Munteanu George, Clasa a 12-a Seral

REFERAT: Istoria matematicii

Istoria matematicii este un domeniu de studiu preocupat în primul rând de originea

descoperirilor în matematică. Ea permite evidențierea unei trăsături clare a spiritului
matematic și anume tendința continuă de simplificare și abstractizare.
Dezvoltarea matematicii ca bagaj de cunoștințe transmise de-a lungul generațiilor în primele
ere ale civilizațiilor este legată strict de aplicațiile sale concrete: comerțul, gestiunea
recoltelor, măsurarea suprafețelor, predicția evenimentelor astronomice, și, câteodată, de
ritualurile religioase. Aceste nevoi au dus la împărțirea matematicii în ramuri ce se ocupau
cu studiul cantității, structurii și spațiului.

Preistorie
Numărul este una dintre cele mai simple noțiuni abstracte; este abstractă deoarece un
număr nu poate fi evidențiat de un obiect material; există numai semne convenționale care
îl exprimă.
Datorită dezvoltării relațiilor interumane și intertribale și, nu în ultimul rând, a primelor
sisteme de scriere (însemnările făcute pe pereții peșterilor sub forma unor imagini care
exprimau, atât trăiri în tărâmul real, dar și în cel oniric și, din ce în ce mai mult, pe tărâmul
ideilor), a apărut treptat noțiunea de „număr” și sub formă abstractă.
Relațiile comerciale s-au dezvoltat odată cu evoluția spiritului uman; în același timp,
numărul a început să fie din ce în ce mai prezent în viața oamenilor și, în cele din urmă,
indispensabil unei existențe umane așa cum am început s-o conștientizăm ca omenire în
urmă cu 5.000 de ani, de când datează urmele primelor state care au apărut în lume.
De asemenea, au apărut operațiile: adunarea, scăderea, înmulțirea și, în cele din urmă,
împărțirea, care a pus probleme oamenilor învățați până în timpul Renașterii, când s-a
dezvoltat metoda modernă de împărțire, numită metoda șahului, deoarece a fost inspirată
de unele mișcări pe tabla de șah.
Cel mai vechi obiect care dovedește existența unei metode de calcul este osul din Ishango,
descoperit de arheologul belgian Jean de Heinzelin de Braucourt în regiunea Ishango din
Republica Democrată Congo, care datează din 20.000 î.e.n.

Antichitatea
Unele din primele descoperiri matematice țin de extragerea rădăcinii pătrate, a rădăcinii
cubice, rezolvarea unor ecuații polinomiale, trigonometrie, fracții, aritmetica numerelor
naturale etc. Acestea au apărut în cadrul civilizațiilor akkadiene, babiloniene, egiptene,
chineze și civilizațiile de pe valea Indului.
Cele mai vechi documente cu relevanță directă pentru istoria matematicii sunt câteva
papirusuri egiptene conținând probleme rezolvate și un mare număr de cărămizi caldeene,
parțial descifrate, cu conținut similar papirusurilor egiptene. Aceste papirusuri și cărămizi au
o vechime de aproximativ 4000 de ani. Problemele abordate în aceste documente au un
caracter aplicativ și evidențiază un nivel ridicat al cunoașterii noțiunilor de aritmetică și
geometrie. Răspunsul este dat cu o succintă indicație de rezolvare sau chiar fără indicație de
rezolvare. Aceste documente aveau scop didactic reprezentând îndreptare elementare
pentru școli, în care învățarea era pe de rost, fapt atestat de lipsa expunerii modului de
obținere al indicațiilor prezentate. Este probabil ca egiptenii să fi folosit raționamente
abstracte, unele rezultate neputând fi obținute pur empiric, de exemplu volumul trunchiului
de piramidă. Expunerea cunoștințelor se făcea de preferință sub forma unor probleme
concrete și nu sub formă de reguli generale. Problemele considerate tipice trebuia să fie
memorate. Rar se dădea vreo explicație care să reprezinte nucleul incipient al unei
demonstrații.
Matematica egipteană și babiloniană erau puse în serviciul cerințelor imediate ale practicii
însă conținea primii germeni ai metodelor teoretice abstract-generalizatoare ale gândirii
matematice. Acești muguri nu se prea puteau dezvolta mai mult într-un sistem de noțiuni în
contextul social al societății sclavagiste de atunci în care predomina preocuparea utilitaristă
pentru măsurarea terenurilor și strângerea impozitelor de către micii funcționari formați în
acest scop. La egipteni și caldeeni știința avea în plus un caracter mistic și un mecanism
necunoscut de practicanții ei. Adevărul era găsit prin dibuire.
La început matematica greacă antică nu era principial diferită de cea egipteană sau
babiloniană.
Însă în Grecia antică, matematica și îndeosebi geometria, influențată de nivelul cunoașterii
anterioare aduse din Egipt și Mesopotamia și de specificațiile filosofice, generează un grad
mai mare de abstractizare si teoretizare devenind un sector al cunoașterii bazate pe
raționament logic cu ocazia introducerii folosirii sistematice a demonstrației valorii de
adevăr a propozițiilor matematice pornind de la anumite propoziții prime admise fără
demonstrație.
Începând cu secolul al 7-lea î.Hr. grecii nu se mai mulțumeau cu aspectul practic-utilitarist al
noțiunilor matematice ci cercetau sistematic motivarea teoretică a metodelor de rezolvare.
Introducerea demonstrației permitea generalizarea rezultatelor particulare și obținerea
unor consecințe noi, definirea noțiunilor devenea mai precisă iar rigurozitatea
raționamentelor creștea.
În școala filosofică a lui Platon se dădea o importanță deosebită definițiilor precise ale
noțiunilor și metodei locurilor geometrice. Începând de acum s-a accentuat importanța
construcțiilor geometrice.
În secolul al III-lea î.Hr., Elementele lui Euclid rezumă și sistematizează cunoștințele
matematice ale Greciei antice din punct de vedere al construirii unui sistem deductiv prin
aplicarea consecventă a procedurilor logice evidențiate de Aristotel.
 Euclid
Civilizația islamică a permis conservarea moștenirii grecești și reunirea ei cu descoperirile
din China și India, mai ales în ceea ce privește sistemele de numerație. Matematica din
spațiul cultural arab era o sinteză între preocuparea rezolvării problemelor din viața practică
și efortul gândirii teoretice, prelungire a spiritului elen.
Domeniile trigonometriei (prin introducerea funcțiilor trigonometrice) și aritmeticii cunosc o
dezvoltare deosebită. De asemenea, în această perioadă sunt inventate și combinatorica,
analiza numerică și algebra liniară.
Matematicienii europeni au preluat și dezvoltat lucrările gânditorilor din țările Islamului. De
exemplu lucrările de trigonometrie ale lui Regiomontanus s-au bazat pe studiul operelor lui
Al-Battani sau Al-Tusi.

Europa medievală
La începutul Evului Mediu nu existau stimulente pentru preocupări științifice legate de
matematică și științele naturii. Oamenii în viața cotidiană se limitau la un minim de
cunoaștere direct utilizabilă legate de operații elementare cu numere întregi și fracții și
măsurarea celor mai simple figuri geometrice.
Pentru problemele apărute din practică, de altfel un ansamblu îngust de probleme,
matematica cunoscută era considerată suficientă la nivel simplu, iar textele matematice
conțineau expuneri dogmatice, cu reguli simple, de învățat mecanic deoarece literatura
medievală era adresată îndeosebi practicienilor cum ar fi comercianții care nu erau
interesați de un nivel teoretic mai avansat.
Învățământul de un nivel mai avansat era organizat cel mult ca un cenaclu in jurul unui prinț
care binevoia să asigure întreținerea materială a oamenilor cultivați. În secolul al IV-lea e.n.
existau universități in Bizanț ca cea din Constantinopol, generalizată ulterior și în alte centre
în care se studiau aritmetica, geometria, muzica și astronomia, așa-numitul cvadriviu. Aceste
universități au format unii matematicieni fără a se intenționa această formare. În general
oamenii de cultură erau autodidacți și nu existau titluri academice, nici specializări stricte,
oamenii de cultură activau în mai multe sectoare, ocupându-se și de matematică, și de fizică
și filosofie.
Odată cu inventarea tiparului printre primele cărți tipărite este inclusă și o aritmetică
anonimă, din 1475 Trento.

Renașterea
Câteva secole înainte de Renaștere matematica are doar un statut de disciplină auxiliară pe
lângă unele catedre, neexistând profesori care să predea exclusiv matematică.
În timpul Renașterii, o parte din textele arabe sunt studiate și traduse în latină. Cercetarea
matematică se concentrează în Europa. Calculul algebric se dezvoltă ca urmare a lucrărilor
lui François Viète și René Descartes. Newton și Leibniz au inventat, independent, calculul
infinitezimal.
În secolul al XVIII-lea și secolul al XIX-lea, matematica cunoaște o nouă perioadă de
dezvoltare intensă, cu studiul sistematic al structurilor algebrice, începând cu grupurile
(Évariste Galois) și inelele (concept introdus de Richard Dedekind).

Epoca modernă și contemporană

În secolul al XIX-lea, David Hilbert și Georg Cantor dezvoltă o teorie axiomatică asupra
căutării fundamentelor matematicii. Această dezvoltare a axiomaticii va conduce în secolul
al XX-lea la definirea întregii matematici cu ajutorul unui singur limbaj: logica matematică.
Secolul XX a fost martorul unei specializări a domeniilor matematicii, a nașterii și dezvoltării
a numeroase ramuri noi, cum ar fi: teorie spectrală, topologii algebrice sau geometrie
algebrică. Informatica a avut un puternic impact asupra cercetării. Pe de o parte, a facilitat
comunicarea între cercetători și răspândirea descoperirilor, pe de alta, a oferit o unealtă
foarte puternică pentru testarea teoriilor.
Matematica devine în prezent tot mai mult un auxiliar universal al celorlalte științe.

EUCLID
Euclid (în greacă vecheΕὐκλείδης, Eukleídēs, latinizat: Euclides; n. 323 î.Hr.[2] – d. 285 î.Hr.,
Alexandria, Egipt), numit și Euclid din Alexandria, a fost un matematiciangrec care a trăit și a
predat în Alexandria în Egipt, în timpul domniei lui Ptolemeu I (323 – 283 î.Hr.).
Este cunoscut prin opera sa principală, Elementele, care sistematizează cunoașterea
matematică dezvoltată în cursul secolelor anterioare. Expunerea este deductivă .

Biografie
Despre viața lui Euclid s-au păstrat foarte puține date, de aceea se spune că viața lui se
confundă cu opera. Dar nici aceasta nu s-a păstrat în întregime. Puținele referințe istorice
despre Euclid au fost scrise la secole după el de Pappus din Alexandria 320 e.n. și Proclus
450 e.n. Într-o anecdotă scrisă la 800 de ani de la moartea sa se povestește că Ptolemeu I l-
ar fi rugat pe Euclid să-i arate o cale mai ușoară ca să înțeleagă geometria, iar Euclid ar fi
răspuns: „În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi”.
În afara de cartea Stihia, în traducere românească Elementele, tradusă în peste 300 de limbi,
în care Euclid pune bazele aritmeticii și ale geometriei plane și spațiale, s-au mai păstrat
câteva cărți dintre care: Datele, lucrare ce cuprinde teoreme și probleme care completează
Elementele, precum și Optica, privită ca o geometrie a „razei vizuale”.

Opera
Euclid a expus sistematic rezultatele geometrice cunoscute în vremea sa, datorate
predecesorilor săi în dezvoltarea geometriei în tratatul Elementele. A expus și cercetări în
domeniul opticii în tratatele Optica și Catoptrica. În cel dintâi prezenta noțiunea de rază de
lumină enunțând pentru prima dată, legea propagării rectilinii a luminii: „Razele... se
propagă în linie dreaptă și se duc la infinit”. În continuare Euclid a analizat probleme
geometrice de aplicare a acestei legi: formarea umbrei, obținerea imaginilor cu ajutorul
orificiilor mici, problema dimensiunilor aparente ale corpurilor și determinarea distanțelor
până la ele. În Catoptrica Euclid a menționat că: „tot ce este vizibil se vede în direcție
rectilinie”. În tratatul menționat e cercetată propagarea luminii de către corpuri.
Deși multe din rezultatele din Elemente au fost descoperite de matematicienii de dinainte,
una dintre realizările lui Euclid a fost să le prezinte într-un singur cadru, logic și coerent,
pentru a putea fi ușor folosite. A fost inclus și un sistem riguros de demonstrații matematice
ce constituie baza matematicii încă și astăzi, 23 de secole mai târziu.
Chiar dacă este cunoscută în special pentru informațiile din geometrie, cartea Elementele
include de asemenea și teoria numerelor. Este vorba despre legătura dintre numerele
perfecte și numerele prime de tip Mersenne, despre infinitatea de numere prime.
Sistemul geometric descris în Elemente a fost cunoscut pentru mult timp simplu ca
geometrie, considerată singura geometrie posibilă. Totuși astăzi sistemul este deseori
denumit geometrie euclidiană, pentru a o diferenția de așa numita geometrie neeuclidiană,
descoperită în secolul al XIX-lea.
La Biblioteca din Alexandria, care poate fi considerată cea mai veche universitate din lume,
Euclid a înființat o celebră școală de geometrie.

Elementele
Tratatul „Elementele” al lui Euclid a fost timp de mai mult de 2.000 de ani principala carte
după care s-a învățat geometria. Ea sintetizează și lucrările altor matematicieni de dinaintea
lui sau contemporani cu el: Hipocrate, Eudoxus, Tectet și alții. Ea cuprinde 13 capitole
(intitulate cărți).
Ca orice tratat expune matematica-rezultat. Este însă mai puțin adecvat pedagogic pentru
formarea și exersarea gândirii sau raționamentului matematic deoarece nu oferă indicii
privind descoperirea demonstrațiilor.
Dacă pentru mărimile geometrice se folosește pentru simplificarea expunerii notația
algebrică, primele 5 axiome din prima carte se pot scrie într-o formă concisă astfel:
 1.Dacă A=C și B=C, atunci A=B
 2.Dacă A=B, atunci A+C=B+C
 3.Dacă A=B, atunci AC=BC
 4.Dacă A=B, atunci 2A=2B
 5.Dacă A=B, atunci B=A
Iată câteva axiome:
 Și cele congruente sunt egale între ele.
 Și întregul este mai mare decât părțile.
 Și două drepte nu închid un spațiu între ele.
Câteva postulate:
 De la un punct până la orice punct se poate duce o linie dreaptă
 Din orice centru și orice rază poate fi descris un cerc
  Toate unghiurile drepte sunt egale.
 Punctul este ceva care nu are părți.
 Capetele liniei sunt puncte.
Elementele lui Euclid a fost una din cele mai răspândite cărți, reeditată de nenumărate ori
de-a lungul a mai mult de două milenii, tradusă în numeroase limbi. S-au mai păstrat și alte
lucrări ale sale: Datele și Despre împărțirea figurilor. După Euclid, cercetările în domeniul
geometriei au fost continuate de matematicienii greci Arhimede și Apoloniu din Perga.

Elementeleeste, probabil, cea mai cunoscută carte de Geometrie și reprezintă o un vârf al

revoluției matematice care a avut loc în Grecia antică până la acel moment. După cum am
scris mai sus, Euclid a scris mai multe lucrări și tratate de științe. În Elementele el a publicat
și sistematizat cunoștințele de până atunci din domeniul Geometriei. A scris demonstrații la
Teorema lui Pitagora, lucrări al lui Hippocrate, Theudius, Theaetetus și Eudoxus. Lucrarea
cuprinde peste 465 teoreme și deomostrații descrise într-un stil clar, logic și elegant. El a
refăcut conceptele matematice ale predecesorilor săi într-o lucrare dând naștere la ceea ce
cunoaștem azi ca fiind Geometria euclidiană. Teoria sa a rămas valabilă timp de peste 2300
ani până când Bolyai și Lebanovschi au dat naștere unei noi teorii în geometrie cunoscută ca
Geometrie neeuclidiana.
Tot el și-a adus contribuția și la teoria numărului de aur φ ~ 1,618 și la însemnătatea lui în
cadrul figurilor geometrice.

Alte opere
Există și alte opere atribuite credibil lui Euclid dar s-au pierdut, cum ar fi o carte despre
optică și alta despre acustică din care se păstrează doar fragmente.