Capitolul 15

CREŞTEREA ECONOMICĂ ŞI DEZVOLTAREA

DURABILĂ

Planul temei:
15.1 Conţinutul şi delimitările creşterii economice
Caseta 15.1. Natura creşterii economice
15.2. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei
Tabelul 15.1. Indicele dezvoltării umane a unor ţări aflate în
tranziţie
15.3. Factorii şi tipurile creşterii economice
Caseta 15.2. Sursele creşterii economice
15.4. Modelarea creşterii economice
15.5. Creşterea economică în România
Tabelul 15.2. Dinamica PIB în termeni nominali şi reali
Tabelul 15.3. Volumul producţiei unor bunuri industriale
Figura 15.1. Evoluţia PIB în perioada 1990-2000
Figura 15.2. Structura PIB pe categorii de utilizare

Obiectivele temei
• Înţelegerea conţinutului şi semnificaţiilor noţiunilor de creştere şi
dezvoltare economică pe baza analizei interdependenţelor complexe
dintre dinamica macroeconomică şi dinamica demografică.
• Cunoaşterea principalelor etape ale evoluţiei teoriei dezvoltării
economice.
• Desprinderea elementelor cu caracter universal şi a celor particulare
presupuse de modelele/politicile ţărilor în dezvoltare.
• Evidenţierea sistemului factorilor creşterii economice şi a semnificaţiilor
neofactorilor.
• Formarea deprinderilor necesare interpretării şi utilizării în scop teoretic
sau pragmatic a unor modele economico-matematice.
• Argumentarea viabilităţii strategiei dezvoltării durabile şi prezentarea
sistemului de indicatori ai dezvoltării durabile.
• Reliefarea aspectelor definitorii ale creşterii economice din ţara noastră
şi a legăturilor dintre mersul reformei economice şi exigenţele
dezvoltării durabile.

71
 Evoluţia activităţii economice a format obiectul unor ample analize şi
dezbateri teoretice. Alături de preocuparea pentru analiza şi modelarea
procesului de creştere şi a factorilor acesteia, s-au constituit diferite concepţii
cu privire la esenţa, sensul şi trăsăturile dinamicii economice. Caracterizarea
dezvoltării economice în timp şi spaţiu şi desprinderea trăsăturilor definitorii
ale creşterii economice în diferite etape şi ţări au la bază serii statistice mai
mult sau mai puţin consistente, în funcţie de informaţiile disponibile. Dacă în
secolul trecut, seriile de date statistice erau – cum spunea economistul John
Hicks – mai “rarefiate”, în prezent, instrumentele de observare, înregistrare şi
prelucrare a informaţiilor au devenit tot mai bogate, astfel încât ele acoperă
practic totalitatea laturilor şi fenomenelor economice. Analizele privind
creşterea economică se bazează pe indicatori agregaţi, rezultaţi din
Contabilitatea naţională, care pun în evidenţă mişcarea economică pe
perioade lungi de timp şi permit desprinderea unor trăsături generale ale
dinamicii economice.

15.1.Conţinutul şi delimitările creşterii economice

Macroanaliza îşi are începuturile în secolul al XVIII-lea, perioadă care

coincide în fapt cu stadiul iniţial de constituire şi afirmare a economiei ca
ştiinţă. Sunt reprezentative în acest sens lucrările economistului François
Quesnay, “Tabloul economic” elaborat de el fiind considerat ca o investigaţie
genială în acest domeniu pentru acea perioadă. El are meritul de a fi
conceput pentru prima dată o reprezentare coerentă a funcţionării economiei
ca rezultat al interacţiunii unor subsisteme ale economiei cu roluri specifice,
interconectate prin fluxuri reciproce de dublă natură: materiale şi valorice.
În secolul al XIX-lea, studiul unor probleme macroeconomice a fost
continuat de reprezentanţi ai economiei politice clasice. Astfel, cercetările lui
A. Smith şi apoi D. Ricardo cu privire la diviziunea muncii la scara societăţii,
natura şi cauzele avuţiei naţiunilor, înzestrarea economiei cu factori de
producţie, schimburile economice internaţionale etc., au dus la concepţia lor
referitoare la progresul şi dezvoltarea economiilor naţionale.
În prima parte a secolului al XX-lea, pe fondul unor tot mai evidente
dezechilibre şi distorsiuni economice şi sociale cu care au fost confruntate
economiile naţionale, s-au intensificat cercetările legate de echilibru şi
creştere economică. Dar, abia după criza economică din 1929-1933 se poate
vorbi despre o deplasare a preocupărilor economiştilor de la analiza cu
preponderenţă a problemelor microeconomice şi pe termen scurt, la analiza
cu predilecţie a problemelor macroeconomice şi pe termen lung. Marea
depresiune care a afectat întreaga lume industrială în anii 1929-1933 a impus
cu necesitate abordarea proceselor macroeconomice dinamice, scoţând
totodată în evidenţă limitele ştiinţei economice tradiţionale în acest domeniu.

72
 Prima şi cea mai semnificativă reacţie de adaptare a ştiinţei economice la
asemenea cerinţe este datorată economistului englez J.M. Keynes. În scopul
de a susţine teoretic necesitatea intervenţiei statului în economie ca factor
corectiv şi stabilizator în desfăşurarea normală a activităţii economice şi de a
fundamenta instrumentele acestei intervenţii, Keynes, în cunoscuta lucrare
“Teoria generală”, elaborează un model al cererii şi ofertei agregate bazat pe
realităţile economice din acea perioadă.
Modelul agregat elaborat de J.M. Keynes este fundamentat în mare parte
pe o analiză statică. Abia după cel de-al doilea război mondial se realizează,
în plan teoretic, sinteza propriu-zisă dintre abordarea macroeconomică şi
abordarea dinamică, întruchipată iniţial de neokeynesişti şi apoi de alţi
economişti. În acest context, se realizează teoria creşterii economice, ca o
componentă a ştiinţei economice contemporane, aflată în contact
nemijlocit atât cu o serie de discipline conexe, cât şi cu practica elaborării de
politici şi măsuri în favoarea procesului de creştere economică.
Preocupările economiştilor în acest domeniu au condus la diferite puncte
de vedere cu privire la conceptele de creştere economică. Astfel, economistul
american S. Kuznets consideră creşterea economică a unei ţări ca “o mărire
a capacităţii ei de a furniza în măsură tot mai mare diferite bunuri economice,
această capacitate fiind bazată pe adaptările tehnologice şi instituţionale
necesare”1. J. Marie Albertini defineşte creşterea economică drept “un
ansamblu de fenomene şi schimbări structurale, care însoţesc îmbunătăţirea
performanţelor cantitative ale economiei”2. Alţi economişti înţeleg prin
creşterea economică sporirea venitului pe locuitor, determintă în mod obişnuit
prin raportarea venitului naţional sau a produsului intern brut la populaţie.
După părerea economistului francez Fr. Perroux, numai sporul cantitativ pe
termen lung constituie creştere economică, cel pe termen scurt definind
expansiunea.
Sintetizând diferitele puncte de vedere cu privire la conţinutul
conceptului de creştere economică, acesta poate fi interpretat ca
reprezentând procesul de sporire a dimensiunilor economiei naţionale,
exprimate prin rezultatele macroeconomice, prin indicatori macroeconomici
specifici, sub forma venitului naţional sau a produsului intern brut pe locuitor.
Creşterea economică reflectă deci o evoluţie pozitivă, ascendentă a
economiei, pe termen mediu şi lung, evoluţie care nu exclude existenţa unor
oscilaţii conjuncturale sau chiar a unor regrese economice temporare. În
definirea acestui concept sunt foarte importante şi următoarele aspecte:
a. ritmul sporului PNB sau a PIB pe locuitor constituie rezultanta
raportului dintre dinamica economică şi dinamica demografică;

1
S. Kuznets, Economic Growth and Structure, Selected Essay, Heinemann Educational Books Ltd., London, 1966, pag.
6
2
J. Marie Albertini, Les rouages de l’economie nationale, Paris, Les édition ouvrières, 1991
73
 b. creşterea economică efectivă implică sporirea rezultatelor
macroeconomice reale pe locuitor;
c. evoluţia ascendentă a rezultatelor macroeconomice reale pe locuitor
trebuie să aibă loc în condiţiile unor indici supraunitari ai populaţiei şi în
cadrul unor perioade de timp relativ îndelungate.
În opinia unor autori, creşterea economică este sinonimă cu
dezvoltarea economică. Marea majoritate a economiştilor consideră însă că
aceste concepte nu trebuie opuse unul altuia, dar nici suprapuse în totalitate.
Astfel, deşi cele două concepte au unele elemente de interferenţă (ambele
sunt procese evolutive, au la bază combinarea şi utilizarea aceloraşi factori,
finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunătăţirea calităţii vieţii
oamenilor etc.),ele au o sferă de cuprindere diferită. Dacă sfera de cuprindere
a creşterii economice o constituie sporirea cantitativă a economiei naţionale,
a rezultatelor economice ale acesteia prin VN sau PIB pe locuitor, în schimb,
sfera de cuprindere a dezvoltării economice o constituie şi modificările
calitative în fizionomia şi structura economiei naţionale: tehnologică,
interramuri, economico-socială, organizaţională, teritorială etc., precum şi în
nivelul de viaţă al oamenilor.
În concluzie, dezvoltarea economică-socială reflectă multitudinea
aspectelor cantitative şi calitative interdependente, proprii evoluţiei societăţii,
iar creşterea economică este percepută mai mult ca modificări cantitative ale
dinamicii activităţii economice.
Conceptelor de creştere economică şi dezvoltare economică li se
asociază şi conceptul de progres economic. Acesta evidenţiază sensul şi
specificul dezvoltării din fiecare etapă în comparaţie cu etapele anterioare şi
constituie suportul unei viziuni optimiste asupra destinului omenirii.
Teoria creşterii economice are anumite interferenţe şi cu teoria
reproducţiei lărgite, elaborată de K. Marx la mijlocul secolului al XIX-lea şi
dezvoltată ulterior de către alţi economişti. Deosebirea dintre cele două
concepte constă în aceea că, în timp ce teoria reproducţiei lărgite evidenţiază
doar procesul reluării continue a producţiei pe o scară mai mare, prin
acumularea de capital, teoria creşterii economice relevă şi factorii utilizaţi în
acest scop, precum şi combinarea şi substituirea lor.
Dezvoltarea economică reliefează ansamblul transformărilor cantitative
şi structural-calitative ce au loc în cadrul vieţii economico-sociale, al
mecanismului economic, inclusiv în modul de viaţă şi de gândire al oamenilor.
Caseta 15.1. Natura creşterii economice
Creşterea economică este unicul şi cel mi puternic motor care poate genera
creşteri pe termen lung ale standardului de viaţă. În general, se afirmă tot mai
mult că, ceea ce se întâmplă în timp cu standardele noastre de viaţă se
datorează, în primul rând, creşterii venitului naţional, analizat în corelaţie cu
creşterea populaţiei. În primele şapte decenii ale secolului XX, PIB per capita
74
 a crescut, în timp ce distribuţia sa a devenit relativ tot mai puţin inegală.
Drept rezultat, cei mai mulţi cetăţeni, din cele mai multe ţări ale U.E., au un
standard de viaţă tot mai bun, de la un deceniu la altul; nu de puţine ori, copiii
au condiţii de viaţă mai bune decât cele pe care le aveau la aceeaşi vârstă
părinţii lor. Se pare însă că, în anii, ‚70, motorul care a susţinut o astfel de
creştere a eşuat. Ratele de creştere au scăzut şi inechităţile înregistrate în
distribuţia venitului au început să se adâncească. Drept rezultat, veniturile
reale ale familiilor europene au rămas relativ constante... mulţi autori
începând să considere că s-ar putea să ne aflăm spre sfârşitul epocii în care
fecare generaţie se aşteaptă să o ducă mult mai bine decât predecesorii săi.
(Lipsey, R., Chrystal, K.A., Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti
1999, pag. 686).

15.2. Dezvoltarea durabilă şi dimensiunile ei

Finalitatea socială a creşterii şi dezvoltării economice o constituie

realizarea progresului individului şi societăţii nu numai la nivelul fiecărei ţări şi
pentru o perioadă scurtă de timp, ci şi la nivel mondial şi pe termen
îndelungat. Procesele evolutive ce au loc în cadrul societăţii în vederea
asigurării progresului individului şi umanităţii, pe fondul convergenţei
intereselor generaţiilor prezente şi viitoare şi al compatibilităţii sistemului
economic cu cel natural şi tehnologic – la nivel naţional şi planetar – sunt
exprimate, în plan teoretic, prin conceptul de dezvoltare economică
(economico-socială) durabilă sau sustenabilă, viabilă.
Dezvoltarea durabilă este un concept introdus în ştiinţa economică în
anul 1980 de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii; el a
fost amplu mediatizat prin Raportul Brutland al Comisiei Mondiale pentru
Mediu şi Dezvoltare din anul 1987.
Dezvoltarea durabilă este concepută în viziunea reconcilierii economiei
cu mediul înconjurător, în sensul că evoluţiile ştiinţifice şi tehnico-economice
susţin cu adevărat progresul uman general numai dacă ele au loc în condiţiile
menţinerii echilibrului ecologic. Dezvoltarea durabilă implică realizarea
compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic,
astfel încât, pe baza simultaneităţii progresului acestora, să se asigure
satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile lor nevoi3.
Teoria dezvoltării durabile porneşte de la ideea conform căreia în
condiţiile amplificării interdependenţelor economice, naturale şi social-politice
naţionale, sistemul economic nu poate fi privit doar ca sumă a subsistemelor
sale. Realităţile confirmă exitenţa unor interdependenţe complexe şi deosebit
de dinamice între mediul economic creat de om şi mediul natural, între factorii
3
C. Popescu, D. Ciucur, I. Popescu, Tranziţia la economia umană, Editura Economică, Bucureşti, 1996, p.168
75
creşterii economice şi rezultatele macroeconomice, între mecanismele de
funcţionare a economiei naţionale/mondiale şi eficienţa economică etc. În
asemenea condiţii, evoluţia divergentă sau asincronă a unui singur segment
al acestor corelaţii poate genera consecinţe negative ample şi de durată în
întreg sistemul social-economic naţional/mondial.
Pentru a preveni apariţia unor asemenea efecte este necesar ca
intrările şi ieşirile sistemului economic să fie compatibile atât cu mediul
natural, cât şi cu nevoile/interesele prezente şi viitoare ale diverselor
generaţii. Altfel spus, fundamentarea modalităţilor de optimizare a raportului
nevoi-resurse şi asigurarea finalităţii sistemului economic pe termen lung
trebuie să pornească de la necesitatea respectării unor exigenţe/criterii de
ordin natural, social-uman, naţional-statal, regional şi mondial.
Dimensiunea naturală a dezvoltării durabile se bazează pe faptul că
mediul înconjurător este limitat atât din punct de vedere al ieşirilor de resurse,
respectiv al volumului şi structurii resurselor minerale, biologice, etc. ce pot fi
atrase în circuitul economic, cât şi sub aspectul capacităţii de absorbţie a
reziduurilor, noxelor, etc. activităţii economice în condiţiile menţinerii sau
creşterii calităţii factorilor de mediu. Ambele limite au un caracter dinamic,
evolutiv: ritmurile creşterii economice şi caracterul epuizabil al unor resurse
fac ca natura să devină tot mai restrictivă pentru activitatea economică; pe de
altă parte, prin deşeurile activităţilor de producţie şi consum, prin poluare,
etc., natura este supusă unor transoformări ce diminuează sensibil
capacitatea de regenerare a factorilor de mediu. În asemenea condiţii, mediul
natural nu mai poate fi considerat ca un simplu rezervor de resurse, ci ca un
factor de producţie ai cărui parametri cantitativi şi calitativi influenţează direct
şi indirect, pe termen scurt, dar şi pe termen lung, la nivel naţional, dar şi
mondial, atât dezvoltarea economică propriu-zisă, cât şi evoluţia standardului
de viaţă şi civilizaţie.
Promovarea intereselor generaţiilor prezente şi viitoare nu se poate
realiza în afara armonizării nevoilor mediului economic cu cele ale mediului
natural, în afara protejării calităţii resurselor naturale şi asigurării unui raport
raţional între resursele atrase în circuitul economic şi potenţialul de resurse.
Necesitatea acestor preocupări este argumentată şi de faptul că, pe de
o parte, un standard de viaţă materială chiar ridicat îşi pierde orice sens în
condiţiile unui mediu ambiant degradat şi poluat, iar pe de alta, un asemenea
mediu influenţează negativ calitatea resurselor naturale, inclusiv starea de
sănătate a populaţiei, ceea ce se răsfrânge asupra înseşi creşterii
economice.
Dimensiunea social-umană a dezvoltării durabile este evidentă,
întrucât “producţia de dragul producţiei” este un nonsens, iar concordanţa
ieşirilor sistemului economic cu aşteptările prezente şi viitoare ale diverselor
generaţii corespunde atât intereselor individuale, cât şi celor generale ale
consumatorilor şi producătorilor.
76
 Realizarea egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în
timp şi spaţiu impune ca strategia rezolvării problemelor tehnice şi economice
corespunzător imperativelor prezentului să nu diminueze posibilităţile de
satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare prin degradarea mediului
înconjurător. Armonizarea cerinţelor obiective ale creşterii economice cu
exigenţele protecţiei mediului natural necesită, între altele, fundamentarea
unor mecanisme, a unor instrumente economice, politice, juridice, etc. care
să stimuleze acţiunile de protejare a naturii.
Criteriile naţional-statale, regionale şi mondiale se bazează pe
interesele corespunzătoare acestor nivele de agregare a activităţilor
economice, iar interdependenţa lor este de ordin economic, natural sau
social-politic.
Dintre criteriile menţionate, cel social-uman general este esenţial,
deoarece compatibilitatea sistemului economic cu cel natural şi a ambelor cu
sistemul tehnologic rezultă tocmai din dimensiunea umanistă a creşterii şi
dezvoltării economice, din necesitatea respectării intereselor generaţiilor
viitoare prin protecţia mediului înconjurător, bazată în principal pe
promovarea unor tehnici şi tehnologii performante şi nepoluante.
Creşterea şi dezvoltarea economică reprezintă fenomene
interdependente; aceasta nu înseamnă însă că orice creştere economică
amplifică dezvoltarea reală şi contribuie automat la îmbunătăţirea condiţiilor
generale de viaţă şi civilizaţie.
În acest sens, “Raportul asupra dezvoltării umane” elaborat de
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD) în anul 1996 defineşte
cinci tipuri negative de creştere economică:
• creştere economică fără crearea de noi locuri de muncă;
• creştere economică simultană cu accentuarea inegalităţilor
sociale şi de venit;
• creştere economică neînsoţită de o dezvoltare a climatului şi
instituţiilor democraţiei;
• creştere economică însoţită de pierderea identităţii culturale;
• creştere economică realizată în condiţiile diminuării resurselor
necesare satisfacerii trebuinţelor generaţiilor viitoare.
Aceste situaţii evidenţiază faptul că sporirea volumului producţiei pe locuitor
nu se reflecă de la sine în creşterea nivelului de viaţă al populaţiei. Atunci
când ritmul creşterii populaţiei devansează evoluţia producţiei, nu are loc nici
măcar creşterea veniturilor pe locuitor, situaţie numită “creştere regresivă”
sau “creştere negativă”. Dacă, dimpotrivă, creşterea producţiei devansează
creşterea demografică, avem de-a face cu o “creştere progresivă”. În unele
cazuri însă, nici creşterea progresivă nu duce la sporirea avuţiei naţionale şi a
venitului real pe locuitor. Este vorba despre “creşterea pauperizantă”, care
reflectă “situaţia în care degradarea termenilor de schimb (nivelul preţurilor

77
produselor exportate este inferior nivelului preţurilor produselor importate)
obligă ţările respective să producă şi să exporte mai mult fără a putea creşte
importurile în aceeaşi măsură”4.
Evoluţia economiei naţionale corespunzător coordonatelor de principiu
ale dezvoltării durabile implică, desigur, cunoaşterea condiţiilor interne,
precum şi amplasarea economiei în contextul internaţional general.
Pe baza unei asemenea analize şi a luării în considerare a
concordanţei interesului naţional cu cerinţele colaborării internaţionale,
“Strategia naţională pentru dezvoltarea durabilă” stabileşte un sistem de
obiective, dintre care menţionăm:
● creşterea prosperităţii şi bunăstării individuale pe baza
dezvoltării în limitele suportabile ale capitalului uman, care
constituie obiectivul fundamental al tuturor politicilor
economice, indiferent de durata la care acestea se raportează;
● asigurarea stării de sănătate a populaţiei;
● stabilirea sectoarelor şi direcţiilor cu potenţial competitiv ca
priorităţi ale dezvoltării;
● redimensionarea şi remodelarea structurii economico-
sociale pentru stoparea procesului de deteriorare a capitalului
natural, conservarea acestuia;
● dezvoltarea unui sistem legislativ şi instituţional coerent;
● monitorizarea şi evaluarea permanentă a performanţelor
economico-sociale, etc.
- Situaţia contradictorie privind evoluţia lumii în care trăim a
generat intensificarea preocupărilor de descoperire a noi modalităţi de
măsurare a progresului.
Indicele dezvoltării umane introdus în analizele privind economia
umană de către ONU în anul 1990, evidenţiază nivelul şi evoluţia PIB în
corelaţie cu dinamica altor indicatori de natură socială, cum sunt: speranţa de
viaţă, gradul de instrucţie şi educaţie al populaţiei, starea mediului, ş.a.
Comparativ cu PIB/locuitor, IDU constituie un indicator cu ajutorul căruia se
apreciază mai corect nivelul dezvoltării economice şi evoluţia decalajelor
economice dintre ţări. Ţinând seama însă de multitudinea aspectelor pe care
le implică dezvoltarea sustenabilă, se poate aprecia că este necesar să
apelăm la indicatori şi mai complecşi prin care să evidenţiem performanţele
dezvoltării umane. În tabelul următor prezentăm valorile componentelor IDU
pentru anul 1999 în cazul României şi al altor cinci ţări aflate în tranziţie.

4
Coşea, M., Curs de economie, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2003, pag. 231.
78
 Tabelul 15.1. Indicele dezvoltării umane a unor ţări aflate în tranziţie
ŢARA Indic.speranţei Indic.niv.educaţie Indicele Indicele
de viaţă i PIB dezvoltării umane
CEHIA 0,82 0,91 0,80 0,843
POLONIA 0,80 0,92 0,72 0,814
ROMÂNIA 0,74 0,86 0,68 0,764
SLOVACIA 0,80 0,91 0,76 0,825
SLOVENIA 0,83 0,93 0,83 0,861
UNGARIA 0,77 0,91 0,77 0,817
Sursa: Raportul Dezvoltării Umane 2000 al PNUD, New York, 2000.
În ce priveşte mărimea IDU, Raportul PNUD din anul 1992, care se
referă la 160 de ţări, le grupează în: ţări cu dezvoltare umană înaltă (0,8 –
1,0); ţări cu dezvoltare umană medie (0,5 – 0,799); ţări cu dezvoltare umană
scăzută (0,0 – 0,499). În România, IDU avea în anul 1992 valoarea de 0,733,
ajungând în anul 1999 la 0,764, ceea ce o situa pe locul 60* din cele 160 de
ţări care au făcut obiectul analizei; unii specialişti5 sunt de părere că la
orizontul anilor 2005-2010,obiectivul strategic al României ar trebui să fie
atingerea unei valori a IDU mai mari de 0,8 care să o includă în prima grupă.
15.3. Factorii şi tipurile creşterii economice
Principalii factori care asigură creşterea economică sunt: capitalul, rata
investiţiilor (acumulării), bogăţiile naturale, volumul resurselor de muncă
ocupate, volumul de cunoştinţe dobândite, organizarea producţiei, progresul
tehnico-ştiinţific, capacitatea de absorbţie a pieţei interne, schimburile
internaţionale etc.
Factorii creşterii economice pot fi grupaţi după mai multe criterii. Astfel,
după modul de influenţare a creşterii economice, aceştia se grupează în:
factori direcţi şi factori indirecţi.
Factorii direcţi influenţează creşterea economică în mod direct,
nemijlocit, în timp ce factorii indirecţi o influenţează mijlocit, prin intermediul
celor dintâi (direcţi), amplificând sau diminuând efectele acestora. În
categoria factorilor direcţi se includ: potenţialul uman, resursele naturale şi
capitalul, iar în categoria factorilor indirecţi ceilalţi factori menţionaţi.
Atât factorii direcţi, cât şi cei indirecţi prezintă două laturi: cantitativ, al
volumului lor (volumul potenţialului uman, volumul resurselor naturale,
volumul capitalului, volumul investiţiilor, dimensiunile pieţei, volumul
schimburilor economice internaţionale etc.) şi aspectul calitativ, al eficienţei
folosirii lor (productivitatea muncii, eficienţa utilizării resurselor naturale,
randamentul capitalului, eficienţa schimburilor economice internaţionale etc.)

*
Conform aceluiaşi Raport, România se situa în anul 1990 pe locul 15, iar în anul 1998 pe locul 13 din cele 27 de
ţăriaflate în tranziţie.
5
Dinu Marin, Cezar Mereuţă, Economia României: 1990-2000, Ed.Economică, Bucureşti, 2001, p.18.
79
 Într-o perioadă sau alta pot să domine fie latura cantitativă, fie cea
calitativă a factorilor creşterii economice. Atunci când sporirea indicatorilor
macroeconomici (venitul naţional, produsul intren brut) este rezultatul
influenţei preponderente a laturii cantitative, a extinderii utilizării factorilor de
producţie, creşterea economică este de tip extensiv. În situaţia influenţei
preponderente a laturilor calitative ale factorilor creşterii economice la sporul
rezultatelor macroeconomice obţinute, creşterea economică este de tip
intensiv.
Creşterea economică de tip intensiv constituie suportul progresului
economic în condiţiile contemporane. Acest tip de creştere caracterizează
ţările dezvoltate, cu economie de piaţă. De exemplu, după unele calcule, în
perioada 1899-1909 aportul factorilor extensivi (sporul factorului muncă şi al
capitalului) la creşterea economică din S.U.A. se ridică la aproape trei pătrimi,
diferenţa de o pătrime reprezentând aportul factorilor intensivi (tehnică,
organizare, calificare etc.). La începutul deceniului al şaptelea al secolului
trecut, raportul se inversase, deja aportul factorilor extensivi reprezentând
mai puţin de o treime, ceea ce oglindeşte caracterul preponderent intensiv al
creşterii economice în această ţară.
Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa
dintre ele se situează tipul intermediar de creştere economică, în care
laturile cantitative, respectiv cele calitative au contribuţii relativ comparabile la
obţinerea sporului de rezultate macroeconomice. Acest tip intermediar de
creştere poate predomina într-o economie pe o perioadă mai lungă sau mai
scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura economică
mondială.
Creşterea extensivă şi apoi cea de tip intermediar pot fi susţinute doar un
timp limitat, datorită caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau substituibil
al unor resurse, a costurilor economice, ecologice şi sociale ridicate pe care
le determină. Ele sunt însă etape ce trebuie parcurse pentru a realiza acele
acumulări structurale şi calitative specifice creşterii intensive. Tipul intensiv de
creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o structură
diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnologic şi aflate într-
un echilibru deja consolidat al cererii cu oferta de bunuri şi servicii.
Economiile aflate în acest tip de creştere beneficiază, de regulă, de toate
formele impactului favorabil al inovării, de efectele noilor tehnologii
caracteristice economiei informatizate.
Periodizarea creşterii economice se poate face şi pe baza altor criterii,
cum sunt: tipul relaţilor economico-sociale, nivelul de dezvoltare economică,
gradul de participare la schimburile economice internaţionale.

80
 În acest cadru, prezintă interes analiza făcută de economistul american
W.W. Rostow în lucrarea “Stadiile creşterii economice”, potrivit căreia în
dezvoltarea sa orice ţară parcurge cinci stadii6:
● societatea tradiţională, caracterizată printr-o structură economico-socială
dominată de funcţiile productive limitate, în care agricultura stă la baza
întregii vieţi economice, iar structurile sociale sunt determinate de
proprietatea funciară;
● condiţiile prealabile ale demarajului, stadiu al creşterii economice în care
economia se află într-un proces de tranziţie; au loc schimbări importante în
sectorul agricol, care conduc la creşterea productivităţii muncii ce face
posibilă eliberarea unei părţi din populaţia agricolă şi consacrarea ei
industrială; apar noi funcţii productive în industrie, iar schimburile stimulează
acest dinamism;
● stadiul demarajului, în cursul căruia societatea învinge obstacolele din
calea unei creşteri economice susţinute. După Rostow, demarajul permite un
sistem de creştere autonomă, autoîntreţinută, dar pentru atingerea acestui
stadiu sunt necesare două condiţii esenţiale, şi anume: prima, o rată
susţinută, înaltă a investiţiilor, şi a doua condiţie, crearea şi dezvoltarea de
noi ramuri industriale, denumite motrice, care sporesc cererea de forţă de
muncă şi încurajează creşterea cererii de bunuri manufacturiere şi de servicii;
● mişcarea către maturitate reprezintă stadiul în care se generalizează
noile tehnici oportune în industriile motrice, cu certe consecinţe referitoare la
capacitatea de generare şi de propagare a tehnologiei moderne în întreaga
economie;
● stadiul consumului de masă, în care economia atinge un asemenea
potenţial productiv, pe baza căruia producţia bunurilor de consum durabile şi
mai ales a serviciilor devin principalele sectoare ale economiei.
Din această analiză logico-istorică nu se poate deduce că există un
model universal al evoluţiei economiei tuturor ţărilor. Există zone întregi ale
lumii în care nu se regăsesc fazele menţionate, iar ultimele două stadii se
întâlnesc într-un număr relativ mic de ţări. Pe baza cercetării evoluţiei
tehnicilor utilizate şi a mutaţiilor structurale, A. Toffler consideră că
dezvoltarea economică a conoscutelor faze sau “valuri”.
Primul val este cel al civilizaţiei agricole, care a durat aproximativ
10.000 de ani, al doilea este valul civilizţiei industriale, care a durat circa 300
de ani (de la revoluţia industrială din Anglia, până în zilele noastre), când au
apărut semnele celui de-al treilea val. Noua civilizaţie, apreciază Toffler,
sfidează civilizaţia industrială tradiţională; el aduce noi surse de energie
regenerabile, mai diversificate, un nou mod de comportament al agenţilor
economici, iar informaţia devine sursa principală de dezvoltare.

6
W.W. Rostow, Les etapes de la croissance de la economique, Paris, Edition du Seuil, 1963
81
 În legătură cu problema factorilor dezvoltării, teoriile moderne subliniază
deplasarea de la economia bunurilor fizice la economia ideilor. Creşterea
economică bazată pe informaţie, pe cunoaştere extinde nebănuit de mult
frontiera posibiliăţilor de producţie întrucât ideile nu sunt supuse aceloraşi
restricţii ca şi bunurile materiale, ele fiind practic nelimitate. Este de
menţionat, în acest sens, un fapt elementar dar de necontestat: spre
deosebire de bunurile fizice care nu pot fi utilizate simultan de mai multe
persoane, folosirea unei idei de către cineva, nu anulează şansele altora de a
o utiliza concomitent.
Caseta 15.2. Sursele creşterii economice
Creşterea producţiei poate fi explicată prin creşterea factorilor de producţie,
ponderată cu contribuţia respectivilor factori la obţinerea venitului precum şi
prin progresul tehnic. Un studiu recent şi cunoscut al laureatului premiului
Nobel – Robert Solow, cuprinde o analiză a perioadei 1909 – 1949 în Statele
Unite. Concluzia surprinzătoare a lui Solow a fost aceea că peste 80% din
creşterea producţiei într-o oră de lucru s-a datorat progresului tehnic din acea
perioadă, adică altor factori decât creşterea consumului de capital pentru ora
de lucru. Din creşterea medie anuală de 2,9% a PNB total pentru acea
perioadă, Solow a ajuns la concluzia că 0,32% puteau fi atribuite acumulării
de capital, 1,09% pe an se datorau creşterii consumului de muncă, iar restul
de 1,49% erau rezultatul progresului tehnic. Producţia pe cap de locuitor a
crescut cu 1,81%, din care 1,49% se datorează progresului tehnic.
Unul din cele mai cuprinzătoare studii este cel al lui Edward
Deninson. Folosind date din perioada 1929-1982, Denison a atribuit creşterii
consumului de factori 1,9% din cele 2,9% ale ratei anuale de creştere a
producţiei reale. Producţia pentru o oră de muncă a crescut la rata de 1,58%,
din care 1,02% se datorează progresului tehnic. Descoperirile lui Denison
sprijină estimarea lui Solow, că cea mai mare parte din creşterile producţiei
pentru o oră de muncă se datorează progresului tehnic.
Semnificaţia majoră a lucrărilor lui Denison, Simion Kuznets (1901-
1985), laureat al premiului Nobel, J.W.Kendrick şi a altora din acest domeniu
reprezintă afirmaţia că nu există o singură sursă critică a creşterii venitului
real. Descoperirea timpurie a lui Solow – creşterea capitalului are o
contribuţie minoră, deşi deloc neglijabilă, la creşterea producţiei – rezistă cu
succes la cercetările ulterioare. Investiţiile în capital sunt necesare – mai ales
deoarece unele îmbunătăţiri necesită folosirea unor noi tipuri de maşini – dar
este evident că alte surse ale creşterii au o contribuţie importantă… Trebuie
să punem aici întrebarea: care sunt componentele progresului tehnic?
Lărgirea cunoştinţelor şi eficienţa apar ca surse majore şi indică rolul
cercetării, educaţiei şi practicii ca surse importante ale creşterii producţiei
(Dornbusch, R., Fisher, S., Macroeconomia, Sedona, Timişoara, 1997, pag.
551-553).
82
 15.4 Modelarea creşterii economice

Factorii creşterii economice nu acţionează izolaţi unii de alţii, ci în

interferenţă, constituind un sistem de factori. Expresia schematică a
sistemului de factori care surprinde legăturile funcţionale dintre ei şi sporirea
dimensiunilor venitului naţional sau produsului intern brut pe locuitor
constituie obiectul modelării creşterii economice.
Modelarea creşterii economice se referă, deci, la elaborarea şi utilizarea
de modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de cunoaştere şi
explicare, fie în scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului de
creştere economică. Ele sunt reprezentative pentru valenţele multiple ale
aplicării metodei modelării în ştiinţa economică.
Modelele creşterii economice reprezintă formalizarea, în expresie
matematică, prin funcţii şi parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi
rezultatele procesului de creştere economică, punând în evidenţă tendinţele
şi intensitatea acestuia.
Astfel, la un nivel dat al productivităţii muncii şi al randamentului
capitalului, mărimea venitului naţional depinde de volumul investiţiilor, efectul
acestora asupra sporirii venitului putând fi evidenţiat, după cum se cunoaşte,
prin intermediul multiplicatorului:
K = ΔY/ΔI, de unde ΔY = K●ΔI
În consecinţă, în modelele unifactoriale se poate accepta variaţia unui
factor – până la limita permisă de combinaţia cu ceilalţi factori, consideraţi
constanţi – relaţia dintre creşterea rezultatalor economice şi variaţia factorului
respectiv fiind pusă în evidenţă de eficienţa sau productivitatea sa marginală.
Corespunzător, se poate determina influenţa unui factor variabil asupra
creşterii economice, după cum urmează:
- în cazul factorului capital, sporul de venit naţional (ΔY) apare ca
rezultat al produsului dintre modificarea capitalului (ΔK) şi eficienţa sa
marginală (e’), adică:
∆Y = e’ ∆K;
- în cazul factorului muncă, sporul de venit (ΔY) apare ca rezultat al
produsului dintre variaţia acestui factor (ΔL) şi productivitatea sa marginală
(W’), respectiv :
∆Y = W’(ΔL).
Factorii creşterii economice nu acţionează însă, după cum am arătat, în
mod izolat unii de alţii, ci în interferenţă. Unul din procedeele prin care se
încearcă surprinderea acţiunii conjugate a factorilor la creşterea economică,
utilizat la început în ştiinţa economică, este acela al funcţiilor de producţie.
Cea mai cunoscută funcţie de producţie este funcţia Cobb-Douglas,
construită de autorii ei în 1929. Ea se prezintă în următoarea formă:
Y = b.Lα .K β, în care α + β = 1 şi unde:

83
 b = coeficientul de proporţionalitate, care este o constantă specifică
fiecărei economii;
L = volumul capitalului;
α şi β = coeficientul de elasticitate a producţiei în raport cu fiecare din
factorii de producţie utilizaţi.
Aceste relaţii sunt valabile în condiţiile în care nu se ia în considerare
progresul tehnic. În realitate, progresul tehnic are incidenţe asupra tuturor
factorilor de producţie, deci şi asupra eficienţei lor şi a creşterii economice.
De aceea, au fost elaborate unele funcţii de producţie care au în vedere şi
progresul tehnic, cum sunt cele ale economiştilor R. Solow şi K. Arrow.
După cel de-al doilea război mondial au fost elaborate mai multe modele
ale creşterii economice, dintre care şi cel al lui F. Harrod. El consideră că, în
condiţiile deciziilor individuale ale agenţilor economici, ar exista trei ritmuri
posibile de creştere a venitului naţional, şi anume:
- primul, determinat de deciziile individuale agregate, care dă
satisfacţie întreprinzătorilor, numit rata garantată;
- al doilea, determinat de condiţiile fundamentale (creşterea
populaţiei active, inclusiv a productivităţii muncii, progresul tehnic etc),
numit rata naturală;
- al treilea ritm de creştere a venitului naţional este cel care
există de fapt, pe care Harrod îl numeşte rată truism sau rată de facto.
Aceasta poate să fie oricare din cele două sau să nu fie nici una dintre
ele.
Fiecare din cele trei rate de creştere a venitului naţional sunt exprimate cu
ajutorul unor ecuaţii, după cum urmează:
- rata truism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia:
G.C = s, în care:
- G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul
dintre creşterea venitului naţional (ΔY) şi venitul naţional din
perioada precedentă (Y): ΔY/Y
- C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I)
şi creşterea venitului naţional (ΔY), respectiv: I/ΔY
- s = rata investiţiilor (acumulării), adică raportul dintre investiţii (I) şi
venitul naţional (Y): I/Y
Rata garantată se exprimă prin relaţia:
Gw . Cr = s, în care:
Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor
satisfacţie şi care-i face să menţină investiţiile;
Cr = coeficientul necesar al capitalului, care concordă cu cerinţele
întreprinzătorilor.
Rata naturală este oglindită de relaţia:
Gn.Cr = s sau ≠ s, în care:

84
 Gn = rata naturală de creştere a venitului naţional, pe care o îngăduie
condiţiile fundamentale.
Cele trei relaţii ale ratei venitului naţional folosite de R.F. Harrod
constituie ecuaţiile modelului său de creştere economică. Cu ajutorul acestuia
el încearcă să explice evoluţia ciclului industrial. Astfel, pentru a avea o
situaţie stabilă şi prosperă, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata
garantată (Gw), iar aceasta, la rândul ei, să fie egală cu rata naturală (Gn),
adică:
G = Gw = G n
Din analiza modelului creşterii economice elaborat de către R.F. Harrod
rezultă că acest model reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi de
exemplu, cele dintre rata investiţiilor (acumulării) şi ritmul de creştere a
venitului naţional, mijlocite de coeficientul capitalului, pe de o parte, şi
necesarul de capital, pe de altă parte. Prin caracterul limitat al variabilelor pe
care le conţine, modelul elaborat de către R.F. Harrod reflectă însă numai
anumite fapte ale realităţii şi, în consecinţă, nu a devenit şi un instrument
concret de acţiune practică.
Un alt model cunoscut în literatura de specialitate este modelul lui E.D.
Domar, care are la bază relaţia:

π = ΔY/i, unde:
π = productivitatea investiţiilor;

ΔY = sporul de venit naţional;

i = înclinaţia spre investiţii, adică inversul coeficientului capitalului

(I = 1/ Cr)

Spre deosebire de Keynes, care acorda prioritate consumului şi

parametrului denumit multiplicator, Harrod şi Domar acordă prioratate
investiţiilor de capital şi parametrilor tehnico-economici, conoscuţi sub
denumirea de accelerator.

În teoria creşterii economice şi a echilibrului economic au fost elaborate

şi metodele multisectoriale, contribuţii în acest sens având Leon Walras şi J.
von Neumann. Ele au constituit punctul de plecare pentru elaborarea unor
modele dinamice mai apropiate de realitate, cum este modelul input-output,
cunoscut şi sub denumirea de modelul Leontief – laureat al premiului Nobel
pentru economie.

Modelul Leontief se încadrează în analiza echilibrului general al

economiei, prin prisma fluxurilor economice, şi constă în descrierea
interdependenţelor dintre ramurile economiei naţionale cu ajutorul unui sistem
de ecuaţii lineare. Modelul descrie relaţiile dintre ramuri prin sistemul
85
ecuaţiilor de repartizare a producţiei (1) şi respectiv, prin sistemul ecuaţiilor
cheltuielilor de producţie (2):
n
X i = ∑ xij + y i (1)
j =1
n
X j = ∑ xij + ai + ri + pi ( 2)
i =1

unde:

xi = valoarea producţiei ramurei (i) după repartiţia produsului;

xj = valoarea producţiei ramurei (j) după cheltuielile de producţie;

aI = amortizarea din ramura i;

ri = salariul corespunzător ramurei i;

pi = plus produsul din ramura i.

Reprezentarea fluxurilor economice exprimate prin acest model se

realizează printr-un tabel şah, denumit balanţa legăturilor între ramuri,
folosind instrumente de analiză statistică şi previziune economică.
Noile condiţii ale evoluţiei economiilor naţionale din anii postbelici,
evidenţiate şi de criza energetică de la începutul anilor ’70, au arătat că
situaţia fiecărei ţări nu depinde numai de ceea ce se întîmplă în interiorul său,
ci şi de ceea ce se petrece în derularea evenimentelor şi preceselor
mondoeconomice. În acest context, preocupările unor economişti, sociologi şi
filosofi, îndeosebi ale celor grupaţi în cadrul “Clubului de la Roma”, de a
elabora modele dinamice ale lumii, s-au dovedit benefice pentru analiza
evoluţiei economiei prezente şi viitoare. Astfel, printre cele mai cunoscute
modele dinamice de creştere globală, pot fi menţionate: D. Meadows, J.
Randers şi W. Behrens – The Limits to growth, New York, Univers Book,
1972; M. Mesarovici şi E. Pestel – Omenirea la răspântie, Bucureşti, Editura
politică, 1972; W. Leontief – Viitorul economiei mondiale, Bucureşti, Editura
politică, 1975.

15.5. Creşterea economică în România în perioada 1990 – 2001

Prima şi cea mai importantă problemă privind evoluţia unor indicatori

macroeconomici în perioada de după 1990 se referă la evoluţia PIB, în
termeni nominali şi mai ales reali, pe ansamblu şi pe locuitor. Cu alte cuvinte
trebuie să răspundem la următoarele întrebări: pe ansamblul perioadei 1990
86
şi până-n prezent s-a realizat o creştere economică reală? Dacă da sau nu,
care a fost amplitudinea pe ansamblu şi de la un an la altul – în creştere sau
descreştere – a PIB şi a principalelor sale componente? În condiţiile
perioadei de tranziţie s-a realizat o creştere economică efectivă, adică o
creştere în termeni reali a PIB pe ansamblu şi pe locuitor, sau o creştere
economică negativă, ceea ce altfel spus, mai clar, înseamnă descreştere
economică, regres economic, involuţie?
Pentru a răspunde la aceste întrebări, prezentăm mai jos, evoluţia PIB
în termeni nominali şi reali.
Tabelul 15.2. Dinamica PIB în termeni nominali şi reali în perioada
1989 – 2002
Indicatori PRODUSUL INTERN BRUT

Ani NOMINAL REAL (%)

Total (miliarde lei) Pe locuitor, mii lei
1989 800,0 34,6 100
1990 857,9 37,0 94,4
1991 2.203,9 95,1 82,8
1992 6.029,2 264,6 75,0
1993 20.035,7 830,5 76,1
1994 49.773,2 2.189,7 79,1
1995 72.135,5 3.180,4 84,6
1996 108.919,6 4.817,8 88,1
1997 252.925,7 11.218,2 82,8
1998 371.193,8 16.505,6 78,3
1999 539.356,9 24.072,4 75,8*
2000 796.533,7 35.512,9 78,8*
2001 - - 83,0*
2002 - - 86,7**
Sursa: Strategia Naţională de dezvoltare economică a României pe
termen mediu, Bucureşti, 2000,p.9; calcule efectuate pe baza Anuarului
statistic al României 2001, p.277; Buletine statistice 2002; D.Ciucur, I.Gavrilă,
C.Popescu, Economie. Manual universitar, Ed.Economică, Bucureşti, 2001;
Daniela Gavrilă, Starea creşterii economice în România pe parcursul
tranziţiei, Tribuna economică, nr.51-52/2002.
*Până în anul 1998 inclusiv, metodologia de calcul a PIB a avut la bază
Sistemul European de conturi integrate (SEC)1979; din 1999 – metodologia
SEC,1995.
**Previziuni
Din analiza datelor prezentate, rezultă că în perioada celor 13 ani de
tranziţie, PIB real a înregistrat o tendinţă de ansamblu de reducere: cu 17,0%
în 2001 şi potrivit previziunilor cu 13,3% în 2002, faţă de 1989. Trebuie
subliniat că evoluţiile pozitive din anii 1993-1996 şi 2000-2002 nu au fost în
măsură să recupereze scăderile masive din ceilalţi ani ai perioadei cercetate.
Prin urmare, pornind de la definirea creşterii economice ca un fenomen de
87
sporire a PIB pe ansamblu şi pe locuitor, pe termen mediu – lung, ca tendinţă
dominantă se poate aprecia că aceasta nu a avut loc din anul 1990 până-n
prezent. Un alt argument în sprijinul acestei concluzii priveşte faptul că în
aceeaşi perioadă s-a redus şi PIB pe locuitor, în valută.7
PIB s-a redus de la 38,2 mld.USD în 1990 la 35,7 mld.USD în 2000,
deci cu circa 6,5% şi cu 11,78% faţă de cel din anul 1989. Pe locuitor,
reducerea PIB a fost de 2,3%, de la 1682,8 USD în 1990 la 1643,4USD în
2000 şi cu 8,25% faţă de 1989.8 Reducerea mai lentă a PIB real pe locuitor,
comparativ cu diminuarea PIB real total, se explică prin faptul că populaţia
totală s-a diminuat mai lent decât PIB real total.
Deşi în ultimii ani PIB real înregistrează ritmuri pozitive, ideea-concluzie
conform căreia după 1989 nu am avut de a face cu o creştere economică
propriu-zisă, ci, cel mult cu o „creştere care sărăceşte”, rămâne totuşi
valabilă, deoarece:
1. Aşa cum am menţionat deja, totalul creşterilor PIB real nu a
recuperat ansamblul scăderilor absolute ale acestuia;
2. Deşi în unii ani PIB real a crescut comparativ cu perioada
precedentă, în ansamblu, în fiecare an din perioada de după 1990, PIB real
a fost mai mic faţă de cel din 1989;
3. În perioada menţionată a avut loc reducerea absolută a populaţiei,
fapt ce constituie cea mai concludentă expresie sintetică a înrăutăţirii vizibile,
timp de peste un deceniu, a condiţiilor de muncă şi de viaţă ale populaţiei;
4. Cu toate evoluţiile pozitive ale PIB real din ultimii trei ani din ţara
noastră, evoluţia economiei nu a fost de natură să amelioreze condiţiile de
trai pentru cea mai mare parte a populaţiei;
5. Creşterile PIB s-au realizat în condiţiile menţinerii aproximativ, a
aceloraşi structuri de producţie şi de tehnologii, fapt ce a antrenat sporirea
enormă a importurilor de resurse, (mai ales energetice şi de produse
intermediare) care nu au fost niciodată acoperite prin exporturi.
6. „Creşterile PIB cu 7,15% în 1995 faţă de 1994 şi de 4% în 1996
faţă de 1995, s-au realizat nu prin forţe proprii ci prin importuri suplimentare,
care au însemnat creşterea dataoriei extrene a României.”9 Din analiza
datelor statistice rezultă că fiecare procent de creştere a PIB din 1995 faţă de
1994 a necesitat o creştere a datoriei externe a României de peste 188,25
mil.USD, iar fiecare procent de creştere a PIB din 1996 comparativ cu 1995 a
condus ala un spor al datoriei externe a României de 199,25 mil.USD.
Aceeaşi concluzie se desprinde şi din analiza datelor Planului
Naţional de Dezvoltare 2002-2005: “În deceniul trecut, declinul PIB a fost
semnificativ, nivelul PIB din 2000 reprezentând numai circa 82,9% din cel al
7
Daniela Gavrilă, Starea creşterii economice în România, Tribuna economică, nr.51-52/2002.
8
Raportul BNR 1999,p.128 şi calcule efectuate de Daniela Gavrilă în articolul Starea creşterii economice în
România pe parcursul tranziţiei, Tribuna economică, nr.51-52/2002.
9
Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.38.
88
anului 1990, ca urmare a reducerii volumului de activitate şi deci a valorii
adăugate brute din economie.”10
Întrucât PIB real din 1990 reprezenta 94,4% faţă de cel din 1989,
analiza evoluţiei PIB real cu baza 1990, reflectată în figura de mai jos, redă o
imagine îmbunătăţită a involuţiilor acestui indicator, comparativ cu datele
prezentate anterior.
Diminuarea produsului intern brut a fost determinată de scăderile
producţiei înregistrate în principalele ramuri ale economiei, concomitent cu
scăderea productivităţii muncii şi creşterea ponderii consumurilor
intermediare. Ritmul mediu anual de descreştere a PIB a fost de –1,9% în
perioada 1990 – 2000.

Figura 15.1.Evoluţia produsului intern brut în perioada 1990 - 2000

( 1990 = 100 )
%
100 93,4 87,7
100 87,1 79,4 80,6 83,8 89,8 83,5 81,6 82,9
80
60
40
20
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică

În legătură cu evoluţia principalilor indicatori macroeconomici rezultativi,
considerăm că o imagine concludentă oferă comparaţia evoluţiei PIB realizat
de ţara noastră cu dinamica aceluiaşi indicator înregistrată în ţări precum
Cehia, Polonia, Ungaria, Republica Slovenia, Republica Slovacă şi Bulgaria.
Începând cu anul 1990 şi până în anul 1995, acest indicator a înregistrat
evoluţii diferenţiate, în majoritatea ţărilor menţionate având loc o tendinţă de
scădere, înaintea macrostabilizării. Din anul 1995 şi până la sfârşitul lui
1999, reducerea substanţială a PIB a continuat mai ales în România, ţară în
care de altfel, nivelul PIB pe locuitor este şi foarte redus.
Cauzele reducerii PIB în ţara noastră sunt legate, desigur, atât de
dificultatea obiectivă a tranziţiei la economia de piaţă, cât şi, mai ales, de
erorile intervenite în desfăşurarea reformei economice. Pe fondul general al
involuţiei accentuate a PIB, industria, ca şi transporturile sau construcţiile şi-
au adus o contribuţie tot mai mică la realizarea PIB, ceea ce evidenţiază
faptul că volumul activităţii şi producţiei în aceste domenii s-a redus mai rapid
comparativ cu cel din alte ramuri. Deosebit de negativ este faptul că şi
agricultura a avut o pondere mai scăzută la realizarea PIB în anul 1999;
diminuarea contribuţiei agriculturii la crearea PIB a României a avut loc în
10
Guvernul României, Planul Naţional de Dezvoltare 20022005.
89
condiţiile creşterii producţiei agricole cu doar 5,6% în anul 1997 faţă de 1990
şi ale reducerii producţiei animale – în aceeaşi perioadă – cu 13%. Pornind
de la aceste realităţi, pentru perioada următoare se impune elaborarea şi
aplicarea unor măsuri energice în vederea conceperii unui asemenea
program de reformă care, prin privatizare şi restructurare, reale şi eficiente –
nu prin închiderea sau lichidarea societăţilor comerciale cu capital de stat - să
conducă la adevărata macrostabilizare, la relansarea economică şi obţinerea
unor niveluri superioare ale indicatorilor macroeconomici rezultativi.
Reducerea PIB în anul 1999 a fost determinată în primul rând de
diminuarea volumului general al activităţilor economice şi deci inclusiv a
valorii adăugate brute creată în economia naţională, cu excepţia agriculturii,
silviculturii, pisciculturii şi exploatării forestiere, unde aceasta a crescut cu
0,8%, creştere nesemnificativă dacă ţinem seama de faptul că ponderea
sectoarelor menţionate la formarea PIB este de doar 7%. Industria, care
rămâne principalul sector de activitate la formarea valorii adăugate brute şi a
PIB, cu o pondere de 33%, a scăzut cu 5,9%, iar în domeniul construcţiilor
VAB s-a redus cu 14%.
În ce priveşte utilizarea PIB în ultimul deceniu, consumul final al
gospodăriilor populaţiei a crescut, de la 65,0% în 1990 la 70,0% în anul 2000.
Consumul final al administraţiei publice şi private înregistrează niveluri mai
ridicate cu aproximativ 0,9% faţă de 1990. Tendinţa de creştere a acestui
consum din primii ani ai deceniului trecut s-a redus treptat, cheltuielile acestui
sector fiind în descreştere după anul 1995.

Figura 15.2. Structura produsului intern brut pe categorii de utilizare în

anii 1990 şi 2000

1990 2000
20,8% 16,4% 13,6%
14,2%

65.0%
Consumfinal al gospodariilor populatiei
Consumfinal al administratiei publice si private
Formarea bruta de capital fix, variatia stocurilor si exportul
net
70,0%
Consumfinal al gospodariilor populatiei
Consumfinal al administratiei publice si private
Formarea bruta de capital fix, variatia stocurilor si exportul
net

Sursa datelor: Institutul Naţional de Statistică

Ca urmare a creşterii consumului final, formarea brută de capital fix s-a

redus serios după 1990. În ultima perioadă, însă, ponderea acesteia a
90
început să crească, în anul 2000 fiind cu 5,5% mai mare faţă de anul 1999.
Consecinţa a fost că rata de investiţie, reprezentând raportul dintre
formarea brută de capital fix şi valoarea adăugată brută, a ajuns în anul 2000
la 20,7% faţă de 20,2% în anul 1999, fiind totuşi mult sub cea din 1996
(24,5%).
Trebuie subliniat faptul că România se confruntă cu fenomene
economice noi, specifice economiei de piaţă – inflaţia, fluctuaţia cursului de
schimb şi rata şomajului – fenomene cu efecte negative deosebite asupra
vieţii economico-sociale, influenţând perspectiva economisirii, a investiţiilor şi,
mai ales, a creşterii economice reale.
Aşa cum afirmă unii specialişti11, aceste evoluţii ar putea fi acceptate, în
contextul în care, fie nivelul de trai din ţara noastră s-ar fi menţinut pe o linie
pozitivă – şi aceasta ar fi constituit o explicaţie a sărăciei rezultatelor reformei
prin menţinerea unui nivel al costului vieţii acceptabil, care să asigure pacea
socială – fie că degradarea fără precedent a nivelului de trai al populaţiei ar fi
avut efecte dacă nu miraculoase, cel puţin sesizabile, în domeniul reaşezării
economiei Româneşti pe baze noi, care să dea posibilitatea revigorării
speranţei obţinerii unor rezultate superioare în perioada următoare.
În anumiţi ani au apărut firave urme de creştere economică: se menţin
totuşi importante decalaje de nivel al dezvoltării economice (sau de evoluţie a
productivităţii muncii), ceea ce explică situaţia de marginalizare în care se
găseşte economia României. Conform unor calcule,12 decalajul România –
U.E., din punct de vedere al PIB /locuitor a evoluat astfel: 1950 – 1:3,9; 1990
– 1:4,5; 2000 – 1:5,2.
„În mod sigur, această marginalizare se explică şi prin raţionamentele
unor cancelarii străine, dar trebuie să fim conştienţi şi de acele decalaje care
ne marginalizează sau izolează în mod logic şi natural.”13
Marginalizarea/automarginalizarea economiei româneşti constituie o
consecinţă „normală”, ţinând seama de faptul că restructurarea industriei
naţionale, conform legii avantajului comparativ, a condus la reducerea masivă
a producţiei tuturor subsistemelor industriale, la degradarea şi dezarticularea
generală a structurilor industriale. 14
Datele din tabelul de mai jos evidenţiază faptul că cele mai dramatice
scăderi ale producţiei şi exportului s-au înregistrat tocmai la acele ramuri
care au un rol vital în dezvoltarea modernă a întregului sistem economic:

11
C.Anghelache, România 2000, Ed.Economică, Bucureşti, 2000.
12
G.Dobre, Decalaje economice româno-vest-europene şi natura lor, Tribuna economică, nr.43 şi 44/2002.
13
Mircea Coşea, Elemente ale unei posibile strategii pe termen lung în dezvoltarea economică a României:
învăţământul dintr-o asemenea perspectivă, în vol.Restructurarea teoriei economice, Ed. Economică, Bucureşti,
1996, p.25.
14
Aurel Iancu menţionează că a atras atenţia încă din 1999 asupra necesităţii de a configura evoluţiile structurii
industriei româneşti, în primul rând pe baza legii avantajelor competitive, altfel vom asista la consecinţe dezastruoase
asupra economiei naţionale. Vezi A.Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002,
p.137.
91
cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, chimie fină, avioane,
tractoare, mijloace de automatizare, mecanică fină, etc.

Tabelul 15.3. Volumul producţiei unor bunuri industriale în anii

1997 şi 2000 comparativ cu nivelul maxim din trecut
Nivelul producţiei
Produsele
U.M. Absolut Relativ

Maxim în 1997 2000 Max/ Max/

trecut 1997 2000
1.Tractoare Buc. 75.000 11.000 5505 6,82 13,61
(1975)
2.Autocam.,autotrac., Buc. 35.018 1956 702 17,90 49,88
autobasculante (1970)
3.Coloranţi şi pigmenţi To 16.540 1000 262 16,54 63,13
organici (1980)
4.Antibiotice To 831 (1986) 4 - 207,75 -
5.Lacuri şi vopsele To 196 (1986) 38 34,5 5,16 5,68
6.Ţesături de bumbac Mil. 748 (1980) 173 143,7 4,32 5,21
şi tip bumbac Mp
7.Tesături din lână şi Mil. 137 (1986) 17 12,4 8,06 11,05
tip lână Mp
8.Oţel Mil.to 13,2 (1980) 6,7 4,7 1.97 2,81
9.Ciment Mil.to 15,6 (1980) 6,5 8,2 2,40 1,90
Sursa: Date preluate şi prelucrate din Anuarele Statistice ale
României 1991, 1998; Buletin Statistic de Industrie nr.12/2000.
Datele absolute dar mai ales cele relative pun în evidenţă căderea
masivă a producţiei industriale: comparativ cu volumul maxim înregistrat în
perioada de până în 1989, volumul producţiei de antibiotice era de 207 ori
mai mic în anul 1997, de 63 ori mai mic la coloranţi şi pigmenţi organici în
anul 2000; de 50 ori mai mic la autocamioane, autotractoare şi
autobasculante în anul 2000, etc. Reducerea masivă a producţiei industriale
a fost amplificată de faptul că industria, având un caracter foarte integrat,
capacităţile sale de producţie fiind interdependente, prin eliminarea taxelor
vamale şi pierderea unor importante pieţe interne şi externe, s-au prăbuşit
concomitent atât o serie de producători finali cât şi un număr foarte mare de
alte firme, participante la crearea produselor finale.
Pornind de la situaţia dezastruoasă a industriei româneşti, dacă ne
propunem ameliorarea locului ţării noastre în diviziunea internaţională a
muncii trebuie să vedem şi care sunt criteriile reale ale fundamentării şi
selectării industriilor strategice. În acest context, ţinând seama de nivelul şi
structura economiei naţionale dar şi de contextul internaţional, România nu-şi
poate propune (şi nici nu trebuie!) să promoveze politici protecţioniste, dar

92
nici nu poate asista neputincioasă la propria sa ruinare economică, de dragul
unor dogme sau a unei obedienţe rău înţeleasă.15
Dezvoltarea României în perioada de după 1990 se caracterizează prin
două particularităţi majore:
• economia este într-o creştere recuperatorie, ca urmare a
regresului, concretizat în scăderea PIB real, comparativ cu cel din
1989;
• economia se află în regim tranzitoriu, având în vedere procesele
de restructurare/ajustare.
Analiza evoluţiei situaţiei economiei în deceniul 1991-2000 a relevat
faptul că politicile de tipul „stop-go”, inflaţia ridicată şi macrodezechilibrele au
fost rezultatul inevitabil al restructurării ineficiente şi modeste, precum şi al
fragilităţii instituţionale din această perioadă. Dacă se vrea cu adevărat să se
relanseze economia, una din condiţiile esenţiale este realizarea unor reforme
profunde, în toate sectoarele şi în mod deosebit în industrie şi agricultură.
Creşterea competitivităţii industriei româneşti nu se poate realiza fără
costuri sociale: închiderea unor capacităţi de producţie sau chiar a unor
întreprinderi întregi, şomaj şi venituri reduse. Fără îndoială, după ce ani de-a
rândul s-a mimat reforma, răstimp în care condiţiile de viaţă s-au deteriorat
îngrijorător de mult, este foarte greu să mai ceri astăzi oamenilor să consimtă
la noi sacrificii. Dar, aşa cum arată experienţa tranziţiei în Europa de Est,
drumul de la sărăcie la prosperitate are nişte etape peste care nu poţi să sari,
deoarece este exclus să-ţi fie bine dacă nu elimini ceea ce îţi face rău.16
România a început tranziţia spre o economie de piaţă de pe o poziţie
dezavantajoasă, cu condiţii iniţiale semnificativ inferioare acelora din ţările
vecine din centrul Europei, ceea ce sugerează faptul că factorii de decizie au
avut la dispoziţie un spaţiu de manevră mai redus. Rezultatul a fost acela că
nu s-a putut identifica un drum clar către o economie de piaţă funcţională.
Experienţa României este un exemplu extrem de relevant pentru maniera în
care deficienţele structurale şi fragilitatea instituţională au condiţionat
stabilizarea macroeconomică în deceniul trecut.17
Evoluţia reală a economiei naţionale este strânsă în „chingile” unui cerc
vicios al perpetuării şi chiar adâncirii decalajelor de productivitate şi standard
de viaţă faţă de U.E.; tocmai de aceea direcţiile de acţiune şi obiectivul
fundamental al acestui deceniu îl constituie crearea unei economiii de piaţă
funcţionale, compatibile cu principiile, normele, mecanismele, instituţiile şi
politicile Uniunii.
În opinia noastră priorităţile actuale ale României sunt strâns legate de
îndeplinirea unuia din criteriile de bază stabilite la Copenhaga: crearea unei
15
Aurel Iancu, Liberalizare, integrare şi sistemul industrial, Ed.Expert, Bucureşti, 2002, p.18-19.
16
Gh.Cercelescu, Reformă cu înlocuitori, articol în Adevărul din 26martie 2001.
17
Daniel Dăianu, Structură, încordare şi dinamică macroeconomică în România, în volumul: Tranziţia economică în
România, Bucureşti, iunie 2001, p.25.
93
economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă concurenţei şi
forţelor de piaţă din interiorul Uniunii în perspectiva integrării.

Concepte cheie:

• Creştere economică; • Creştere economică

• Creştere economică zero;
• Creştere economică negativă;
• Dezvoltare economică;
• Progres economic;
• Evoluţie economică;
• Factorii creşterii economice;
• Creştere economică
extensivă;
intensivă;
• Dezvoltare durabilă;
• Modelarea creşterii
economice;
• Rata de creştere economică;
• Indicatorul dezvoltării
economiei umane;
• Strategia dezvoltării globale.

Probleme de reflecţie:

• Analizaţi comparativ conceptele: dezvoltare economică, creştere

economică, dezvoltare durabilă.
• Care sunt elementele definitorii ale dezvoltării durabile?
• Enumeraţi principalele componente ale strategiei dezvoltării
durabile în ţara noastră.
• Evidenţiaţi factorii comuni ai creşterii şi dezvoltării economico-
sociale durabile.
• În „Raportul asupra dezvoltării umane” elaborat de PNUD în anul
1996 sunt definite cici „tipuri negative” de creştere economică. Precizaţi,
pe baza analizei evoluţiei indicatorilor macroeconomici din perioada
1990-2002, dacă în România s-a realizat o creştere economică
„negativă” sau „progresivă”?
• Care este semnificaţia indicelui dezvoltării umane?

94