TEMA 1.

MONEDA ŞI ROLUL SĂU ECONOMIC

1. Moneda: concept, esenţă, etape în evoluţia monedei.
2. Formele monedei: moneda metalică, moneda de hîrtie, titlurile de credit, cărţile de credit.
3. Funcţiile monedei.
4. Rolul banilor în economia mondială.
1. Moneda: concept, esenţă, evoluţia
În limbajul curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani”cât şi cel de
„monedă”.
Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italian desemnează,
potrivit definiţiei date de dicţionarul Larousse, „o piesă de metal, emisă de autoritatea suverană, pentru a
servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi definiţii, termenul de monedă este de origine latină şi provine
de la numele zeiţei Junon Moneta, în templul căreia romanii băteau monede.
În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi sens, termenul
„bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege „echivalentul general al
valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb şi de plată”.
Noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta reprezentând doar o parte a masei băneşti.
Paul Samuelson consideră că banii reprezintă „alături de capital şi de specializare cel de-al treilea
aspect major al vieţii economice moderne, iar fluxul de bani sângele care irigă economia”.
O definiţie generală a monedei ar putea fi următoarea: un instrument-etalon legal de plată pentru
facilitarea schimburilor, pentru acumulări şi stingerea obligaţiilor, măsurător general de valori care se
bucură de încrederea publică şi poartă girul statului şi care, atunci când moneda este confecţionată din
metal preţios, îi garantează greutatea şi titlul.
Trebuie făcută o deosebire între mijlocul de schimb şi instrumentul de schimb.
Banul din acest punct de vedere trebuie considerat ca un mijloc de schimb, este un element care
poate fi folosit mai departe în schimb, sau poate fi transformat oricând într-un bun care să ne satisfacă o
utilitate (mărfuri bani - cuprul, aurul, argintul, piele de animale, etc.).
Moneda este un instrument de schimb, întrucât scopul şi destinaţia este numai schimbul şi plata. La
schimbul direct, fiecare din cei care schimbă dau şi primesc bunul din nevoie şi cu intenţia de a-l folosi
direct şi imediat. Participanţii sunt producător al bunului cedat şi consumator al bunului primit. Pentru nici
unul bunul nu îndeplineşte altă funcţie.
Apariţia monedei este condiţionată de formarea unei societăţi omeneşti cu preocupări economice,
ale cărei caracteristici principale sunt:
a) proprietatea privată;
b) diviziunea muncii;
c) schimbul de bunuri şi servicii.
În dreptul tuturor popoarelor găsim trei elemente esenţiale ale monedei şi anume:
• legea - noţiunea de monedă este legată de existenţa şi de intervenţia Statului, în confecţionarea
semnului monetar, iar caracteristica lui este efigia Statului pe care o poartă;
• materia - moneda poate fi confecţionată dintr-o marfă oarecare, ca şi banul. Deosebirea între bani
şi monedă, constă în faptul că moneda fiind bătută de către puterea suverană a Statului, se asigură, prin
aceasta, respectarea condiţiilor de confecţionare materială a semnului, în conformitate cu prescripţiile legale.
• forma monedei - ea este fixată după cum corespunde nevoilor de circulaţie, cu preocuparea
principală de a îngreuna contrafacerile.
Momentul când apare moneda nu se cunoaşte precis, ca o data fixă. Este cert însă că ea apare numai
în momentul când statul ca o putere politică suverană, preia asupra sa controlul, iar mai târziu chiar
confecţionarea semnului monetar. Acest moment este arătat ca fiind aproximativ între secolul al VIII-lea şi
al VII-lea înainte de Hristos
Etapele în evoluţia banilor
 era banilor marfă --- Instrumentul de schimb era confecţionat sau reprezentat din bunuri diferite,
altceva decât metalele, perioada care se numeşte pre-metalică. Rolul de bani 1-a îndeplinit, în funcţie de
zona geografică, marfa care avea cea mai largă consumaţie în zona respectivă (blănurile, pietrele de
moară, tutunul, scoicile etc)
 era banilor din metale preţioase --- Rolul de bani au început să-1 îndeplinească metalele preţioase
(aurul, argintul). Aceştea prezentă avantaje: valoare mare într-un volum mic, perfect divizibil, fără a
 pierde din valoare, inalterabil, uşor de transportat. Iniţal au fost utilizaţi sub forma de lingouri, inele,
braţări etc. Ulterior, ei au luat forma de moneda bătută (emisă) de autoritatea statală.
 era banilor de hârtie --- Au apărut datorită faptului că:
--în procesul circulatiei, monedele de aur cunosc un proces de uzură, ajungându-se în situaţia în care
valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur;
--la un moment dat cantitatea de aur era insuficientă pentru a îndeplini rolul de echivalent general.
 bani electronici --- bani imateriali: portmoneu electronic, carduri de debit, carduri de credit etc
Monedele de piatră de pe insula Yap din arhipelagul Carolinelor, Pacific: acestea erau găurite la mijloc
şi puteau fi transportate - înşirate pe o prăjină - de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau cărate
monedele cu valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt:
insula Yap nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind adusă aici cu plutele, de la distanţe
impresionante. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de
metru, iar o nevastă - una de 1,3 metri.
Alte forme neobişnuite de bani sunt:
• colţii de câine, folosiţi în insulele Solomon din Pacific;
• brăţările, folosite în Coasta de Fildeş;
• clopoţeii de bronz (Zimbabwe);
• cuţitele (China).
2. Formele monedei
Banii în evoluţia sa s-au impus sub două aspecte: bani reali şi bani reprezentativi.
Banii reali sunt banii, a căror valoare nominală corespunde valorii lor reale, adică valorii metalului
din care au fost confecţionaţi.
Banii reprezentativi se consideră: semnele metalice (moneta mică reprezentativă (ban, cent, copeică)
confecţionată din metale ieftine (aramă, aluminiu)) şi semne de hârtie, care împart moneda de hârtie şi titluri
de credit.
Moneda metalică. Banii metalici (aramă, argint, aur) au avut diferite forme. Cea mai comodă formă
pentru circulaţie s-a dovedit a fi cea rotundă. Partea din faţă numindu-se avers, cea din spate – revers, şi cea
laterală – gurt. În scopul protecţiei contra sustragerii, partea laterală se turna în formă de zimţuri.
Moneda de hârtie – a apărut ca un substituitor al celei metalice. Primii bani de hârtie au apărut în
Rusia în 1769. Emitenţii acestor monede pot fi trezoreria publică şi băncile centrale.
Titlurile de credit - apar odată cu dezvoltarea forţelor de producţie, când vânzarea-cumpărarea se
face pe credit; când momentul cumpărării variază de cel al achitării. Apariţia lor a avut ca scop asigurarea
elasticităţii circulaţiei băneşti.
Titlurile de credit
 economisesc banii reali (moneda metalică) şi contribuie la dezvoltarea plăţilor prin virament;
 ca şi moneda-hârtie îndeplinesc doar 2 funcţii: mijloc de plată şi mijloc de circulaţie.
Din categoria titlurilor de credit fac parte:
Cambia - reprezintă obligaţiunea irevocabilă scrisă de către debitor de a plăti o sumă anumită
creditorului. Primind cambia vânzătorul mărfii poate s-o utilizeze în 3 modalităţi:
◦ s-o păstreze până la scadenţă, primind şi o dobândă;
◦ cambia poate fi folosită ca mijloc de plată, neprimind dobândă;
◦ cambia poate fi scontată la banca comercială şi reescontată la banca centrală.
Cecul este un document bănesc prin care deţinătorul mijloacelor băneşti la bancă îi ordonează băncii
să transfere aceste mijloace altui agent economic. Prima dată cecul a fost utilizat în 1683 în Anglia. Cecurile
sunt utilizate pentru primirea numerarului, ca mijloc de circulaţie şi plată şi ca instrument al decontărilor
fără numerar.
Banii electronici. Echipamentele electronice şi sistema de legături telefonice, privind efectuarea
operaţiunilor de creditare şi de plată (introducerea şi scoaterea în/de pe cont, transferul de pe un cont pe
altul, calculul dobânzilor, controlul stării conturilor) cu ajutorul impulsurilor electronice, în regim non-
hârtie, au dat imbold apariţiei banilor electronici. Cu ajutorul lor se efectuează o impunătoare parte de
operaţiuni interbancare.
Cardurile. Introducerea în bănci a calculatoarelor electronice a făcut posibilă înlocuirea cecurilor şi
a numerarului cu cardurile. Sunt o posibilitate de a obţine mijloace creditare pe termen scurt de la instituţiile
creditare (de credit) sau pentru a avea acces la distanţă la mijloacele băneşti în baza contului deschis de
client (de debit).
 3. Funcţiile monedei
etalon al valorii --- Costul mărfii evaluat în etalon monetar reprezintă preţul. Preţul reflectă
cheltuielile de muncă efectuate pentru producerea şi realizarea mărfii date.
mijloc de circulaţie --- Circulaţia mărfurilor include: vânzarea mărfii, adică, preschimbarea ei în bani
(M-B) şi cumpărarea mărfii, preschimbarea banilor în marfă (B-M). În aşa mod, moneda îndeplineşte rolul
de intermediar.
mijloc de plată --- Banii în calitate de mijloc de plată se prezintă în felul următor : M – D (marfă –
datorii la termen); D – B (datorii la termen – bani); leagă diferiţi producători, care cumpără mărfuri în credit.
Transmiterea mărfurilor de la vânzător la cumpărător poate fi anterioară sau ulterioară trecerii banilor de la
cumpărător la vânzător
instrument de conservare a valorii --- Acumularea banilor în prezent permite deţinătorului să
realizeze cheltuieli viitoare. Banii desemnează bogăţie şi de aceea persoanele juridice şi fizice economisesc
sau acumulează bani (deschiderea unor conturi de depozit). Totodată aceştea pot obţine venituri
suplimentare sub forma unor dobânzi.
Cele 4 funcţii ale banilor se află într-o strânsă corelare şi interdependenţă. Logic şi istoric, fiecare
funcţie este predecesoarea unei alteea. Din cele expuse putem desprinde 3 particularităţi de bază ale banilor,
care totodată reflectă şi esenţa lor:
 asigură schimbul - cu ajutorul lor se poate cumpăra orice marfă;
 reflectă valoarea de schimb a mărfurilor - prin intermediul lor se stabileşte preţul mărfii, iar acesta
dă posibilitate unei comparări calitative a diferitor mărfuri din punct de vedere utilitar;
 reflectă munca materializată într-o marfă concretă.

TEMA 2. Sistemul monetar naţional şi internaţional

1. Sistemul monetar: concept, elemente.
2. Clasificarea sistemelor monetare.
3. Sistemul monetar naţional al Republicii Moldova.
4. Sistemul monetar internaţional (SMI): concept, principii, reguli de funcţionare.
5. Etapele de evoluţie a SMI.
6. Sistemul Monetar European: evoluţia, principiile de funcţionare.
7. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monedei.
8. Colaborarea RM cu instituţiile monetare şi de credit internaţionale.
1. Sistemul monetar: concept, elemente.
Primele semne ale unei organizări monetare s-au făcut simţite încă din antichitate când au avut loc
încercări de reglementare a baterii monedelor. Odată cu dezvoltarea economică şi socială au apărut şi
instituţii care să reglementeze, să organizeze şi să supravegheze moneda şi relaţiile monetare în cadrul unui
sistem monetar naţional.
Potrivit dicţionarelor prin sistem bănesc (monetar) se înţelege ansamblul normelor legale şi
instituţiilor care reglementează, organizează, respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat.
Dardac Nicolae enunţă: ”Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare şi
reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv”.
Conţinutul sistemelor monetare evoluează odată cu dezvoltarea economică şi socială. Sistemele monetare au
o serie de trăsături generale, dar şi particularităţi de epocă şi naţionale. Sistemele monetare au înregistrat de-
a lungul vremurilor o anumită evoluţie cu caracter general, dar şi particularităţi naţionale.
Elementele sistemului monetar clasic sunt:
1. unitatea monetară;
2. etalonul monetar;
3. baterea şi circulaţia monedei;
4. emisiunea monetară.
Primul sistem monetar
În sec. al VI-lea î. Hr., potrivit scrierilor lui Herodot, în Lidia, ţară din Asia Mică, regele Cresus (a.a.
560 – 547) instituie primul sistem monetar naţional:
 stabileşte unităţile şi subunităţile monetare,
 fixează pentru fiecare conţinutul de metale nobile,
 determină raportul dintre aur şi argint,
  bate centralizat moneda,
 decide asupra regulilor de emitere şi circulaţie a banilor.
Elementele unui sistem monetar...
1. Unitatea monetară reprezintă "uniforma naţională" pe care o îmbracă banii. Definirea prin lege
a acesteia este atribut al instituţiilor monetare naţionale. Denumirea unităţii monetare are surse diferite:
- denumirea metalului din care era confecţionată moneda - aureus, serebrenic etc;
- denumirea unității de greutate a monedei – drahmă, lira sterlină, livră etc.;
- tradiţia încetăţenită în vorbirea curentă - leu, leva, leka;
- denumirea monedei altei ţări - dolar este denumirea monedei naționale în 39 țări;
- o convenţie - DST, EURO etc. sau altele.
Unitatea monetară are trei elemente caracteristice:
a. valoarea paritară;
b. paritatea monetară;
c. cursul de schimb;
 Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios care se atribuie, prin lege, unei unităţi
monetare. Aşa de exemplu, în anul 1933, un $ era definit printr-o cantitate de 1,50463 gr aur, iar în
anul 1934, un dolar reprezenta 0,888671 gr aur. Începând cu 1973-1974 majoritatea ţărilor renunţă la
valorile paritare.
 Paritatea monetară reprezintă raportul valoric dintre două unităţi monetare. În funcţie de etalonul
care a stat la baza unităţilor monetare aceasta a fost paritate metalică, valutară, DST. Dacă în anul
1968, lira sterlină era definită prin 1 ₤ = 2,13281 gr aur, iar dolarul reprezenta 1 $ = 0,888671 gr aur,
atunci paritatea monetară era dată de raportul:
 Cursul de schimb reprezintă preţul unei monede naţionale sau internaţionale, exprimat într-o altă

monedă cu care se compară (paritatea monetară este sinonimă cu cursul oficial).

2. Etalonul monetar - marfa care este luată ca referinţă atunci când se stabileşte valoarea în
circulaţie a banilor. Iniţial, la baza organizării sistemelor monetare s-a situat metalul monetar. Acesta a fost
aurul, argintul sau chiar ambele. În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat s-au consacrat mai
multe tipuri de sisteme monetare:
- sistemul monetar având ca etalon metalul monetar în raport cu care au funcţionat sistemul monetar
monometalist şi bimetalist;
- sisteme monetare bazate pe etalonul combinat aur – devize;
- sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
Principalele momente ale detaşării sistemelor băneşti de metalul preţios au fost:
- primul război mondial, când s-a sistat baterea monedelor din metalul preţios şi convertibilitatea
bancnotelor în aur;
- anul 1971, când s-a sistat convertibilitatea în aur a dolarului SUA;
- anul 1973, când s-a realizat trecerea de la cursurile fixe la cele flotante;
- anul 1978, când s-a adoptat al doilea amendament la statutul Fondului Monetar Internaţional (FMI),
prin care ţările membre renunţă la a-şi defini monedele printr-o cantitate de metal preţios. Ca atare circulaţia
monetară se disociază de metalul preţios.

3. Baterea şi circulaţia monedei.

Sistemele monetare clasice au cuprins reglementari privind baterea şi circulaţia monedelor cu sau
fără valoare deplină. Cele cu valoare deplină erau bătute din aur şi argint, iar cele fără valoare deplină din
zinc, aluminiu ca şi din diverse aliaje cu metale nepreţioase.
Monedele cu valoare deplină (integrală) aveau o valoare care corespundea cu valoarea metalului din
care erau confecţionate. De exemplu dacă un dolar SUA avea un conţinut de 1,5 gr. aur, moneda de 10 $
echivala cu 15 gr. aur. Pentru monedele cu valoare integrală era specifică baterea liberă, ceea ce însemna
dreptul oricărei persoane de a prezenta la monetăria statului metalul sub formă de lingouri pentru a-l
transforma în aur monedă contra unui comision, stabilit procentual din valoarea aurului monetar.
Cheltuielile de monetizare, ca şi pierderile de metal preţios prin uzura în timpul circulaţiei erau mari,
făcând ca acest model al organizării monetare să nu reprezinte idealul. Aceasta, cu atât mai mult cu cât
cantităţile de metal preţios extras au rămas mult în urmă faţă de amplificarea schimburilor.
Baterea monedelor fără valoare deplină a fost determinată de raţiuni tehnice, de nevoile schimbului.
Circulaţia monetară are nevoie şi de monede de valoare redusă, de monede divizionare. Dacă acestea ar fi
fost bătute din metal preţios, ele ar fi avut dimensiuni foarte mici şi ar fi generat costuri mari. Monedele fără
valoare integrală nu pot face obiectul baterii libere, ci constituie monopol de stat, apărat cu stricteţe.
Cantitatea de astfel de monede fără valoare deplină, puse în circulaţie, trebuia menţinută la nivel redus.
Valoarea acestor monede nu era reprezentată de valoarea metalului din care erau confecţionate, ci de
valoarea aurului pe care-l reprezentau în circulaţie.
Monedele cu valoare deplină au dispărut din circulaţie odată cu I-ul război mondial.

4. Emisiunea monetară.
Emisiunea monetară în prezent a devenit o preocupaţie complexă, care înglobează:
• pe de o parte punerea în circulaţie a numerarului;
• pe de altă parte – controlul asupra masei monetare (depozitele și creditele bancare, instrumentele
politicii monetare și pieței monetare).
Obiectivele emisiunii sunt:
• asigurarea funcţionării normale a sistemului de plăţi în numerar şi fără numerar;
• stabilitatea puterii de cumpărare a monedei;
• menţinerea cursului valutar adecvat.

2. Clasificarea sistemelor monetare

Sistem monetar

metalist nemetalist, bazat pe

monometalist etalonul marfă
bimetalist etalonul valuta
integral un coş de valute
parţial etalonul

putere
Metalice se numesc sistemele ale căror etalon se reprezentă de metale monetare.
Sistemele monetare nemetalice sunt cele care nu au la bază metalul monetar
Monometalismul
În cadrul monometalismului, rolul de metal monetar este îndeplinit fie de argint („silver standard”), fie de
aur („gold standard”) - cel mai răspândit sistem monometalist.
Marea Britanie a adoptat monometalismul în 1816, SUA în 1853, Portugalia în 1854, Germania în 1873,
Rusia şi Japonia în 1897.
Au existat şi încercări de a folosi, ca bază a sistemului monetar, platina, dar datorită rarităţii şi a valorii
ridicate s-a renunţat la acest metal.
Bimetalismul
Fundamental, pentru funcţionarea acestui sistem, era baterea monedelor din două metale: aur şi argint,
între care exista un raport legal, fix.
În funcţie de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale, sistemele monetare bimetaliste au
cunoscut ca variante de funcţionare:
1. bimetalismul integral - în cadrul acestui sistem statul definea prin lege raportul dintre aur şi
argint. Acesta era fix şi stabilit la 1:15,5. Monedele din ambele metale aveau aceiaşi putere
liberatorie;
2. bimetalismul paralel – în cadrul acestui sistem raportul aur – argint se stabilea liber pe piaţă, fără
intervenţia statului. Monedele din ambele metale aveau putere liberatorie nelimitată.
Sisteme monetare monometaliste...
a) Sisteme bazate pe etalonul aur – monedă se diferenţiază de celelalte sisteme prin următoarele:
 a apărut în Anglia, în 1818 şi durează până la I-ul război mondial;
 metalul monetar circulă liber pe piaţa internă şi internaţională;
 alături de aurul moneda funcţiile monetare erau îndeplinite în paralel şi de bancnote;
 convertibilitatea bancnotelor era liberă şi nelimitată, valoarea lor nominalăechivalând cu valoarea
proprie a monedelor de aur;
 masa monetară se adapta la necesităţile economiei prin baterea monedelor de aur şi tezaurizarea lor.
b) Sisteme bazate pe etalonul aur– lingouri se caracterizează prin următoarele:
 funcţionează o perioadă scurtă de timp;
 aurul-moneda este restras din circulaţie de pe piaţa internă şi internaţională şi este depozitat la banca
emitentă sub forma de lingouri;
 convertibilitatea era limitată (sunt convertibile numai sumele care au valoarea cel puţin egală cu un
lingou);
 în circulaţie se află bancnote convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii aur = 12,44 kg aur);
c) Sisteme bazate pe etalonul aur-devize - moneda aflată în circulaţie era garantată atât cu metal preţios
(aur), cât şi cu titluri de creanţă exprimate în moneda străină, numite devize.
 unitatea monetară a fiecărei ţări este definită printr-o anumită cantitate de aur, sau printr-o valută;
 o astfel de organizare a generat o stare de dependenţă a sistemelor din ţările mai puţin dezvoltate
faţă de cele dezvoltate;
 în circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior, convertibile în aur;
 scopul convertirii este redus la procurarea mijloacelor de plată necesare pentru achitarea
mărfurilor/serviciilor dintr-o ţară străină;
 instituţionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul Conferinţei Monetare şi Financiare
Internaţionale de la Bretton Woods, din 1944, ocazie cu care s-au pus bazele Sistemului Monetar
Internaţional.
3. SISTEMUL MONETAR ACTUAL AL REPUBLICII MOLDOVA
 Circumstanţele necesare pentru instituirea sistemului monetar naţional s-au conturat după obţinerea
de către Republica Moldova a independenţei la 27 august 1991. La 15 decembrie 1992 este
adoptată Legea cu privire la bani nr 1232 – XII. Prin această Lege a fost stabilită unitatea
monetară naţională a Republica Moldova - leul moldovenesc, şi unitatea divizionară banul. Un leu
moldovenesc este egal cu 100 bani.
 Leul a fost introdus în circulaţie la 29 noiembrie 1993. În această zi cursul valutar a fost stabilit de
3,8 lei pentru $1. Numerarul aflat în circulaţie (banii de tip sovietic şi cupoanele) şi banii din conturi
au fost schimbaţi în proporţie de 1 000 pentru un leu.

ANSAMBLU MĂSURILOR ŞI ACTIVITĂŢILOR PRIVIND CONSTITUIREA ŞI

FUNCŢIONAREA SISTEMULUI MONETAR NAŢIONAL ACTUAL
 alegerea valutei care îndeplineşte funcţia de măsură a valorii, de etalon, de echivalent general, prin
care se defineşte moneda naţională;
 stabilirea unităţii monetare, care, sub o anumită denumire, serveşte ca etalon al valorii;
 alegerea instrumentelor efective de circulaţie şi de plată (monede principale, bani divizionari,
bancnote etc.);
 reglementarea emisiunii şi circulaţiei bancnotelor şi a altor semne de valoare, precum şi a
decontărilor fără numerar;
 organizarea aparatului instituţional care supraveghează şi sprijină aplicarea sistemului monetar;
 stabilirea relaţiilor cu alte sisteme monetare.

LEUL MOLDOVENESC
(emisiunea mai 1994)
Caracteristici:
• Dimensiuni: 58 x 114 mm;
• Culori dominante, faţă-verso: galben, verde, cafeniu şi ocru;
• Imprimată pe hîrtie specială, în masa căreia este inclus un filigran ce reproduce portretul
lui Ştefan cel Mare şi un fir de siguranţă vertical metalizat complet încorporat;
CADRUL REGLAMENTORIU AL SISTEMULUI MONETAR AL RM
 Constituţia Republicii Moldova în art. 130 stipulează: „... (2) Moneda naţională a Republicii
Moldova este leul moldovenesc. (3) Dreptul exclusiv la emisia monetară aparţine Băncii naţionale a
Republicii Moldova. Emisia se efectuează conform deciziei Parlamentului.”
 Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei consacră monedei un capitol special – capitolul
VIII „Moneda”

STRUCTURA INSTUTIŢIONALĂ A SISTEMULUI MONETAR NAŢIONAL

Instituţiile bancare din ţară:
 Banca Naţională a Moldovei, fiind autoritatea monetară publică, are rolul central în organizarea
circulaţiei monetare:
o prin regulamentele sale stabileşte valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, design-ul şi alte
caracteristici ale bancnotelor şi monedelor metalice care sunt mijloc de plată în RM;
o organizează tipărirea bancnotelor şi baterea monedelor metalice;
o ia măsuri pentru păstrarea în siguranţă a celor neemise în circulaţie.
Banca Naţională are dreptul exclusiv de a emite în circulaţie bancnote şi monede metalice ca mijloc de
plată legale pe teritoriul Republicii Moldova.
 Băncile comerciale sunt sprijinul Băncii Naţionale în organizarea funcţionării sistemului monetar
naţional. Prin intermediul acestora are loc:
o emisiunea numerarului în circulaţie;
o retragerea bancnotelor şi monedelor deteriorate;
o preschimbarea semnelor monetare;
o organizarea evidenţei şi statisticii monetare.

4. Sistemul monetar internaţional (SMI): concept, principii, reguli de funcţionare

Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente, organisme
şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţei economice
dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare naţionale. Odată creat, un
sistem monetar internaţional, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care intervin în relaţiile economice,
sociale şi politice dintre statele membre ale sistemului.
Principiile pe care s-a bazat sistemul monetar internaţional, al cărui organism era Fondul Monetar
Internaţional, au fost următoarele:
 cooperarea monetară internaţională;
 creşterea echilibrată a comerţului internaţional;
 dezvoltarea economică a tuturor ţărilor-membre;
 stabilitatea cursului de schimb;
 multilateralizarea plăţilor internaţionale;
 convertibilitatea monetară;
 lichiditatea;
 echilibrarea balanţei de plăţi;
 crearea instituţiilor financiar-monetare internaţionale
Regulile Sistemului Monetar Intenaţional
 Un regim de schimb constând în principii care asigură convertibilitatea între monede
 Aprovizionarea cu lichidităţi în cantitate suficientă pentru a face faţă progresului comerţului
internaţional
 Un sistem de rezerve care conferă ţărilor-membre, mijloace de plată necesare susţinerii
dezechilibrelor valutare temporare
 Mecanisme de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţei tranzacţiilor curente
 Balanţa de plăţi este instrumentul care înregistrează mişcările de fonduri între state, furnizând
informaţii esenţiale despre starea unei economii.
5. Etapele de evoluţie a SMI
Etapa premergătoare

Uniunile monetare au fost create în a doua jumătate
a sec. al XIX-lea în scopul unificării a unor elemente
ale sistemelor monetare naţionale ca mijloc de
depăşire a dificultăţilor create de funcţionarea
neadecvată a bimetalismului sau a monometalismului
argint.
Uniunea Monetară Latină a fost înfiinţată prin
Convenţia din a. 1865 încheiată între Franţa, Belgia,
Italia şi Grecia. Unitate monetară comună: francul,
care era împărţit în 100 centime
Uniunea Monetară Germană a fost constituită în a.
1875.

Blocurile monetare au fost create în prima jumătate Blocul lirei sterline (a.a. 1931- 1939)
a sec. al XX-lea coincizând în timp cu Marea Blocul francului francez (a.a.1929– 1945)
Depresie. Blocul dolarului american (a.a. 1933 - )
Consecinţele Primului Război Mondial
-Renunţare la
Mari presiuni Şocuri monetare Cheltuieli mari pentru bimetalism
inflaţioniste puternice la nivelul reconstrucţia ţărilor -Necesitatea schimbării
economiilor afectate de război etalonului monetar
Etapa 2. CONFERINŢA MONETARĂ ŞI FINANCIARĂ A NAŢIUNILOR UNITE (BRETTON
WOODS)
 Participanţi: 45 tari.
 Conferinţa a fost organizată pe 3 comisii:
o I – stabilirea articolelor acordului privind constituirea FMI – Condusă de H.D. White (USA);
o II – stabilirea articolelor acordului privind constituirea BIRD- Condusă de J.M.Keynes
(Marea Britanie);
o III – stabilirea reglementărilor în planul cooperării monetare internaţionale – Condusă de
Eduardo Suarez (Mexic)
 Perioada de desfăşurare 1 – 22 iulie 1944
 Etalonul adoptat – aur-devize
 Acordurile de la Bretton Woods din anul 1944 au prevăzut crearea a două noi instituţii:
Fondul Monetar International (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD).

Fondul Monetar Internaţional

 a fost creat la 27 decembrie 1945, întrând efectiv în funcţiune de la 1.03.47.
 Obiectivele:
o promovarea cooperării monetar - internaţionale prin intermediul unei instituţii specializate,
care să facă posibilă consultări permanente între ţările membre;
o facilitatea desfăşurării echilibrate a schimburilor internaţionale, care să contribuie la
folosirea eficientă a resurselor ţărilor membre;
o elaborarea documentelor care conţin principiile de orientare a politicii valutare;
o supraveghează politicile valutare ale ţărilor membre;
o evitarea manipulării cursurilor valutare în scopuri incorecte;
o punerea la dispoziţia ţărilor membre fonduri sub formă de credite;
o contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi dintre ţările membre.
o eliminarea restricţiilor valutare care frânează dezvoltarea comerţului internaţional.
 Formarea resurselor:
o cotele părţi ale ţărilor membre ale FMI;
o dobânzile încasate;
o cotizaţiile anuale ale ţărilor membre etc.
R. Moldova a devenit membru al FMI la 12 august 1992, după achitarea cotei sale care constituie 90
mln DST;
DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE – MONEDĂ INTERNAŢIONALĂ
Factorii care au
determinat apariţia
unităţilor monetare de cont
internaţionale
Emisiunea şi evidenţa DST
CARACTERISTICA DST
• necesitate de a spori lichiditatea internaţională;
• crearea unei monede internaţionale care să nu aparţină nici unui stat;
• găsirea unui instrument monetar stabil în condiţiile evoluţiei instabile a
cursurilor valutelor convertibile.
• volumul comerţului internaţional;
• rezervele valutare ale statelor;
• lichiditatea internaţională;
• starea balanţelor de plăţi;
• evidenţa şi mişcarea din contul unei ţări în contul altei ţări sau al FMI
sunt efectuate prin sistemul computerizat al Departamentului DST al

FMI, unde sunt stocate toate fondurile exprimate în DST.

Evaluarea DST-lui 1) 1970–1974 – aur – 0,888671 gr. Au;
2) 1974–1980 – coş valutar – 16 valute;
3) 1981–1999 – coş valutar – 5 valute;
4) 1999 – prezent – coş valutar – 4 valute (USD, EUR, JPY, GBP).
Funcţiile DST-lui • etalon monetar – valoarea unei monede poate fi definită în DST;
• mijloc de rezervă – intră în structura lichidi-tăţii internaţionale;
• mijloc de plată – folosit pentru procurarea altor valute.
Participanţi şi deţinători • ţările care au încheiat un contract prin care îşi asumă obligaţiile faţă de
Dep. DST;
• alţi deţinători care nu au încheiat contract (BRI, BAfD, BIRD, AID
etc.)
Alocări şi utilizări • să-şi mărească rezerva valutară oficială;
• să procure contra DST valută convertibilă de la alte ţări membre ale
FMI indicate de acesta;
• să obţină direct valute convertibile contra DST de la o ţară membră
fără intermediul FMI;
• să plătească dobânzi şi comisioane.
Limitele de întrebuinţare a FMI şi băncile centrale ale ţărilor membre;
DST-lor persoanele particulare nu au acces la DST;
6. Sistemul Monetar European: evoluţia, principiile de funcţionare
 Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăţi (1950) format nu doar din state
europene ci, prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, şi din ţările africane aflate în spaţiul
colonial.
 Crearea Comunităţii Economice Europene care a condus la liberalizarea fluxurilor de bunuri şi
servicii şi a Pieţei Comune pentru liberalizarea mişcării factorilor de producţie.
 Crearea Sistemului Monetar European (1979), adoptat de către membrii Comunităţii Europene, care
au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:
 unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;
 un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;
 mecanismul ratei de schimb;
 Institutul Monetar European.
Alte momente ale integrării monetare europene
 Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice şi monetare;
 Planul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a
parităţilor dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital;
 Crearea, în 1988, a Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice şi Monetare, sub conducerea
preşedintelui Comisiei Europene din acea perioada. Jaques Delors, care a propus, prin raportul care îi
poartă numele, o nouă bază pentru unificarea monetară în Europa. Raportul Delors a definit strategia
care a condus la realizarea, în mai multe etape, a uniunii monetare.
 Tratatul de la Maastricht (1992) privind constituirea Uniunii Europene, care în plan monetar, a
consfinţit constituirea unei Bănci Centrale la nivelul Uniunii şi a stabilit criteriile pe care statele membre
trebuie să le îndeplinească pentru a deveni membru al spaţiului monetar european.
 Crearea Sistemului European al Băncilor Centrale, a cărui funcţionare se bazează pe mai multe
principii generale dintre care amintim independenţa instituţională şi financiară, transparenţa,
subsidiaritatea şi responsabilitatea în atingerea obiectivelor propuse prin Tratatul de la Maastricht.
 Introducerea monedei Euro, începând cu ianuarie 1999.

Trei etape pentru realizarea uniunii economice si monetare (UEM)

1. 1 iulie 1990- Abolirea tuturor restrictiilor privind circulatia capitalurilor
2. 1 ianuarie 1994 – Infiintarea Institutului Monetar European, precursorul BCE
3. 1 ianuarie 1999 – Fixarea irevocabila a curcurilor de schimb, BCE responsabila de politica monetara
1 ianuarie 2002 – Introducerea monedelor si bancnotelor euro
Stabilirea denumirii monedei europene în cadrul Consiliului European de la Madrid (1995)
 Propuneri:
 „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc”
 sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”)
 Decizie: simplu ”EURO”
 Eveniment: din 4 ianuarie 1999 tranzacţiile pe piaţa financiară nu se mai derulează în monedele
statelor membre UME

Avantajele monedei Euro

 Siguranta puterii de cumparare
 Eliminarea costurilor aferente tranzactiilor
 Transparenta preturilor
 Suprimarea riscurilor privind cursul de schimb

Funcţiile Băncii Centrale Europeane

 a fost constituită în baza institutului monetar european 1999. Funcţia de bază este promovarea politicii
monetare în zona EURO. Obiectivele:
o Definirea politicilor la nivelul Eurosistemului
o Stabilirea, coordonarea şi monitorizarea operaţiunilor de politică monetară la nivelul Eurosistemului
o Emisiune monetară – stabileste strategia in acest sens, coordonează şi monitorizează emisiunea
monetară
o Intervenţii pe piaţa forex alături de băncile centrale naţionale
o Asigură cooperarea monetară internaţională şi europeană
o Monitorizează riscurile financiare
o Coordonează gestionarea rezervelor valutare la nivelul Eurosistemului
o Asigurarea sistemului de decontare la nivel european

7. Puterea de cumpărare şi convertibilitatea monetară

Convertibilitatea este legată de valută.
Prin valute convertibile se înţeleg valutele acelor ţări, care, reieşind din cererea şi oferta acestor
valute şi din politica valutară a ţării emitente, se schimbă liber pe oricare altă valută şi pe unităţi monetare
internaţionale convenţionale. Acest schimb poate fi efectuat de toate categoriile de deţinători în oricare
formă şi în cadrul tuturor tipurilor de operaţii comerciale.
Valuta se consideră neconvertibilă dacă ţara-emitent interzice schimbul acestei valute pe teritoriul
său. Există valute cu grad intermediar de convertibilitate. În aceste cazuri convertibilitatea se răspândeşte
numai asupra unor categorii de deţinători sau operaţii.
Gradul de convertibilitate poate să difere pentru rezidenţi şi pentru nerezidenţi. Reieşind din aceasta
există valute cu convertibilitate internă sau externă. Gradul de convertibilitate depinde de esenţa şi
componenţa restricţiilor valutare existente în ţara-emitent.
Moneda emisă şi pusă azi în circulaţie pe plan naţional şi internaţional are ca corespondent un etalon
format prin contribuţia bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii naţionale şi reprezintă
puterea de cumpărare a monedei. Acest etalon monetar este urmărit prin indicii de preţ.

 Cursul de schimb al unei monede faţa de alta poate fi interpretat ca putere de cumpărare externă a
monedei.
 Din punct de vedere al elementelor luate în calcul pentru determinarea cursurilor de schimb, poate
fi stabilită distincţia între cursul nominal şi cursul real, semnificaţia acestora fiind
următoarea:
 cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă şi are importanţă din
punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale;
 cursul real exprimă preţul monedelor naţionale în relaţiile dintre preţurile
mărfurilor comercializate din diferite ţări.

Alegerea regimului de curs de schimb:

Curs de schimb fix Curs de schimb flotant

AVANTAJE

 riscul valutar aferent tranzacţiilor internaţionale şi  autonomia politicii monetare

investiţiilor străine se diminuează

 se poate evidenţia o reducere a costurilor aferente finanţării
internaţionale
 se poate înregistra şi o reducere a ratelor de dobândă
interne faţă de cele de pe piaţa internaţională
 neutralizează impactul şocurilor externe, a
şocurilor generate de economia reală şi
impactul inflaţiei asupra competitivităţii
operaţiunilor de export

 menţinându-se stabilitatea în plan valutar, dar şi în plan

monetar (diminuarea ratelor de dobandă) se realizeaza o
reducere a ratei inflaţiei
DEZAVANTAJE

 manifestarea unor crize financiare poate genera costuri  lipsa unei discipline a băncii centrale
ridicate pentru ajustare macroeconomica, conducând,
în final la reducerea credibilităţii autorităţii monetare

 politica monetară proprie este dependentă de politica  efecte economice destabilizatoare ale
monetară aferentă ţării emitente a monedei ancore speculaţiilor pe piaţa valutară

 socurile externe generează presiuni puternice asupra  descurajarea comerțului internațional

economiei, generând costuri ridicate pentru menţinerea (comparativ cu situaţia practicării unui
cursului de schimb curs de schimb fix)
Tema 3. Sistemul creditar şi dobînda
1. Creditul – esenţa, funcţiile şi trăsăturile caracteristice.
2. Formele creditului în economia de piaţă.
3. Dobînda: esenţa, funcţiile, factorii de influienţă.
4. Formele dobânzii.
1. Creditul – esenţa, funcţiile şi trăsăturile caracteristice
Opinii referitoare la conceptul de credit

Abordând aspectul apariţiei creditului vom menționa că originile acestuia se regăsesc în împrumutul
banal, care a apărut la primele trepte a evoluţiei omenirii. Anumite nevoi cotidiene temporare ale
individului, cum ar fi o unealtă de vânat sau pescuit, o blană sau un vas, l-au impus pe acesta să apeleze la
unul din congenerii săi, care la acel moment nu folosea bunul respectiv.
 Esenţa operaţiunii de creditare constă în aceea că o parte numită creditor (investitor sau
împrumutător) transmite o valoare actuală unei alte părţi numită debitor (împrumutat) care se
angajează la un anumit termen şi în anumite condiţii specificate în cadrul acordului să
ramburseze valoarea împrumutată şi de asemenea să plătească o anumită dobândă pentru a-l
remunera pe creditor.
 Creditul exprimă relaţiile economice care apar între creditor şi debitor în cadrul procesului de
redistribuire temporară a mijloacelor temporar libere.

 CREDIT JUVENIL. Primă formă istorică a creditului este denumită de unii autori credit „juvenil”.
Împrumutul respectiv a avut caracter de întrajutorare între indivizi sau grupuri de indivizi aflaţi în
imediată vecinătate. El se acorda între persoane cunoscute şi se restituia, de regulă, în aceiaşi cantitate şi
materie cu bunul împrumutat.
 CREDIT CĂMĂTĂRESC. Cămătăria în esenţă este activitatea de împrumutare a banilor cu camătă.
Aceasta a fost o îndeletnicire a tezaurizatorilor de profesie în toate sistemele economice predecesoare
celei de piaţă dezvoltată, având impact resimţit asupra evoluţiei economice. Aşa, cămătăria a intensificat
procesul de descompunere a orânduirii gentilice, generând sclavia, deoarece ca gaj serveau nu numai
averea împrumutatului, dar şi el însuşi, precum şi membrii familiei lui.
 CREDIT COMERCIAL. Pe măsură ce banii se manifestă tot mai mult în raporturile economice ca
mijloc de plată, a avut loc decalarea în timp a actului de vânzare de cel de cumpărare. Aceasta însemna
că mărfurile se vindeau cu amânarea achitării, cea ce înseamnă transmiterea bunurilor în folosinţă fără
drept de proprietate.
 CREDIT BANCAR. În forma actuală creditul bancar apare în urma înfiinţării primelor bănci italiene
din sec. al XII – lea. Argument în favoarea afirmaţiei este Banca din Veneţia, fondată în a. 1171 a fost
recunoscută oficial ca bancă de viramente abia în 1587 sub denumirea de Banco di Rialto. Creditul
bancar a devenit o componentă centrală a mecanismelor economice odată cu dezvoltarea intensivă de la
sfârşitul sec. al XVIII-lea începutul sec. al XIX-lea a relaţiilor capitaliste de producţie.
Functiile creditului
 Functia de repartitie -- de redistribuire temporară a mijloacelor libere - majoritatea absolută a
mijloacelor temporar libere (la unii cetăţeni, agenţi economici, instituţii publice) se transmit în
folosinţă temporară altor cetăţeni, agenţi economici, instituţii publice care resimt deficit de
mijloacele respective prin intermediul sistemului financiar al ţării, care este format din bănci
 comerciale şi instituţii financiare specializate. Regulile în baza cărora se redistribuiesc mijloacele
băneşti se conţin în legislaţia financiară a ţării.
 Functia creatie monetara -- de reglare a volumului masei monetare - mărirea sau micşorarea
masei monetare se înfăptuieşte în baza operaţiunilor de credit ale băncii centrale. În urma acestei
operaţiuni, mijloacele băneşti se refinaţează prin operaţiuni de credit ale băncilor comerciale

Relaţiile de credit, fiind o parte componentă a relaţiilor economice, posedă un şir de trăsături
autentice, care le evidenţiază şi le caracterizează, și un set de elemente inedite, care relevă originalitatea
acestora.
Trăsăturile caracteristice ale creditlui
o Subiecţii creditului
o Promisiunea de rambursare
o Garantarea
o Scadenţa
o Dobânda
1. Subiecţii creditului – sunt debitorul şi creditorul.
• Creditorii sunt persoanele care cedează capitalul pe perioada creditării în folosul altor persoane. În
calitate de creditori pot să apară întreprinderile, statul şi populaţia.
• Debitorii sunt persoanele care beneficiază pe perioada creditării de resursele puse la dispoziţie. În
calitate de debitori apar de asemenea întreprinderile, statul şi populaţia. Firmele şi populaţia
activează în calitate de clienţi ai băncilor, beneficiind de credite pentru exploatare şi consum sau
pentru efectuarea unor investiţii sau achiziţii pe termen lung. O altă formă prin care debitorii
beneficiază de sume în procesul creditării o reprezintă emiterea de titluri. Aici statul se prezintă ca
fiind principalul debitor din economie.
2. Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadenţă,
valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preţ al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile
debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadenţă. Din acest
motiv, este necesar, ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea şi eliminarea
riscului de nerambursare, printr-o analiză temeinică a solicitantului de credite, din mai multe puncte de
vedere: poziţia pe piaţa internă şi în cadrul ramurii, situaţia financiară, gradul de îndatorare, forma juridică şi
raportul cu ceilalţi participanţi pe piaţă.
3. Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcţie de
natura elementelor care constituie obiectul garanţiei, se poate face distincţie între garanţia reală şi garanţia
personală.
• Garanţia reală are la bază garantarea cu valori materiale, prin a căror valorificare se pot obţine
sumele necesare achitării creditului.
• Garanţia personală reprezintă angajamentul luat de o terţă persoană de a plăti suma
• ajunsă la scadenţă, în cazul incapacităţii de plată a debitorului.
4. Scadenţa sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferit în funcţie de particularităţile
sectorului de activitate şi de nivelul eficienţei activităţii beneficiarilor de credite. Astfel, există o
diversitate a termenelor scadente, de la 24 ore (în cazul pieţei interbancare) până la durate medii şi
lungi (20 sau 30 ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
5. Dobânda constituie preţul capitalului utilizat, pe care o plăteşte debitorul pentru dreptul care i se
acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei
dobânzii, care constituie un instrument de influenţare a cererii şi ofertei de credite.

Elementele creditului
 Scadența
 Responsabilitățile subiecților
 Contractul de credit
 Subiecţii creditului
 Obiectul creditului
 Garanția
 Dobânda
2. Formele creditului în economia de piaţă
Relaţiile de credit, având esenţă comună, totuşi, în raport cu anumite criterii, sunt foarte diverse, generând o
gamă largă de forme și varietăți ale creditului.
Creditul
 Public
 Ipotecar
 Obligator
 Commercial
 Bancar

- Creditul comercial este forma cea mai veche a relaţiilor creditare. În esenţă acesta apare în cazul în care
furnizorul livrează marfa cu condiţia că achitarea ei va fi efectuată de cumpărător peste o anumită
perioadă de timp. În interpretare clasică creditul comercial presupune utilizarea cambiei comerciale.
- Creditul ipotecar reprezintă un credit garantat cu proprietăţi imobiliare sub forma clădirilor (în special în
mediul urban) sau de natura terenurilor (în mediul rural).
- Creditul obligatar exprimă relaţii între unităţi economice şi instituţii în calitate de debitori, care emit
obligaţiuni, pe de o parte, iar, pe de altă parte, subscrisorii de obligaţiuni, în calitate de creditori, care îşi
avansează capitalul în scopul obţinerii unei dobânzi.
- Creditul public reprezintă relaţiile între persoana fizică sau juridică, care evoluează în rol de creditor
(acordă o sumă de bani în formă de împrumut, pe o perioadă determinată), pe de o parte, şi administraţia
publică de diferite nivele, în rol de debitor (se angajează să o ramburseze la termenul stabilit şi să achite
dobânda şi alte costuri cuvenite), pe de altă.
- Creditul bancar – se acordă de către bănci. În momentul acordării creditului, se analizează starea
financiară a debitorului. Băncile acordă credite în limita resurselor creditare de care dispun.

IMPACTUL CREDITULUI ASUPRA ECONOMIEI

 Redistribuirea resurselor material in interesul dezvoltarii economiei reale si sectorului financiar
 Asigurarea continuitatii procesului de circulatie a capitalului
 Crearea conditiilor pentru folosirea complete a mijloacelor temporar libere la necesitatile
reproducerii
 Organizarea functionarii eficiente a mijloarelor de circulatie si de plata
 Contribuirea la organizarea managementului financiar efficient etc.

3. Dobînda: esenţa, funcţiile, factorii de influienţă

Asupra dobânzii şi rolului acesteia s-au formulat, în cadrul economiei de piaţă, mai multe accepţiunii, astfel:
conceptul clasic (David Ricardo, Alfred Marshall) - abordează dobânda ca fiind reglementată de rata
profitului ce se poate obţine prin folosirea capitalului sau ca preţ care trebuie plătit pentru folosirea
capitalului, preţ stabilit ca echilibru între cererea globală de capital şi stocul de capital oferit pe piaţă;
conceptul neoclasic (Irving Fischer) - defineşte dobânda ca reprezentând preţul banilor în momentul
actual, exprimat în funcţie de un termen viitor;
conceptul Keynesist - defineşte dobânda ca o recompensă pentru renunţarea la lichidităţi pe o anumită
perioadă de timp. Potrivit aceleeaşi concepţii, rata dobânzii poate fi un instrument de influenţare a
volumului de investiţii şi de combatere a recesiunii şi şomajului.

Functiile dobinzii
 De stimulare economica
 De reglare
 De redistribuire a veniturilor
Factorii dobinzii
 Productivitatea capitalului
 Raportul dintre cererea si oferta de credite
 Lichiditatea
 Stabilitatea economica si politica
 Riscul nerambursarii
 Funcţia de stimulare economică. Stimularea economică se produce reeşind din faptul că mărimea plăţii
pentru credit depinde de mărimea împrumutului şi termenul creditului. Astfel, agenţii economici se află
în căutare permanentă a celor mai eficiente căi de folosire a resurselor creditare. Această presiune de
dobânzi asupra agenţilor economici contribuie la introducerea noilor tehnologii şi noilor metode de
organizare a procesului de producere.
 Funcţia de reglare. Organele speciale ale statului (BNM) ridicând sau micşorând rata de refinanţare
poate influenţa asupra ratei dobânzii băncilor comerciale. Reeşind din aceasta banca centrală poate să
influenţeze asupra volumului investiţiilor creditate în economie şi, prin urmare, poate să stimuleze
dezvoltarea sau încetinirea dezvoltării conjuncturii economice.
 Funcţia de redistribuire a veniturilor. Prin dobândă creditară se redistribuiesc veniturile agenţilor
economici obţinute în urmă desfăşurării activităţii economice cu mijloacele împrumutate. Mărimea
dobânzii trebuie să asigure nivelul mediu de rentabilitate pentru debitor şi pentru creditor. Prin urmare,
mijloacele împrumutate pot fi investite numai în activitatea care asigură nivelul dublu de rentabilitate
medie pe economie.

 productivitatea capitalului – atunci când o întreprindere doreşte să obţină resurse suplimentare

împrumutate va apela la credit în condiţiile în care rata profitului îi permite să plătească dobânzi pentru
capitalul atras. Dacă rata profitului este mare, agentul economic poate suporta şi un nivel mai ridicat al
dobânzii.
 lichiditatea – influenţează nivelul dobânzii prin faptul că cei ce acordă credite preferă ca suma astfel
plasată să fie cât mai lichidă, adică pe termen cât mai mic. Daca termenul creşte ei vor solicita un nivel
mai ridicat al dobânzii.
 riscul nerambursării – orice creditor acordă credite numai cu condiţia recuperării capitalului la
scadenţă. Cu cat riscul nerecuperării capitalului este mai mare, cu atât rata dobânzii va fi mai mare
 raportul dintre cererea şi oferta de credite – dacă privim dobânda ca pe un preţ plătit de debitor
creditorului, atunci e clar că acesta va fi cu atât mai mare cu cât raportul va fi mai dezechilibrat în sensul
unei cereri mari şi oferte reduse
 stabilitatea economică şi politică – în condiţii de instabilitate politică şi dezechilibre economice se
înregistrează rate ridicate ale inflaţiei cu acţiune directă asupra eroziunii capitalului, scăderea
economiilor şi deci a ofertei de capital şi se manifestă mult mai pregnant riscurile în economie.
Principala posibilitate de apărare a creditorului este solicitarea unei dobânzi mai ridicate care să-i
limiteze pierderile.

4. Formele dobânzii
- Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei – reala, – nominala
- din punctul de vedere al băncii – bonificata, - perceputa
- în funcţie de baza de calcul – simpla, - compusa

DOBÂNDA SIMPLĂ se calculează în cazul în care perioada analizată este mai mică de un an, iar
dobânda nu este capitalizată.
 DOBANDA COMPUSĂ se practică atunci când perioada de creditare sau de depunere este mai
mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă.

Tema 4. Politica monetar-creditară

1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut.
2. Instrumentele politicii monetar-creditare.
3. Strategii ale politicii monetar-creditare.
4. Instrumentele politicii monetar-creditare a BNM

1. Politica monetar-creditară: concept, obiective, conţinut

* Ansamblu al măsurilor monetare luate de stat şi de banca centrală pentru realizarea echilibrului
dintre masa banilor în circulaţie şi nevoile de bani ale economiei, sau pentru influienţarea într-un
anumit sens a conjucturii economice (Kiriţescu C., Dobrescu E. Moneda: mică enciclopedie. -
Bucureşti: Ed. Enciclopedică, 1998. –P. 216.)
* Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul căreia se
acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. (Dardac, Nicolae. Monedă, bănci şi
politici monetare – Bucureşti: Ed.Didactică şi Pedagogică, 2005. – P. 378.)
* “...politica monetară reprezintă... Ansamblul măsurilor luate, prin Banca centrală sau autorităţile
monetare, pentru a exercita o anumită influienţă asupra dezvoltării economiei sau pentru a
asigura stabilitatea preţurilor şi a cursurilor valutare.” (Manolescu, Gh. Monedă şi credit. -
Bucureşti: Editura Fundaţiei "România de Mâine", 2003. - P. 165.)
* “Politica monetară reprezintă activitatea de influenţare a proceselor social-economice prin oferta
de bani în vederea realizării principalelor scopuri macroeconomice şi obţinerii echilibrului general
în economie.” (STRATULAT, Oleg. Politica financiară. –Chişinău: Editura ASEM, 1997. –P. 8)

POLITICA MONETARĂ - reprezintă ansamblul acţiunilor de influenţare a cererii şi ofertei de bani

în vederea realizării obiectivelor macroeconomice şi sarcinilor sectorului monetar-bancar
 Prin politică monetar-creditară se subînţelege totalitatea măsurilor întreprinse în sferele monetare şi
creditare, îndreptate spre reglarea dezvoltării economiei, combaterea inflaţiei şi şomajului,
echilibrarea balanţei de plăţi a ţării, etc
 Politica monetar-creditară este una din metodele principale de implicare a puterii de stat
 Această politică se elaborează de banca centrală în comun acord cu principalele ministere
economice ale ţării (ministerul finanţelor, ministerul economiei, ministerul agriculturii, etc.). Se
aprobă de organul legislativ a ţării, de obicei, pe un an şi se realizează de organele nominalizate.

POLITICA MONETAR-CREDITARĂ
- De restrictive:
 îndreptată spre limitarea investiţiilor, încetinirea ritmului de creştere a volumului masei monetare.
 se realizează, în condiţiile în care conjunctura economică se dezvoltă rapid, cu scopul de a nu admite
criza de supraproducţie.
 - De expansiune:
 stimularea volumului operaţiunilor de creditare, reducerea ratelor dobânzii creditare, mărirea
volumului masei monetare.
 se realizează în condiţiile în care scade volumul de producţie a mărfurilor şi serviciilor şi creşte
şomajul
Obiectivele politicii monetar-creditare:
 Realizarea unui nivel optim al creşterii masei monetare
 Stabilitatea cursurilor de schimb valutar
 Stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a resurselor financiare
 Atingerea unui nivel corespunzator al ratei dobanzii

- Realizarea unui nivel optim al creşterii masei monetare la un nivel cât mai apropiat de rata de
creştere reală a economiei. Creşterea volumului de monedă în circulaţie însoţeşte sporirea volumului de
bunuri şi servicii. Când masa monetară creşte foarte rapid, fără corelaţie cu creşterea economică reală, ea
antreneaza dezechilibre şi reacţii în lanţ.
O distribuire generoasă şi excesivă a creditului, antrenează o cerere crescută de bunuri şi servicii,
generând o expansiune cumulativă, care nu poate fi susţinută în acelaşi ritm de ofertă, provocând creşterea
preţurilor şi un deficit al comerţului exterior.
- Atingerea unui nivel corespunzător al ratei dobânzii. În acest domeniu se confruntă două concepte.
În timp ce keynesiştii urmăresc să fixeze rata dobânzii la un nivel cât mai scazut posibil, monetariştii nu se
preocupă de nivelul acesteia, aceştia urmărind numai cantitatea de monedă în circulaţie. Legat de rata
dobânzii, prezintă importanţă nivelul real al acesteia şi nu cel nominal. Rata dobânzii trebuie să fie real
pozitivă şi cât mai stabilă în timp.
- Stabilitatea cursurilor de schimb valutar. Aprecierea sau deprecierea monedei naţionale are efecte
deosebite asupra activităţii economice şi asupra comerţului exterior în special.
Aprecierea monedei naţionale poate avea un impact negativ asupra exporturilor, scumpindu-le şi
descurajându-le. Scade astfel competitivitatea la export a produselor proprii şi se încurajează importurile, cu
consecinţe negative asupra balanţei comerciale şi de plăţi. Deprecierea monedei naţionale stimulează
exporturile şi descurajează importurile. Dar un curs supraevaluat presupune o susţinere valutară a acestuia, şi
o epuizare a rezervelor valutare.
Găsirea unui nivel optim al cursului valutar care să susţină exporturile, dar să şi inhibe importurile şi să
permită menţinerea unei balanţe de plăţi echilibrate este o acţiune foarte dificilă. Opţiunea între politica
monedei forte și a monedei slabe este dependentă de starea structurilor economice şi sociale ale unei ţări.
- Realizarea unei bune alocări a resurselor financiare prin aceasta se urmăreşte alocarea resurselor de
finanţare a economiei şi în special a creditului spre acele domenii care aduc o recuperare rapidă a
investiţiilor, aduc profit, şi o inovaţie permanentă. Sunt descurajate sectoarele mari consumatoare de resurse,
cu viitor incert şi care sunt susceptibile de a aduce pierderi în viitor.
Obiectivele politicii monetare pot acţiona în mod contradictoriu, ele sunt interdependente şi realizarea
unuia sau altuia poate influenţa în sens negativ pe celelalte. Modificări ale ratei dobânzii conduc la
modificări ale masei monetare şi ale cursului, şi de asemenea provoacă distorsiuni în modul de alocare a
resurselor. Găsirea echilibrului în atingerea acestor obiective este sarcina autorităţii monetare, care prin
acţiunea sa asupra unuia sau altuia din obiective, trebuie să asigure condiţiile unei dezvoltări durabile ale
economiei. Politicile monetare sunt subordonate realizării obiectivelor globale ale economiei.

2. Instrumentele politicii monetar-creditare

După modul de implicare a Băncii centrale:
 Indirecte: utilizate în relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nefinanciari
include instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală
corespund acţiunilor asupra pieţei
 Directe: afectează, în mod direct, utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare
include instrumente care permit controlul asupra ratei de schimb
constituie măsuri ale autorităţilor monetare
produc efecte imediate, însă natura lor administrativă, mai ales în perioade lungi, provoacă
desechilibre şi denaturări în procesele monetare
După obiectivele urmărite:
 prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda
 care afectează direct activele sau pasivele băncilor
 care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea
a) Instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda :
- operaţiunile de open-market şi acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piaţa monetară sau
financiară;
- operaţiunile de rescontare: plafonarea disponibilităţilor pentru rescontare şi stabilirea costului rescontării
(rata de rescontare sau taxa specială a scontului);
- avansurile acordate de către banca centrală statului şi celorlalte bănci: determinarea plafonului şi a
costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;
- constituirea rezervelor obligatorii obişnuite şi cele constituite asupra depozitelor şi creditelor.
b) Instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor:
- limitarea creditului bancar;
- limitarea depozitelor bancare;
- fixare normativelor;
- controlul emisiunilor de titluri pe piaţa monetară;
- stabilirea ratei dobânzii debitoare şi/sau creditoare la depozitele şi creditele băncilor comerciale în Banca
Centrală.
c) Instrumentele care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea :
- controlul operaţiunilor de schimb valutar;
- stabilirea restricţiilor referitor la dobânda pentru depozitele nerezidenţilor.

Limitarea creditului fixarea unui plafon al creşterii volumului creditelor, în decursul unei anumite perioade
în procente , în sumă absolută
în valoare brută , în valoare netă
categorii de credit, instituţii bancare
Eficacitatea politicii de “limitare a creditului” depinde, într-o mare măsură, de sancţiunile care
sunt aplicate acelor instituţii financiar-bancare, care depăşesc limitele stabilite. În acest sens, un sistem de
penalităţi a fost prezent în majoritatea ţărilor, ceea ce afectează, în mod direct sau indirect, costul de
exploatare bancară.
Succesul politicii de limitare a creditelor depinde de:
• câmpul de aplicare al acestor măsuri;
• timpul necesar pentru punerea în aplicare a reglementărilor respective;
• gradul de substituire a diferitelor forme de finanţare.
Dezvantajele:
- absenţa controlului asupra schimburilor, întrucât, în această ipoteză, întreprinderile îşi pot procura de
pe piaţa externă fondurile estimate ca necesare.
- inegalităţile pe care le generează “limitarea creditului” atât la nivelul băncilor, cât şi la nivelul
întreprinderilor. Această măsură conduce la stabilizarea creşterii relative a instituţiilor de credit şi
manifestarea puternică a tendinţei de specializare şi dezvoltare a unor instituţii financiar-bancare
nesupuse limităriicreditului.
Avantajele:
- timpul de răspuns este relativ scurt. Spre deosebire de instrumentele tradiţionale ale politicii monetare,
limitarea creditului reacţionează rapid şi eficient chiar şi în perioadele de inflaţie puternică şi de cerere
sporită a creditului.
- în condiţiile în care băncile din sistemul bancar nu pot majora excesiv volumul creditelor, Banca
Centrală poate diminua rata de dobândă pe piaţa monetară, chiar atunci când situaţia pieţei valutare
reclamă acest aspect.
- la modul general, statistica evidenţiază o diminuare a ratei de creştere a masei monetare în luna
imediat următoare celei în care a fost pus în funcţiune instrumentul de limitare a creditului.

Sistemul rezervelor obligatorii

Caracter prudențial -- conferă publicului siguranţa că băncile dispun oricând de suficiente lichidităţi
pentru a face faţă solicitărilor de retragere a depunerilor.
Caracter monetar -- datorita faptului că este limitată capacitatea băncilor de a multiplica credit pe baza
depozitelor clienţilor.
 rezervele de casă -menţinerea unei anumite norme al numerarului în casele băncilor comerciale
 rezervele de lichiditaţi -menţinerea coeficientului lichidităţii, care îmbracă forma raportului dintre
activele şi depozitele bancare
 rezervele de trezorerie -deţinerea a unei anumite cantităţi de valori mobiliare de stat
 rezervele minime obligatorii -menținerea în conturile băncilor (deschise la Banca Centrală) a sumelor
determinate prin cota procentuală asupra bazei de calcul

Principiul de acţiune al rezervelor obligatorii

Dacă se manifestă o creştere a ratei rezervelor obligatorii, atunci nevoile băncilor comerciale în
monedă se majorează, întrucât ele trebuie să majoreze suma rezervelor deţinute în contul de la instituţia
centrală. Astfel, se reduce lichiditatea bancară (disponibilităţile băncilor deţinute în monedă centrală), ceea
ce antrenează probleme de trezorerie ale băncilor respective. Acestea recurg la finanţări de la banca centrală,
prin intermediul pieţei monetare. Dacă banca centrală a determinat, prin intervenţiile sale, rate de lichiditate
ridicate, atunci şi băncile vor suporta un cost de refinanţare ridicat.
În sens invers, dacă scade rata de rezervă minimă obligatorie, atunci nevoile băncilor comerciale
în monedă centrală se vor diminua. Prin urmare, se majorează lichiditatea bancară, ceea ce permite băncilor
să facă faţă nevoilor de monedă centrală, care rezultă din activitatea curentă. Astfel, politica rezervelor
obligatorii apare ca o completare indispensabilă a politicii de rată a dobânzii pe piaţa monetară, ambele fiind
constrângătoare pentru bănci, în măsura în care băncile sunt îndatorate la banca centrală.

Politica intervenţiilor pe piaţa monetară (open-market)

politica de bază monetară - când banca centrală cumpără sau vinde titluri pe piaţa monetară.
• în cazul cumpărării titluri, atunci mobilizează şi majorează lichiditatea bancară, situaţie care
permite băncilor să facă faţă cererii de monedă.
• în cazul vânzării - este antrenată reducerea lichidităţii bancare, ceea ce generează dificultăţi de
monedă pentru bănci
politica ratei de dobândă - Banca centrală rescontează titlurile ce sunt prezentate de băncile comerciale
mijlocind plata unui anumit preţ (rata rescontului), pe care îl determină în mod unilateral. Acesta exercită
un rol director asupra tuturor ratelor de dobândă.

3. Strategii ale politicii monetar-creditare

Strategia monetară reprezintă un ansamblu de criterii, dispozitive şi proceduri necesare Băncii Centrale
pentru îndeplinirea obiectivului fundamental. Ea este adoptată, implementată şi comunicată publicului larg
în mod periodic.
 țintirea cursului de schimb
 țintirea agregatelor monetare
 controlul ratei dobânzii
 țintirea directă a inflației

4. INSTRUMENTELE POLITICII MONETAR-CREDITARE A BNM

1. Operaţiunile de piaţă deschisă:
A. Vânzări de Certificate ale BNM (CBN), care constituie instrumente negociabile de datorie ale
BNM, tranzacţionate în scopul absorbţiei lichidităţii din piaţa monetară. Acestea pot fi emise cu
scadenţa pâna la un an, la moment Certificatele BNM se emit de regulă pe termene de 7, 14 si 28
zile. În condiţiile supralichidităţii sistemului bancar din ultimul timp, Certificatele BNM
constituie principalul instrument aplicat de către BNM în această perioadă.
B. REPO de vânzare şi REPO de cumpărare a valorilor mobiliare de stat – reprezintă operaţiuni
de vânzare a valorilor mobiliare de stat cu răscumpărarea ulterioară a aceloraşi valori mobiliare
la o dată anumită sau la vedere şi la un preţ anumit, stabilit la data vânzării. BNM poate fi atât
vânzătorul (REPO de vânzare) cât şi cumpărătorul (REPO de cumpărare) VMS, în dependenţă
de situaţia impusă de piaţa monetară.
C. Depozite acceptate de BNM de la bănci prin licitaţii sau negocieri directe se utilizează pentru
absorbţia excesului structural de lichiditate.
 D. Vânzări şi cumpărări de valori mobiliare de stat – aceste instrumente se aplică rar.
2. OPERAŢIUNILE BNM PE PIAŢA VALUTARĂ
Activitatea Băncii Naţionale a Moldovei, sau, altfel spus, intervenţiile valutare, se derulează în strictă
conformitate cu obiectivele politicii valutare. Banca Naţională utilizează în calitate de instrumente ale
intervenţiilor valutare:
A. operaţiunile directe (cumpărări sau vânzări la vedere de valută contra lei moldoveneşti), care
influenţează masa monetară,
B. operaţiunile de ajustare (swap-uri valutare), care sunt instrumente reversibile şi nu influenţează
masa monetară pe termen lung.
3. FACILITATILE PERMANENTE reprezintă facilităţile pe care BNM le pune la dispoziţia băncilor
autorizate la iniţiativa acestora. BNM oferă două facilităţi permanente:
A. Creditul overnight este un credit acordat de BNM peste noapte băncilor, pentru acoperirea
descoperitului de cont neachitat la sfîrşitul zilei operaţionale, precum şi în scopul menţinerii
rezervelor obligatorii, garantat cu valori mobiliare amanetate la BNM, la o rată a dobînzii
prestabilită.
B. Depozitul overnight este o facilitate permanentă acordată de BNM, care oferă băncilor
autorizate posibilitatea de a plasa depozite peste noapte la BNM din proprie iniţiativă,
remunerate la o rată a dobînzii prestabilită
4. REZERVELE OBLIGATORII A BNM - reprezintă nivelul minim al rezervelor pe care o bancă
autorizată trebuie să le deţină în conturi deschise la BNM (în baza art.17 din Legea cu privire la BNM,
nr.548-XIII din 21 iulie 1995)
 Băncile menţin rezervele obligatorii separat în lei moldoveneşti şi valută străină (dolari SUA
şi Euro). Băncile constituie RO din mijloacele atrase în valutele respective.
 BNM plăteşte dobîndă la cota din rezervele obligatorii ce depăşeşte 5% din pasivele în baza
cărora se calculează aceste rezerve. Plata pentru rezervele obligatorii se efectuează lunar,
după data de 15 a lunii în curs, pentru luna calendaristică precedentă. Rezervele obligatorii în
lei moldoveneşti şi în valută straină se remunerează la rate distincte, care se stabilesc şi se
modifică de catre Consiliul de administraţie al BNM.

Tema 5. Conceptul, esenţa şi rolul preţurilor în economie

1. Abordarea conceptului de preţ în teoria economică.
2. Funcţiile preţului.
3. Tipurile de preţuri şi clasificarea lor.
4. Sistemul de preţuri.
5. Factorii ce influenţează formarea preţului.
6. Rolul preţului în economia de piaţă.
7. Etapele de dezvoltare a sistemului de preţuri în RM
1. Abordarea conceptului de preţ în teoria economică
De la începutul întroducerii în limbajul economic termenului de preţ i s-au atribuit sensuri variate,
dar toţi cei care l-au însuşit şi folosit au intuit faptul că preţul măsoară ceva.
Aristotel susţinea că “preţul exprimă echivalența a două bunuri diferite calitativ”.
Preţul ca expresie banească a valorii mărfii a apărut odată cu dezvoltarea producţiei de mărfuri şi
anume atunci când au apărut banii, moneda măsurând acel “ceva” existent în toate bunurile supuse
schimbului.
Una din cele mai controversate probleme a ştiinţei economice a fost găsirea acelui “ceva” care le
face comparabile, masurabile şi transferabile pe toate bunurile supuse schimbului.

Ce a stat la baza aparitiei preturilor ? -> Dezvoltarea productiei -> Aparitia schimbului si a banilor ->
Teoria OBIECTIVA (MUNCA) si Teoria SUBIECTIVA (UTILITATEA) -> Teoria SINTEZA
(VINZATOR-CUMPARATOR) -> Pretul :
 Cantitatea de bani pe care cumparatorul o plateste in schimbul unei unitati de bun economic.
 Suma pentru transferarea drepturilor de propriette de la o persoana la alta.
 Cantitatea de bani pe care producatorul o incaseaza de la realizarea bunurilor si serviciilor.
Teoria valoare-muncă sau obiectivă
 A. Smith a arătat că măsura reală a valorii de schimb ale mărfurilor este munca.
 D. Ricardo consolidează acest punct de vedere şi susţine că munca ce întruchipează valoarea are
dublu caracter: munca vie (reprezintă transferarea valorii de la mijloacele de producţie la produsul
finit şi crearea unei noi valori, având un caracter activ asupra valorii) şi munca materializată
(întruchipată în mijloacele de producţie şi are un caracter pasiv asupra valorii).
 K.Marx a preluat teoria valorii de la clasici, îmbogaţind-o cu elemente noi, şi definește valoarea ca
“timpul de muncă socialmente necesar pentru producere în condiţii de producţie existente, normale
din punct de vedere social, cu un nivel mediu de îndemânare şi intensitate a muncii”.
 V. Madgearu explică existenţa unei identitaţi între proporţia schimbului de mărfuri şi cheltuielile
necesare obţinerii acestora.

Teoria subiectivă
 Are la origine utilitatea la care s-a referit, la începutul preocupărilor economice, Xenofon. Printre
motivele apariţiei acestei teorii putem menţiona imposibilitatea teoriei valorii-muncă de a explica
contribuţia pieţei la formarea preţului, la influienţarea valorii prin raportul cerere-ofertă. Teoria
subiectivă având ca autori pe W. Jevons, K. Menger, A. Marshall ş.a.
 Ideia de bază este: dacă marfa nu are utilitate valoarea ei este nulă.
 Din moment ce nu toate părţile ale aceluiaşi produs au utilităţi egale, pe măsură ce se asigură o
suficientă acoperire a trebuinţelor, orice cantitate suplimentară are un grad de utilitate diferit,
respectiv mai mic. De aceea, teoria subiectivă a valorii face distincţie între utilitatea totală, dată de
întreaga cantitate consumată dintr-o marfă, şi utilitatea ultimei unităţi, care este cel mai puţin dorită
şi se numeşte utilitate finală sau marginală.
 Această teorie aşează la baza formării valorii de schimb şi a preţurilor, pe lângă utilitate, şi raritatea
mărfurilor. Aşa se explică unele situaţii aparent paradoxale ale unor produse cu utilitate mare, dar
valoare de schimb mică sau ale unor mărfuri de utilitate mică, dar valoare de schimb mare (de ex:
paradoxul apă-diamante).

Teoria – sinteză a valorii

 Dacă formarea preţului este dictată de latura ofertei în teoria obiectivă şi de cerere în cea subiectivă,
într-o teorie sintetizatoare a factorilor de influenţă asupra mărimii, dinamicii şi corelaţiilor dintre
preţuri, acestea din urmă apar ca expresie a confruntării intereselor dintre vânzători şi
cumpărători.
 Aşa cum apreciază M. Manoilescu: “Noi înţelegem să luăm în considerare toţi factorii, atât obiectivi,
cât şi subiectivi care contribuie la formarea valorilor şi ne situăm pe terenul teoriei moderne a
echilibrului care, de asemenea, are în vedere multilateralitatea factorilor constituenţi ai valorii”. Iar
A. Marshall înaintează următoarea afirmaţie :”Pe bună dreptate se poate discuta dacă este lama
superioară sau inferioară a unei foarfeci cea care taie o foaie de hârtie, ca şi dacă valoarea este
guvernată de utilitate (cererea consumatorului) sau costul de producţie (oferta producătorului)”.

2. Funcţiile preţului
- Functia de calcul, masurare si evaluare
- Functia de informare
- Functia de stimulare a producatorilor
- Functia de pirghie economica
- Functia de corelare a cererii cu oferta
1. Funcţia de calcul, măsurare şi evaluare a valorii bunurilor, a rezultatelor economice, cheltuielilor,
veniturilor etc. În acest context, preţul apare ca instrument de fundamentare a deciziilor adoptate de agenţii
economici în toate fazele circuitului economic: aprovizionare-producţie-desfacere;
2. Funcţia de informare a participanților la viața economică. Astfel, el transmite informații privind
situația pieței, respectiv raportul cerere-oferta și presiunile care există pe piață. Preţul este cea mai
importantă sursă de informaţii pentru adoptarea deciziilor de alocare şi realocare a resurselor pe domenii.
3. Funcţia de stimulare a producătorilor, prin recuperarea cheltuielilor şi asigurarea profitului, ca
premisă a continuităţii activităţilor economice. Prețul asigură orientarea producătorilor către producerea unui
anumit bun sau restrângerea ariei de producție în funcție de nivelul prețului la care acesta se poate
comercializa. De asemenea, această funcție reflectă capacitatea prețului de a genera venituri mai ridicate
acelor agenți economici care dispun de condiții de producție mai bune, adică își desfășoară activitatea cu
costuri scăzute, și invers.
4. Funcţia de pârghie economică, justificată în primul rând prin aceea că preţurile cuprind în structura
lor elemente valorice, considerate fiecare ca fiind pârghii economice şi anume: salarii, impozite, contribuţii,
dobânzi, taxe, profit, comisioane şi adaos comercial etc.; în al doilea rând prin aceea că preţul unui produs se
încadrează într-un sistem de preţuri ale altor produse cu care se află în raporturi de proporţionalitate
(denumite şi preţuri relative), iar în al treilea rând prin aceea că preţurile au implicaţii complexe în gestiunea
agenţilor economici acţionând în două faze importante: în faza aprovizionării, prin preţurile factorilor de
producţie şi în faza desfacerii, prin preţurile produselor livrate;
5. Funcția de corelare a cererii cu oferta se explică prin tendința prețului de a se forma în jurul
nivelului său de echilibru:
dacă P’>PE - piaţa se caracterizează prin exces de ofertă, iar cantitatea cerută se va diminua, ceea ce
antrenează o scădere a preţului până la nivelul său de echilibru.
dacă P’<PE - pe piaţă există un surplus de cerere şi o cantitate oferită peste cantitatea solicitată, ceea ce
antrenează creşterea producţiei şi a cantităţii oferite, preţul majorându-se până la nivelul preţului de
echilibru. Astfel, jocul preţului face să diminueze decalajele între cerere şi oferta.

3. Tipurile de preţuri şi clasificarea lor

 Dupa modul de formare
 libere
 reglementate
 Dupa domeniul de aplicare –
 cu ridicata
 cu amanuntul
 tarife la servicii
 de achizitie
 in constructii
 Dupa destinatie –
 de oferta (de catalog, de lista, de devize)
 de evidenta (medii, comparabile, de prognoza)
 efective (de contract, de bursa, de licitatie)
 de import-export
 mondiale
 Dupa aria geografica si intervalul de timp
 unice
 diferentiate
 Dupa modul in care reactioneaza la variatia anumitor factori
 variabile
 fixe
 semivariabile
 Dupa modul de luare in calcul TVA
 preturi cu TVA
 preturi fara TVA

4. Sistemul de preţuri
Sistemul de preţuri - totalitatea preţurilor care stau la baza schimburilor de mărfuri pe piaţa internă
şi internaţională, precum şi totalitatea relaţiilor dintre ele.
Este un mecanism complex bazat pe principii, metode şi tehnici de funcţionare foarte variate, integrând:
 categorii, forme şi tipuri de preţ;
 limitele de diferenţiere a acestora în funcţie de anumite variabile economice;
 elementele structurale a preţurilor;
 limitele de competenţă şi responsabilitate ale organelor cu drept de decizie în domeniul de
preţ.
 Sistemul de preţuri este dependent de nivelul producţiei, al productivităţii muncii, al evoluţiei şi
structurii Produsului Intern Brut ş.a. factori, dar în special de modul de organizare a economiei.
Pornind de aici se deosebesc două tipuri de sisteme de preţuri:
 sistemul de preţuri administrate (stabilirea unitară şi coordonată a preţurilor de către stat.
Piaţa practic nu avea nici o influienţă asupra nivelului şi dinamicii lor);
 sistemul de preţuri libere (preţuri bazate pe acţiunea legii cererii şi ofertei ).

5. Factorii ce influenţează formarea preţului

Interni:
 Costul de productie
 Etapa ciclului de viata a produsului
 Strategia de distributie
 Strategia de promovare
 Organizarea interna
Externi:
 Cererea
 Concurenta
 Oferta
 Politica statului
 Alti factori socio-economici
Libertatea celui care stabileşte preţurile este limitată de aceşti factori, iar consumatorul este singurul
în măsură să aprecieze dacă preţul produsului este corect, prin raportarea lui la valoarea de întrebuinţare
a produsului. De aceea, percepţia preţului de către cumpărător are deosebită importanţă pentru specialiştii în
domeniul marketingului, care stabilesc preţurile produselor în cadrul firmei conform strategiei adoptate.

Factori interni - firma îi poate manevra în interesul ei, deşi marjele sunt limitate datorită naturii activităţii
desfăşurate şi a pieţelor pe care produsul va apare, esenţial pentru firmă fiind modul în care ea îşi defineşte
afacerile, stabilind ce produce şi pe ce piaţă vinde.
1. Costul de producţie - ce reprezintă totalitatea cheltuielilor pe care le efectuează întreprindere pentru
realizarea unui produs. Ele sunt costuri directe, numite cheltuieli variabile pentru că mărimea lor se
modifică în acceaşi direcţie cu cea a cantităţii de produse (materii prime, materiale, combustibil şi
energie pentru producţie, salarii, etc.) şi costuri indirecte numite cheltuieli fixe, întrucât, într-un interval
de modificare a cantităţii de produse rămân neschimbate (amortizarea capitalului fix, energia pentru
iluminat, combustibilul pentru încălzit, chiria, etc.). Suma tuturor cheltuielilor făcute pentru realizarea
produsului formează costul total unitar, sau costul pe produs, care se va recupera, prin vânzarea
produsului la preţul de piaţă. De nivelul cheltuielilor de producţie depinde mărimea profitului, care este
diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie. Obiectivul oricărui producător trebuie să fie
minimizarea costului de producţie, aceasta fiind calea de sporire a rentabilităţii, care depinde de el.
Desigur, în determinarea mărimii preţului se porneşte de la costuri, dar ele sunt doar un factor intern,
factorii externi adeseori sunt cei determinaţi în fixarea preţului pe piaţă.
2. Etapa ciclului de viată a produsului este un factor ce trebuie avut în vedere, deoarece de regulă în faza
de introducere, se practică un preţ relativ ridicat, în faza de creştere unul moderat, în cea de maturitate
începe să scadă, iar în faza de declin în funcţie şi de alţi factori poate să scadă sau să crească.
3. Strategia de distribuţie - influenţează preţul prin câştigarea accesului la canalele de distribuţie.
4. Strategia de promovare - se corelează, preţul, care devine instrument promoţional.
5. Organizarea internă - desemnează responsabilităţile în domeniul stabilirii şi controlului preţurilor, în
funcţie de structura organizatorică a firmei. Tipic, în procesul stabilirii preţurilor sunt implicate
departamentele (compartimentele) de marketing, vânzări şi contabilitate, fiecare având o viziune proprie
care trebuie însă coroborate, pentru a elimina pe cât posibil riscurile în acest domeniu.

Factori externi - sunt în general componentele macromediului, care au influenţa diferită ca intensitate
asupra preţului. Astfel, influenţă imediată şi cel mai adesea directă, o au factorii economici (piaţa cu
elementele ei: cerere şi ofertă) şi factorii politico-juridici (politica fiscală, atitidinea faţă de profit etc).
1. Cererea pentru un bun reflectă intensitatea nevoii pe care el o satisface şi se concretizează în cantitatea
ce se cumpără într-o perioadă dată, la un anumit nivel al preţului. Între cerere şi preţ este o relaţie invers
 proporţională, la majoritatea produselor şi se exprimă grafic prin curba cererii. Dinamica relaţiei dintre
cerere şi preţ se evidenţiază prin elasticitatea cererii, care arată cum se modifică cererea la schimbarea
preţului şi se măsoară prin coeficientul de elasticitate (elastică - k>1; inelastică – k<1; unitară k=1).
Elasticitatea este influenţată de: preţul produselor substitubile, ponderea preţului în bugetul
cumpărătorului, durabilitatea produsului, întrebuinţările alternative ale produsului. Este foarte
importantă, pentru determinarea preţului, estimarea elasticităţii şi a cererii, întrucât cererea şi piaţa
stabilesc limita superioară a preţului, în timp ce costurile reprezintă limita inferioară a acestuia.
2. Concurenţa, ce reflectă structura pieţii pe care firma îşi vinde produsul, se bazează pe interdependenţa
ce există între producătorii aceluiaşi produs, întrucât consecinţele acţiunii unuia depind şi de reacţiile
celorlalţi producători. De aceea, are mare importanţă cunoaşterea tipului de piaţă (concurenţa perfectă,
concurenţa monopolistică, concurenţa oligopol, monopol), pe care apare fiecare produs, întrucât preţul se
formează într-un mod specific pe fiecare dintre acestea.
3. Oferta, determinată de capacitatea de producţie a firmei va influenţa preţul, deoarece ea trebuie să
aleagă între un preţ mai mare cu oferta mică sau o ofertă mai mare cu un preţ mai mic. Studierea cererii
îi va permite să aleagă soluţie optimă.
4. Politica statului cu privire la intervenţia în general în viaţa economică şi în special în domeniul preţului.
Statul urmăreşte prin intervenţia sa, nu să anuleze acţiunea legilor economice obiective, ci să atenueze şi
să elimine unele influenţe negative, la unele produse care necesită sprijin din afara pieţii, ţinând însă cont
de interesul public, al consumatorilor şi producătorilor. Obiectivele sunt limitarea creşterii unor preţuri
sau împiedicarea scăderii lui. Statul intervine asupra raportului cerere-ofertă, asupra nivelului preţului şi
prin controlul preţurilor.
5. Alţi factori socio-economici cum ar fi: conjunctura economică, faza ciclului economic, protecţia socială
a consumatorilor etc., de care fiecare firmă trebuie să ţină seama după caz. Influenţa fiecăruia din aceşti
factori se reflectă în mărimea preţului sub forma: cheltuielilor de producţie efectuate, a utilităţii, a
cererii, rarităţii şi a altor variabile. Numai un asemenea preţ, ce ia în considerare toate aspectele
subliniate mai sus, poate constitui un instrument complex de măsurare economică.