Unitatea de învăţare 1

BANII, MONEDA ŞI PIAŢA MONETARĂ

1.1. Natura şi funcţiile monedei
1.2. Evoluţia şi formele monedei. Sistemele monetare
1.3. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă
1.4. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei
1.5. Convertibilitatea monedei
1.6. Piaţa monetară
1.7. Politica monetară
1.8. Teme de referate
1.9. Evaluare
1.10. În concluzie
1.11. Bibliografie

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi reuşi să:

⇒ Definiţi moneda şi etapele evoluţiei sale;
⇒ Identificaţi funcţiile monedei;
⇒ Precizaţi care sunt sistemele monetare şi să enumeraţi câteva bunuri care au îndeplinit
de-a lungul timpului funcţia de monedă;
⇒ Definiţi masa monetară şi să precizaţi care sunt elementele constitutive ale cererii şi
ofertei de monedă;
⇒ Scrieţi ecuaţia cantitativă a cererii de monedă;
⇒ Definiţi convertibilitatea monedei;
⇒ Definiţi piaţa monetară şi principalele categorii de agenţi economici care participă pe
această piaţă;
⇒ Identificaţi obiectivele politicii monetare.

8
1.1. Natura şi funcţiile monedei

Economia de schimb în condiţiile contemporane este de

neconceput fără existenţa banilor. Aceştia fac parte din viaţa omului
de zi cu zi, reprezentând poate cel mai interesant instrument economic
asupra căruia omul s-a aplecat pentru a-l înţelege, pentru a-i descoperi

Puncte de vedere natura, rolul şi funcţiile lui.

privind natura Una dintre principalele probleme disputate între specialişti
banilor
este legată de natura banilor, respectiv, ce sunt banii? La această
întrebare s-au dat mai multe răspunsuri. Clasicii economiei politice au
arătat că banii sunt o marfă, care s-a desprins din lumea mărfurilor
pentru a îndeplini un rol deosebit, respectiv cel de echivalent general
al valorii tuturor mărfurilor şi de instrument de schimb. Ei au apărut
spontan, ca rezultat al unui lung proces istoric de dezvoltare a
schimbului.
Alţi specialişti au cu totul altă părere. Astfel, banii sunt
consideraţi a fi produsul unei convenţii la care oamenii ar fi ajuns
pentru înlesnirea schimbului, sau că ar fi o ficţiune juridică, respectiv
o creaţie a ordinii de drept. „Banii – scria P. Samuelson – sunt o
convenţie socială artificială … de îndată ce bunurile pot fi cumpărate
sau vândute pe un lucru dat, publicul va consimţi să se folosească de
el pentru cumpărările şi vânzările sale. Oricât ar fi de paradoxal sau
nu, banii sunt acceptaţi sau nu … pentru că ei sunt acceptaţi” 1 .
Sunt şi puncte de vedere care încearcă o simbioză între aceste
concepte, respectiv banii sunt consideraţi ca produs al schimbului de
mărfuri, investiţi cu încrederea tuturor posesorilor lor. Numai în
aceste condiţii banii sunt acceptaţi în societate.
Banii sunt priviţi ca fiind orice activ care este acceptat în
Definirea tranzacţia şi în reglementarea schimbului şi a datoriilor.
banilor
Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi
omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul
1
Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris, 1982, p.281.

9
 asupra unei părţi din produsul social al ţării emitente” 2 . Ei au apărut în
procesul trecerii de la economia naturală la economia de schimb
parcurgând, în evoluţia lor, mai multe etape.
În practica economică toate semnele băneşti sunt cunoscute astăzi sub
denumirea de monedă. Astfel, diversitatea instrumentelor băneşti
prezintă următoarea clasificare 3 :
• bani sub formă de bunuri, schimbul are loc sub forma trocului
(M – M);
• bani sub formă de bunuri – metale preţioase,;
• bani monedă – monedă din metal preţios emis şi garantat de
autorităţile emitente - trocul este înlocuit de schimbul de marfă
pe bani (M – B – M);
• bani – bilete de bancă, ca înscrisuri ce atestau existenţa aurului
în depozitele unei bănci;
• bani de hârtie – ca simbol al banilor cu valoare deplină, care îşi
îndeplinesc funcţiile în baza încrederii populaţiei în organul
emitent;
• banii de credit – apar din nevoia de a facilita în special creditul
comercial;
• bani scripturali – apar ca înscrisuri în conturi bancare (bani de
cont).
Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei
divizionare, care este utilizată în economie, este cunoscută sub
denumirea de numerar, iar banii de cont, sub denumirea de monedă
scripturală. În ţările cu economie dezvoltată, aceasta din urmă deţine
ponderea majoritară în masa monetară. Banii sunt un instrument-cheie
într-o economie de piaţă. Acest rol este pus în evidenţă de funcţiile pe
care banii le îndeplinesc în cadrul vieţii economice, şi anume: funcţia
de mijloc de schimb; funcţia de măsură a valorii (etalon al preţurilor);
funcţia de conservare de valoare şi acumulare; funcţia de plată; bani
universali.

2
Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.63.
3
Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001, p. 56

10
 În sens strict, moneda constituie ansamblul mijloacelor de
plată imediat utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate

Definirea
într-o anumită comunitate. Pentru a surprinde într-o mai mare măsură
monedei rolul şi evoluţia sa, moneda este considerată drept activ lichid ale
cărui forme se modifică în funcţie de structurile economice şi sociale
şi care serveşte la evaluarea şi reglementarea schimburilor 4 . Moneda
reprezintă resursa la care se raportează toţi agenţii economici ai unei
ţări. Principalele atribute ale monedei sunt:
1. acceptabilitatea - pentru ca moneda să fie mijloc general de
schimb, ea trebuie să fie acceptată de toate persoanele unui
Atributele
monedei stat ca mijloc de plată;
2. convertibilitatea – moneda trebuie să fie folosită cu uşurinţă;
3. divizibilitatea – capacitatea monedei de a fi folosită la orice
tip de tranzacţie;
4. uniformitatea – toate instrumentele acceptate ca mijloc de
plată trebuie să posede aceleaşi calităţi şi funcţii;
5. greutatea falsificării – imposibilitatea reproducerii ei;
6. stabilitatea valorii – menţinerea puterii de cumpărare o
perioadă de timp cât mai mare.
Rolul monedei în economia contemporană este pus în evidenţă
de funcţiile sale, aflate într-un proces continuu de dezvoltare şi
diversificare 5 . Sunt considerate ca funcţii clasice ale monedei:
Funcţiile clasice
ale monedei a) etalon al valorii sau unitate de cont. Moneda serveşte la
măsurarea cheltuielilor de producţie şi a rezultatelor, la realizarea de
calcule economice prin care se stabileşte costul activităţilor
desfăşurate sau programate a se desfăşura, se apreciază eficienţa, se
determină preţul produselor şi al serviciilor. Funcţia de etalon al
valorii este exercitată prin mecanismul formării preţurilor, în care
intervin trei factori determinanţi: munca, utilitatea şi raportul cerere-
ofertă. Ea permite exprimarea într-o aceeaşi unitate de măsură a
tuturor bunurilor şi serviciilor;

4
Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales, Nathan”, 1993, p. 268.
5
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, Ed. a II-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2008, p.
184

11
 b) mijlocitor al schimbului. Moneda serveşte procesului
circulaţiei mărfurilor, intervenind în actul de vânzare-cumpărare al
unei mărfi, ce trece de la producător la consumator în schimbul unei
anumite cantităţi de monedă. În această calitate de mijlocitor al
schimbului - banii apar ca bani reali, cu existenţă efectivă: numerar
sau bani de cont. Pentru exercitarea acestei funcţii este necesar să
existe o anumită cantitate de monedă în circulaţie, care să mijlocească
noi şi noi acte de vânzare-cumpărare;
c) funcţia de rezervă (rezerva de valoare). Prin aceasta,
moneda permite transferarea puterii de cumpărare în timp şi constituie
o parte a activelor agenţilor economici. Este vorba de economisirea şi
acumularea unor sume băneşti în vederea unor activităţi viitoare sau în
scopuri de precauţie contra unor cheltuieli neprevăzute. Manifestarea
acestei funcţii se află, evident, în relaţie directă cu evoluţia puterii de
cumpărare a monedei, inflaţia afectând mai mult sau mai puţin această
putere;
d) funcţia de monedă universală. Moneda este folosită şi în
cadrul relaţiilor economice internaţionale la cumpărarea de bunuri şi
servicii. Monedele folosite cu preponderenţă în cadrul acestor relaţii
sunt denumite valute forte, adică acele monede naţionale recunoscute
pe plan internaţional ca mijloc de cumpărare, mijloc de plată şi de
rezervă (dolarul SUA, euro, lira sterlină, francul elveţian, yenul
japonez etc). Tot în acest sens, se utilizează, în prezent, şi unităţi
monetare convenţionale - DST (Drepturi Speciale de Tragere 6 ), care
însă au o circulaţie limitată la relaţiile dintre băncile centrale ale
ţărilor lumii şi între acestea şi Fondul Monetar Internaţional.
Funcţiile banilor pun în evidenţă rolul pe care ei îl au în
societate, de „sânge” al acestui organism complex care este economia
(P. A. Samuelson).

6
Drepturile speciale de tragere (DST sau, internaţional, XDR) sunt moneda virtuală a Fondului Monetar
Internaţional, conceput ca înlocuitor al standardului aurului. Tranzacţiile în interiorul Fondului Monetar
Internaţional sunt calculate în DST. Valutele naţionale sunt fixate la un anumit raport în relaţie cu DST. Valoarea
DST se calculează în funcţie de dolarul american (44%), euro (34%), yenul japonez (11%) şi lira sterlină
britanică (11%), conform cotaţiilor exprimate de bursa londoneză.

12
 Sarcina de lucru 1.1
Definiţi moneda şi precizaţi funcţiile monedei în economie.
Prezentaţi o activitate economică în care se regăseşte una din funcţiile
monedei.

1.2. Evoluţia şi formele monedei. Sistemele monetare

Moneda apare de timpuriu în istoria societăţii omeneşti fiind

prezentă în tranzacţii sub forma unor mărfuri obişnuite şi foarte
variate.
Bunuri ce au
îndeplinit rol de Înainte de apariţia monedei de formă discoidală s-au folosit
monedă alte obiecte cu valoare de schimb. De exemplu, în Grecia în perioada
arhaică se foloseau un fel de „frigărui” grele din fier, care s-au găsit
depozitate ca ofrandă în temple. Pe teritoriul actual al României în
cetăţile greceşti din Dobrogea în secolele VI-V î.Chr. se foloseau
iniţial ca mijloace de schimb local vârfuri de săgeţi din bronz, al căror
tub de înmănuşare se umplea cu plumb pentru a anula calitatea de
armă a obiectului. Ulterior s-au turnat semne premonetare din bronz
care aveau o formă asemănătoare unei frunze de salcie şi greutatea de
câteva grame. În Europa bunurile care au îndeplinit funcţia de monedă
au fost vitele, în Africa sarea şi scoicile rare care serveau ca podoabe,
iar în Tibet ceaiul.
Primele monede propriu-zise au fost bătute în Asia Mică, în
secolul VII î.Chr., dintr-un aliaj natural de aur şi argint numit
Moneda în electrum. În epoca antică dar şi mai târziu monedele de valoare mai
perioada antică
ridicată se băteau din argint sau din aur, acestea având valoare
intrinsecă prin metalul preţios conţinut. În consecinţă, monedele din
metale preţioase erau acceptate şi aveau valoare şi pe alte pieţe decât
cea a autorităţii emitente. Astfel se explică larga circulaţie a
monedelor greceşti şi romane din metale preţioase, chiar dincolo de
aria ocupată de culturile respective. Ca metale nepreţioase, „comune”,
folosite la producerea monedelor, cuprul şi aliajele sale (în special
aliajul cu staniu numit bronz şi alama, aliajul cuprului cu zincul)
constituie cazul cel mai frecvent.

13
 În Evul Mediu tehnicile de fabricaţie a monedelor se schimbă,
acestea devenind în general mult mai subţiri decât în antichitate,
reprezentările figurale şi legendele având un relief mai redus. Ceva
mai târziu se răspândesc diverse elemente de securizare a marginilor
monedelor - cum ar fi zimţii sau diverse striaţii, frunze etc. - pentru a
preveni furtul de metal din monedă prin tăierea sau pilirea marginilor,
care ar fi fost astfel vizibilă
Prin dezvoltarea schimbului se creează un dezechilibru între
cererea şi oferta de monedă-marfă care a dus la necesitatea găsirii altor
forme de monedă. Apare astfel moneda de hârtie (bancnotele sau
Moneda de
hârtie şi de moneda fiduciară) şi moneda de cont (scripturală). În secolele XVII-
cont
XVIII în Anglia, Suedia şi Ţările de Jos apar biletele de bancă şi
moneda de cont. Emisă de bănci, moneda de hârtie putea fi schimbată
oricând de către deţinător în monedă metalică la ghişeele băncii, fiind
garantată cu rezerva de aur monedă existentă în banca emitentă.
La începutul secolului al XIX-lea emisiunea bancnotelor se
generalizează în toată Europa Occidentală. Moneda de cont apare prin

Moneda în înscrierea sumelor de bani în contul clienţilor băncilor comerciale. În

epoca modernă a doua jumătate a secolului al XIX-lea se perfecţionează tehnicile
bancare şi apar noi forme ale monedei scripturale: cecurile şi
viramentele. Moneda marfă se transformă astfel în monedă semn.
Astfel, se certifică sporirea încrederii populaţiei şi a agenţilor
economici în autoritatea monetară centrală (pentru moneda de hârtie)
şi faţă de băncile comerciale (pentru moneda scripturală). Pentru
câştigarea încrederii în monedă semn s-a păstrat legătura directă cu
metalul monetar aflat în rezerva băncii emitente - orice monedă de
hârtie sau de cont putea fi convertită la cerere în aur-monedă atât
pentru deţinătorii interni cât şi externi. Aurul monetar a continuat deci
să îndeplinească funcţia de etalon şi de rezervă. Convertirea la cerere
în aur-monedă a funcţionat atâta timp cât a existat un echilibru între
cantitatea de aur-monedă existentă şi necesarul de monedă din
economie. Datorită măririi volumului tranzacţiilor se naşte un nou
dezechilibru între cererea şi oferta de monedă, fenomen care a dus la
desprinderea monedei semn de metalul monetar şi a imprimat

14
 mecanismelor monetare caracteristici noi. Acestea sunt: slăbirea
legăturii directe dintre aurul monetar şi moneda semn;
apariţia titlurilor de creanţă alături de metalele monetare; depozitele în
aur-monedă acoperă la început o treime din cantitatea de monedă
aflată în circulaţie, pentru ca apoi să scadă treptat; moneda semn
rămâne unica formă a monedei aflate în circulaţie. Emiterea monedei
se bazează tot mai mult pe producţia de bunuri destinate schimbului.
Crearea monedei semn rămâne de competenţa băncilor, dar garanţia
materială trece treptat în economie. Convertibilitatea bancnotelor în
aur-monedă sau lingouri se restrânge şi se suspendă definitiv în
practica monetară internă după marea criză economică mondială din
anii 1929 - 1933. În schimburile internaţionale continuă să circule
metalul monetar sub formă de lingouri. Încrederea în moneda de hârtie
emisă de alte ţări trebuia pregătită şi câştigată în timp. Acest fapt se
produce în 1944 şi coincide cu crearea Sistemului Monetar
Internaţional la Conferinţa Financiară şi Monetară de la Bretton
Woods 7 .
În concluzie, în evoluţia sa, moneda a parcurs mai multe etape
şi a cunoscut forme variate:
a) piesele sau moneda divizionară;
Etapele evoluţiei b) biletele de bancă sau moneda fiduciară (fiducia =
monedei
încredere); valoarea acestora se baza pe credibilitatea acordată de
organul emitent. În fiecare ţară, Banca Naţională (Centrală) deţinea
monopolul emisiunii de bilete. Împreună cu moneda divizionară,
alcătuiesc numerarul aflat în circulaţie;
c) moneda scripturală (depozite la vedere), emisă de bănci,
case de economii ş.a.;

7
În luna iulie 1944 a avut loc Conferinţa de la Bretton Woods, pentru restructurarea relaţiilor internaţionale
monetare şi financiare. Peste 40 de ţări au participat la semnarea Acordului de la Bretton Woods care prevedeau
proceduri şi reguli care vor guverna economia mondială. Acest acord a condus la înfiinţarea BIRD (Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare de asemeni cunoscută ca şi Banca Mondială) şi FMI (Fondul
Internaţional Monetar). Sistemul Bretton Woods prevedea o rată de schimb valutar stabilă, având ca referinţă
standard, aurul, iar dolarul era singura monedă convertibilă în aur. România a devenit membră a celor două
organisme financiare la 15 dec 1972.

15
 d) moneda electronică. Progresul informaticii tinde să
dematerializeze modalităţile de circulaţie monetară şi să dezvolte noi
mijloace de plată. Astfel, moneda scripturală (bancară) face tot mai
mult loc monedei electronice, graţie căreia transferul unor fonduri
între conturi se realizează prin impulsuri electromagnetice, ca de
exemplu teletransmisia directă între ordinatorul clientului şi cel al
băncii. De asemenea, pentru reglarea de plăţi sunt utilizate tot mai
mult cărţile de plastic.
Pornind de la aprecierea specialiştilor privind rolul banilor în
economie, se înţelege de ce crearea de monedă, ca şi asigurarea unei
circulaţii monetare normale au fost încredinţate de societate unor
agenţi economici specializaţi, care sunt instituţiile bancare şi
financiare. Activitatea lor privind reglarea circulaţiei monetare într-o
ţară sau alta se desfăşoară pe baza unor acte normative precise, fiind
permanent „supravegheată” de către stat.
Totalitatea formelor de monedă, a principiilor şi normelor
Definirea juridice şi economice care reglementează circulaţia monetară în
sistemului
monetar interiorul unei ţări formează sistemul monetar 8 .
Fiecare ţară are un sistem monetar propriu, care s-a constituit
şi dezvoltat treptat, pe măsura dezvoltării economiei naţionale.
Crearea în Europa a Uniunii Economice a dus firesc şi la realizarea
Uniunii monetare şi adoptarea ulterior a monedei unice EURO, care
începând cu 1 ianuarie 2002 a devenit monedă reală, nu numai de
cont, pentru ţările care fac parte din Uniunea monetară. Cu alte
cuvinte, sistemul monetar al acestor ţări trebuie privit şi apreciat din
perspectiva constituirii aşa-numitei Zone EURO.

8
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op. cit. p.189

16
 Figura 1: Emisiunile de euro după 2007:

Omenirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de

sisteme monetare. Dacă avem în vedere natura etalonului monetar, au
existat sisteme monetare unde etalonul era metalul preţios, sisteme
monetare bazate pe aur-devize şi sisteme monetare bazate pe etalonul
putere de cumpărare. Pornind de la moneda dominantă, putem vorbi
de sisteme metaliste, în care unul sau mai multe metale au fost
utilizate ca monedă (monometalismul şi bimetalismul); sisteme cu
bază metalică şi monedă de hârtie (acestea convertibile în aur de către
banca de emisiune); sisteme monetare ametaliste, bazate pe moneda
hârtie neconvertibilă şi moneda scripturală.
În procesul evoluţiei sale, sistemul monetar poartă amprenta
condiţiilor economico-sociale interne ale fiecărei ţări, precum şi a
celor internaţionale. Caracteristica principală a acestei evoluţii o
reprezintă dematerializarea monedei, respectiv trecerea de la moneta
metalică la moneda fiduciară (de încredere), apoi la moneda bancară şi
la cea scripturală, ca în prezent să treacă la cea electronică şi de
plastic.
Evoluţia sistemului monetar financiar internaţional astfel
Evoluţia
sistemului sintetizată, conduce la cristalizarea următoarelor etape distincte şi
monetar
internaţional punctuale în parabola dezvoltării şi afirmării acestuia ca sistem
instituţional şi funcţional la nivel global, segmentat în două faze
funcţionale distincte 9 :

9
Popa C. Cătălin, „Monetary System. Functional and Institutional Structure”, MPRA Paper No. 3737, 2007,

17
 Tabel 1: Fazele evoluţiei sistemului monetar:
EVOLUŢIA SISTEMULUI MONETAR FINANCIAR INTERNAŢIONAL
Faze Perioada Caracteristici
funcţionale
1816 - Adoptarea progresivă a etalonului aur (Gold Standard), definirea
nereglementate a sistemului

1914 rolului şi responsabilităţilor sistemului băncilor centrale,

cristalizarea funcţională a sistemului intermedierii financiare şi
1. Faza funcţionării

monetar financiar

crearea uniunilor monetare ca prime forme de cooperare monetar-

internaţional

financiară instituţionalizată la nivel multinaţional.

1914 - Funcţionarea sistemului Gold Standard, sub cele două forme
1944 agreate, respectiv Gold Specie Standard şi Gold Bullion Standard,
formarea blocurilor monetare ale dolarului, lirei şi francului;
perioada este marcată de repetate convulsii monetare, crize
hiperinflaţioniste, crize bursiere şi distorsiuni grave ale sistemului
economic, determinate de efectele distructive ale celor două
conflagraţii mondiale.
1944 - Funcţionarea sistemului aur-devize, Gold Exchange Standard, în
1973 baza acordului de la Bretton Woods, acord care reprezintă
2. Faza funcţionării reglementate a sistemului monetar financiar internaţional

deopotrivă debutul oficializării cooperării financiar monetare

internaţionale; are loc înfiinţarea structurilor instituţionale monetar-
financiare cu vocaţie universală, adoptarea primele convenţii
internaţionale iar prin reglementare sistemul capătă valenţe
internaţionale de jure.
1973 - Renunţarea la etalonul aur-devize şi aplicarea flotaţiei libere;
1990 perioada este marcată de fazele cincinale de ,,pendulare” a dolarului
şi de şocurile petroliere; construcţia europeană este accelerată şi
sunt stimulate tendinţele integraţioniste la nivel internaţional; au loc
primele sincope ale sistemului monetar financiar degenerate în crize
de sistem, respectiv criza datoriilor (1982); în 1988 este consolidată
reglementarea intermedierii financiare prin Acordul de la Basel, se
pune problema contracarării riscurilor de lichiditate în creditare;
blocul comunist intră în colaps iar ţările central şi est europene intră
pe lungul drum al tranziţiei.
1990 - ,,Noul Consens de la Washington” (1990-1991) ridică la rang de
2001 panaceu universal acţiunea de liberalizare a pieţelor şi reţetele
macroeconomice de factură monetaristă; crizele de sistem capătă
noi valenţe, amploarea şi viteza de propagare a acestora fiind de
natură globală; se acutizează fenomenele de globalizare şi integrare
a pieţelor financiare; cooperarea internaţională devine concentrată şi
permanentă prin instituirea reglementărilor de supraveghere
prudenţială şi monitorizarea riscurilor de sistem; este desăvârşită
integrarea europeană şi adoptată moneda unică euro; procesul de
globalizare devine agresiv iar tendinţele integraţioniste se
concretizează atât pe continentul american cât şi în Asia.
2001 - Reformarea sistemului monetar financiar internaţional pe modelul
prezent pieţelor integrate şi globalizate şi debutul revizuirii politicilor şi
strategiilor instituţiilor monetar financiare internaţionale; terorismul
internaţional devine un fenomen global, speculaţiile pe termen scurt
sunt exacerbate, capitalul circulă liber şi fără frontiere, fenomenul
migraţiei capătă valenţe majore, efectele inedite justificând forme
noi şi mult mai accentuate de cooperare internaţională.

18
 Sarcina de lucru 1.2
Precizaţi care au fost formele pe care le-a îmbrăcat moneda de-a
lungul timpului.
Evidenţiaţi diferenţierile existente între sistemele monetare.

1.3. Masa monetară. Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în

circulaţie într-o anumită perioadă, sub toate formele sale (bani de
Definirea masei
monetare hârtie, monedă metalică, bani scripturali etc.).
Numerarul (bancnote şi monede) şi depozitele băncilor
comerciale păstrate la banca centrală (în contul rezervelor minime
obligatorii) formează banii primari sau baza monetară şi constituie o
creanţă faţă de banca centrală. Banii secundari reprezintă
disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de băncile
comerciale.

Structura masei Masa monetară are o anumită structură, reflectată de aşa-

monetare
numitele agregate monetare, ce pun în evidenţă diferite grade de
lichidităţi.
Din punct de vedere statistic, pentru măsurarea masei
monetare se recurge la structurarea acesteia, ceea ce permite
calcularea indicatorilor şi a agregatelor monetare.
Delimitarea componentelor masei monetare din circulaţie se
realizează după următoarele criterii, utilizate în statistica monetară
internaţională:
ƒ sfera pe care o serveşte masa monetară - masa monetară poate fi
analizată ca monedă scripturală (bani de cont) şi numerar.
Aceste sume apar ca solduri în conturile bancare sau asupra
populaţiei, sau ca numerar în casieriile agenţilor economici şi
ale instituţiilor;
ƒ natura social economică a deţinătorilor de monedă - din acest
punct de vedere se disting mijloace băneşti (monede) ce aparţin
sectorului public si mijloace băneşti ale sectorului privat;

19
 ƒ rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare - din
acest punct de vedere se disting: mijloace băneşti cu circulaţie
curentă; mijloace băneşti economisite; alte mijloace băneşti;
ƒ gradul de lichiditate al diferitelor componente - din acest punct
de vedere se disting următoarele:
lichidităţi primare; lichidităţi secundare; lichidităţi terţiare.
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către
Agregatele autorităţile monetare, ţinând seama de trei criterii principale:
monetare
eficacitatea agregatelor monetare, caracterul controlabil şi
disponibilitatea statistică.
Agregatele monetare se stabilesc pe baza regrupării, stabilită
într-un mod convenţional, a tuturor activelor în categorii mari care se
includ unele în altele 10 şi care sunt simbolizate diferit:
(M0, M1, M2, M3, M4, L)
unde:
M0 = baza monetară (numerarul în circulaţie şi rezervele
băncilor comerciale la Banca Centrală şi numerar în casieriile băncilor
comerciale);
M1 = bilete de bancă, moneda divizionară şi depozitele la
vedere (conturi în bancă) reprezintă masa monetară în sens strict;
M2 = M1 + conturile de economii şi conturile pe librete la
bancă;
M3 = M2 + depozitele la termen, bonurile de casă şi
certificatele de depozit;
L = M3 + bonurile de Tezaur şi titlurile comerciale emise de
întreprinderi.

10
Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Hatier, 1993, p. 267.

20
 Figura 2: Evoluţia masei monetare şi a componentelor 2000-2006

Sursa: B.N.R 11
La nivelul Băncii Centrale Europene au fost definite: masa
monetară în sens restrâns (M1), masa monetara intermediară (M2) şi
masa monetară în sens larg (M3) 12 .

Tabel 2: Structura agregatelor monetare în Eurosystem

Sursa: Banca Centrala Europeana, www.ecb.int

Un element important ce rezultă din analiza structurii masei

monetare îl constituie lichiditatea. Aceasta reflectă volumul

11
Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007, p. 11
12
Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului agregatelor monetare la
Frankfurt si Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”, Anul VI, Nr. 6/2007, p. 223

21
 mijloacelor de plată deţinut de agenţii economici, indiferent de forma
concretă pe care o îmbracă.
Lichiditatea reprezintă abundenţa de fonduri disponibile, pe de
o parte, şi de active financiare, pe de altă parte. O piaţă este lichidă
Lichiditatea
monetară atunci când există posibilitatea de a vinde şi de a cumpăra, în mod
operativ şi fără întreruperi, active financiare. Un activ care nu este
lichid nu poate fi revândut, singura posibilitate de a recupera valoarea
sa fiind pe seama veniturilor viitoare pe care le aduce. Prin aceasta se
anulează una dintre principalele funcţii economice ale activelor
financiare, aceea de a mobiliza capitalurile investite şi de a transforma
investiţia într-o valoare comercializabilă;
Cu alte cuvinte, lichiditatea reflectă capacitatea agenţilor
economici de a face faţă plăţilor la care se angajează prin acţiunile lor.
Desigur, lichiditatea este corelată cu agregate monetare şi nu se referă
numai la agenţii economici, ci ea poate fi extrapolată până la nivelul
economiei naţionale.
Rata lichidităţii reprezintă raportul între nivelul mediu anual al
masei monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de
monedă.

Cererea de Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi

monedă (agregatul M1, de fapt) de care doresc să dispună agenţii economici, la
un moment dat. Cererea de monedă aparţine aşadar, agenţilor
economici care desfăşoară activităţi economice şi care se află la un
moment dat în situaţia de a recurge la împrumuturi (credite). Purtătorii
cererii de monedă sunt:
ƒ Întreprinderile care îşi finanţează activităţile economice;
ƒ Trezoreria pentru a-şi finanţa deficitul bugetar;
ƒ Băncile şi instituţiile financiare care au nevoie de credite;
ƒ Populaţia care desfăşoară diferite activităţi.
Cererea de monedă este condiţionată de necesităţile agenţilor
economici pentru a-şi procura bunuri şi a-şi achita servicii. De
asemenea, cererea de monedă este influenţată de volumul tranzacţiilor
la un moment dat şi de viteza de rotaţie a banilor. Sintetizând, se poate

22
 spune că cererea de monedă este o funcţie dependentă de o serie de
factori, cum ar fi:
ƒ veniturile;
Factori de care
depinde cererea ƒ nivelul general al preţurilor, cererea de monedă este direct
de monedă
proporţională cu nivelul preţurilor;
ƒ rata dobânzii şi randamentul acţiunilor: cererea de monedă este
invers proporţională cu rata dobânzii şi randamentul acţiunilor;
ƒ alţi factori de influenţă: „preţul” deţinerii bunului - substitut (al
cărţii de credit în locul numerarului, al bancnotelor în locul
monedelor), „preţul” bunului complementar (al cardului /
legitimaţiei a cărei deţinere selectează persoanele la un
bancomat), gusturile (preferinţele) pentru o monedă (valută) sau
alta, convertibilă sau nu, plata tehnicii utilizate, refuzul de plată
ş.a.
Figura 3: Cererea de monedă

Volumul masei monetare existente în circulaţie este direct

proporţional cu volumul tranzacţiilor şi invers proporţional cu viteza
de rotaţie a banilor. Viteza de rotaţie a monedei reprezintă numărul
mediu de operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o
unitate monetară, într-o anumită perioadă.
Un alt factor de influenţă asupra volumului masei monetare
este şi comportamentul agenţilor economici, în sensul că unii
păstrează bani lichizi, alţii plasează banii în afaceri sau îi utilizează în

23
 scopuri speculative (aşa cum aprecia J. M. Keynes, cererea de monedă
are o componentă economico-psihologică şi alta speculativă).
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la
Oferta de
monedă dispoziţia utilizatorilor prin sistemul bancar. Oferta de monedă
provine de la instituţiile financiar bancare care au astfel de atribuţii şi
de la agenţii economici care dispun de resurse monetare la un moment
dat. Purtătorii ofertei de monedă sunt: băncile, casele de economii şi
de pensii, societăţile de asigurări, instituţii financiare cu
disponibilităţi, trezoreria dacă are excedent, populaţia şi banca
centrală.
Figura 4: Oferta de monedă

În legătură cu posibilitatea de a controla oferta de monedă

există puncte de vedere diferite. Astfel, analiza macroeconomică
admite, ca ipoteză, că oferta de monedă este perfect controlată de
autorităţile monetare. În acest caz, se spune că moneda este exogenă.
Problema caracterului endogen sau exogen al creaţiei
monetare, caracterizează dezbaterile monetare actuale:
a) şcoala bancară apreciază creaţia monetară ca endogenă:
aceasta nu poate fi excesivă şi este condiţionată de nevoile activităţii
economice şi de preţuri;
b) şcoala circulaţiei, de orientare cantitativistă, consideră
creaţia monetară ca exogenă şi inflaţionistă;
c) şcoala băncii libere propune eliminarea băncii centrale şi a
monopolului său, în numele eficacităţii concurenţei bancare.

24
 Cererea şi oferta de bani se confruntă pe piaţa monetară.
Echilibrul
Pentru o anumită rată a dobânzii (d’ ), evoluţia cererii şi ofertei tind să
cererii şi ofertei
monetare se echilibreze în punctul E, determinat de cantitatea de monedă
necesară şi suficientă pentru a crea echilibrul.
Figura 5: Echilibrul cererii cu oferta de monedă

Sursa de creare a monedei o reprezintă desfăşurarea mai

multor tipuri de operaţii:
ƒ creditarea. Băncile participă la crearea monedei prin intermediul
creditului. Într-o operaţie de credit, unitatea bancară creditează
Sursele de
creare a contul beneficiarului şi pune astfel la dispoziţia sa monedă
monedei
scripturală. Creditele constituie, astfel, depozite. Această monedă
va fi pusă în circulaţie şi nu se va diferenţia cu nimic faţă de
celelalte forme de monedă, având aceleaşi caracteristici cu
moneda de hârtie sau cu piesele metalice;
ƒ finanţarea nevoilor statului. Crearea monedei este, în primul
rând, rezultatul creditelor acordate statului de către banca
centrală, instituţiile de credit şi Trezoreria publică. Pentru
asigurarea finanţării deficitului bugetar, banca centrală acordă
avansuri statului. Ea va crea monedă prin creditarea contului
deschis în numele Trezoreriei publice. În acest caz, contrapartida
creării monedei o reprezintă creanţele asupra statului;
ƒ achiziţii de devize străine. În urma exportului, agenţii economici
naţionali primesc devizele altor ţări, pe care le depun la bănci. În
schimbul acestora, banca centrală creditează contul băncilor
intermediare, ceea ce conduce la plasarea pe piaţă a noi cantităţi

25
 de masă monetară. Dimensiunile acesteia sunt condiţionate de
situaţia balanţei de plăţi.
Sarcina de lucru 1.3
Analizaţi echilibrul monetar presupunând că rata dobânzii reprezintă o
mărime independentă, apoi, variabilă dependentă de modificările
survenite în cererea şi oferta de monedă.

1.4. Valoarea şi puterea de cumpărare a monedei

Teoriile privind rolul monedei în funcţionarea economiei au

avut în centrul atenţiei influenţa exercitată asupra volumului
producţiei şi a nivelului preţurilor Teoria cantitativa clasica a banilor
Teorii privind
rolul monedei în reprezintă una din cele mai vechi teorii monetare. Ea a apărut în
economie secolul XVI, când în Europa, datorită afluxului masiv de metale
preţioase ca urmare a descoperirilor geografice au avut loc importante
creşteri de preturi. Principiile de bază ale acestei teorii au fost
enunţate de reprezentanţii mercantilismului şi economiştii clasici.
Teoria cantitativă tradiţională corespunde perioadei
Teoria
cantitativă mercantiliste: Thomas Mun, Jhon Locke, R. Cantillon sau W. Petty
tradiţională
sunt câţiva dintre gânditorii care au contribuit la cristalizarea ideii
monetare cantitative. Odată cu dezvoltarea teoriei economice clasice
(Adams Smith, David Ricardo, Th. Malthus, J.B. Say, J.S. Mill),
aspectele legate de bani au fost abordate în alţi termeni.
Economiştii neoclasici aduc noi perspective în analiza
fenomenelor monetare. În limbajul comun s-a generalizat însă
Teoria conceptul de „teorie cantitativă clasică”, formulată în două variante:
cantitativă
neoclasică varianta „tranzacţională“ (Irving Fischer 13 ) şi varianta „venit“ (L.
Walras, A. Mashall, K.Wicksell, A. Pigou). După 1950, un grup de
economişti cunoscuţi ca reprezentanţi ai „şcolii de la Chicago“, în
frunte cu Milton Friedman 14 , readuc în actualitate teoria cantitativă

13
Irving Fisher (1867 - 1947) - economist american, reprezentant al Şcolii neoclasice.
14
Milton Friedman (1912 - 2006) - profesor al Universităţii din Chicago. În 1976 a primit Premiul Nobel pentru
Economie. El este considerat reprezentantul principal al şcolii din Chicago şi a fost elevul lui Frank Knight.
Milton Friedman a adus nenumărate contribuţii la dezvoltarea microeconomiei şi a macroeconomiei precum şi la
dezvoltarea teoriile cu privire la economia de piaţă şi la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei.

26
 clasică adaptând-o condiţiilor economice specifice sfârşitului de secol
XX. Apare, astfel, teoria cantitativă a banilor reformulată, fiind
cunoscută în literatura de specialitate ca „noua teorie cantitativa a
banilor“.
Teoria cantitativă clasică se bazează pe un model simplu.
Astfel, cererea de monedă depinde în primul rând de volumul
operaţiunilor de achiziţionare a bunurilor şi plată a serviciilor, precum
şi de viteza de rotaţie a monedei. Această cerere se află în raport direct
proporţional cu volumul schimburilor şi în raport invers proporţional
cu viteza de rotaţie a monedei.
Exista doua variante ale teoriei cantitative a banilor: varianta
tranzacţională şi varianta venitului.
Varianta
tranzacţională a
Varianta tranzacţională a teoriei cantitative este cunoscută şi
teoriei sub numele de „Ecuaţia Fischer“, după numele susţinătorului ei,
cantitative
Irving Fischer. În formă matematică, ecuaţia Fischer apare astfel:
M V= PT
unde:
M - cantitatea de monedă cerută, necesară tranzacţiilor;
T - volumul fizic al tranzacţiilor;
P - preţul mediu al unei tranzacţii;
V- viteza de rotaţie a monedei (numărul mediu de operaţiuni de
vânzare-cumpărare şi de plăţi mijlocite de o unitate monetară, într-o
anumită perioadă).
J. Fisher a dezvoltat ecuaţia prin disocierea numerarului aflat
în circulaţie de moneda scripturală, luând în considerare viteza de
circulaţie diferită pentru aceste componente ale masei monetare. În
aceste condiţii, ecuaţia devine:
MV + M’V’ = PT
unde:
M’ = moneda scripturală;
V’ = viteza de circulaţie a banilor scripturali.
Cererea de monedă (Mc) va fi
Mc = PT/V’

27
 Varianta veniturilor (denumită şi „ecuaţia Cambridge”), a fost
Varianta
veniturilor a elaborată de A. Marshall şi A. C. Pigou de la Universitatea Cambridge
teoriei şi are forma:
cantitative
M = KY
unde:
K = constantă care reprezintă partea din venitul nominal menţinută
sub formă de bani;
Y = venitul naţional exprimat în preţuri curente.
Valoarea reală a monedei exprimă puterea sa de cumpărare şi
Puterea de este dată de starea economiei din care provine. Valoarea monedei
cumpărare a
monedei reprezintă puterea sa de cumpărare şi este dată de cantitatea de bunuri
şi servicii care poate fi achiziţionată cu o anumită sumă de bani sau cu
o unitate monetară.
Puterea de cumpărare a monedei se poate exprima:
a) pe plan intern, în cadru naţional şi se măsoară prin cantitatea
dintr-un anumit bun care se poate cumpăra cu moneda respectivă.
Exprimarea matematică este următoarea 15 :
Ci =S/P
unde:
C1 = puterea de cumpărare internă;
S = o anumită sumă de bani;
P = preţul unei mărfi sau grupe de mărfuri.
Această relaţie nu este suficient de elocventă, deoarece nu se
referă la complexitatea bunurilor ce constituie obiect al consumului;
de asemenea, nu surprinde dinamica diferitelor structuri ale bunurilor
de consum;
b) puterea de cumpărare externă, utilizată pentru determinarea
cursului valutar.
Cursul valutar Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a
unei ţări exprimat într-o altă monedă, cu care se compară valoric.

15
Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura „Curtea Veche”, vol. I,
1993, p. 240-241.

28
 În economie, paritatea puterii de cumpărare (PPC) este o
metodă folosită pentru a calcula o rată de schimb alternativă între
monedele a două ţări. PPC măsoară puterea de cumpărare a unei
monede, într-o unitate de măsură internaţională (de regulă, dolari sau
Paritatea puterii
de cumpărare euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri diferite în unele ţări
comparativ cu altele. Ratele de schimb ale parităţii puterii de
cumpărare sunt folosite pentru compararea nivelului de trai din ţări
diferite.

Sarcina de lucru 1.4

Realizaţi o comparaţie între paritatea aur sau metalică şi paritatea
valutară.
Ce înseamnă paritatea puterii de cumpărare a două monede?

1.5. Convertibilitatea monedei

Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a

Definirea putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin vânzare şi

convertibilităţii
cumpărare pe piaţă. Nu există restricţii nici cu privire la suma
preschimbată, nici la scopul preschimbării (plăţi pentru tranzacţii
curente sau mişcări de capital) si nici la calitatea celui care efectuează
preschimbarea.

29
 Scurt istoric al convertibilităţii
Restabilirea convertibilităţii după cel de-al doilea război mondial, în cadrul trasat prin sistemul
monetar internaţional din 1944, a fost caracterizată printr-o serie de limitări, atât din punctul de
vedere naţional, cât şi din cel geografic, al beneficiarilor şi al destinaţiei sumelor de convertit.
În practică, dacă facem abstracţie de dolarul SUA, monedele principalelor ţări industrializate au
devenit reciproc convertibile abia la sfârşitul anului 1958, după o perioadă de tranziţie de mai mult de
un deceniu de la intrarea în vigoare a sistemului monetar internaţional. În această perioadă,
principalii indicatori economici au arătat o îmbunătăţire a condiţiilor necesare pentru trecerea la
convertibilitate. Trecerea la convertibilitate a fost însoţită de desfiinţarea restricţiilor comerciale şi
reducerea restricţiilor valutare.
Prima monedă europeană care a încercat să treacă – fără succes – la convertibilitate după cel de-
al doilea război mondial a fost lira sterlină (15 iulie 1947), în aplicarea unei clauze a acordului prin
care SUA acordau un împrumut Marii Britanii. Perioada de convertibilitate a lirei sterline a durat
foarte puţin: la 21 august 1947, operaţiile au fost suspendate. Principala cauză a insuccesului a
constat în neîndeplinirea de către Marea Britanie a condiţiilor economico-financiare cerute pentru
restabilirea deplină a convertibilităţii. Concluziile acestei nereuşite au fost că trecerea la
convertibilitate nu poate avea ca singură bază un act normativ, ci ea trebuie să constituie o măsură
firească, răspunzând realităţilor situaţiei. Înainte de lichidarea de fapt a sistemului monetar
internaţional, în 1971, numai circa o treime din statele membre ale FMI aveau moneda convertibilă,
ceea ce înseamnă că două treimi încă se mai prevalau de dispoziţiile art. 14 al statutului Fondului.
Dintre principalele state industrializate, numai patru practicau o convertibilitate generală, adică
atât pentru rezidenţi, cât şi pentru nerezidenţi, precum şi pentru orice fel de plaţi curente şi de capital:
SUA, Canada, Elveţia şi RF Germania. Alte ţări (Anglia, Italia, Olanda) limitau dreptul de
convertibilitate la deţinătorii nerezidenţi de sume în monedă naţională (convertibilitate externă), însă
pentru orice fel de plăţi. În Franţa, Belgia şi Luxemburg, convertibilitatea avea un caracter extern şi
era valabilă numai pentru plăţile curente. Acelaşi regim, cu unele diferenţe de nuanţă, a existat şi în
Austria, Danemarca, Norvegia, Suedia si Japonia.
Convertibilitatea celorlalte sume nu a mai fost efectuată de banca centrală ci de piaţa valutară,
compusă din băncile care efectuează în mod curent vânzări şi cumpărări libere de valută, la vedere şi
la termen. Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se reducea în această situaţie la momentele în
care ea devenea necesară pentru menţinerea cursului valutar în limitele admise de statutul FMI peste
şi sub paritatea monetară şi consta în vânzarea de valută străină atunci când cursul ei pe piaţă avea
tendinţa să crească, precum şi în cumpărarea de valută atunci când acest curs avea tendinţa să scadă.
Pentru a putea interveni pe piaţa valutară, fiecare bancă centrală dispunea de o rezervă de
mijloace de plată internaţionale, compusă din aur, valute (îndeosebi dolari SUA, aceştia fiind „valuta
de rezerva” a sistemului), drepturi speciale de tragere (DST) etc.

Rolul convertibilităţii derivă din aspectele prezentate în tabelul

următor:

30
 Tabel 3: Convertibilitatea şi influenţa sa asupra economiei
Influenţe Convertibilitate
comerţul Prin convertibilitate se creează premisele determinării
exterior exacte a eficienţei comerţului exterior în ansamblu şi a
fiecărei tranzacţii în parte.
concurenţa ca urmare a convertibilităţii, produsele ţării se află într-
o concurenţă reală şi continuă cu produsele celorlalte
ţări.
restructurarea Convertibilitatea face posibilă restructurarea
economiei permanentă a economiei prin dezvoltarea producţiei
sectoarelor şi produselor celor mai eficiente cerute la
export.
echilibrul Din punct de vedere financiar, convertibilitatea
valutar- contribuie la realizarea echilibrului valutar-financiar,
financiar moneda naţională putând fi utilizată pentru acoperirea
unor eventuale dezechilibre ale balanţelor de plăţi.
dezvoltarea şi Cursurile valutare în general şi valoarea monedei
eficienţa naţionale în special sunt puse pe o bază economică, ele
economică rezultând din cererea si oferta de pe piaţa valutară.
Trecerea la convertibilitate poate fi deci considerată ca
fiind un rezultat al atingerii unui nivel mai înalt de
dezvoltare şi eficienţă economică.
Convertibilitatea se bazează, în prezent pe posibilitatea oferită
de autorităţile monetare ale unei ţări, de a schimba moneda
naţională, în orice moment, pe devize străine. Există, în decursul
istoriei, mai multe variante ale convertibilităţii 16 :
a) Convertibilitatea in condiţiile etalonului aur
Convertibilitatea
aur Însuşirea bancnotei de a fi oricând transformabilă în aur a fost
denumită convertibilitate. Banca emitentă are obligaţia să achite la
prezentarea bancnotelor suma în aur monedă corespunzătoare atât
valorii nominale, cât şi conţinutului de metal preţios (valoare paritară).
Convertibilitatea era liberă, nelimitată, se realiza relativ
automat, asigura menţinerea echilibrelor între nevoile economiei şi
bancnotele puse în circulaţie.
Treptat, banca nu a mai putut asigura stocul de acoperire în
depozitele sale (25-40% din valoarea bancnotelor în circulaţie),
trecându-se la convertibilitatea limitată şi apoi la convertibilitatea
bancnotelor în aur lingouri, accesibilă doar celor care dispuneau de
sume mari de bancnote.

16
Mariana Negruş, Tehnici de calcul valutar-financiar, Editura Militară, 1992, p. 222.

31
 In România, legea pentru înfiinţarea unei bănci de scont şi
circulaţie din aprilie 1880 a stabilit ca “Banca Naţională a României
are privilegiul de a emite bilete de bancă la purtător. Suma biletelor în
circulaţie va fi reprezentată prin valori lesne de realizat. Banca va
trebui să aibă o rezervă metalică de o treime din suma biletelor
emise”. Într-un alt articol al legii de înfiinţare se arăta că “biletele vor
fi plătite la prezentare, la biroul băncii, în aur sau în monedă naţională
de argint”.
Aşadar, bancnotele Băncii Naţionale erau convertibile în aur
sau argint, banca fiind obligată în acest scop sa aibă o rezervă metalică
echivalentă cu o treime din suma bancnotelor emise.
La început, legătura monedelor de hârtie cu metalul monetar se
realiza prin păstrarea în depozitele băncii emitente a aurului, ca activ
de bilanţ, în timp ce moneda de hârtie reprezenta o obligaţie a băncii
faţă de viitorii posesori de bilete de bancă. În această perioadă s-a
menţinut convertibilitatea, moneda de hârtie fiind preschimbată la
cerere în aur. Convertibilitatea internă a monedelor de hârtie este
limitată şi după 1933 este exclusă definitiv, moneda de hârtie şi
moneda de cont fiind singurele forme de monedă aflate în circulaţie.
b) Convertibilitatea aur-devize (valutară)
Convertibilitatea
aur-devize Dispariţia convertibilităţii aur a imprimat mecanismului
(valutară)
convertibilităţii un nou conţinut, exprimat prin următoarele trăsături
specifice:
ƒ convertibilitatea se realiza într-o valută, convertibilă la rândul ei
în aur;
ƒ banca de emisiune deţine în depozitul său valută de rezervă
accesibilă deţinătorului de monedă naţională, la cursul oficial;
ƒ aurul aparţine băncii străine care a emis valuta de rezervă
(convertibilitatea oficială între autorităţile publice);
ƒ cursurile sunt supuse unor fluctuaţii continue şi multiple, în
funcţie de cererea şi oferta pe piaţă .
Etalonul aur-devize, creat în scopul înlocuirii aurului cu
valutele în funcţia de mijloc de plată internaţional, a fost aplicat pe o
scară tot mai largă în perioada interbelică şi după cel de-al doilea

32
război mondial. Proliferarea a fost îndeosebi urmarea presiunilor
exercitate de Comitetul financiar al Societăţii Naţiunilor sub a cărui
conducere o serie de state membre au procedat la asanarea situaţiei lor
financiare după primul război mondial.
In cadrul acestui sistem, legătura directă dintre bancnotele în
circulaţie şi aurul deţinut de banca de emisiune este ruptă. Teoretic,
banca ar putea fi chiar dispensată de obligaţia deţinerii unei rezerve de
aur, deoarece ea nu este datoare să convertească bancnotele în aur. În
structura Masei monetare aflată în circulaţie se află numai semne
băneşti: bancnote şi bani divizionari confecţionaţi din metale ieftine.
Convertirea se efectuează în valute, convertibile la rândul lor în aur.
Prin urmare, etalonul aur-devize presupune existenţa cel puţin a unei
monede naţionale convertibile în aur, care să servească la convertirea
celorlalte monede.
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, conţinutul noţiunii de
convertibilitate s-a modificat, în sensul că prin el s-a înţeles de atunci
înainte numai dreptul deţinătorului de bancnote de a cere băncii
emitente valută străină la cursul oficial, precum şi de a dispune în mod
liber de valuta astfel obţinută.
Cu alte cuvinte, convertibilitatea a încetat de a mai fi o operaţie
de verificare a rambursabilităţii în aur a bancnotelor sau un prilej de
alegere între o formă de plată şi alta, devenind exclusiv un mijloc prin
care debitorii faţă de străinătate îşi procură la scadenţă, în schimbul
sumei corespunzătoare în monedă naţională, valuta străina necesară
pentru achitarea datoriei la un curs stabil numit cursul oficial..
Etalonul aur-devize a reprezentat o soluţie pentru situaţia în
care producţia şi rezervele de aur nu ţin pasul cu dezvoltarea
economică. Această formă obligă băncile de emisiune să-şi constituie
rezerve în care ponderea principală nu o mai are aurul, ci valutele şi
devizele convertibile în aur. Modificarea conţinutului noţiunii de
convertibilitate a fost însoţită de precizarea raţiunii pentru care aceasta
este adoptată. O ţară cu moneda convertibilă se presupune ca are o
monedă stabilă, ţinând seama de faptul că banca efectuează
convertibilitatea la paritate, deci la un curs fix. O ţară cu o asemenea

33
 monedă va putea face comerţ cu toate celelalte ţări, având capacitatea
de a preschimba liber moneda proprie cu orice altă monedă, deci de a
cumpăra şi vinde pe orice piaţă, mai precis pe acea piaţă pe care
obţine cel mai mare avantaj.
Cu toate acestea, trebuie de observat că în condiţiile etalonului
aur-devize:
ƒ caracterul reprezentativ al monedei este mai estompat, deoarece
aurul în care se efectuează eventual convertirea finală nu mai
aparţine băncii emitente, ci unei bănci străine;
ƒ din momentul în care convertibilitatea directă în aur nu mai este
posibilă, dispar limitele de fluctuaţie a cursurilor valutare între
cele două “puncte ale aurului”. Ca urmare, cursurile sunt
supuse, teoretic, unei variaţii infinite, în funcţie de evoluţia
cererii si ofertei de pe piaţă. În aceste condiţii, convertibilitatea
reciprocă la un curs stabil, oficial nu este realizabilă decât
atunci când cursul pieţei este sensibil apropiat de cursul oficial.
În ipoteza în care, din motive diferite, cursul de piaţă al
valutelor are tendinţa să depăşească nivelul cursului oficial, regimul
convertibilităţii propriu-zise impune băncii de emisiune să intervină
pe piaţă, vânzând valutele prea solicitate sau cumpărând pe cele prea
mult oferite, in scopul echilibrării cererii şi ofertei.
Dacă posibilităţile băncii nu-i permit să facă faţă situaţiei,
statul respectiv suspendă convertibilitatea oficială a monedei
naţionale. Există în continuare două posibilităţi: sau va fi introdus un
regim restrictiv al plaţilor în străinătate, în care echilibrul între vânzări
şi cumpărări de valute va fi realizat pe cale administrativă sau
tranzacţiile vor fi lăsate să se efectueze liber la cursul pieţei (curs
flotant), fără nici o influenţă exterioară. În acest ultim caz, echilibrul
între cererea şi oferta de valute se va stabili pe piaţă prin realizarea
unui curs de echilibru.
c) Convertibilitatea de piaţă
Convertibilitatea
de piaţă Trecerea la cursurile flotante, renunţarea la convertibilitatea
oficială, nu dispensează decât parţial băncile de obligaţia de
convertire, banca de emisiune intervenind adesea pe piaţă pentru a

34
 susţine cursul, altfel spus, pentru a garanta, cel puţin potenţial, dreptul
general de procurare de valută de pe piaţă şi de folosire liberă a
acesteia pentru a efectua plaţi si tranzacţii cu partenerii străini.
În acest sens, convertibilitatea reprezintă capacitatea unor
monede de a circula liber pe plan internaţional, capacitate garantată de
puterea de cumpărare cu care fiecare economie înzestrează propria
monedă, adică gama de bunuri şi servicii ce poate fi procurată în orice
moment cu moneda respectivă.
În principiu, fiecare ţară subordonează convertibilitatea unei
anumite politici monetare care protejează interesele naţionale,
manifestându-se printre altele, ca un mijloc de liberalizare a
schimburilor comerciale externe. În acest sens, în relaţiile de curs de
schimb, moneda naţională poate fi subevaluată sau supraevaluată.
Susţinerea cursului se realiza în cadrul unor mecanisme de echilibrare
în cadrul cărora, în funcţie de raportul valoric între export şi import
este utilizată valuta de rezervă sau valuta vizată de interesele statale.
În practica internaţională, se cunosc mai multe tipuri de
convertibilitate şi anume:
Clasificarea
convertibilităţii în ƒ Din punct de vedere al ariei geografice de aplicare,
practica
internaţională convertibilitatea poate fi externă, internă, sau simultan externă şi
internă, în cazul convertibilităţii generale.
ƒ În funcţie de categoria de operaţiuni admise, există
convertibilitatea totală (deplină), admisă pentru toate categoriile
de operaţiuni (inclusiv cele referitoare la mişcările de capital) şi
convertibilitate parţială (limitată) în cazul limitării posibilităţilor
de convertire pentru anumite operaţiuni.
ƒ În funcţie de tipul raporturilor valorice care se au în vedere la
stabilirea echivalentului într-o altă monedă, există
convertibilitate „de piaţă” (realizată pe baza unor cursuri
flotante).

Sarcina de lucru 1.5

Ce reprezintă convertibilitatea internaţională?
Cum a evoluat convertibilitatea monetară de-a lungul timpului?

35
1.6. Piaţa monetară

Piaţa monetară reprezintă o piaţă cu un specific aparte, în

cadrul căreia se tranzacţionează moneda creată de întregul sistem

Definirea pieţei bancar. Pe această piaţă se confruntă cererea cu oferta de monedă, în

monetare
funcţie de preţul acesteia - dobânda.
Locul de întâlnire a cererii şi ofertei de monedă este cunoscut
sub denumirea de piaţă monetară. Deci, formarea şi mişcarea masei
monetare în raport cu cererea şi oferta de monedă constituie
componentele de bază ale pieţii monetare. Ca în cazul fiecărui tip de
piaţă, piaţa monetară se află în echilibru atunci când oferta este egală
cu cererea. În acest caz, punctul de echilibru determină atât cantitatea
schimbată (de echilibru), cât şi preţul (rata dobânzii) de echilibru.
Desigur, atât cantitatea cât şi preţul de echilibru se modifică odată cu
variaţia cererii şi ofertei 17 .
Piaţa monetară mai poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe
termen scurt, unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din partea
agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare. Piaţa monetară
asigură compensarea excedentului şi deficitului de lichidităţi prin oferta
şi cererea de credite pe perioade scurte de timp (până la un an). Astfel,
în majoritatea ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată, piaţa monetară
Componentele
pieţei monetare este compusă din două segmente:
a) piaţa interbancară, rezervată băncilor, asigurând întâlnirea
ofertei cu cererea de monedă. Este vorba de băncile cu excedente şi
deficite de trezorerie. Banca centrală poate interveni pe această piaţă
pentru a reţine lichidităţi în funcţie de obiectivele politicii monetare;
b) piaţa titlurilor pe termen scurt, pe care băncile,
întreprinderile şi statul, pot emite sau schimba titluri negociabile.
Această piaţă este deschisă tuturor agenţilor economici. Ea permite
utilizarea a noi forme de colectare a resurselor, precum şi de noi forme
de plasamente de trezorerie pentru întreprinderi.

17
Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, op.cit. p. 205-206

36
 Piaţa monetară este alcătuită din totalitatea relaţiilor,
instituţiilor şi pârghiilor cu ajutorul cărora sunt transferate
disponibilităţile băneşti în domeniile deficitare de asemenea resurse.
Ea reprezintă piaţa capitalurilor pe termen scurt, unde se întâlneşte
cererea de împrumuturi, din partea agenţilor economici şi a statului,
cu oferta de resurse financiare, reprezentată de persoane individuale,
întreprinderi şi instituţii financiare.
Principalele categorii de agenţi care participă pe această piaţă
Participanţii la
piaţa monetară
sunt:
1. Statul, care conferă putere liberatorie monedei legale şi
stabileşte coordonatele politicii monetare;
2. Banca centrală, care emite monedă în contul statului şi
exercită controlul asupra monedei aflate în circulaţie;
3. Sistemul bancar, care pune în circulaţie moneda legală,
acordă credite şi creează moneda bancară;
4. Întreprinderile (firmele), care finanţează activitatea prin
intermediul monedei legale şi al împrumuturilor obţinute de la bănci şi
emit titluri de valoare;
5. Gospodăriile populaţiei, care solicită monedă pentru nevoi
proprii şi pot achiziţiona titluri de valoare de la întreprinderi sau de la
stat.
Operaţiunile care au loc pe piaţa monetară sunt operaţiuni de
finanţare şi operaţiuni de refinanţare. Operaţiunile de finanţare
(scontarea) constau în acordarea de disponibilităţi băneşti solicitate de
bănci sau agenţi economici. Operaţiunile de refinanţare (rescontarea)
apar atunci când băncile comerciale solicită băncii centrale obţinerea
de credite.

Sarcina de lucru 1.6

Comentaţi modul în care acţionează pe piaţa monetară fiecare din
participanţii la această piaţă.

37
1.7. Politica monetară

Politica monetară este o componentă a politicii economice de

ansamblu (alături de politica fiscală, politica veniturilor, politica
valutară şi politica comercială) şi unul dintre principalele instrumente
Importanţa
politicii monetare de care dispun responsabilii economici ai unei ţări. Obiectul său îl
reprezintă adaptarea volumului mijloacelor de plată la nevoile
economiei. Politica monetară nu poate fi concepută independent de
celelalte acţiuni ale puterilor publice (politica bugetară sau politicile
structurale) şi reprezintă un ansamblu de decizii care au ca efect
modificarea cantităţii de monedă şi a ratelor dobânzii în economie şi
care urmăresc să modifice nivelul venitului naţional şi al preţurilor.
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de
Definirea politicii
monetare autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în
scopul de a influenţa cantitatea de monedă aflată în circulaţie, nivelul
ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi indicatori
economico-monetari. Politica economică, prin componenta sa
principală politica monetară, poate genera efecte pe termen lung
asupra stimulării activităţii economice, ocupării forţei de muncă,
stabilităţii preţurilor etc.
În decursul istoriei, promovarea politicii monetare se limita la
luarea deciziilor de batere a monedei metalice şi de emitere a banilor
de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie
monetară) a fost influenţată de premisa menţinerii parităţii
bancnotelor în raport cu metalul preţios şi în raport cu bancnotele altor
ţări. Pe timpul mai multor ani obiectivul politicii monetare a fost
menţinerea etalonului aur. O dată cu conştientizarea ciclicităţii
activităţii economice (sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a
modificat şi obiectivul politicii monetare, incluzând şi supravegherea
stabilităţii sistemului financiar. Crizele economice şi instabilităţile
sistemului bancar au impus băncilor centrale rolul de „bancă a
băncilor” sau „împrumutător de ultimă instanţă” şi au demonstrat
importanţa ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

38
 Teoria politicii monetare, precum şi practica internaţională,
cunosc o serie de obiective specifice politicii monetare, cum ar fi:
Obiective
specifice politicii • creşterea economică durabilă;
monetare
• ocuparea deplină a forţei de muncă;

• stabilitatea preţurilor;

• stabilitatea ratelor dobânzii;

• stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar şi

sustenabilitatea balanţei de plăţi);

• stabilitatea sistemului financiar şi alocarea optimă a fondurilor

(resurselor) financiare.
Figura 6: Corelaţia dintre instrumentele şi obiectivele politicii
economice

Banca centrală nu poate urmării toate aceste obiective

concomitent, astfel încât, în scopul eficientizării activităţii sale, se
foloseşte de o serie de instrumente directe şi indirecte cum ar fi:.

39
 Figura 7: Instrumente directe şi indirecte ale politicii monetare

Sursa: Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”,

Editura ASE, Bucureşti, 2004, cap. 2

ƒ Plafonul de credit impus băncilor comerciale, prin care banca

Instrumentele
directe ale centrală aloca creditele în mod direct, la nivelul intermediarilor
politicii monetare
financiari. Măsura reprezintă o implicare a băncii centrale în
activitatea curentă a băncilor în scopul controlării directe a
agregatelor monetare şi a nivelului creditului din economie. Banca
centrală adoptă o astfel de măsură pentru ai permite influenţarea în
mod direct a activelor interne nete ale băncilor din cadrul
sistemului.
ƒ Creditele direcţionate reprezintă creditele transferate către acele
sectoare de activitate considerate a fi favorizate (precum sectorul
agricol şi cel energetic), care beneficiază de credite acordate la o
rată a dobânzii subvenţionată.
ƒ Nivel minim al activelor lichide - reprezintă o normă prudenţială
bancară potrivit căreia băncile din sistem sunt obligate să dispună
de active lichide determinate ca procent din totalul depozitelor
constituite la nivelul lor. Efectul acestui impuneri este simţit doar
în condiţiile în care băncile apelează la resursele băncii centrale,

40
 deoarece dobânzile practicate de aceasta sunt practic, prohibitive.
Instrumentul vizează întărirea siguranţei operaţiunilor bancare.
ƒ Primele instrumente indirecte de politică monetară au fost
reprezentate de operaţiunile de rescontare. Economiile actuale
Instrumentele operează cu mecanismul taxei oficiale a scontului. Prin
indirecte ale
politicii monetare intermediul operaţiunilor de rescontare, banca centrală finanţa
băncile din sistem. Prin nivelul dobânzii folosite la aceste
operaţiuni, se evidenţia care este direcţia de acţiune a băncii
centrale în ceea ce priveşte orientarea politicii monetare, ştiut fiind
faptul că taxa oficială a scontului reprezenta cea mai mică
dobândă a pieţei. În acelaşi timp, mecanismul taxei oficiale a
scontului generează acţiuni de natură ciclică, în sensul că
perioadele de avânt economic sunt caracterizate de o expansiune a
nivelului lichidităţii din economie, în timp ce în perioadele de
declin economic se înregistrează o restrângere a acestor operaţiuni
tocmai ca urmare a costului ridicat indus. Mecanismul taxei
oficiale a scontului reprezintă modalitatea prin care mecanismele
pieţei anihilează acţiunile întreprinse prin politica monetară în
direcţia restrângerii nivelului lichidităţii excedentare din
economie. Aplicarea unei politici restrictive în ceea ce priveşte
operaţiunile de open market poate fi însoţită de o creştere a
operaţiunilor de rescontare care să readucă în ultimă instanţă
lichiditatea abia retrasă din circulaţie de către banca centrală.
Toate aceste elemente determină utilizarea cât mai rară a
mecanismului taxei oficiale a scontului.
ƒ Operaţiuni pe piaţă deschisă (open-market). Operaţiunile pe
piaţă deschisă reprezintă activitatea băncii centrale de vânzare şi
cumpărare de titluri ale pieţei monetare. Prin intermediul acestor
operaţiuni autorităţile monetare modifică rezervele băncilor şi
indirect influenţează cantitatea de monedă în circulaţie. Atunci
când banca centrală vinde titluri, ea retrage o parte din lichidităţile
băncilor şi micşorează oferta de monedă în circulaţie. În cazul
invers, al cumpărării de titluri, banca centrală „injectează”
lichiditate suplimentară, majorând masa monetară.

41
ƒ Rata rezervelor obligatorii. Sistemul rezervelor obligatorii
presupune obligaţia băncilor de a păstra depozite la banca centrală.
Mărimea acestor depozite (rezerve) se stabileşte în strânsă legătură
cu suma mijloacelor băneşti atrase de la agenţi economici şi de
rata de rezervare. Atunci când autoritatea monetară măreşte rata de
rezervare, băncile sunt obligate să constituie rezerve suplimentare,
micşorându-se astfel potenţialul de creditare a economiei şi de
creare a noilor depozite. În cazul invers, al micşorării ratei
rezervelor obligatorii, băncile au posibilitatea de extindere a
activităţilor de creditare. Unele ţări (Canada, Elveţia, Australia) au
renunţat la sistemul rezervelor obligatorii.
ƒ Ratele dobânzii. Cantitatea de monedă aflată în circulaţie se poate
influenţa şi prin modificarea ratei de bază (ratei dobânzii
percepute pentru creditele băncii centrale) sau a ratei de rescont
(percepute pentru scontarea titlurilor prezentate de bănci). Atunci
când autoritatea monetară coboară rata de bază, ea stimulează
interesul băncilor pentru refinanţare, respectiv solicitarea mai
multor împrumuturi. Împrumuturile respective se folosesc pentru
creditarea economiei naţionale şi determină creşterea masei
monetare. În cazul invers, al creşterii ratei de bază, banca centrală
măreşte rata dobânzii la creditele acordate, descurajând practica
de refinanţare şi micşorând potenţialul băncilor comerciale de a
credita economia.

42
 Figura 8: Obiectivele politicii monetare

Sursa: Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucureşti, 2002,

pag. 49

Sunt recunoscute ca obiective intermediare:

a) obiective cantitative, referitoare la evoluţia agregatelor

Obiective
monetare aflate în circulaţie în economie. Ţinta principală a
intermediare ale autorităţilor monetare o reprezintă determinarea ratei anuale de
politicii monetare
creştere a masei monetare;
b) obiectivul ratelor dobânzii. Deşi funcţionează mecanismele
pieţei monetare, banca centrală, actor important al pieţei monetare,
poate orienta evoluţia ratei dobânzii;
c) obiectivul ratei de schimb. Astfel, autorităţile monetare pot
utiliza instrumente monetare pentru a atinge un anumit nivel al
cursului de schimb al monedei naţionale pe piaţa valutară.
În privinţa eficacităţii politicii monetare s-au confruntat două
şcoli de gândire economică:
a) şcoala monetaristă, care tinde să facă din politica monetară
instrumentul principal al politicii economice;

43
 b) şcoala de inspiraţie keynesistă, care contestă preeminenţa
politicii monetare, pe care o consideră ca inoperantă, mai ales în
perioadele de subocupare; această şcoală privilegiază politica
bugetară.
În condiţiile evoluţiilor contradictorii din economia
românească, BNR a fost nevoită să adopte diverse decizii privind
politica monetară, fapt evidenţiat de următorul tabel:

Tabel 4: Evoluţia principalelor caracteristici ale cadrului

operaţional al politicii monetare
2000 ƒ sunt introduse facilităţile permanente acordate băncilor (prin adoptarea noului
Regulament privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi
facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligibili);
ƒ operaţiunile de sterilizare capătă un pronunţat caracter de piaţă, un rol esenţial
în absorbţia excedentului de lichiditate revenind operaţiunilor reversibile cu
titluri de stat (reverse repo). Maturitatea preponderentă a acestora este de 1
lună, iar licitaţiile sunt efectuate la rată variabilă a dobânzii.
2001 ƒ operaţiunile open market îşi sporesc importanţa, predominante fiind
operaţiunile de atragere de depozite;
ƒ scadenţa maximă a acestor operaţiuni este extinsă la 3 luni.
2002 ƒ sunt aduse modificări radicale mecanismului RMO, cele mai importante
constând în extinderea la 1 lună (de la 2 săptămâni anterior) a perioadelor de
observare şi de constituire şi în eliminarea nivelului maxim zilnic prevăzut;
ƒ depozitele pe termen de 3 luni deţin rolul dominant în absorbţia surplusului de
rezerve
2003 ƒ modificările ratei dobânzii de politică monetară (plafonul randamentelor
acceptate la operaţiunile de atragere de depozite) sunt preanunţate şi
argumentate public începând cu luna august;
ƒ scadenţa operaţiunilor de atragere de depozite este standardizată la 1 lună
începând cu luna mai
2004 ƒ în luna iunie sunt introduse certificatele de depozit (CD-uri), emise pe o
scadenţă de 3 luni.
2005 ƒ începând cu luna august, licitaţiile de depozite se derulează la rată fixă de
dobândă (rata dobânzii de politică monetară).
2006 ƒ frecvenţa organizării licitaţiilor pentru atragerea de depozite este standardizată
în luna februarie (săptămânal, în fiecare luni).
2007 ƒ în iulie, scadenţa operaţiunilor cu depozite este restrânsă la 2 săptămâni iar
culoarul delimitat de ratele dobânzilor aferente facilităţilor permanente este
îngustat la 2-12 la %.
Sursa: Dorina Antohi, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR,
2008, p. 9-10

44
 Sarcina de lucru 1.7
Explicaţi în ce constau intervenţiile băncii centrale pe piaţă în vederea
influenţării ratei dobânzii.
Pe baza informaţiilor furnizate de site-ul BNR (www.bnro.ro), stabiliţi
care sunt instrumentele de politică monetară utilizate de banca
centrală în vederea asigurării stabilităţii preţurilor?
Care sunt instrumentele de politică monetară utilizate în vederea
influenţării directe a lichidităţii din economie?

1.8. Teme de referate

1. Concepţia şcolii monetariste asupra monedei şi politicii
monetare.
2. Coordonate principale ale evoluţiei monedei şi factorii ce au
condus la apariţia monedei fiduciare.
3. Tipuri de convertibilitate în economia modernă.

00:00

1) Moneda constituie …………………………………imediat

Completaţi spaţiile
utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o
libere comunitate.
2) Numerarul şi depozitele băncilor comerciale păstrate la banca
centrală formează………………………………….
3) Banii secundari reprezintă ………………………………… şi
constau în …………… faţă de bănci.
4) Componentele masei monetare pot fi evidenţiate statistic prin
intermediul …………………………………….
5) Vânzarea şi cumpărarea de obligaţiuni emise de către stat, efectuate
prin intermediul băncii centrale se numeşte
…………………………………….
6) Cantitatea de bunuri şi servicii cumpărate cu o unitate monetară are
denumirea de …………………………………….
7) Piaţa monetară reprezintă …………al …………………… pe care
se schimbă …………………………………….

45
 1) Care din următoarele variante de răspuns nu reprezintă una
din funcţiile banilor:
Alegeţi răspunsul a) intermediar al schimbului;
corect b) măsură a lichidităţii;
c) rezervă de valoare;
d) unitate de cont.

2) Moneda noastră naţională este un exemplu de:

a) bani marfă;
b) monedă fiduciară;
c) monedă liber convertibilă;
d) monedă cu convertibilitate în aur.

3) Oferta de bani poate să crească atunci când:

a) cresc achiziţiile guvernamentale;
b) banca centrală cumpără bonuri de tezaur de la public;
c) un număr mare de persoane cumpără obligaţiuni de la o societate
comercială mare;
d) banca centrală vinde bonuri de tezaur.

4) Piesele de aur şi argint încetează să circule:

a) din secolul XIX;
b) după primul război mondial;
c) după cel de-al doilea război mondial;
d) după 1971, când SUA, renunţă la convertibilitatea aur a monedei
naţionale.

5) Reprezintă agenţi ce pot crea monedă:

a) banca centrală;
b) trezoreria;
c) agenţii economici ce deţin valută;
d) toţi cei de mai sus.

6) Convertibilitatea de piaţă înseamnă:

a) stabilirea unui curs fix pentru valutele cotate;
b) exprimarea valorilor paritare în DST sau alt numitor comun;
c) stabilirea unei convertibilităţi in aur a monedei respective;
d) nici una din variante nu este corectă.

1) Masa monetară cuprinde:

Alegeţi combinaţia a) monedele propriu-zise;
de răspunsuri b) efectele de comerţ;
corectă c) biletele de bancă;
d) depozitele bancare.
A =b+c; B =a+c+d; C =a+c; D =a+b+c+d;

46
 2) Sursele de creare a monedei sunt reprezentate de:
a) creditele acordate agenţilor economici;
b) finanţarea nevoilor statului;
c) vânzarea de devize străine;
d) achiziţionarea de devize străine.
A=b+c; B=a+c+d; C=a+c; D=a+b+ d;

3) Creşterea taxei scontului poate determina:

a) îmbunătăţirea balanţei externe prin atragerea de capitaluri externe;
b) declinul activităţii economice interne;
c) creşterea costului împrumuturilor;
d) întărirea monedei naţionale.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+b; D=a+b+c+ d;

4) Reducerea ratei dobânzii se poate realiza prin:

a) achiziţii masive de creanţe de către banca centrală;
b) reducerea taxei scontului;
c) diminuarea rezervelor obligatorii;
d) nici un răspuns nu este corect.
A=b+c+d; B=a+c+d; C=a+b +c; D=a+b+c+ d;

Stabiliţi valoarea 1) a) In general, o creştere a ofertei reale de bani este urmată de o

de adevăr a creştere a investiţiilor.
următoarelor b) Întotdeauna, o creştere a investiţiilor este urmată de o creştere a
propoziţii cererii de bani în scopuri speculative.

2) a) Dacă rata dobânzii creşte, viteza de rotaţie a banilor creşte.

b) Dacă rata dobânzii creşte, viteza de rotaţie a banilor scade.

3) a) Dacă preţul unei obligaţiuni creşte, rata dobânzii scade.

b) Dacă preţul unei obligaţiuni scade, rata dobânzii scade.

4) a) Prin piaţa capitalurilor se realizează finanţarea directă,

nemonetară a economiei.
b) Prin piaţa monetară se realizează finanţarea directă, nemonetară
a economiei.

00:30

47
 Banii reprezintă un instrument social, o formă particulară
imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare
transmisibilă şi omnivalentă a puterii de cumpărare, care conferă
deţinătorului dreptul asupra unei părţi din produsul social al ţării
emitente;
Moneda aflată sub forma banilor de hârtie şi a monedei
divizionare, care este utilizată în economie, este cunoscută sub
denumirea de numerar, iar banii de cont, sub denumirea de
monedă scripturală;
Moneda constituie ansamblul mijloacelor de plată imediat
utilizabile pentru efectuarea de reglementări şi acceptate într-o
Funcţiile clasice anumită comunitate;
ale monedei Sunt considerate ca funcţii clasice ale monedei: a) etalon al
valorii sau unitate de cont, b) mijlocitor al schimbului, c) funcţia
de rezervă (rezerva de valoare). d) funcţia de monedă
universală;
Totalitatea formelor de monedă, a principiilor şi normelor
juridice şi economice care reglementează circulaţia monetară în
interiorul unei ţări formează sistemul monetar;
Masa monetară reprezintă cantitatea de monedă aflată în
circulaţie într-o anumită perioadă, sub toate formele sale (bani
de hârtie, monedă metalică, bani scripturali etc.);
Numerarul (bancnote şi monede) şi depozitele băncilor
comerciale păstrate la banca centrală (în contul rezervelor
minime obligatorii) formează banii primari sau baza monetară şi
constituie o creanţă faţă de banca centrală. Banii secundari
reprezintă disponibilităţile la vedere şi constau în creanţe faţă de
băncile comerciale;
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către
autorităţile monetare, ţinând seama de trei criterii principale:
eficacitatea agregatelor monetare, caracterul controlabil şi
disponibilitatea statistică;
Lichiditatea reflectă capacitatea agenţilor economici de a face
faţă plăţilor la care se angajează prin acţiunile lor;
Rata lichidităţii reprezintă raportul între nivelul mediu anual al
masei monetare şi nivelul tranzacţiilor economice mijlocite de
monedă;
Cererea de monedă reprezintă cantitatea de bani propriu-zişi
(agregatul M1, de fapt) de care doresc să dispună agenţii
economici, la un moment dat;
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la
dispoziţia utilizatorilor prin sistemul bancar. Oferta de monedă
provine de la instituţiile financiar bancare care au astfel de
atribuţii şi de la agenţii economici care dispun de resurse
monetare la un moment dat. Purtătorii ofertei de monedă sunt:
băncile, casele de economii şi de pensii, societăţile de asigurări,

48
 instituţii financiare cu disponibilităţi, trezoreria dacă are
excedent, populaţia şi banca centrală;
Cursul valutar poate fi definit ca preţul unei unităţi monetare a
unei ţări exprimat într-o altă monedă, cu care se compară
valoric;
Paritatea puterii de cumpărare măsoară puterea de cumpărare a
unei monede, într-o unitate de măsură internaţională (de regulă,
dolari sau euro), deoarece bunurile şi serviciile au preţuri
diferite în unele ţări comparativ cu altele. Ratele de schimb ale
parităţii puterii de cumpărare sunt folosite pentru compararea
nivelului de trai din ţări diferite;
Convertibilitate reprezintă însuşirea legală a unei monede de a
putea fi preschimbată cu o altă monedă în mod liber prin
vânzare şi cumpărare pe piaţă;
Piaţa monetară poate fi definită ca o piaţă a capitalurilor pe
termen scurt, unde se întâlneşte cererea şi oferta de fonduri, din
partea agenţilor economici şi instituţiilor financiar-bancare;
Politica monetară reprezintă totalitatea acţiunilor întreprinse de
autorităţile monetare (banca centrală, trezoreria etc.), realizate în
scopul de a influenţa cantitatea de monedă aflată în circulaţie,
nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar şi alţi
indicatori economico-monetari.

ƒ Antohi Dorina, „Managementul lichidităţii din sistemul bancar”, BNR, 2008;

ƒ Capul Jean-Yves, Garnier Olivier, „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”,
Hatier, 1993;
ƒ Cornescu Viorel, Nistor Cornelia, Papuc Răzvan, Radu Carmen, Radu Liviu,
„Economie - ghid practic”, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001;
ƒ Costică Ionela „Politica monetara” Editura ASE, Bucuresti, 2002;
ƒ Costică Ionela, Lazarescu Sorin Adrian, „Politici si tehnici bancare”, Editura ASE,
Bucureşti, 2004;
ƒ Creţoiu Gheorghe, Cornescu Viorel, Bucur Ion, „Economie”, ed a II-a Editura C.H.
Beck, Bucureşti 2008;
ƒ Echaudemaison C. D., „Dictionnaire d’économie et de sciences sociales”, Nathan,
1993;
ƒ Gherghinescu Oana, Gherghinescu Gheorge, „Abordarea structurii şi rolului
agregatelor monetare la Frankfurt si Bucureşti”, în „Finanţe – Provocările viitorului”,
Anul VI, Nr. 6/2007;
ƒ Kiriţescu C. Costin, „Moneda – mică enciclopedie”, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
ƒ Negruş Mariana, „Tehnici de calcul valutar-financiar”, Editura Militară, 1992;
ƒ Paul A. Samuelson, „L’Economique”, vol.1, ed. a 8-a, Libraire Armand Colier, Paris,
1982;

49
 ƒ Popa C. Cătălin, „Monetary System. Functional and Institutional Structure”, MPRA
Paper No. 3737, 2007;
ƒ Vasilescu Eugeniu, „Managementul proceselor monetare şi teoria inflaţiei”, Editura
„Curtea Veche”, vol. I, 1993;
ƒ ***Dicţionar de economie, Ediţia a II a, Editura Economică, Bucureşti, 2001.
ƒ ***http://ro.wikipedia.org.
ƒ ***Banca Naţională a României, Caiete de studii, iulie 2007;

1) ansamblul mijloacelor de plată.

Completaţi spaţiile
libere 2) baza monetară sau banii primari.
3) disponibilităţi la vedere; creanţe.
4) agregatelor monetare.
5) politica de open market.
6) valoare a monedei sau putere de cumpărare.
7) un segment; pieţei capitalurilor; titluri pe termen scurt contra
lichidităţi.

1) b;
Alegeţi răspunsul
2) b;
3) b;
corect 4) b;
5) d;
6) d.

Alegeţi combinaţia 1) B;
de răspunsuri 2) D;
corectă
3) A;
4) C.

1) a) Adevărat

Stabiliţi valoarea b) Fals.

de adevăr a 2) a) Adevărat
următoarelor
propoziţii b) Fals.
3) a) Adevărat
b) Fals.
4) a) Adevărat
b) Fals.

50