Sunteți pe pagina 1din 16

PĂDURARU (BOBOC)

MARIA-ALINA

 FACULTATEA – SEAP
 SPECIALIZAREA – AMA- II
 GRUPA – 1

ELABORAREA BUGETULUI DE STAT

1
Cuprins
1. Teorii cu privire la natura juridică privitoare la bugetul statului ...................................................... 3

2. Componentele Bugetului Public .................................................. Error! Bookmark not defined.

3. Natura juridică a Bugetului Naţional.....................................................................................................5

4. Principiile dreptului bugetar ....................................................................................................6

5. Procedura bugetară .............................................................................................................................7

6. Conținutul bugetului de stat ..............................................................................................................11

7. Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice ...................................................................13

8. Bibliografie ........................................................................... Error! Bookmark not defined.16

2
Teorii cu privire la natura juridica privitoare la bugetul statului:

• este un act administrativ, deoarece atât veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt
considerate doar evaluări de ordin financiar pe care le realizează – în fapt – agenţii
administrativi. După această teorie, bugetul de stat este un act-condiţie pus la dispoziţia
agenţilor administrativi de către legiuitor, pentru ca – prin intermediul lui – să se poată
realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi în favoarea tezaurului public şi
prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe.
• este un plan financiar şi anume principalul plan financiar cu caracter executoriu al
statului, sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului.
• este o lege propriu-zisă, un act normativ elaborat si emis de către puterea legislativă a
statului. O variantă puţin diferită a acestei teorii, consideră bugetul un act de planificare
financiară care – după ce a fost adoptat de către puterea legislativă, printr-o lege emisă în
acest scop – dobândeşte natura juridică specifică de lege
• este atât o lege, cât şi un act administrativ. Partea bugetul privind veniturile este o lege
deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar partea privind cheltuielile publice este
un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi concrete a unor efecte juridice.
• este un program ce îmbracă forma unui act normativ, care îi conferă forţa juridică
necesară punerii în aplicare. bugetul public este principalul plan (document) financiar al
statului, care cuprinde indicatorii financiari privind modul de realizare a veniturilor
publice şi de efectuare a cheltuielilor publice centralizate, respectiv înfăptuite de stat.
Dar, din moment ce acest plan dobândeşte anumite trăsături specifice normelor juridice,
pentru că el este întotdeauna adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege emisă
special în acest scop), în final, natura sa juridică este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea
a unui document public care a căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta rezultă, în
principal, din faptul că – odată adoptat de puterea legislativă din stat – bugetul devine
obligatoriu, el căpătând forţa specifică a oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie
realizat şi înfăptuit ca atare.
Bugetul apare odată cu statul din necesitatea de a reflecta nevoile publice sub forma
cheltuielilor publice şi resursele de venit sub forma veniturilor publice ce au scopul de a rezolva
cheltuielile publice. Se consideră că bugetul astfel privit a apărut la începutul perioadei istorice
contemporane, datorită apariţiei nevoii de a avea un act decizional al veniturilor şi cheltuielilor
anuale ale statului şi un procedeu de corelare a acestora.
In doctrina modernă este predominantă ideea că bugetul reprezintă actul juridic necesar
pentru stabilirea şi autorizarea prealabilă a veniturilor şi cheltuielilor publice. Expresia "buget"
îşi are originea din cuvântul de origine franceză "bouje" prin care se înţelegea "Punga în care se
ţineau banii".
Juridic, instituţia bugetului a fost reglementată pentru prima dată în Franţa, în anul 1802.
După 4 ani, în 1806 este reglementată mai exact într-o lege a finanţelor.
In ţara noastră este semnalată în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu prin
denumirea "Condica de venituri şi cheltuieli".
In timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat este cunoscută sub denumirea de
"Sămiilevistieriei". În perioada 1831-1832 (a Regulamentelor Organice) în Muntenia şi Moldova
găsim referiri la buget sub formularea "închipuirea cheltuielilor anului viitor".
Între cele două războaie mondiale instituţia bugetului a evoluat devenind un instrument
de programare a veniturilor şi cheltuielilor publice supus aprobării parlamentelor şi adoptat prin
lege.
După cel de al doilea război mondial s-a recurs la sistemul pluralităţii de bugete. În
sistemul socialist bugetul exprima economia centralizată numindu-se "bugetul centralizat al
statului".
3
După anul 1989 pe baza prevederilor art.138 din Constituţia din 1991, modificată prin
referendum în anul 2003 (19 octombrie), conceptul de buget public naţional în România este
prezentat ca o noţiune sintetică a trei instituţii juridice diferite făcând referire expresă la
cuprinsul bugetului public naţional ce este format din bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale
de stat şi bugetele locale ale comunelor, oraşelor şi ale judeţelor. Legea nr. 500/2002 foloseşte
termeni noi faţa de reglementările anterioare din Legea nr.10/1991 şi Legea nr.72/1996 cu privire
la "sistemul bugetar" acesta fiind numit "fonduri publice" şi "proces bugetar" la art. l, pct. 2,
după cum urmează:
 buget de stat;
 buget al asigurărilor sociale de stat;
 buget al fondurilor speciale;
 buget al trezoreriei statului;
 buget al instituţiilor publice autonome;
 buget al instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de stat,
 bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale, după caz;
 buget al instituţiilor publice finanţate integral din venituri publice;
 buget al fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat şi ale
căror rambursare, dobânzi şi alte costuri se asigură din fonduri publice;
Bugetul public (de stat) este pârghia la îndemâna puterii prin care se proiectează şi se
desfăşoară activitatea financiară a statului în mod planificat. Bugetul este oglinda care reflectă în
mod riguros activitatea finanţelor publice ale statului.
Bugetul public naţional poate fi definit ca fiind „un plan financiar al statului prin care
sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”. El cuprinde un
ansamblu coerent de indicatori de plan în care sunt înscrise veniturile şi cheltuielile statului
pentru o perioadă viitoare. Sintagmele „sistem bugetar” şi, respectiv, „buget public naţional”
sunt sinonime, ele cuprinzând totalitatea bugetelor care se întocmesc şi se înfăptuiesc – într-un
an financiar – la nivelul unui stat.
Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice.
Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane
fizice sau juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi,
penalităţi) şi care sunt menite să alimenteze bugetele publice.
În doctrina românească, conceptul de buget (buget public naţional, sistem bugetar) a
primit diverse definiţii. Astfel, bugetul public naţional a fost definit ca fiind “planul financiar al
statului prin care sunt prevăzute veniturile şi cheltuielile publice pentru o perioadă determinată
de timp”.
Prin buget public se înţelege „un program prin care se prevăd şi se aprobă veniturile şi
cheltuielile unui corp public pentru o perioadă determinată, adoptat printr-un act normativ, care
să îi confere forţa juridică necesară punerii lui în aplicare” .
Sistemul bugetar a mai fost definit şi ca „planul financiar al statului, prin care sunt
prevăzute veniturile şi cheltuielile pentru o perioadă determinată de timp”.
Trăsăturile comune care caracterizează un buget, de care nu este străin nici bugetul
public naţional român sunt următoarele:
• bugetul este un act previzional;
• este un act anual (anul financiar corespunzând anului calendaristic);
• este un sistem de fluxuri financiare privind formarea resurselor băneşti publice,
gestionarea, utilizarea şi controlul folosirii acestora;
• este un instrument de politică a statului în domeniul fiscalităţii, bugetul reflectând politica
financiară propriu-zisă a statului.

4
Rolul complex al sistemului bugetar în cadrul activităţii statale este construit pe
următoarele aspecte:
• participă în mod direct la exercitarea funcţiilor statului;
• asigură autonomia reală a colectivităţilor locale;
• garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale a unor categorii importante din rândul
populaţiei;
• asigură echilibrul financiar, monetar şi valutar al statului;
• are un important rol stabilizator al economiei naţionale.

Bugetul public naţional îndeplineşte un rol deosebit în procesul redistribuirii de valori


între economia naţională de pe o parte, şi între stat şi populaţie pe de altă parte. El
intervine şi în redistribuirea resurselor financiare, între sfera productivă şi cea
neproductivă şi în asigurarea protecţiei sociale.
Acesta are o importanţă deosebită, deoarece:
 participă în mod direct la îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului;
 asigură autonomia colectivităţilor locale;
 garantează realizarea efectivă a protecţiei sociale;
 asigură echilibrul financiar monetar şi valutar al statului;
 are un important rol stabilizator al economiei naţionale.

Componentele Bugetului Public naţional sunt:


 bugetul central respectiv bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurile
speciale;
 bugetele locale, judeţene, municipale, orăşeneşti şi comunale;
 bugete ale instituţiilor publice.

Bugetele care compun bugetul public naţional sunt autonome, cu venituri şi cheltuieli
distincte. Ele se elaborează şi se aprobă separat, iar titularii acestora sunt în relaţii de
autonomie.

Natura juridică a Bugetului Naţional

Conform unei prime teorii, bugetul public este un act administrativ, deoarece atât
veniturile cât şi cheltuielile bugetare sunt considerate doar evaluări de ordin financiar pe
care le realizează – în fapt – agenţii administrativi. După această teorie, bugetul de stat
este un act-condiţie pus la dispoziţia agenţilor administrativi de către legiuitor pentru ca –
prin intermediul lui – să se poată realiza actele juridice prin care se obţin creanţe de la şi
în favoarea tezaurului public şi prin care urmează a se efectua plata acestor creanţe.
Bugetul public este un plan financiar.
Conform altei teorii şi anume principalul plan financiar cu caracter executoriu al statului,
sau, altfel spus, principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului, act de planificare
financiară care – după ce a fost adoptat de către puterea legislativă, printr-o lege emisă în acest
scop – dobândeşte natura juridică specifică de lege.
O alta opinie este aceea ca bugetul public este atât o lege, cât şi un act administrativ.
Partea bugetul privind veniturile este o lege deoarece este creatoare de dispoziţii generale, iar
partea privind cheltuielile publice este un act administrativ, dând naştere, prin acte individuale şi
concrete a unor efecte juridice.
Conform unei alte teorii, bugetul public este un program ce îmbracă forma unui act
normativ, care îi conferă forţa juridică necesară punerii în aplicare.

5
O alta teorie, are în vedere toate aspectele evidenţiate de celelalte, bugetul public este
principalul plan (document) financiar al statului, care cuprinde indicatorii financiari privind
modul de realizare a veniturilor publice şi de efectuare a cheltuielilor publice centralizate,
respectiv înfăptuite de stat. Dar, din moment ce acest plan dobândeşte anumite trăsături specifice
normelor juridice, pentru că el este întotdeauna adoptat de către puterea legislativă (printr-o lege
emisă special în acest scop), în final, natura sa juridică este fie aceea de lege, fie cel puţin aceea a
unui document public care a căpătat forţa juridică a unei legi. Aceasta rezultă, în principal, din
faptul că – odată adoptat de puterea legislativă din stat – bugetul devine obligatoriu, el căpătând
forţa specifică a oricărei norme de drept şi, în consecinţă, el trebuie realizat şi înfăptuit ca atare.

Principiile dreptului bugetar

Prin Constituţie, cât şi prin Legea Finanţelor Publice, sunt stabilite principiile în baza
cărora se elaborează şi se execută bugetul de stat, principii valabile şi pentru celelalte bugete ce
compun bugetul public naţional.
Ca obiect de reglementare precis şi restrâns, dreptul bugetar nu se suprapune
reglementărilor referitoare la impozite şi taxe (care constituie venituri bugetare) şi nici acelora
privind împrumuturile de stat, dar reglementările sale sunt în strânsă legătură cu acestea, aflându-
se chiar în interdependenţă, întrucât executarea bugetului public naţional anual presupune
perceperea impozitelor şi taxelor în principal, dar – uneori, în funcţie de necesităţi – şi
împrumuturi de stat pentru completarea veniturilor realizate din impozite şi taxe.

La baza constituirii bugetului stau următoarele principii şi reguli:

a. Principiul universalităţii – conform acestui principiu, în buget, veniturile şi


cheltuielile se înscriu în totalitate, în sume brute, în fiecare an bugetar. Mai mult, veniturile
bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepţia donaţiilor şi
sponsorizărilor, care au stabilite destinaţii distincte.
Inconvenientul major pe care îl prezintă aplicarea la rigoare a principiului universalităţii
decurge din proporţiile (prea mari) ale bugetului brut, care – elaborat in extenso – ar cuprinde
toate veniturile şi toate cheltuielile anuale ale bugetului de stat, ceea ce ar amplifica şi îngreuna
evidenţa contabilă bugetară.
În doctrină au fost evidenţiate două reguli de bază, fără de care aplicarea acestui principiu
ar fi lipsită de relevanţă:
 regula necompensării cheltuielilor proprii cu veniturile proprii,
 regula neafectării unor venituri pentru cheltuielile necesare întreţinerii instituţiilor
publice sau pentru desfăşurarea unor activităţi care se finanţează de la bugetul de stat.

b. Principiul publicităţii – conform căruia sistemul bugetar este deschis şi transparent,


acestea realizându-se prin:
 dezbaterea publică a proiectelor de buget, cu prilejul aprobării acestora;
 dezbaterea publică a conturilor generale anuale de execuţie a bugetelor, cu prilejul
aprobării acestora;
 publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, a actelor normative de aprobare a
bugetelor şi conturilor anuale de execuţie a acestora;
 utilizarea mijloacele de informare în masă, pentru difuzarea informaţiilor asupra
conţinutului bugetului, exceptând informaţiile şi documentele nepublicabile, prevăzute de
lege.

c. Principiul unităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare se înscriu într-un


singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă şi monitorizarea fondurilor publice.
Realizându-se potrivit acestor cerinţe, bugetul reflectă – din punct de vedere financiar – starea
6
reală a situaţiei financiare a ţării, iar sub aspect politic, prin controlul pe care îl exercită asupra
bugetului, parlamentul poate avea o vedere mult mai clară şi de ansamblu asupra cheltuielilor
publice ale statului.

d. Principiul anualităţii – conform căruia veniturile şi cheltuielile bugetare sunt aprobate


prin lege pe o perioadă de un an, care corespunde exerciţiului bugetar. Toate operaţiunile de
încasări şi plăţi efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparţin exerciţiului
corespunzător de execuţie a bugetului respectiv.
Dar, mai nou, în doctrina economică s-a avansat ideea că anualitatea nu mai corespunde
exigentelor unei societăţi moderne, mai ales din punct de vedere al investiţiilor necesare unor
lucrări publice (investiţii care, de obicei se întind pe o perioadă de mai mulţi ani) sau cel al
programării bugetare pe termen mediu şi lung. Dar, datorită faptului că principiul anualităţii este
expres reglementat prin legislaţie, previziunile şi programările plurianuale pot fi făcute, dar
numai cu titlul de excepţie de la regulă.

e. Principiul specializării bugetare – conform acestui principiu, veniturile şi cheltuielile


bugetare se înscriu şi se aprobă în buget pe surse de provenienţă şi, respectiv, pe categorii de
cheltuieli, grupate după natura lor economică şi destinaţia acestora, potrivit clasificaţiei bugetare.

f. Principiul unităţii monetare – conform principiului, toate operaţiunile bugetare se


exprimă în monedă naţională.

g. Principiul echilibrului – conform acestui principiu, bugetul trebuie conceput în aşa fel
încât cele două părţi ale acestuia (venituri şi cheltuieli) să se afle în echilibru, să fie corelate
numeric, cu preconizarea unei excedent numeric al veniturilor faţă de suma cheltuielilor.
Realizarea echilibrului bugetar este o necesitate pentru existenţa echilibrului economiei naţionale
şi, deci, a unei corecte orientări a activităţii financiare a statului, în acord cu direcţia şi ritmul
dezvoltării economice generale. Realitatea a demonstrat că de cele mai multe, veniturile nu au
fost suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât existenţa unui deficit bugetar nu
reprezintă un obstacol insurmontabil, din contra poate fi folosit mijloc de influenţare a
dezvoltării economice prin preluarea cu titlul de împrumut şi întrebuinţarea de către stat a unei
însemnate părţi a capitalurilor disponibile pe piaţa internă.

h. Principiul realităţii bugetare – presupune regula fundamentală conform căreia, la


întocmirea bugetului trebuie avute în vedere variantele cele mai apropiate de realitate, respectiv a
variantelor celor mai prudente în realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor. Apreciat şi
aplicat în considerarea necesităţilor economico-sociale, acest principiu face posibilă
determinarea cât mai exactă a volumului veniturilor bugetare de care depinde – în mod direct –
volumul cheltuielilor bugetare.

Procedura bugetara
Elaborarea proiectului bugetului de stat

Prin procedură bugetară se înţelege un ansamblu de acte şi operaţiuni privind realizarea


proiectului de buget, aprobarea acestuia, executarea bugetului, încheierea şi aprobarea contului
general de execuţie bugetară, precum şi controlul execuţiei bugetare, ceea ce presupune
parcurgerea a tot atâtea etape.
Elaborarea proiectului de buget cuprinde activitatea de determinare a veniturilor şi a
cheltuielilor bugetului public naţional. Începe în anul premergător celui pentru care se întocmeşte
proiectul şi se realizează în sistem piramidal (de jos în sus, adică de la unităţile de bază din
teritoriu se colectează propunerile privind cifrele de venituri şi cheltuieli care se centralizează –
pe linie strict ierarhică – mai întâi la ministere sau alte organe centrale de stat, respectiv instituţii
7
publice şi apoi la Ministerul Finanţelor Publice). Aprobarea bugetului presupune dezbaterea
proiectului în Parlament şi votarea legii bugetare anuale; această etapă se parcurge – de regulă–
tot în anul premergător celui pentru care s-a întocmit proiectul de buget; atunci când nu este
posibilă adoptarea bugetului la timpul potrivit, dezbaterea şi aprobarea lui se fac în prima parte a
anului în care bugetul urmează să fie pus în aplicare. Executarea bugetului (sau execuţia
bugetară) constă în realizarea veniturilor la termenele şi în cuantumurile prevăzute, precum şi în
efectuarea cheltuielilor potrivit destinaţiilor stabilite. Această etapă este cea mai importantă,
întrucât ea presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de puterea legislativă;
execuţia bugetară se înfăptuieşte – în mod firesc – în anul pentru care s-a aprobat bugetul.
Încheierea exerciţiului bugetar presupune realizarea – pe baza datelor furnizate de
evidenţa execuţiei bugetare – a unei dări de seamă cu privire la modul de realizare a veniturilor şi
de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat; această fază a procedurii bugetare se
parcurge – în mod evident – în anul următor celui pentru care s-a elaborat şi aprobat bugetul de
stat. Controlul execuţiei bugetare constă în verificarea modului în care au fost aduse la
îndeplinire prevederile cuprinse în bugetul public naţional. Activitatea de control asupra
execuţiei bugetare se desfăşoară, de o manieră complexă, de către mai multe categorii de organe
ale statului, având competenţe diferite.
Un rol deosebit de important în derularea procesului bugetar revine ordonatorilor de
credite. Ordonatorii de credite sunt acele persoane fizice investite cu dreptul de a dispune – în
condiţiile legii – asupra creditelor bugetare, în virtutea funcţiei pe care o deţine în conducerea
unei instituţii publice sau a unui organ de stat.
Conform legii, există trei categorii de ordonatorii de credite: principali, secundari şi
terţiari.
Ordonatorii principali de credite sunt miniştrii, conducătorii celorlalte organe de
specialitate ale administraţiei publice centrale, conducătorii altor autorităţi publice şi
conducătorii instituţiilor publice autonome. Ordonatorii principali de credite repartizează
creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice ierarhic
inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz, în
raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice cu personalitate
juridică şi buget propriu, aflate în raport de subordonare ierarhică faţă de ordonatorii principali
de credite. Ordonatorii secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate, pentru
bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, ai căror conducători sunt
ordonatori terţiari de credite, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
Ordonatorii terţiari de credite bugetare sunt conducătorii instituţiilor publice cu
personalitate juridică şi buget propriu, din subordinea ordonatorilor principali sau secundari şi
care au numai dreptul de a aproba efectuarea cheltuielilor din creditele bugetare pe care le
primesc, după caz, fie de la ordonatorii principali, fie de la ordonatorii secundari. Ordonatorii
terţiari de credite utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea
sarcinilor instituţiilor pe care le conduc, potrivit prevederilor din bugetele aprobate şi în
condiţiile stabilite prin dispoziţiile legale.
Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în
limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea
instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale.
Ordonatorii de credite răspund, potrivit legii, de:
a. angajarea, lichidarea şi ordonanţarea cheltuielilor în limita creditelor bugetare repartizate şi
aprobate;
b. realizarea veniturilor;
c. angajarea şi utilizarea creditelor bugetare pe baza bunei gestiuni financiare;
d. integritatea bunurilor încredinţate instituţiei pe care o conduc;

8
e. organizarea şi ţinerea la zi a contabilităţii şi prezentarea la termen a situaţiilor
financiare asupra situaţiei patrimoniului aflat în administrare şi execuţiei bugetare;
f. organizarea sistemului de monitorizare a programului de achiziţii publice şi a
programului de lucrări de investiţii publice;
g. organizarea evidenţei programelor, inclusiv a indicatorilor aferenţi acestora;
h. organizarea şi ţinerea la zi a evidenţei patrimoniului, conform prevederilor legale.

Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele
creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile,
se aprobă prin lege. Bugetele instituţiilor publice autonome se aprobă de către organele abilitate
în acest scop prin legi speciale. Bugetele instituţiilor publice finanţate parţial din Bugetul de stat,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele creditelor externe
contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor externe nerambursabile se aprobă prin
lege, ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite. Bugetele instituţiilor publice
finanţate integral Bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor
speciale, bugetele creditelor externe contractate sau garantate de stat şi bugetele fondurilor
externe nerambursabile se aprobă de către ordonatorul de credite ierarhic superior al acestora.
Bugetele instituţiilor publice care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de
către organul de conducere al instituţiei publice şi cu acordul ordonatorului de credite ierarhic
superior. Bugetul trezoreriei statului se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Bugetele locale se
aprobă prin hotărâre de către consiliile locale (comunale, orăşeneşti, municipale şi judeţene).
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de operaţiuni care se succed anual şi privesc
elaborarea şi aprobarea proiectului legii bugetare anuale, execuţia curentă a bugetului, încheierea
şi aprobarea contului de execuţie bugetară, precum şi controlul bugetar.
Sub aspectul realizării sale în timp, procesul bugetar durează circa 2 ani şi jumătate,
întinzându-se pe 3 ani calendaristici consecutivi. Astfel, în a doua jumătate a primului an
calendaristic are loc întocmirea proiectului legii şi dimensionarea cifrelor bugetare aferente care
se aprobă de către forul legislativ, în anul al doilea se realizează execuţia bugetară curentă, iar în
anul al treilea se încheie contul de execuţie bugetară, care este supus aprobării Parlamentului.
Operaţiunile ce compun procesul bugetar poartă amprenta specificului naţional al cadrului legal
şi administrativ în care se derulează, dar prezintă şi o seamă de trăsături comune.
Procesul bugetar este unul de decizie, care constă în ordonarea priorităţilor şi în alocarea
resurselor necesare finanţării obiectivelor vizate, având utilitate publică. Decizia ce urmează a fi
luată este una din cele mai grele, întrucât resursele mobilizate de obicei sunt limitate şi se
situează în toate cazurile, sub nivelul necesităţilor publice ale perioadei.
Procesul bugetar este predominant politic, întrucât deciziile privind alocarea resurselor
bugetare mobilizabile nu se întemeiază pe criterii sau informaţii de piaţă, ci au la bază
obiectivele din programul de guvernare fixate de partidul (ori coaliţia din Parlament) care deţine
majoritatea parlamentară. In consecinţă decizia finală, concretizată în legea bugetară anuală este
adoptată prin mecanismul reprezentării şi al votului.
Procesul bugetar are caracter complex, ca urmare a faptului că este realizat prin
participarea unui mare număr de subiecţi, de natură diferită (şcoli, spitale, universităţi,
departamente, ministere, societăţi comerciale, regii autonome, partide politice) fiecare cu
interesele, nevoile şi posibilităţile sale.
Procesul bugetar este ciclic, realizându-se succesiv şi după un calendar riguros, potrivit
cerinţelor principiilor anualităţii şi publicităţii bugetare.
Procesul bugetar este strict reglementat, astfel că în derularea sa concretă se impune
respectarea riguroasă a legislaţiei în materie şi a normelor metodologice elaborate în acest scop
de către Ministerul de Finanţe (în alte ţări de Ministerul Bugetului).
În proiectul legii bugetare anuale sunt reflectate principalele opţiuni ale Guvernului în
diversele domenii ale vieţii social - economice, astfel că acest proiect are caracterul unui
9
document (sau complex de documente) de cea mai mare importanţă. Întocmirea proiectului legii
bugetare se realizează de către organisme diferite, în funcţie de competenţele stabilite de lege în
ceea ce priveşte iniţiativa bugetară.

La elaborarea bugetelor Guvernul prin Ministerul Finanţelor Publice va avea ca bază


de plecare următoarele:
 prognozele indicatorilor macroeconomici şi sociali pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget, precum şi pentru următorii 3 ani;
 politicile fiscale şi bugetare;
 prevederile memorandumurilor de finanţare, ale memorandumurilor de înţelegere sau ale
altor acorduri internaţionale cu organisme şi instituţii financiare internaţionale, semnate
şi/sau ratificate;
 politicile şi strategiile sectoriale, a priorităţilor stabilite în formularea propunerilor de
buget prezentate de ordonatorii principali de credite;
 propunerile de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite;
 programele întocmite de către ordonatorii principali de credite în scopul finanţării unor
acţiuni sau ansambluri de acţiuni, cărora le sunt asociate obiective precise şi indicatori de
rezultate şi de eficienţă; programele vor fi însoţite de estimarea anuală a performanţelor
fiecărui program, care trebuie să precizeze: acţiunile, costurile asociate, obiectivele
urmărite, rezultatele obţinute şi estimate pentru anii următori, măsurate prin indicatori
precişi a căror alegere este justificată;
 propunerile de sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat, precum şi de
transferuri consolidabile pentru autorităţile administraţiei publice locale;
 posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar.
Elaborarea indicatorilor macroeconomici, se vor elabora de organele abilitate până la data
31 martie a anului curent.
Limitele de cheltuieli se vor proiecta de Ministerul Finanţelor Publice care are obligaţia
de a înainta Guvernului până la data de 1 mai obiectivele politicii fiscale şi bugetare pentru anul
bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget şi următorii 3 ani, împreună cu limitele de
cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de credite, urmând ca acesta să le aprobe până la data
de 15 mai şi să informeze comisiile pentru buget, finanţe, bănci ale Parlamentului asupra
principalelor orientări ale politicii sale macroeconomice şi ale finanţelor publice.
Scrisoarea cadru, act deosebit de important întocmit de Ministerul Finanţelor Publice se
va transmite ordonatorilor principali de credite până la data de1 iunie a fiecărui an, în care se va
specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget,
metodologiile de elaborare a acestuia, precum şi limitele de cheltuieli aprobate de Guvern.
Această "scrisoare cadru" reprezintă "steaua polară" pentru ordonatorii de credite care
elaborează proiectele de buget, dat fiind că în situaţia în care schimbarea cadrului
macroeconomic impune modificarea limitelor de cheltuieli acestea vor fi modificate (adoptate)
de Guvern la propunerea Ministerului Finanţelor Publice. Datele modificate se vor notifica
(transmite) ordonatorilor de credite. Modificarea (redimensionarea) cheltuielilor impune o
restructurare definitivă a proiectului de buget întocmit iniţial.
Propunerile bugetare ale ordonatorilor bugetari de credite se depun la Ministerul
Finanţelor Publice până la data de 15 iulie a fiecărui an, cât şi anexele la aceste propuneri pentru
anul bugetar următor, cu încadrarea în limitele de cheltuieli şi estimările pentru următorii trei ani
însoţite de documentaţii şi fundamentări detaliate. Tot astfel procedează Camera Deputaţilor şi
Senatul care însă îşi înaintează propunerile direct Guvernului, Ministerul Finanţelor Publice
primind propunerile le examinează purtând discuţii cu ordonatorii principali de credite. În cazul
apariţiei unor divergenţe, competenţa de soluţionare a acestora revine Guvernului. La data de 1
august a fiecărui an, trebuiesc depuse la Ministerul Finanţelor Publice proiectele de buget şi
anexele în formă definitivă, după ce au fost soluţionate toate divergenţele.

10
Transmiterea proiectului de buget la Guvern şi Parlament cât şi raportul anual la buget,
începe cu definitivarea proiectului legilor bugetare şi a proiectelor bugetelor, lucrare realizată de
Ministerul Finanţelor Publice pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite
şi a bugetului propriu, această transmitere către Guvern având ca dată limită 30 septembrie a
fiecărui an. Documentaţia transmisă de Ministerul Finanţelor Publice către guvern va mai
cuprinde un raport privind situaţia macroeconomică pentru anul bugetar pentru care se
elaborează proiectul de buget şi proiecţia acesteia în următorii 3 ani. În raport se va cuprinde un
rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora au fost elaborate proiectele de buget,
precum şi strategia Guvernului în domeniul investiţiilor publice.
Din conţinutul raportului şi a proiectelor legilor bugetare anuale va trebui să rezulte
politica fiscal bugetară a Guvernului, cât şi alte informaţii relevante în domeniu.
După însuşirea de către Guvern a proiectelor legilor bugetare şi de buget urmează
transmiterea documentelor către Parlament spre adoptare, data limită a transmiterii fiind fixată la
15 octombrie a fiecărui an. Aprobarea bugetelor se realizează de Parlament pe ansamblu, pe
părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole precum şi alineate, după caz şi pe ordonatorii
principali de credite, pentru anul bugetar, precum şi creditele de angajament pentru acţiuni
multianuale.
In concluzie trebuie menționat ca activitatea în domeniul finanţelor publice este
exercitată de către guvern. Acesta în virtutea atribuţiilor conferite prin lege, elaborează anual
proiectul bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de stat pe care le supune separat
aprobării Parlamentului.
Astfel, cifrele de venituri şi cheltuieli rezultate din evaluarea directă se prevăd în
proiectele de bugete alăturat şi comparativ cu cele din anul şi exerciţiul bugetar precedent.
Lucrările de întocmire a proiectelor se fundamentează pe obiective strategice ale
dezvoltării unor ramuri şi sectoare publice, precum şi pe analize şi prognoze ale stadiilor de
evoluţie a echilibrului financiar, monetar şi valutar şi a datoriei publice, pentru stabilirea direcţiei
de folosire a instrumentelor financiare în determinarea dezvoltării economico – sociale.
Operaţiunea de elaborare a proiectelor bugetelor centrale se desfăşoară sub coordonarea
Ministerului Finanţelor Publice pe baza programelor ordonatorilor principali de credite, precum
şi a programelor şi execuţiilor privind balanţa financiar generală a economiei, balanţa de plăţi
externe, balanţa de venituri şi cheltuieli băneşti ale populaţiei şi a masei monetare, balanţa
creanţelor şi angajamentelor externe pe ţară, balanţa formării capitalurilor pe economie, balanţa
financiară a resurselor şi cheltuielilor de investiţii.
Conținutul bugetului de stat
Bugetului public, ca document, este format din două părţi: veniturile publice şi cheltuielile
publice.
A. Veniturile publice.
Veniturile publice sunt formate din totalitatea resurselor băneşti ale statului şi unităţilor
administrativ-teritoriale care alimentează bugetele publice
Este folosită şi expresia de venit bugetar în sensul de prelevare legală de la persoane
fizice sau juridice sub forma impozitelor, a taxelor, contribuţiilor şi altor surse (amenzi, dobânzi,
penalităţi) şi care sunt menite să alimenteze bugetele publice.

Veniturile publice pot fi împărţite în două mari categorii:


a. venituri ordinare (sau curente)
b. venituri extraordinare.

a. Veniturile publice curente (ordinare) sunt reprezentate, în principal, prin impozite şi


taxe. Ele sunt acele venituri care se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă
permanentă a acestuia.
În funcţie de sursă, veniturile curente pot fi împărţite în:
• venituri fiscale: impozite (care pot fi directe şi indirecte) şi taxe;
11
• Impozitele directe se stabilesc pe baza unor criterii exterioare şi au ca obiect al
impunerii: terenuri, clădiri, activităţi economice cu caracter neagricol, mişcarea
capitalului bănesc, venitul persoanelor fizice, profitul, diferenţa pozitivă de preţ din
valorificarea terenurilor şi clădirilor aflate în patrimoniul persoanelor fizice şi juridice.
Impozitele directe reprezintă până la 25-30% din totalul veniturilor curente;
• Impozitele indirecte se realizează sub forma impozitelor pe consum la vânzarea
diferitelor mărfuri sau la prestarea anumitor servicii (de exemplu: taxa pe valoarea
adăugată, accizele, taxele vamale şi taxele de timbru). Aceste cote de impozit sunt
percepute fie procentual în raport de valoarea mărfurilor vândute sau a serviciilor
prestate, fie în sume fixe pe unitatea de măsură;
• venituri nefiscale (caracterul nefiscale este dat de faptul că în procesul de realizare a
venitului, nu se produce a schimbare a titularului dreptului de proprietate37): sunt
veniturile obţinute de stat de la întreprinderile şi/sau de pe domeniile sale (veniturile de la
proprietăţile) – sunt prelevări cu caracter nefiscal, se încasează în etapa repartiţiei primare
a venitului naţional. Aceste venituri sunt realizate de stat în calitatea sa de proprietar şi
organizator al activităţii în întreprinderile şi pe domeniile sale, acestea având – în general
– o pondere relativ redusă (sub 4%) la formarea veniturilor bugetului de stat.

b. Veniturile publice extraordinare sunt acele venituri la care statul apelează numai în
cazuri excepţionale şi anume în acele situaţii când mijloacele băneşti provenite din resursele
curente nu sunt suficiente. Pot fi considerate venituri extraordinare:
• împrumuturile de stat (care generează datoria publică);
• suplimentarea masei monetare aflate în circulaţie (care se realizează printr-o nouă
emisiune bănească şi care, de obicei, generează sau stimulează inflaţia);
• înstrăinarea unor bunuri din proprietatea privată sau chiar a unei părţi din rezervele de
aur ale statului. În anumite situaţii deosebite, statul poate recurge şi alte modalităţi de
obţinere a unor venituri suplimentare, ca de exemplu.
• mobilizarea la buget a unei părţi din fondul de amortizare a capitalului fix aparţinând
întreprinderilor sale productive;
• se poate apela la disponibilităţile valutare, sau chiar la rezervele sale de aur;
• se poate să restrânge sau chiar să lichida participarea statului cu capital în străinătate (la
diverse activităţi/acţiuni);
• valorificarea unor bunuri mobile sau imobile deţinute peste graniţă;
• utilizarea ca venituri bugetare a unor resurse externe, sub forma împrumuturilor externe.

B. Cheltuielile publice
Cheltuielile publice bugetare reprezintă modalităţile de repartizare şi utilizare a
fondurilor băneşti bugetare, în vederea desfăşurării activităţilor necesare satisfacerii intereselor
publice ale societăţii, constând într-o sună de bani alocată de la un buget public conform
destinaţiei stabilită prin acel buget.
Cheltuielile bugetare se împart în două mari categorii:
 cheltuieli curente, alcătuite din două grupe: cheltuieli de personal: salarii, impozit pe
salarii, contribuţii pentru asigurări sociale de stat, pentru constituirea fondului bănesc
destinat plăţii ajutorului de şomaj, pentru deplasări, detaşări şi transferări) şi, cheltuieli
materiale pentru servicii: pentru întreţinere şi gospodărire, pentru materiale şi prestări de
servicii cu caracter funcţional, pentru obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă
durată, pentru cărţi şi publicaţii etc.;
 cheltuieli de capital - pot avea destinaţii diferite şi, în consecinţă, se subîmpart în:
cheltuieli de investiţii și cheltuieli pentru rezerva de stat.

12
Pentru o mai bună gestionare, cheltuielile sunt repartizate de la bugetul, în funcţie de
importanţa şi urgenţa lor, astfel poate fi avută în vedere şi o altă clasificare:
 cheltuieli pentru apărare naţională (de exemplu: cheltuieli militare, pentru ordine publică,
pentru siguranţa naţională),
 cheltuieli pentru întreţinerea aparatului de stat (de exemplu: cheltuieli pentru funcţionarea
autorităţilor statului centrale şi locale),
 cheltuieli pentru plata datoriei publice (de exemplu, cheltuieli privind dobânzi,
comisioane aferente împrumuturilor publice),
 cheltuieli privind acordarea de subvenţii sub diferite forme sectorului economic (de
exemplu, prime de export, subvenţii pentru încurajarea dezvoltării unor sectoare de
activitate), cheltuieli privind diferite acţiuni sau activităţi economice (de exemplu, pe
domenii de activitate) ,
 cheltuieli privind acoperirea nevoilor social-culturale (de exemplu, pentru învăţământ,
sănătate, asistenţă şi protecţie socială etc.),
 cheltuieli pentru cercetare-dezvoltare ştiinţifică.
Ceea ce caracterizează, în epoca contemporană, sfera cheltuielilor publice este dinamica
ascendentă a acestora. Printre factorii care determină creşterea cheltuielilor bugetare se numără:
 sporul demografic şi creşterea pretenţiilor populaţiei vis-a-vis de societate;
 sporirea cheltuielilor militare, a celor privind securitatea în general;
 creşterea numerică şi complexitatea aparatului de stat;
 extinderea şi dezvoltarea sectorului de stat, prin construirea de noi unităţi economice din
fondurile băneşti ale statului, prin participarea acestuia la societăţile mixte, prin acordarea
de subvenţii în vederea stimulării producţiei şi a exportului;
 dezvoltarea reţelei de instituţii publice (de învăţământ, sănătate şi cultură), organizarea şi
dezvoltarea sistemului de asigurări, asistenţă socială şi protecţie socială;
 dezvoltarea infrastructurii (prin construirea de străzi, autostrăzi, porturi, aeroporturi,
modernizarea mijloacelor de transport etc.), dezvoltarea gospodăririi locale,
sistematizarea teritoriului şi protecţia mediului înconjurător etc40.

Clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor publice


Veniturile şi cheltuielile bugetare ale statului sunt prevăzute în buget cu respectarea unor
anumite reguli, ansamblul acestora formând aşa numita clasificaţie bugetară a veniturilor şi
cheltuielilor.
Clasificaţie bugetară reprezintă operaţiunea de grupare a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare într-o ordine obligatorie şi după criterii unitare.
Veniturile publice sunt structurate pe capitole şi subcapitole de venituri curente şi
venituri de capital, de venituri fiscale, nefiscale şi diverse, fiecare cu impozitele directe (pe
profit, pe veniturile persoanelor fizice etc.), indirecte (taxa pe valoare adăugată, accize etc.),
precum şi a celor nefiscale. Cheltuielile sunt structurate după o clasificaţie mai complexă pe
părţi, capitole, subcapitole, titluri, articole, precum şi alineate, după caz. Cheltuielile prevăzute în
capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată. Cheltuielile de capital se cuprind la fiecare
capitol bugetar, în conformitate cu creditele de angajament şi duratele de realizare a investiţiilor.

Aprobarea bugetului de stat

Etapele operaţiunilor legale pentru constituirea bugetului public naţional ia sfârşit prin
aprobarea bugetului de stat şi elaborarea şi aprobarea legii bugetare anuale. Aceste două
operaţiuni finale cad în competenţa organului suprem al puterii de stat, Parlamentul. Proiectul
bugetului public naţional este elaborat sub conducerea Ministerului Finanţelor Publice, care
elaborează un proiect analizator pe baza datelor furnizate, prin centralizarea lor pe care îl supune
verificării Guvernului care după ce şi-1 însuşeşte, îl înaintează Parlamentului spre aprobare.

13
Aprobarea şi investirea cu forţă obligatorie a bugetului o face Parlamentul, în toate ţările
moderne.
In cadrul Parlamentului nu toţi parlamentarii se exprimă deodată în ce priveşte proiectul
bugetului public naţional. În acest scop se alcătuiesc comisii de specialişti în problem economice
şi juridice care urmează să analizeze datele proiectului. Aceste comisii au denumiri diferite
(comisii pentru buget, comisii bugetare, etc.) constituirea acestor comisii se face în mod diferit
(membrii sunt propuşi de preşedintele ţării; sunt aleşi pe baza scrutinului de listă; sunt aleşi de
grupările politice etc.). Comisiile funcţionează în cadrul fiecărei camere.
În ţările unde există un sistem parlamentar bicameral aceste comisii se aleg atât în
adunarea deputaţilor cât şi a senatorilor. În ţara noastră procedura aprobării şi adoptării bugetului
de stat se desfăşoară în temeiul prevederilor constituţionale de la art. 138 din Constituţia
României şi a prevederilor art. 36 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice. Având un
sistem bicameral, în România, cele două camere ale Parlamentului, conform regulamentului de
funcţionare, au drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat. Aceasta face ca dezbaterea şi
aprobarea bugetului public naţional să se efectueze într-o şedinţă comună a Camerei Deputaţilor
şi a Senatului.
Lucrările se desfăşoară în plen atunci când se adoptă bugetul public naţional.
Anterior acestei proceduri de adoptare în plen, se desfăşoară însă o etapă preliminară de
analizare şi verificare a datelor din proiectul înaintat de Guvern care se realizează de către
comisiile permanente buget-finanţe-bănci ce funcţionează pe lângă cele două camere ale
Parlamentului României, astfel, aceste comisii:
 studiază proiectul de lege, documentaţia şi anexele.
 actele primite le înaintează (din oficiu, sau la cerere) birourilor permanente ale comisiilor
şi altor comisii pentru consultare, avizare, precum şi compartimentului tehnic legislativ
pentru redactare juridică.
 celelalte comisii, la rândul lor, analizează şi pot sesiza probleme de fond sau formă către
comisiile buget-finanţe-bănci care analizează problemele sesizate şi dezbat actele la care
adaugă-resping amendamentele celorlalte comisii permanente. Se sesizează şi
compartimentul tehnic-legislativ; la dezbateri pot fi (trebuie) invitaţi toţi miniştrii,
specialiştii din partea unor autorităţi publice şi parlamentari din partea comisiilor care
avizează. În cazul apariţiei amendamentelor la proiectul lege, documentaţie şi anexe ce
însoţesc proiectul, deputaţii, senatorii ori grupurile parlamentare au dreptul de a le
prezenta la comisia buget-finanţe-bănci de la camera din care fac parte, până la
împlinirea unui termen de 5 zile înainte de data stabilită pentru depunerea raportului, iar
dacă termenul de depunere a fost redus la 5 zile, termenul de depunere al acestor
amendamente este de 3 zile.
În vederea luării unei decizii de comisia sesizată în fond, aceasta are obligaţia a transmite
Guvernului amendamentele primite ce vizează modificarea bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat pentru a obţine punctul de vedere a acestuia. Amendamentele pentru
care nu se primeşte un răspuns în termen de 5 zile se consider acceptate.
Răspunsul Guvernului va trebui să fie scris şi obligatoriu semnat de un membru al
acestuia.
În final cele 2 comisii permanente se reunesc şi întocmesc un raport comun, raport ce se
aprobă prin vot.
În principal fiecare comisie urmăreşte:
 dacă programul cu privire la evoluţia previzibilă a economiei naţionale este realist;
 asigurarea drepturilor cetăţeneşti cu privire la învăţământ, sănătate, cultură, artă, ocrotire
socială, ordine publică, protecţia mediului înconjurător etc;
 stimularea prin mijloace fiscale a activităţii agenţilor economici care manifestă spirit
întreprinzător, concomitent cu retragerea subvenţiilor acordate pentru unele activităţi
economice ineficiente;

14
 cerinţa ca bugetul public naţional să reprezinte un factor stabilizator al economiei
naţionale şi dacă este capabil să asigure corelarea necesităţilor interne cu resursele
disponibile. Apoi toată documentaţia însoţită de raportul comun al celor două comisii
buget finanţe se dezbate în cadrul şedinţei (în plen) a celor două camere. In deschiderea
şedinţei în plen reprezentantul guvernului (de obicei primul ministru) prezintă expunerea
de motive, apoi conţinutul proiectelor şi situaţia economică şi financiară a ţării precum şi
proiecţia acesteia pentru anul următor (viitor). Urmează apoi prezentarea Raportului
comun al Comisiilor permanente buget-finanţe. Se trece apoi la dezbaterea generală a
proiectului şi a legii bugetare anuale la care participă grupurile parlamentare. Înaintea
închiderii acestor dezbateri reprezentantul guvernului are dreptul să ia cuvântul pentru a-
şi spune părerea asupra problemelor ridicate de reprezentaţii grupurilor parlamentare.
In faza dezbaterilor generale a proiectului sau a propunerii legislative nu pot fi propuse
amendamente. Bugetul public naţional şi legea bugetară anuală trebuie aprobat de Parlament
până cel mai târziu cu 3 zile înainte de expirarea exerciţiului bugetar, pe ansamblu, pe capitole,
articole, ministere şi celelalte organe centrale de stat. Acesta înseamnă că Parlamentul trebuie să
aprobe bugetul public naţional anual până cel mai târziu în ante penultima zi a exerciţiului
bugetar anterior, iar pe de altă parte că bugetul trebuie aprobat global, pe ansamblu (se are în
vedere totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor bugetar anuale) pe capitole de venituri şi
cheltuieli, pe ministere şi alte organe centrale de stat, respectiv pentru fiecare articol în parte al
legii bugetare anuale.

15
Bibliografie:

1. Viorel Roş, Drept financiar şi fiscal, Curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016;
2. Ioana Maria Costea, Drept financiar. Note de curs, Conform noului Cod fiscal şi noului Cod de
procedură fiscală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2016;
3. Tatiana Moşteanu, Buget şi trezorerie publică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
4. Ghe. Filip, Finanţe publice, Editura Junimea, Iaşi, 2002
5. Ghe. Manolescu, Buget. Abordare economică şi financiară, Editura Economică, Bucureşti,
6. G. Leon, Elemente de ştiinţă financiară, vol. II, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
7. Maria Moraru, Bugetul general consolidat, Editura Mirton, Timişoara, 2005
8. Ghe. Bistriceanu, Lexicon de finanţe-bănci-asigurări, Editura Economică, Bucureşti, 2001
9. I. Gliga, Drept financiar, Editura Humanitas, Bucureşti,
10. P. Belean, Gabriela Anghelache ş.a., Bugetul public şi trezoreria publică în România, Editura
Economică, Bucureşti, 2007
11. G. Ştefura, Procesul bugetar în România, Editura Tipo Moldova, Iaşi

16