SAHARA

‘Pe vremea când

Sahara era verde
şi roditoare…’ 
• Sahara! Pentru oricine, cuvântul acesta evocă deşertul:
un pustiu de nisip şi piatră, cu soare arzător, o lume
aproape sterilă, încinsă şi uscată până la nimicirea a
tot ce e viu. În obstinaţia cu care ne agăţăm de această
imagine, uităm că în Sahara există totuşi viaţă – câteva
animale şi plante miraculos adaptate acestor condiţii
extreme -, că există şi oaze în care apa hrăneşte
plantaţii, animale şi oameni şi ocroteşte de secole viaţa
în aşezări umane. Cu atât mai puţin ne-am putea
imagina întreaga Sahară ca pe o câmpie verde şi fertilă.
Şi totuşi, acest ţinut, care e acum, pentru noi toţi,
DEŞERTUL, a fost cândva – în urmă cu câteva mii de
ani –, o imensă întindere înverzită, mustind de sevă,
mişunând de animale şi locuită de oameni ce se
bucurau de această abundenţă şi trăiau pe seama ei.
Ce s-a întâmplat cu acel paradis?
• Ultima perioadă de luxurianţă a Saharei a durat de
acum aproximativ 7.500 de ani până în urmă cu vreo
3.000 de ani. Dar, oricât de neobişnuit ne-ar părea,
comparativ cu starea actuală a acestei regiuni, nu a
fost un eveniment unic. A fost un episod dintr-un
„serial”: mai multe astfel de perioade s-au succedat în
istoria geologică a regiunii. Faze în care Sahara a fost
verde şi umedă au alternat cu perioade uscate, în care
Sahara a căpătat înfăţişarea deşertică pe care i-o
cunoaştem azi, uneori devenind un deşert chiar mai
întins decât în prezent.
Cu ajutorul datelor geologice, oamenii de ştiinţă au putut identifica mai multe
astfel, de perioade umede, dintre care trei s-au succedat în nordul Africii în
decursul ultimelor 120 de milenii şi au avut un impact semnificativ asupra
biodiversităţii celor trei continente ale Lumii Vechi.
• Pluvialul Abbassia a început acum aproximativ 120.000 de ani şi a durat cca.
30.000 de ani.
• A urmat o lungă perioadă secetoasă, după care, acum 50.000 de ani, în
Paleoliticul superior, a început un nou interval cu ploi abundente, care a
durat cca. 20.000 de ani, încheindu-se în urmă cu 30.000 de ani.
• Cea mai recentă perioadă umedă a survenit în perioada neolitică; specialiştii
o numesc subpluvialul neolitic. În acest interval, au căzut precipitaţii bogate
(deşi nu atât de abundente ca în cele două perioade umede precedente, de
unde şi denumirea de subpluvial dată acestei ultime perioade ploioase).
Subpluvialul neolitic a survenit după încheierea ultimei perioade glaciare;
cauza ar fi fost, spun climatologii, o modificare a înclinării axei Pământului,
care a apropiat planeta de Soare, suficient pentru a duce la creşterea
temperaturilor. Paradoxal, primind mai mult Soare, Sahara a devenit mai
umedă, datorită formării musonilor: aerul de deasupra uscatului, încălzindu-
se, se ridica, fiind înlocuit de aer venit dinspre ocean, mai răcoros şi mai
umed, care aducea ploaie. Aceste schimbări în regimul musonilor au făcut ca,
timp de mii de ani, aceste vânturi umede să aducă ploi îmbelşugate deasupra
Saharei
•Începând în urmă cu 7 milenii, acest fenomen s-a
manifestat puternic (cu căderi abundente de precipitaţii)
timp de 2000 de ani, după care intensitatea a scăzut
treptat, până la instalarea unei perioade secetoase, în
urmă cu cca. 3.500 de ani. De atunci, regiunea s-a
aridizat treptat, iar Sahara a (re)devenit deşertul pe care îl
cunoaştem azi.
•În cursul acestei ultime perioade umede, civilizaţia
umană se dezvoltase considerabil în nordul Africii, iar
acest ultim pluvial a avut o mare importanţă pentru
populaţiile umane din această regiune. În timpul lui, au
prosperat aşezările şi activităţile oamenilor. După
încheierea lui, de la un secol la altul deşertul s-a extins,
forţând oamenii să se retragă spre marginile Saharei sau
să se refugieze în puţinele oaze rămase verzi.
•Dar, în cele câteva milenii de abundenţă, regiunea
aceasta ar fi părut oricui un paradis fremătând de viaţă.
Lacurile erau mult mai mari, existau mai multe râuri, iar
vegetaţia verde, luxuriantă, acoperea câmpiile şi colinele.
În zonele înalte din mijlocul Saharei, azi nişte dealuri
sterpe şi pietroase, pantele erau acoperite de păduri de
stejari şi nuci, de tei şi ulmi, de măslini, ienuperi şi pini,
spune Roland Oliver, profesor de istorie africană la
Universitatea din Londra. Apele pline de peşti curgeau
prin câmpii înierbate, pe întinderea cărora mişunau
milioane de animale.
•Elefanţi, girafe, bivoli, fel de fel de alte erbivore prosperau
pe seama vegetaţiei bogate, a cărei creştere era susţinută
de abundenţa de ploi. Sahara era o savană vibrând de
viaţă, aşa cum sunt savanele de azi ale Africii în
anotimpul ploilor.
•Mostrele de artă rupestră păstrate până
azi, cum sunt faimoasele fresce de la
Tassili n’Ajjer (Algeria) sau cele de la
Akakus (Libia) arată că în acele zone –
azi aflate în plin deşert arid şi fierbinte –
trăiau astfel de animale: unele dintre ele
pot fi cu uşurinţă recunoscute în
reprezentările de pe suprafaţa stâncilor.
•Sahara verde de atunci găzduia şi specii care, între
timp, au dispărut, reprezentanţi interesanţi ai
megafaunei, precum Sivateherium şi Pelorovis.
•Sivatherium era un erbivor impozant, o rudă a
girafelor, întrucâtva asemănător cu okapi actual (un alt
mamifer înrudit cu girafa). Sivatherium avea însă, ca
trăsătură distinctivă, două perechi de „coarne” osoase,
prelungiri osoase ale craniului – unele drepte, cum
sunt corniţele girafelor actuale, însă mai lungi, şi încă
două, în spatele acestora, dezvoltate rămuros, dând
animalului o înfăţişare unică, ieşită din comun chiar şi
printre speciile contemporane lui.
•Cât despre Pelorovis, aceasta era o specie de bovină
sălbatică, impresionantă prin lungimea coarnelor sale,
de peste un metru.
• Amândouă aceste specii au dispărut în urmă cu cca. 5000 de ani, foarte
probabil ca urmare a modificării habitatului, a transformării raiului verde de
atunci în infernul pârjolit de soare de astăzi.
• Această alternanţă de stări ale ţinutului saharian, de la câmpia mănoasă la
deşert, a favorizat, spun specialiştii, răspândirea speciilor de animale şi plante
din Africa în Eurasia şi invers (prin puntea de uscat ce uneşte şi azi cele două
continente, în nord-estul Egiptului) ceea ce explică existenţa unor specii comune
celor două continente. Este aşa-numita teorie a pompei sahariene: în perioadele
ploioase, populaţiile de animale rămâneau izolate în văile unor râuri sau alte
zone ceva mai ospitaliere, la mari distanţe unele de celelalte, pe când în
perioadele ploioase, speciile de animale se răspândeau cu uşurinţă pe suprafeţe
mari ale fiecărui continent şi puteau chiar migra de pe un continent pe altul.
• Oamenii Saharei de acum 5 milenii trăiau în aşezări ridicate pe malul apelor,
bucurându-se de o abundenţă de peşti, moluşte, păsări de apă şi diverse
mamifere, care le asigurau hrana. Aceste comunităţi riverane desfăşurau o
intensă activitate de vânătoare şi pescuit, de adunare a plantelor sălbatice
(inclusiv cereale), de olărit şi confecţionare a uneltelor. Au existat controverse
între specialişti, privind modul de viaţă al acestor populaţii; erau vânători-
culegători sau agricultori, sedentari sau nomazi? Cele mai recente descoperiri
sugerează că era vorba despre vânători-culegători care nu erau în totalitate
sedentari.
• Dar, pe măsură ce climatul umed a fost înlocuit de cel arid, populaţiile s-au
adaptat unor noi moduri de viaţă, multe devenind sedentare şi apucându-se
de creşterea animalelor şi cultivarea unor plante. Foarte slab populată azi,
Sahara adăposteşte totuşi aşezări umane, chiar şi în regiuni aride, mărturie a
puterii de adaptare a speciei umane la condiţii dificile.
• Oare recentele schimbări climatice, ce vor avea drept consecinţă probabila
deşertificare a unei bune părţi a Europei sudice în următoarele decenii, ne vor
impune un efort de adaptare similar?
• Spre deosebire de oamenii Neoliticului, noi suntem, se pare, responsabili
parţial de ceea ce se întâmplă cu clima Pământului. Va fi nevoie de o adaptare
mult mai complexă – tehnologică, socială, culturală – pentru a face faţă acestei
provocări. Vor fi necesare atât măsuri corective, pentru a drege ceea ce noi
înşine am tulburat în echilibrul planetei, cât şi acceptarea provocării şi
ajustarea felului nostru de viaţă, în măsura în care schimbările sunt şi
rezultatul unor fenomene naturale, ce ţin de ciclurile cosmice. De la energie la
agricultură, de la migraţii la gastronomie, multe se vor schimba până la
sfârşitul acestui secol, iar lumea de peste un veac s-ar putea să semene cu cea
de acum la fel de puţin cum seamănă Sahara aridă şi fierbinte de azi cu cea
verde, umedă şi roditoare de acum 5 milenii.
 •Bibliografie
•https://www.descopera.ro/natura/9200454-
pe-vremea-cand-sahara-era-verde-si-roditoare
Documentare
https://youtu.be/cnOslwV8fbQ

ttps://youtu.be/jri0u_JwRjI