reglementelor Internaţionale

(BRI) cu sediu la Basel (Elveţia). Fondată în 1930 cu scopul efectuării de transferuri legate de
datoriile internaţionale, BRI a ajuns să fie considerată banca centrală a băncilor centrale.
Alături de reglementarea plăţilor între băncile centrale, BRI se ocupă de probleme privind
cooperarea bancară, acordurile privind regulile ce trebuie să guverneze tranzacţiile financiare
internaţionale.
Reuniunile grupului de ţări cunoscut sub denumirea de Grupul celor 7 (G7) în care intră
Franţa, SUA, Germania, Italia, Anglia, Canada şi Japonia sunt de asemenea importante pentru
cooperarea economică internaţională. Un forum mai larg este Grupul celor 10 (G10) în care intră
cele 7 ţări de mai sus alături de Suedia, Belgia, Olanda şi Elveţia a 11-a care este neutră.
G20 este un forum creat în 1999, după crizele din Asia si Rusia, pentru a reuni
economiile dezvoltate și marile economii emergente:
 pe de o parte, Marea Britanie, Germania, Franta, Italia, Australia, SUA, Canada, Japonia
și Rusia, care compun zona dezvoltată a economiei mondiale,
 iar pe de altă parte, Argentina, Brazilia, Mexic, China, India, Australia, Indonezia, Arabia
Saudita, Africa de Sud, Coreea de Sud și Turcia, care compun zona emergentă a
economiei mondiale, alături de reprezentanți UE, ai FMI și ai Bancii Mondiale.2
La aceste întâlniri participă de regulă miniştrii de finanţe, dar întotdeauna reprezentanţii băncilor
centrale au un rol important în discuţii.

10. Analist al condiţiilor monetare şi economice

Banca centrală colectează informaţii din economie, le prelucrează şi le pune la dispoziţie
publicului sub formă de rapoarte anuale, lunare, studii, buletine de conjunctură.

2
Partea scrisă cu albastru nu se regăseşte în grilele pentru examen.
4