Cap 17

CAPITOLUL 17
17.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul

economic
17.2 Factorii şi tipurile creşterii economice
17.3 Modele de creştere economică
17.4 Criza natural-umană a dezvoltării contemporane
17.5 Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra

dezvoltării viitoare
17.6 Reforma în economia României, în contextul exigenţelor

dezvoltării umane-durabile
Pachet pedagogic
Teoria dezvoltării
TEORIA DEZVOLTĂRII
Problemele dezvoltării economico-sociale se interacţionează tot mai

puternic în timp şi spaţiu, în contextul creşterii rolului ansamblului asupra părţilor
sale componente. Intensificarea efectului de antrenare a progresului ştiinţifico-
tehnic în plan naţional relevă diminuarea importanţei relative a pieţelor
concurenţiale locale, crescând rolul pieţelor naţionale, regional-internaţionale şi
mondiale. O asemenea mutaţie reflectă şi globalizarea unor fenomene grave cum
sunt: sărăcia în mijlocul belşugului; degradarea mediului înconjurător; pierderea
încrederii în instituţii; extinderea necontrolată a urbanizării; nesiguranţa ocupării
unui loc de muncă; alienarea tineretului şi a unor valori tradiţionale; inflaţia;
şomajul etc. Ştiinţa economică este solicitată să includă tot mai mult în domeniul
său de studiu fenomenele şi procesele economice la scara macroeconomiei deschise
interdependenţilor pe care le generează globalizarea. Astfel se pun bazele unei noi
teorii economice a dezvoltării din perspectiva raţionalităţii, în condiţiile unor
resurse limitate şi a speranţei, bazată pe etica egalităţii şanselor generaţiilor care
coexistă şi se succed la viaţă 1 .
17.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul

economic
Analiza la nivelul macro a proceselor economice, simultan cu abordarea

lor dinamică, a conturat noi concepte, printre care şi cele de creştere şi dezvoltare
economică. Din multitudinea de noţiuni utilizate pentru a investiga procesele
macroeconomice, frecvenţa cea mai mare o au termenii de creştere, dezvoltare,
progres tehnic, evoluţia economică, ciclu economic etc. În ceea ce priveşte sensul
atribuit termenilor amintiţi, între diferiţi autori există deosebiri, mai mari sau mai
mici, dar şi anumite puncte de convergenţă, care fac ca noţiunile respective să aibă
caracter universal.
1
Ideile din acest capitol se regăsesc în Economia politică, Bucureşti, Editura Economică, 2000 şi în
Echilibrul înaintării, autori C. Popescu, D. Ciucur, M. Băbeanu, I. Popescu, Bucureşti, Editura
Eficient, 1998.
Teorie economică generală ● Macroeconomie
Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi

temporal. În timp, rezultatele macroeconomice pot înregistra, sub aspect cantitativ,
creşteri, stagnări şi chiar scăderi. Deci, creşterea economică nu trebuie înţeleasă ca
fiind un proces liniar.
Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă

a economiilor naţionale,a diferitelor supersisteme internaţional-mondiale, pe termen mediu
şi lung, dar care nu exclude oscilaţii conjuncturale, chiar şi regrese economice temporale.
Apreciem că o economie naţională, un supersistem, înregistrează o creştere economică când
se bazează pe existenţa tendinţei creşterii pozitive reale, în cadrul unui orizont de timp
corespunzător.
Utilizarea conceptelor de „creştere economică zero” şi de „creştere

economică negativă” corespunde unor raţiuni de politică economică şi nu unor
meditaţii teoretice.
„Creşterea economică zero”, menţionată pentru prima oară într-un raport către
Clubul de la Roma, intitulat „Limitele creşterii”, semnifică situaţia în care rezultatele
economice absolute şi populaţia totală sporesc în acelaşi timp, nivelul agregatelor pe
locuitor rămânând constant.
Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere este argumentată

de promotorii ei ca fiind singura reacţie socială normală faţă de caracterul tot mai
restrictiv al resurselor naturale şi de destabilizare tot mai pronunţată a echilibrului
ecologic. În consecinţă, societatea ar trebui să limiteze voluntar ritmul creşterii
economice. O astfel de opţiune este discutabilă. Dacă pentru ţările dezvoltate şi
puternic dezvoltate ea ar putea să pară acceptabilă, pentru ţările cu nivel economic
redus ar însemna menţinerea sau chiar accentuarea decalajelor lor în raport cu
acestea, cu consecinţe grave asupra dinamicii echilibrului înaintării comune,
sărăciei generale a indivizilor şi comunităţilor.
„Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază acea

situaţie în care, pentru un anumit timp, rezultatele macroeconomice pe locuitor au o
tendinţă de scădere, menţinându-se însă sub control o serie de corelaţii fundamentale de
echilibru, ceea ce presupune compromisuri rezonabile pe planul eficienţei economice şi al
bunăstării sociale.
„Creşterea economică negativă” exprimă intenţia de legitimare a unei

situaţii de fapt sau a unei perspective nefavorabile.
Teoria dezvoltării
Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de

timp şi într-un anumit spaţiu, în sporirea dimensiunilor agregatelor macroeconomice pe
locuitor, în strânsă legătură cu factorii lor determinanţi.
Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici

semnificativi pentru aprecierea dinamicii economice a unei ţări. Din multitudinea
acestor indicatori, o semnificaţie relevantă o au, produsul intern brut, produsul
naţional brut şi venitul naţional, în termeni reali, atât pe total, cât şi pe locuitor.
Înţelegerea conţinutului procesului creşterii economice necesită luarea în
considerare a următoarelor elemente:
a) creşterea economică este dependentă de dinamica macroeconomică,
determinată de factori specifici şi de dinamica demografică, determinată
de factori biologici şi sociali;
b) dinamica rezultatelor macroeconomice trebuie privită pe o perioadă
suficient de lungă, pentru a se delimita expansiunea conjuncturală pe
termen scurt din cadrul ciclului de afaceri, de creşterea economică
propriu-zisă, ce se manifestă ca tendinţă dominantă în cadrul unei
perioade mai mari de timp;
c) creşterea economică are în vedere rezultatele macroeconomice reale,
adică, cele nominale corecte cu mărimea deflatorului;
d) din punct de vedere cantitativ, expresia sintetică a creşterii economice
este ritmul sporului PNB sau PIB pe locuitor. Acest indicator prezintă
însă şi o serie de limite care ţin de faptul că el apare ca o valoare medie,
nefurnizând informaţii cu privire la distribuirea efectivă în timp şi spaţiu
a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei. În acest scop, se
apelează şi la alţi indicatori, mai relevanţi fiind durata timpului liber şi
speranţa medie de viaţă.
Factorul timp, variabilă a dezvoltării economice, implică relevarea a cel puţin

două aspecte referitoare la creşterea economică, prin care analiza acesteia se adânceşte, şi
anume: cât de lungă este perioada în care se realizează creşterea economică şi cum
evoluează indicatorii macroeconomici şi populaţia totală în cadrul orizontului de timp luat
în consideraţie.
Factorul de timp devine semnificativ atât din perspectiva luptei cu

raritatea resurselor, prin raţionalitatea alegerilor, cât şi al egalităţii şansei
generaţiilor, motivată de valoarea social-umană a speranţei.
Dacă variaţia sporului de produse şi servicii pe total şi/sau pe locuitor se

obţine pe termen scurt, atunci avem de a face fie cu o expansiune economică, fie cu
o recesiune economică. Abia când rezultatele macroeconomice pozitive se obţin pe
termen mediu-lung, ele se constituie într-un proces de creştere economică * .
Evoluţia pe termen lung a rezultatelor macroeconomice, sub influenţa
numeroşilor factori economici, politici, sociali, culturali, psihologici, naturali-
ecologici etc., imprimă economiei o mişcare ondulatorie, ciclică, în cadrul căreia,
succesiv, se manifestă perioade de avânt, criză, depresiune, înviorare, stagnare.
În concluzie, putem aprecia creşterea economică drept un proces ce desemnează

evoluţia pozitivă (ascendentă) realizată în medie pe termen lung, a economiei, tendinţa
generală de sporire (în termeni reali) a produsului naţional brut şi venitului naţional pe total
şi pe locuitor, care nu exclude însă, pe termen scurt, oscilaţii negative şi stagnări ale
acestora.
Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative

şi structurale ale evoluţiei economice, în corelaţie cu evoluţia demografică şi
problematica generală a omului, ca şi cu evoluţia echilibrului ecologic. Creşterea
economică pune accent pe latura cantitativă a dezvoltării economice, în special pe
producţia de bunuri şi servicii, pe când dezvoltarea economică se referă şi la
schimbări din economie asupra nivelului de trai, a modului de viaţă, de gândire şi
de comportament al oamenilor, asupra eficienţei utilizării resurselor economiei
naţionale şi asupra mecanismelor funcţionale ale sistemului economic.
Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de

transformare a structurilor din economie, a comportamentului sistemului economic, a
raportului dintre activităţile umane şi mediul înconjurător, din perspectiva compatibilităţii
raţionalităţii alegerilor cu siguranţa condiţiilor acestora asupra vieţii natural-umane.
Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.

În primul rând, dezvoltarea economică implică în sine creşterea
economică; nu există proces de dezvoltare economică fără o creştere a rezultatelor
macroeconomice pe termen lung. Pentru a se transforma însă în proces de
dezvoltare economică, creşterea trebuie să fie însoţită de transformări cantitativ-
structurale pozitive în economie, în modul de trai şi în calitatea vieţii oamenilor.
*
Din perspectiva egalităţii şanselor generaţiilor, orizontul de timp de apreciere a rezultatelor
macroeconomiei se suprapune pe perioada activă din speranţa medie de viaţă unde se manifestă
contribuţia la creştere şi se pun bazele economisirii şi acumulării pentru viitor.
Teoria dezvoltării
Relaţia creştere-dezvoltare economică este o relaţie mediată, de la parte spre întreg:

creştere economică-dezvoltare economică-progres economic-progres social.
În al doilea rând, dezvoltarea economică are o conotaţie istorică mai
amplă; ea surprinde procesul trecerii economiei unei societăţi umane date de la o
formă inferioară de evoluţie spre alta superioară, inclusiv numeroasele zigzaguri
temporare determinate de diferite conjuncturi istorice. Dezvoltarea economică, spre
deosebire de creşterea economică, desemnează şi noile raporturi tehnico-
economice, economico-sociale şi natural-umane ce apar în procesul creşterii.
În al treilea rând, dezvoltarea economică poate fi definită, într-un sens
mai restrâns, drept dezvoltarea factorilor de producţie, respectiv dezvoltarea
principalelor componente ale economiei în cadrul unui spaţiu naţional-statal, cum
ar fi: dezvoltarea infrastructurii materiale, asigurarea de condiţii optime la nivel
micro şi macroeconomic privind combinarea factorilor de producţie, valorificarea
avantajelor specializării şi cooperării dintre agenţii economici, dezvoltarea
fluxurilor economice stabile intersectoriale şi interregionale, îmbunătăţirea
coeziunii interne a spaţiului economic naţional, dezvoltarea şi calitatea activităţilor
comerciale (interne şi externe), financiar-bancare etc.
În al patrulea rând, noţiunea de dezvoltare economică se referă, cu
deosebire, la progresele realizate în raporturile dintre agenţii economici şi mediul
economic al acestora (micro, macro şi mondoeconomic), la structurile nu numai
tehnice, ci şi sociale şi culturale ale producţiei şi economiei în totalitatea sa. Acest
mod de a concepe dezvoltarea economică oferă posibilitatea teoriei şi practicii să
abordeze fenomenele de bază ale realităţii economice şi mijloacele de dinamizare
ale acesteia 2 , circumscrise noţiunii de progres economic şi social.
În esenţă, progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului

factorilor de producţie şi ale relaţiilor dintre viaţa economică, pentru a adapta economia
exigenţelor progresului social, fie într-o anumită etapă istorică şi într-o anumită ţară, fie pe
plan mondial. Totodată, progresul economic este un proces istoric de înaintare a unei
economii naţionale de la inferior la superior, care se manifestă, în special, prin sporirea
productivităţii muncii, sporirea nivelului absolut şi relativ al indicatorilor macroeconomici
(calculaţi pe locuitor), în condiţiile modernizării tuturor structurilor economiei naţionale
(tehnologică, sectorială, de ramură, zonală, comercială, financiar-bancară ş.a.).
Procesul esenţial ce structurează progresul economic îl constituie

dezvoltarea economică şi contribuţia acesteia la îmbunătăţirea condiţiei umane, a
2
Fr. Perroux, La lutte pour une autre développement fait progresser la penseé économique, în
„Le Monde”, 9 oct. 1979; Antonio Pesenti, Manuale di Economia Politica, Roma, Editura Riuniti,
1970, p. 230.
calităţii vieţii. Din acest punct de vedere, progresul economic este, în acelaşi timp,
progres social. Fr. Perroux considera în mod just că nici un progres nu ar merita să
fie numit economic dacă ar diminua şansele înfloririi fiinţei umane; invers, nici un
progres nu ar fi social dacă nu ar da fiecăruia mijloacele unui statut uman de viaţă 3 .
Interdependenţa indestructibilă dintre creşterea şi dezvoltarea economică,
manifestată prin efectele reciproce de acumulare şi antrenare, face ca cele două
procese să aibă unele caracteristici comune:
a) sunt rezultatul dezvoltării generale a societăţii la un moment dat, dar şi
condiţia unei noi dezvoltări sociale;
b) au ca scop punerea în mişcare a mecanismelor şi pârghiilor prin care se
îmbunătăţesc starea de ansamblu şi structurile economiei naţionale;
c) sunt, simultan, variabile endogene şi exogene ale sistemului economic;
d) au aceeaşi finalitate – ameliorarea condiţiei umane, a nivelului de trai şi
a calităţii vieţii oamenilor.
Punctele de convergenţă a proceselor economice de creştere şi dezvoltare, ca

aspecte esenţiale ale progresului economico-social, au condus, în teoria economică, la mai
multe tendinţe.
Prima tendinţă a fost aceea de a acorda o semnificaţie identică, de a pune

semnul egalităţii între dezvoltare şi creşterea economică 4 .
A doua tendinţă a identificat creşterea cu dezvoltarea economică, iar,
uneori, pe amândouă, cu progresul economic 5 .
Cea de a treia tendinţă consideră sporirea globală a indicatorilor
macroeconomici, pe fondul transformărilor de structură din economia naţională, ca
fiind specifică pentru creşterea economică iar progresul economic, o creştere
3
Fr. Perroux, L'économie du XX-ème siècle, Paris, PUF, 1969, p. 499.
4
Pierre Maillet, La croissance economique, Paris, PUF, 1976, p. 18; Aron Raymond, Dixhuit leçons
sur la société industrielle, Gallimard, Paris, 1962, p. 163; Mactaux Serge, La croissance et
systèmes économiques, Socodel, Paris, 1972, p. 6.
5
Arthur Lewis, laureat al premiului Nobel, în lucrarea Teoria creşterii economice susţine că obiectul
esenţial al acestei cărţi este creşterea produsului pe locuitor (Lewis Arthur, Le théorie de la
croissance économique, Paris, Payot, 1963, p. 13). Colin Clark foloseşte termenul de progres
economic în sensul în care economiştii occidentali îl folosesc pe cel de dezvoltare (Clark Colin, Les
conditions du progrès économique, Paris, 1960, p. 4-16). Pentru Jean Fourastié, progresul
economic constă în creşterea produsului, fie global, fie pe locuitor, iar progresul social, într-o
creştere considerabilă a sectorului terţiar (Fourastié Jean, Le grand éspoir du XX-ème siécle, PUF
Paris, 1968, p. 20). W.W. Rostow identifică progresul economic şi social cu creşterea şi dezvoltarea
economică în Les étapes de croissance économique, PUF, Paris, 1963, p. 91.
Teoria dezvoltării
continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creştere a resurselor

disponibile mai mult decât proporţional faţă de populaţie 6 .
A patra tendinţă asimilează creşterea economică cu sporirea venitului
naţional, ca o creştere durabilă, susţinută, în timpul uneia sau mai multor perioade
lungi, spre deosebire de expansiunea economică, în calitatea ei de fenomen pe
termen scurt. Dezvoltarea economică, în această optică, se manifestă ca un
ansamblu de schimbări în structurile sociale şi mentale, care generează o relaţie de
antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, prin care se asigură
creşterea cumulativă şi durabilă a produsului naţional global, împlinirea omului şi a
societăţii în ansamblu. Creşterea şi dezvoltarea economică apar astfel a fi nu numai
diferite, ci şi interdependente: creşterea operează prin schimbări structurale, iar
dezvoltarea uşurează şi determină creşterea, o susţine şi o înglobează.
Disimularea realităţii sociale prin reprezentări macroeconomice şi termeni
macrofinanciari riscă să piardă din vedere dimensiunea social-umană a creşterii şi
dezvoltării. Creşterea economică, considerată cheia progresului, nu poate fi privită
ca fiind ruptă de contextul finalităţii ei umane, de interrelaţia creştere-dezvoltare-
progres. Acest vector pune în relief faptul că economia nu constituie un scop în
sine, ci, în primul rând, un mijloc. Atunci când se analizează creşterea economică
cuplată cu dezvoltarea economică apar nu numai ca surse de profit şi alte avantaje
băneşti, ci şi mijloc al împlinirii fiinţei umane, conform binomului „omul-scop”,
„economia-mijloc”.
Creşterea economică, ca proces macroeconomic, nu surprinde în esenţă
modificările calitative din fizionomia şi structura economiei naţionale, din nivelul
de trai, aspecte ce sunt puse în evidenţă prin conceptul de dezvoltare economică.
În concluzie, dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul

transformărilor pozitive, cantitative şi calitative ce survin în structurile economico-sociale
şi ştiinţifico-tehnice, în mecanismele economice, precum şi în modul de gândire şi în
comportamentul oamenilor.
Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul

creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea economică şi dezvoltarea
economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune
şi o creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o
dezvoltare economică. Reprezintă dezvoltare economică numai acea creştere
economică, care antrenează o modificare structural-calitativă în economia
6
R. Barre, Économie politique, Paris, PUF, 1963, p. 91.
naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea este un concept

economic, dezvoltarea prezintă interferenţe interdisciplinare, situându-se în zona de
contact a economicului cu socialul, politicul, culturalul, ecologicul, fiind un
concept macrosocial plurivalent.
Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei

lărgite. Deosebirea esenţială dintre aceste procese constă în aceea că reproducţia lărgită
evidenţiază doar reluarea acestuia pe o scară mai mare, prin acumularea de capital tehnic şi
uman, în timp ce creşterea economică relevă şi factorii utilizaţi în acest scop, combinarea şi
substituirea factorilor de producţie.
Din analiza conţinutului creşterii economice şi a interferenţelor ei cu alte procese
economico-sociale rezultă specificitatea conceptului de creştere economică, problematica
sa teoretică şi aplicativă relativ omogenă în cadrul teoriei economice generale.
Afirmarea tot mai pregnantă a teoriei creşterii economice în ultimele

decenii evidenţiază o serie de particularităţi care îi definesc identitatea în cadrul
teoriei economice normative: reuneşte un set de constante cu un pronunţat caracter
aplicativ, fiind o componentă a economiei politice, care se caracterizează prin
operaţionalitate; reprezintă un grad ridicat de formalizare şi cuantificare a
obiectului său de studiu, bazat pe un sistem de indicatori economici sintetici şi
modele specifice; îmbină achiziţiile teoretice şi aplicative ale mai multor discipline:
economie, matematică, cibernetică, statistică, teoria generală a sistemelor,
situându-se la frontiera de contact interdisciplinar al economiei politice cu alte
discipline din interiorul sistemului ştiinţelor economice şi din afara acestuia.
Urmând tendinţa generală de evoluţie a ştiinţei economice către un grad
sporit de operaţionalitate şi pragmatism, teoria creşterii economice evoluează
către o teorie a previzionării şi reglării procesului creşterii economice, cu rol
de analiză şi fundamentare a deciziilor macroeconomice privitoare la procesul de
creştere.
În acest context, în etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă

unele caracteristici.
O primă caracteristică se referă la faptul că se desfăşoară pe baza unui

amplu proces de formare a unui nou mod tehnic de producţie, pe care ne permit să-
l denumim „modul informatic de producţie”. Prin folosirea unor tehnici şi tehnologii
specifice ce poartă amprenta informatizării, noul mod tehnic de producţie va asigura
obţinerea de producţii mari prin preluarea din mediul natural a acelor resurse cu
caracter nepoluant ce sunt reproduse pe scară largă şi impulsionează creşterea
economică. A doua caracteristică accentuează un tip de creştere preponderent
Teoria dezvoltării
intensiv, laturile calitative ale factorilor de producţie şi, în primul rând, ale
neofactorilor, contribuind hotărâtor la susţinerea creşterii economice. Cea de a treia
trăsătură dezvoltă legătură intrinsecă cu finalitatea socială, cu calitatea vieţii. Pe
baza accentuării procesului creşterii economice se asigură sporirea veniturilor tuturor
categoriilor de populaţie, sporeşte consumul de bunuri materiale şi servicii pe
locuitor, sunt rezolvate, în proporţie crescândă, problemele privind securitatea socială
a acelei părţi a populaţiei care trăieşte într-o situaţie dezavantajată – şomeri,
pensionari, bătrâni, orfani, handicapaţi etc. De asemenea, în al patrulea rând,
creşterea economică a ţărilor cu economie modernă se caracterizează prin formarea
unui nou mod de gândire economică şi a unui comportament propriu integrării
individului în exigenţele economiei cu piaţă concurenţială.
În strânsă legătură cu noua economie, cu noua dezvoltare, temeliea noului
progres economic şi social-uman, ce se anticipează a se realiza în secolul
al XXI-lea, se află sub influenţa noii complexităţi ce defineşte neofactorii vieţii,
magistralele globalizării, politicile şi strategiile comune ale luptei cu
externalităţile negative ale evoluţiei la scară mondială – sărăcia durabilă, poluarea
în creştere, înarmările dominaţiei şi teritoriul – în încercarea de a instituţionaliza
noul cadru internaţional – global, care să exprime noile valori ale evoluţiei viitoare
– raţionalitatea şi speranţa – în numele cărora să se proiecteze un nou viitor pentru
interacţiunea om-societate-mediu. După D. Lasch, în cartea Paradisul pe pământ,
(1991), momentul actual se caracterizează printr-o schimbare de interese îndreptată
către o „nouă” dezvoltare caracterizată de conceptele „limitei” şi „speranţei”, de
conştiinţa iluziilor ce izvorăsc din credinţa în „progres”, din încrederea în
posibilitatea unei guvernări mai bune, în situaţii concrete, particulare.
17.2 Factorii şi tipurile creşterii economice
Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa lor, forma concretă pe

care o îmbracă condiţiile (premisele) creşterii economice în viaţa economică reală a
unei ţări, a economiei în ansamblu.
Condiţiile creşterii economice desemnează ansamblul elementelor de
ordin natural-material, uman, social-politic, economic, tehnico-ştiinţific, ecologic
etc. care, prin însăşi consistenţa lor, permit şi, în anumite situaţii, favorizează
procesele de creştere economică într-o ţară. Ele mai pot fi denumite premise ale
creşterii economice, deoarece îndeplinesc rolul de cadru general, indispensabil
declanşării şi susţinerii oricărei activităţi economice.
În cadrul condiţiilor (premiselor) creşterii economice într-o ţară includem:

condiţia umană, condiţia natural-materială şi ecologică, condiţia politică, condiţia
educaţională, condiţia economică, condiţia tehnico-ştiinţifică etc.
Transformarea condiţiilor economice în factori ai creşterii economice
este rezultatul unui proces complex, bazat pe filtrul raţiunii şi voinţei umane,
ce încorporează educaţia şi experienţa de viaţă a generaţiilor care coexistă şi se
succed într-un anumit mediu natural şi social, aflate în permanenţă sub dictatul
limitării mijloacelor pentru atingerea ţelurilor, dinainte stabilite. Produsele de
transformare a condiţiilor în factori ai creşterii au loc în cadrul societăţii.
Totalitatea factorilor ce intervin în funcţionarea economiei naţionale şi care
se manifestă prin rezultatele macroeconomice sunt implicaţi, direct sau mediat, în
procesul creşterii economice.
Aceşti factori trebuie explicaţi într-o viziune globală deoarece influenţele lor sunt
extrem de complexe, conjugate şi contradictorii şi, de aceea, sunt dificil de departajat. Dar o
astfel de împrejurare nu exclude o anumită ierarhizare a influenţei lor asupra procesului
creşterii economice, unii dintre ei având o acţiune directă şi un caracter prioritar şi decisiv,
alţii mediată de primii etc.
În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă asupra creşterii

economice se înscriu factorii de producţie, cum sunt: factorul uman (resursele
de muncă), factorul material (resursele naturale şi echipamentele de producţie
acumulate), factorul informaţional-tehnologic şi factorul instituţional.
Complexitatea internă a sistemului economic naţional şi situarea sa într-un
ambient socio-economic-ecologic generează influenţe complementare factorilor de
producţie, considerate factori cu acţiune mediată. În principal, în această
categorie se includ: rata investiţiilor, cheltuielile de cercetare-dezvoltare; politicile
financiară, monetară, bugetară şi fiscală statale; capacitatea de absorbţie a pieţei
interne; schimburile internaţionale, politica ecologică etc.
Factorii creşterii economice au un mod specific de acţiune, în raport cu
importanţa lor prioritară şi de caracterul acţiunii lor – direct sau mediat. Fiecare
factor al creşterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ,
calitativ şi structural.
Dimensiunea cantitativă se referă la volumul global al fiecărui factor.
Aportul specific acestei dimensiuni a factorilor de creştere economică este de
natură pur extensivă şi se produce prin mobilizarea şi utilizarea, de la o perioadă
la alta, a unui volum sporit de elemente, presupunând constant randamentul lor.
Teoria dezvoltării
Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de

creştere economică, inclusiv a cadrului instituţional care îşi pune amprenta pe
funcţionalitatea vieţii economice în ansamblul ei. Aportul specific acestei
dimensiuni a factorilor la creşterea economică este de natură pur intensivă şi
rezultă prin ridicarea, de la o perioadă la alta, a nivelului randamentelor respective,
subsumate sporirii eficienţei economice generale a activităţii productive.
Dimensiunea structurală potenţează contribuţia de ordin cantitativ-
calitativ în funcţie de proporţiile în care se combină diferitele categorii de factori şi
în care acestea se repartizează pe destinaţii de utilizare (ramuri economice, grup de
produse din cadrul acestora etc.). Drept urmare, aportul dimensiunilor cantitative şi
calitative ale factorilor creşterii economice depinde de intensitatea acţiunii
acestora, dar şi de modificarea ponderii lor în structura sistemului economic
naţional. Rezultă că influenţele structurale pot fi, în raport cu rezultatele creşterii
economice, favorabile sau nefavorabile, cu caracter extensiv sau intensiv.
În cazul unui anumit factor, există o interacţiune compensatoare între
latura cantitativă şi cea calitativă, mediată de latura structurală. Astfel, deficitul
cantitativ al unui factor poate fi compensat printr-o îmbunătăţire a eficienţei
utilizării lui. Aceasta este, de fapt, şi logica raţionalităţii combinării şi substituirii
factorilor de creştere economică.
Factorul uman intervine în procesele de creştere economică direct sau indirect,

prin dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative, în funcţie de gradul de
dezvoltare a raportului om-natură-societate din fiecare domeniu al vieţii economice.
Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizează în volumul de

muncă prestată de populaţia ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă. Acţiunea
factorului uman în procesul creşterii economice ţine de dinamica ocupării
populaţiei disponibile. Creşterea numărului de locuri de muncă se asociază cu
creşterea economică, deşi specialiştii au păreri diferenţiate privind natura şi sensul
acestei dependenţe. Teoretic, sporirea ratei ocupării prin crearea de noi locuri de
muncă stimulează creşterea economică. Totuşi, există şi opinii care consideră că,
de fapt, extinderea ocupării este mai degrabă o consecinţă decât o premisă a
procesului de creştere, care s-ar datora efectului de antrenare pe care sporirea PNB
ar avea-o asupra fondurilor destinate investiţiilor.
Sub aspect calitativ, acţiunea factorului uman în procesul creşterii
economice se exprimă prin calitatea acestuia, dependentă, în principal, de capitalul
uman şi motivaţia în muncă şi prin productivitatea muncii, influenţată de
înzestrarea tehnică, tehnologică şi informatică a muncii. Asemenea evoluţii sunt, în
general, subsumate ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influenţa

procesului tehnic, a motivaţiei în muncă şi a cadrului instituţional-organizat.
Importanţa acestei dimensiuni decurge din existenţa, la nivelul ei, a unor rezerve
teoretice nelimitate, ce pot fi mobilizate prin decizii adecvate, parţial fără eforturi
investiţionale.
Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este

relevată de conceptul de „capital uman” (natural-spiritual) ce sintetizează la nivelul
individului uman zestrea naturală primită, cei „şapte ani de acasă” (zestrea familială),
educaţia pe sensul vieţii primită instituţional şi experienţa de viaţă (practică)
dobândită ca adult, elemente ce se conjugă aplicat în desfăşurarea unei activităţi sociale.
Dimensiunea structurală se referă, în cazul factorului uman, la structurile

specifice ocupării, respectiv pieţei muncii. În fiecare sistem economic naţional
există o ierarhizare a sectoarelor, ramurilor, industriilor sau grupelor de activităţi,
atât în funcţie de numărul personalului ocupat, cât şi de productivitatea şi calitatea
specifice muncii în domeniul respectiv. Între ramuri, industrii, sectoare, firme, au
loc transferuri de personal care decurg din anumite tendinţe ale pieţei muncii şi
care influenţează aportul factorului uman de creşterea economică. Un rol important
în declanşarea acestor procese revine, pe termen mediu şi lung, tendinţelor
tehnico-ştiinţifice reflectate de sistemul de învăţământ şi de cererea de locuri de
muncă pentru ramuri şi firme situate pe poziţii tehnologice avansate. Aici intervin
şi orientarea investiţiilor de dezvoltare, ca şi interesul întreprinzătorilor de a-şi
plasa capitalul în domenii preferate pentru şansele de competitivitate pe care le
oferă.
Caracterul relativ limitat al factorului uman – ca factor al creşterii
economice – impune accentuarea mobilităţii dimensiunilor structurale şi calitative
cu care acesta se manifestă în viaţa economică.
Factorul uman acţionează în procesele de creştere economică cu toate
dimensiunile sale cantitative, structurale şi calitative. Pe măsură ce domeniile
ocupării sunt direct influenţate de progresele cunoaşterii şi experienţei practice,
dimensiunile structural-calitative sunt elemente de referinţă în susţinerea creşterii
economice.
Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resurse naturale

atrase în producţie şi de echipamentul de producţie acumulat, care, prin combinarea şi
funcţionarea lor, devin capital tehnic real.
Teoria dezvoltării
Complementaritatea acestor două elemente, rezultată din forma lor

materială şi caracterul lor stocabil şi din plasarea în anumite raporturi comune cu
factorul uman, justifică luarea în considerare a acestor resurse, eterogene ca natură,
sub forma unui factor omogen şi de sine stătător al creşterii economice.
Dimensiunea cantitativă a factorului material se prezintă sub forma
volumului de capital tehnic real în exploatare, a stocului de bunuri de capital
alocate pentru investiţii într-o perioadă dată (echipament de producţie, materii
prime, energie etc.). Mobilizarea în procesul creşterii economic are loc prin
formarea de fluxuri de resurse materiale cu destinaţie productivă, a căror
amplificare, la un nivel dat de randament al utilizării, conduce la o producţie
sporită. Asemenea fluxuri iau naştere, de regulă, prin procese investiţionale, având
ca rezultat lărgirea capacităţilor de producţie, a cumulării de capital tehnic real la
nivelul agenţilor, industriilor, ramurilor şi ansamblului sistemului economic.
Caracterul potenţial restrictiv al acestei dimensiuni a factorului material
decurge din limitarea fondurilor de investiţii, din capacitatea de absorbţie a pieţei,
precum şi din criteriile tehnologice şi economice de combinare a factorului
material cu cel uman, din interiorul întreprinzătorilor de a obţine economii de
scară. În plus, o serie de restricţii decurg din caracterul epuizabil al unor resurse
naturale, din limitele regenerării altora, din caracterul ciclic al reînnoirii capitalului
tehnic fix, al cărui ritm nu poate fi forţat. Uzura fizică a capitalului tehnic fix
afectează dimensiunea cantitativă a factorului material, punând-o în legătură cu
formarea brută a capitalului tehnic.
Dimensiunea calitativă, prin care factorul material susţine procesul
creşterii economice, este sintetizată prin productivitatea capitalului tehnic real.
Nivelul potenţial al acestui randament depinde de caracteristicile tehnologiei care
pun în valoare resursele materiale. Dar valorile sale reale sunt condiţionate de
armonizarea cu caracteristicile factorului uman, de funcţionalitatea globală a
sistemelor de producţie. Spre deosebire de capitalul uman, dimensiunea calitativă a
factorului material nu are, în timp, un comportament cumulativ şi poate fluctua sub
influenţe multiple de ordin tehnologic, informatic, economic, social-uman,
instituţional-organizaţional etc. Reglarea acestor parametri calitativi este dificilă
din cauza eterogenităţii resurselor şi varietăţii condiţiilor de utilizare, precum şi
datorită faptului că deciziile ce le pot afecta funcţionarea depind de exploatarea de
către un personal mai calificat, de reorganizarea fluxurilor de funcţionare, de
investiţiile de retehnologizare, de schimbarea structurii producţiei etc.
Dimensiunea structurală a factorului material evidenţiază şi ea
eterogenitatea resurselor aferente acestui factor. Structurile materiale ale producţiei
se referă la repartizarea teritorială şi pe ramuri a resurselor de capital tehnic real,

mijlocită de piaţa bunurilor de capital la proporţia categoriilor de capital tehnic fix
şi tehnic circulant. Resursele de materii prime, materiale şi energie, spre deosebire
de echipamentul de producţie, au o gamă de utilizări alternative, care le poate plasa
în mod diferit în variate configuraţii structurale. Cererea pieţei şi tendinţele
tehnologice, ambele influenţate de concurenţă, intervin în reglarea alocării
dinamice a resurselor de materii prime pe ramuri, industrii, activităţi şi agenţi
economici.
În general, bunurile economice, în faza de lansare şi ascensiune pe piaţă,
concentrează cantităţi relativ mai mari de capital tehnic real, comparativ cu cele
aflate în fazele de maturitate sau declin, care conţin deja premisele viitoarelor
restructurări ale producţiei şi ale utilizării resurselor.
Factorul informaţional, tehnologic este un factor esenţial al creşterii economice

în contextul progresului tehnic. El are caracter preponderent de neofactor de producţie.
Potrivit acţiunii legii dezvoltării factorilor de producţie, în strânsă legătură

cu progresul ştiinţei şi tehnicii, sporeşte considerabil rolul laturilor calitative ale
acestora, ajungându-se la intensificarea acţiunii neofactorilor de producţie, în
creşterea economică, cum ar fi: informaţiile ştiinţifice, tehnologiile informatice,
inovaţiile, managementul afacerilor ş.a.
Sectoarele care generează cu prioritate accentuarea rolului factorului
informaţional-tehnologic stimulând dezvoltarea economică sunt: electronica,
informatica, telematica, robotica, biotehnologiile etc.
Analiza unor astfel de aspecte porneşte de la esenţa progresului tehnic ca
proces permanent de transformare radicală a dimensiunilor cu care intervin
factorii clasici ai creşterii economice, în direcţia accelerării vitezei cu care sunt
utilizaţi spaţiul şi timpul în lumea afacerilor.
Progresul tehnic este o componentă a progresului social, semnificând, de
fapt, „progresul în om” şi ameliorarea mediului economic creat de acesta, aflat sub
dictatul limitării mijloacelor şi sub riscurile incertitudinilor.
Factorul instituţional-organizaţional conturează ansamblul de norme şi
reguli ce asigură funcţionarea normală a organizaţiilor din lumea afacerilor în
concordanţă cu cadrul legal adoptat democratic, cu exigenţele afacerilor. Acest
factor al creşterii economice capătă o importanţă deosebită mai ales în sistemele
economice unde complexitatea interdependenţelor, pe lanţul intrărilor,
transformării, ieşirilor, creşte puternic, în plan orizontal şi vertical.
Teoria dezvoltării
În esenţă, factorul instituţional-organizaţional caracterizează substanţa

mediului în care se manifestă componentele agenţilor economici, într-un cadru
instituţional-organizaţional adecvat funcţionării normale a vieţii economice, prin
manifestarea unor componente legale, cu caracter etic ale agenţilor economici din
lumea afacerilor.
Acţiunea conjugată a factorilor de creştere economică pune în evidenţă
anumite posibilităţi de combinare a diferitelor laturi ale acestor factori, în variante
care se definesc drept tipuri de creştere economică.
Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică: extensiv şi
intensiv. Principial, aceste tipuri se diferenţiază în funcţie de contribuţia relativă pe
care laturile de aceeaşi natură ale factorilor direcţi o aduc la obţinerea sporului PIB
(PNB) pe locuitor, într-o perioadă dată. Stabilirea tipului de creştere înregistrat de o
anumită economie, pe un anumit interval de timp, presupune deci descompunerea
pe factori de influenţă a sporului total ai PIB şi PNB, pe locuitor.
Tipul extensiv al creşterii economice corespunde unei contribuţii
majoritare a laturilor cantitative ale factorilor direcţi la formarea sporului PNB
şi/sau PIB pe locuitor.
Un asemenea tip caracterizează ţările care, în trecut sau în prezent,
înregistrează un nivel economic relativ mai scăzut, incapabil să asigure satisfacerea
cererii agregate a pieţei şi să valorifice superior, într-o structură complexă,
resursele naţionale. Creşterea extensivă mizează prioritar pe acumulări susţinute,
pe un amplu efort investiţional realizat prin atragerea de capital din surse interne
sau externe (import, credite, asistenţă). Alte condiţionări decurg din limitarea
numărului populaţiei disponibile şi din inerţia sistemului economic, care mecesită
un efort ridicat de susţinere a creşterii. În acelaşi timp, sistemul economic aflat în
creştere extensivă nu este capabil, decât treptat, pe termen lung, să mobilizeze
laturile intensive ale acţiunii resurselor cu care este înzestrat.
Crearea şi utilizarea potenţialului propriu de inovare tehnologică este
crucială, deoarece creşterea extensivă poate fi susţinută doar un timp limitat, din
cauza caracterului epuizabil şi greu regenerabil sau greu substituibil al resurselor
cu care operează. Creşterea economică de tip extensiv determină, în principal,
crearea aparatului tehnic ca suport pentru acumularea prealabilă a unei anumite
infrastructuri productive, care să o susţină şi să favorizeze propagarea efectelor
calitative pe termen lung într-un sistem economic mai integrat sub aspectul
complexităţii competitive.
Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o

structură diversificată, capabilă de a genera şi absorbi progres tehnic şi aflate într-un
echilibru deja consolidat al cererii cu oferta de bunuri materiale şi servicii. În asemenea
condiţii activează mecanisme economice create prin politici adecvate pentru antrenarea
resurselor din latura lor calitativă, care pot să contribuie majoritar la obţinerea sporului de
rezultate macroeconomice pe locuitor.
Creşterea intensivă este, în mult mai mare măsură, capabilă să se

autoîntreţină şi să se autoaccelereze prin efectele de conexiune inversă pozitivă.
Sistemele aflate în acest tip de creştere beneficiază, în general, de toate formele
impactului favorabil al inovării; societatea informaţională contemporană
beneficiază şi de efectele noilor tehnologii ale informaţiei, calculatoarelor şi
telecomunicaţiilor.
Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre

ele se situează tipul intermediar, în care laturile cantitative, respectiv cele calitative, au
contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de rezultate macroeconomice.
Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe perioadă

mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de factorii interni, dar şi de conjunctura
mondială (vezi figura 17.1).
17.3 Modele de creştere economică
Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de

modele economico-matematice, fie în scop teoretic, de descriere şi explicare, fie în
scop pragmatic, de previzionare şi dirijare a procesului creşterii economice.
Modelele de creştere economică sunt, prin excelenţă, reprezentative pentru
valenţele multiple ale aplicării metodei modelării în ştiinţa şi practica economică.
Ele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi

parametri specifici, a relaţiilor dintre factorii şi rezultatele procesului de creştere
economică, punând în evidenţă mecanismele, intensitatea şi tendinţele acestuia.
Figura 17.1
Elementele definitorii pentru caracterizarea modelelor de creştere

economică sunt următoarele:
a) modele macroeconomice, acoperind ansamblul spaţiului economic naţional.
În acest sens, se remarcă faptul că această clasă de modele operează cu
indicatori macroeconomici de efort şi de rezultate şi, de asemenea, reflectă
structura şi funcţionalitatea de ansamblu a sistemului economic;
b) modelele de dinamică economică, reflectând modificarea în timp a
valorilor diverşilor parametri specifici creşterii economiei, precum şi a
corelaţiilor dintre ei. Esenţial pentru caracterul dinamic al modelelor de
creştere este conceptul de traiectorie de creştere economică, semnificând
o succesiune de stări, efectiv atinse sau previzibile, în desfăşurarea
procesului de creştere pe un anumit orizont de timp. Modelele
respective permit deci construirea şi analiza de traiectorii de creştere în
raport cu diferite ipoteze şi opţiuni.
Datorită complexităţii sale deosebite, procesul de creştere economică este

dificil de reprezentat printr-un simplu model, chiar foarte agregat. Orice asemenea
model cunoscut până în prezent, fiind rezultatul unei abordări simplificatoare şi
confruntându-se totodată cu limitele inerente ale gradului de formalizare, face
abstracţie de o serie de factori şi corelaţii, uneori chiar esenţiale.
De aceea, apare cu atât mai justificat, cel puţin din punct de vedere practic,
să se opereze cu un sistem de modele integrate, capabile să ofere o reprezentare
corespunzătoare a creşterii economice.
Ca şi pentru oricare alte modele economico-matematice, viabilitatea celor
care se referă la procesul creşterii economiei trebuie să fie analizată în raport cu
înfăptuirea cumulativă a unui set de condiţii: să fie izomorfe cu sistemul real pe
care îl reprezintă, în sensul de a cuprinde în mod adecvat, veridic, esenţa acestuia
referitoare la conţinut, structură şi funcţionalitate; să fie operaţionale, în sensul de a
face apel la indicatorii uzuali în practica statisticii şi previzionării, şi putând fi
determinaţi în mod curent şi interpretaţi univoc de utilizatorii modelelor; să fie
calculabile, în sensul de a fi prevăzute cu algoritm de determinare a variabilelor
numerice ale expresiilor diverselor funcţii şi parametri prin metode tradiţionale sau
prin calculatorul electronic. Pe această bază, modele pot fi folosite pentru a genera
variante de traiectorii de creştere sau pentru a testa diverse ipoteze.
În contextul economiilor de piaţă, modelele de creştere economică, chiar şi
atunci când sunt folosite în scopuri previzionale, au un caracter descriptiv, fiind
deci utilizabile pentru simulare. Utilizările în scop de optimizare sunt asociate
modelelor de creştere proprii unor economii de comandă, unde are sens o funcţie
Teoria dezvoltării
scop unică la nivelul sistemului economic şi care conferă modelului caracter

normativ. Această diferenţă de principiu corespunde modelului real în care se
declanşează şi susţine creşterea în fiecare dintre cele două tipuri de sisteme
economice: în economia cu piaţă concurenţială – prin comportamente specifice ale
agenţilor economici autonomi în mediu competitiv, stimulată de politici adecvate
ale statului; în economia de comandă – prin decizii administrative care se aplică
economiei naţionale, gestionate similar unei mari întreprinderi.
Din punct de vedere al gradului de agregare, modelele de creştere
economică pot fi monosectoriale sau multisectoriale. Modelele monosectoriale nu
diferenţiază pe ramuri economice intrările şi rezultatele, abstractizarea fiind mai
înaltă. La rândul lor, indicatorii de efort şi rezultatele iau, în acest caz, expresia cea
mai agregată, iar combinarea dintre factori este considerată a fi de aceeaşi natură pe
ansamblul economiei. Modelele multisectoriale diferenţiază pe ramuri atât funcţii
de transformare a factorilor de creştere în rezultate, cât şi contribuţia specifică
fiecărei ramuri la obţinerea indicatorilor macroeconomici sintetici. În general,
asemenea modele operează cu variabile ca: produsul naţional brut pe locuitor şi
ritmul acestuia, rata acumulării de capital, volumul capitalului şi al muncii,
coeficienţii de substituire a factorilor de producţie, înzestrarea tehnică a muncii,
volumul investiţiilor, importul şi exportul, soldul balanţei de plăţi externe etc.
Unul dintre cele mai cunoscute modele de creştere economică este cel al lui
R. F. Harrod, care consideră că, în condiţiile deciziilor individuale, ar exista trei ritmuri
posibile de creştere a venitului naţional: unul, numit rata garantată, e determinat de
deciziile individuale agregate şi dă satisfacţie întreprinzătorilor; altul, numit rata
naturală e determinat de condiţiile fundamentale (creşterea populaţiei, inclusiv a forţei de
muncă, a progresului tehnic şi a productivităţii muncii); cel de-al treilea, care există în
fapt şi pe care el îl numeşte rata turism sau rata de facto, poate fi egal cu oricare dintre
celelalte două sau să nu coincidă cu nici unul dintre ele.
Fiecare dintre cele trei rate de creştere este exprimată cu ajutorul unei
anumite ecuaţii.
Rata garantată se exprimă prin relaţia:

G W x Cr = s
în care:
Gw = rata garantată a venitului naţional, care oferă întreprinzătorilor satisfacţie
şi care-i fac să menţină investiţiile
Cr = coeficientul necesar al capitalului care concordă cu necesităţile
întreprinzătorilor
s = rata acumulării, adică = raportul dintre investiţii (I) şi venitul net (Δy)
Rata naturală este oglindită de relaţia:
Gn · Cr =s sau Cn · Cr ≠ s
în care Gn reprezintă rata de creştere naturală, pe care o îngăduie condiţiile
fundamentale.
Rata turism sau rata de facto se exprimă prin ecuaţia:
GxC=s
în care:
G = rata de creştere a venitului naţional, adică raportul dintre creşterea
venitului naţional (ΔY) şi venitul naţional al perioadei precedente
(Y0)
C = coeficientul capitalului, adică raportul dintre investiţii (I) şi creşterea
venitul (ΔY)
s = rata acumulării, adică raportul dintre investiţii (I) şi venitul naţional
(ΔY)
Cele trei ecuaţii ale ratei de creştere, folosite de către R.F. Harrod,
constituie ecuaţiile modelului sau de creştere. Cu ajutorul acestora, el încearcă să
explice evoluţia ciclului afacerilor. Astfel, după opinia lui, pentru a avea o situaţie
stabilă şi prosperitate, ar trebui ca rata de facto (G) să fie egală cu rata garantată
(Gw), iar aceasta, la rândul ei, cu rata naturală (Gn), adică:
G = Gw = Gn
În realitate, rata de facto este diferită de rata garantată, iar aceasta, de cea
naturală, adică: G ≠Gw≠Gn. În funcţie de aceste diferenţe, poate exista o stare de
boom sau o stare de recesiune. Daca rata de facto este mai mare decât rata
garantată, adică G > Gw, avem de-a face cu tendinţa de boom. Dimpotrivă,
dacă rata de facto este mai mică decât rata garantată, adică G < Gw, are loc o
tendinţă de recesiune. Această situaţie se întâmplă în condiţiile în care rata
garantată este mai mică decât rata naturală, adică Gw > Gn, întrucât, pe o perioadă
mai îndelungată de timp, limita maximă a ratei de facto este rata naturală, adică
G = Gn.
Starea de boom, în condiţiile în care G > Gw, sau de recesiune, în
condiţiile în care G < Gw, se explică prin faptul că, în situaţia în care rata
acumulării (s) este dată, unei creşteri a lui G sau Gw îi corespunde o reducere a lui
Teoria dezvoltării
C sau Cr. Or, dacă G > Gw, atunci implicit, C < Cr, iar pe piaţă oferta de bunuri de
investiţii va fi mai mică decât cererea, ceea ce va impulsiona investiţiile.
Dimpotrivă, dacă G > Gw, atunci C < Cr, iar pe piaţă va exista un surplus de bunuri
de investiţii care va atrage o reducere a boom-ului.
Rata acumulării (s), care se presupune a fi dată, depinde, la rândul său, de
autonomia dintre cererea de capital şi oferta de capital. În timp ce prima (cererea de
capital) este determinată de rata creşterii populaţiei şi de coeficientul capitalului,
cea de a doua (oferta de capital) este dată de înclinaţia spre economii a indivizilor.
Analizând modelul creşterii economice elaborat de R.F. Harrod, se observă
că aceasta reflectă anumite legături funcţionale reale, cum ar fi cea dintre rata
acumulării şi ritmul de creştere a venitului naţional, mijlocită de coeficientul
capitalului, sau cea dintre creşterea populaţiei şi coeficientul capitalului, pe de o
parte, şi necesarul de capital, pe de altă parte.
17.4 Criza natural-umană a dezvoltării contemporane
Balanţa rezultatelor activităţii umane şi a eforturilor ce se depun pentru

obţinerea lor permite aprecierea măsurii în care ceea ce se produce în diferitelor
sectoare ale economiei corespunde aspiraţiilor de viaţă normală a oamenilor.
Atunci când parametrii normali de apreciere a evoluţiei vieţii se abat de la limitele

lor naturale înseamnă că se instalează criza umană, adică înrăutăţirea condiţiilor de viaţă
pentru un număr din ce în ce mai mare de oameni.
Aspecte esenţiale ale crizei natural-umane a dezvoltării, la scara economiei

mondiale, sunt analizate şi dezbătute în lucrări ştiinţifice cu caracter interdisciplinar,
precum în rapoartele către Clubul de la Roma, rapoarte ale altor organisme ori ale
societăţii civile 7 .
7
În acest sens, deosebit de interesante sunt lucrările: N.N. Constantinescu, Economia protecţiei
mediului natural, Bucureşti, Editura Politică, 1976; Eduard Bonnefous, Omul sau natura?,
Bucureşti, Editura Politică, 1976; Arnold Toynbec, Oraşele în mişcare, Bucureşti, Editura Politică,
1979; Berry Commoner, Cercul care se închide, Bucureşti, Editura Politică, 1980; Amilcar
O. Herrera ş.a., Catastrofă sau o nouă societate (Un model latino-american al lumii), Bucureşti,
Editura Politică, 1981; Paul Henry, Chombertde Lauwe, Cultura şi puterea, Bucureşti, Editura
Politică, 1982; John Kenneth Galbraith, Ştiinţa economică şi interesul public, Bucureşti, Editura
Politică, 1982; Cool Wolf Hotele, Energie într-o lume finită (Căi spre un viitor viabil), Bucureşti,
Editura Politică, 1983; Hans Seelye, Ştiinţa şi viaţa, Bucureşti, Editura Politică, 1984; Ioniţă
Oltcanu, Limitele progresului şi progresele limitelor, Bucureşti, Editura Politică, 1991; David C.
Korten, Corporaţiile conduc lumea, Bucureşti, Editura Antet, 1997; Donella H. Meadows, Dennis
L. Meadows, Jorgen Rondeus, William V. Behreus III, The limits to Growth, Univers Books, New
York, 1972; C. Popescu, Creşterea care sărăceşte, Bucureşti, Editura Tribuna Economică, 2003 etc.
Întotdeauna omul priveşte rezultatele acţiunilor pe care le întreprinde prin

prisma modului în care răspund nevoilor sale de viaţă, în ele incluzând, în mod
normal, şi un mediu natural sănătos, în măsură să ofere condiţiile corespunzătoare
tuturor generaţiilor.
Când aceste rezultate se îndepărtează de nevoile prezente şi viitoare ale
unui număr din ce în ce mai mare de oameni, într-un timp relativ îndelungat, se
produce înstrăinarea (alienarea) acestora în activitatea pe care o desfăşoară, cu
consecinţe grave asupra echilibrului înaintării, caracterului pozitiv al dezvoltării.
În aceste condiţii, se produce o criză a dezvoltării, a compatibilităţii dintre
rezultatele acesteia şi exigenţele natural-umane pe care le presupune evoluţia
firească a vieţii oamenilor în mediul ecologic.
Criza natural-umană a dezvoltării pe Pământ poate fi interpretată ca un proces

complex, profund, de accentuare la scară globală a incompatibilităţii mediului creat de om, cu
exigenţele mediului natural, a profitului în sens monetar, cu cel social-uman, ce pune în
pericol echilibrele compatibilităţii dinamice dintre eficienţă, în sens strict economic, cu
justiţia socială şi egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă, în
mediul natural-uman care ne este dat.
Astăzi, multe lucruri arată că străbatem o perioadă de tranziţie, când se

pare că ceva este pe cale de dispariţie şi altceva se află în durerile facerii. Este ca şi
cum un lucru s-ar destrăma, s-ar descompune şi s-ar epuiza, în vreme ce un altul,
încă nedefinit, s-ar ridica din ruine 8 .
Până în prezent, în Era Modernă, omenirea a experimentat două modele de
dezvoltare: cel al economiei concurenţiale, de piaţă, bazat pe dominaţia
proprietăţii private, pe libertatea de acţiune – motivată direct de profit, în sens
bănesc, monetar – în ţările astăzi considerate dezvoltate – şi cel al economiei
planificate centralizat, bazată pe dominaţia proprietăţii publice, alegerea de către
stat a căilor de alocare a resurselor – motivată de asigurarea justiţiei sociale în
cadrul colectivităţii – în fostele ţări comuniste.
În timp ce primul model se află încă în viaţă, cel de-al doilea s-a prăbuşit
din cauza ineficienţei economice directe şi a nivelului de trai scăzut pentru
majoritatea populaţiei. Astfel, a început un proces de tranziţie spre o nouă societate
şi economie care, în liniile lor generale, întruchipează trăsăturile civilizaţiei şi
activităţii din ţările astăzi dezvoltate.
Într-o asemenea situaţie mondială, când sistemele socio-economice
existente se prăbuşesc sau se află în pragul de a se transforma radical în perspectiva
trecerii la o nouă societate, este de neînţeles, după opinia lui David C. Korten, de
ce liderii noştri nu sunt în stare să depăşească faza în care îşi acuză oponenţii
8
D.C. Korten, Corporaţiile conduc lumea, Bucureşti, Editura Antet, 1997, p. 9.
Teoria dezvoltării
politici şi promovează aceleaşi vechi soluţii inutile, cum sunt: accelerarea creşterii
economice prin liberalizare, reducerea impozitului, înlăturarea serviciilor
comerciale, acordarea mai multor stimulente şi subvenţii pentru industrie, obligarea
beneficiarilor de alocaţii sociale să muncească, angajarea mai multor poliţişti şi
construirea mai multor închisori 9 .
Până în prezent, dezvoltarea a fost subordonată preponderent profitului bănesc,

pentru cei care se numesc întreprinzători; acum, criza natural-umană a unui asemenea tip
de progres economic pune în evidenţă faptul că ea trebuie regândită, în sensul de a fi
centrată pe oameni, astfel încât aceştia, împreună cu colectivităţile în care trăiesc, să
poată controla utilizarea resurselor, în beneficiul lor prezent şi viitor.
Tensiunea tot mai puternică care există între natura noastră spiritual-umană
şi mediul economic pe care se bazează viaţa economică şi socială demonstrează că
dezvoltarea de până acum, susţinută cu putere de Banca Mondială şi Fondul
Monetar Internaţional, de administraţiile ţărilor actualmente cu economie modernă
nu poate fi absolutizată şi permanentizată.
În aceste condiţii, cauzele crizei natural-umane a dezvoltării de până acum
nu trebuie căutate printre săracii lumii, ci în ţările care stabilesc standardele
mondiale ale extravaganţei risipitoare ce domină politicile globale care îndreaptă
lumea noastră spre autodistrugere socială şi ecologică 10 .
Criza natural-umană a dezvoltării pe care o trăim este însoţită, aşadar, de
un proces de globalizare a activităţilor economice, sub comanda şi controlul
corporaţiilor mari şi instituţiilor financiar-monetare ale lumii şi tot mai departe de
controlul democraţiilor noastre, de controlul colectivităţii umane.
Analiza cauzelor crizei natural-umane a dezvoltării ne ajută să înţelegem că
un sistem economic rămâne viabil doar atâta timp cât societatea are mecanismele de
contracarare a abuzurilor, fie ale statului democratic, fie ale pieţei concurenţiale.
Eficienţa pieţei concurenţiale şi legitimitatea ei pot fi un factor de progres

economic şi social-uman numai atunci când: concurenţa locală are la bază reguli adoptate
democratic, fără influenţa puterii financiare; există o moralitate a pieţei; o serie de bunuri,
cum sunt investiţiile pentru cercetarea ştiinţifică fundamentală, siguranţa publică şi justiţie,
învăţământul public şi apărarea naţională nu sunt furnizate pe piaţă; cel ce fabrică,
comercializează şi consumă bunurile suportă în întregime costul lor total, fiind eliminate
posibilităţile de externalizare a costurilor sociale şi ecologice; guvernele au forţa şi
mecanismele de a restabili în orice moment justiţia socială pe care forţele pieţei o erodează
mereu, de a stabili nevoile de viaţă normală, pentru asigurarea justiţiei sociale; se asigură
compatibilitatea mediului creat de om cu exigenţele mediului natural, pentru păstrarea vie
a egalităţii şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed la viaţă pe Pământ.
9
ibid., p. 10.
10
ibid., p. 17.
Pentru ca acţiunea oamenilor, la scară globală, să poată realiza noua

alternativă a dezvoltării economice, este necesar să fie respectate principiile care
constituie pilonii înaintării noastre într-un viitor comun, în care omul şi nevoile
sale de viaţă normală să fie singurul judecător 11 , astfel:
Principiile asigurării egalităţii şanselor generaţiilor viitoare, expresie
a dreptului de proprietate al acestora faţă de bunurile existente. Respectarea acestui
principiu, în viziunea mediului natural de reproducere, presupune ca resursele
epuizabile folosite să nu depăşească capacitatea omului de a le înlocui, intrările
poluante în mediul natural să nu depăşească capacitatea acestuia de asimilare şi
neutralizare.
Principiul politicii inegalităţii economico-sociale, expresie a dreptului
de a asigura generaţiilor prezente şi viitoare cele trebuincioase unei vieţi sănătoase,
sigure, împlinite şi productive, în dependenţă de deosebirile reale ce rezultă din
contribuţiile individuale şi sociale.
Corespunzător acestui principiu, este firesc ca, la contribuţii mai
importante la dezvoltarea economic-socială, să se primească mai mult, dar în
limitele exigenţelor pe care le presupune trăirea unei vieţi normale, altfel există
pericolul să nu fie satisfăcute nevoile vitale ale fiecăruia, să fie defavorizate şansele
generaţiilor viitoare, iar distribuirea puterii economice şi sociale să destabilizeze
echilibrul înaintării.
Principiul diversităţii vieţii biologice şi spiritual-culturale, expresie a
respectării şi întreţinerii potenţialului de dezvoltare, a participării noastre la
procesul evolutiv, corespunzător exigenţelor distrugerii creatoare, formulate cu
mult timp în urmă de J. Schumpeter.
Principiul suveranităţii populaţiei, expresie a dreptului oamenilor de a
decide în legătură cu folosirea resurselor de care dispun, corespunzător aspiraţiilor
de a trăi o viaţă normală, astfel încât consecinţele deciziilor să fie suportate de cei
ce le-au luat.
Principiul responsabilităţii reciproce, expresie a obligaţiei celor care
deţin sursele ecologice de a le administra în interesul generaţiilor viitoare, iar a
celor care posedă cunoştinţe speciale, de a le împărtăşi celor care ar putea să
beneficieze de ele.
11
ibid., p. 309-315.
Teoria dezvoltării
În unitatea lor, aceste principii ale dezvoltării economiei creează condiţiile pentru
a construi o societate bazată pe globalizarea descentralizată, dar capabilă să distribuie
echitabil atât puterea, cât şi responsabilitatea. Această unitate de principii trebuie să creeze
noi locuri de muncă şi să încurajeze viaţa biologică şi spirituală, în toată diversitatea ei, să
împiedice externalitatea inechitabilă a costurilor sociale şi ecologice, dar şi să le
internaţionalizeze ideile, cunoaşterea, arta, ospitalitatea, călătoriile etc., concomitent cu
asigurarea unui control considerabil asupra vieţii economice şi sociale a colectivităţii.
Depăşirea crizei natural-umane a dezvoltării este un proces complex, de

durată, deosebit de dificil, care presupune o perioadă de tranziţie spre o nouă
societate, al cărui succes se află în: speranţa comună a oamenilor de a trăi mai bine,
în pace şi prietenie, în respectul pentru valorile fundamentale ale vieţii şi naturii, în
egalitatea şanselor ce trebuie asigurată pentru toate generaţiile care există şi se
succed pe planeta Pământ.
Format într-o perioadă de aproximativ 500 de ani, actualul mod de a produce şi

consuma bunurile a adus imense avantaje, însă a avut o serie de erori umane ce au însoţit
cunoaşterea, ca şi aplicarea rezultatelor ei în viaţa economică, socială şi politică a
colectivităţilor umane.
În ansamblul lor, erorile acţiunii umane se află la baza diminuării treptate a

perspectivei alocării şi utilizării resurselor rare, mărind costurile de oportunitate ale
echilibrului economic şi creând premise certe pentru dezechilibrarea balanţei
progresului, în dauna exigenţelor social-umane şi ecologice impuse de egalitatea
şanselor generaţiilor.
O asemenea dezvoltare, neavând viitor, nu poate avea nici prezent pentru
colectivităţile umane, fiind în permanenţă bombardată de efectele conjugate ale
limitelor progresului.
17.5 Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra dezvoltării

viitoare
Primele lucrări privind teoria şi practica dezvoltării durabile au apărut la

scară planetară, globală, dat fiind faptul că la acest nivel s-au putut constata mai
vizibil efectele negative conjugate ale dezvoltării omenirii de până acum 12 .
Desigur, aceasta nu înseamnă că, la nivel naţional, diferite ţări ale lumii nu au creat
12
Primul raport către Clubul de la Roma, The limits of growth (1972), a avut ca scop să impulsioneze
înţelegerea componentelor variate, a interdependenţelor economice, politice, naturale şi sociale,
care constituie sistemul general în care trăim cu toţii; de a atrage atenţia oamenilor politici şi
publicului asupra acestei noi înţelegeri şi, pe această cale, de a promova noi iniţiative şi acţiuni
politice.
o serie de elemente cu caracter juridic, economic-financiar şi educaţional care

constituie prezentul pentru viitorul dezvoltării durabile.
Începând cu anul 1972, când a avut loc Conferinţa asupra mediului de la
Stockholm şi până în prezent, au fost identificate peste 60 de interpretări ale
conceptului de dezvoltare în noua viziune a interdependenţelor dintre problemele
mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii economice. Aria
acestor interpretări se înscrie între două limite extreme: cea a primului raport al
Clubului de la Roma – unde se propune stoparea creşterii economice – şi cea a
verzilor, care absolutizează rolul mediului natural.
În raportul Brundtland, intitulat Viitorul nostru comun, prezentat la
Conferinţa Naţiunilor Unite de la Rio de Janeiro în iunie 1992, dezvoltarea durabilă
este concepută în viziunea concilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o
nouă cale de dezvoltare, care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri
şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat 13 .
Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă,

sustenabilă, în cadrul căreia se urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme:
economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se asigure satisfacerea nevoilor
prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile
nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor patru sisteme care se
interacţionează, strategia dezvoltării durabile include, ca un element esenţial,
indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.
Viziunea strategiilor privind dezvoltarea durabilă porneşte de la înţelegerea

faptului că economia unei ţări, ca şi a tuturor ţărilor, înseamnă mai mult decât suma
părţilor componente, că modificările profunde, într-un subsistem sau altul
antrenează schimbări de ansamblu profunde, în virtutea interdependenţelor
dinamice existente între componentele acesteia.
În această viziune, factorii care se interinfluenţează în procesul dezvoltării sunt:

populaţia; resursele naturale; mediul natural; producţia agricolă; producţia industrială;
poluarea.
Strategia dezvoltării durabile îşi propune să găsească criteriile cele mai

adecvate de optimizare a raportului nevoie-resurse, obiective de atins, mijloace
necesare, pe baza compatibilităţii lor reciproce, în timp şi spaţiu. Este vorba de a
concepe şi realiza un asemenea mediu economic care, prin intrările şi ieşirile sale,
să se afle într-o compatibilitate directă, dinamică, cu mediul natural, dar şi cu
13
Camelia Cămăşoiu (coord.), Economia şi sfidarea naturii, Bucureşti, Editura Economică, 1994,
p. 13.
Teoria dezvoltării
nevoile şi cu interesele prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se

succed la dezvoltare.
De aici decurge că dezvoltarea durabilă este definită de o dimensiune
naturală (în sensul că există numai atâta vreme cât mediul creat de om este
compatibil cu mediul natural); de o dimensiune social-umană (în sensul că toate
ieşirile din mediul creat de om trebuie să răspunsă direct nevoilor şi intereselor
prezente şi viitoare ale generaţiilor care coexistă şi se succed); de dimensiunea
naţional-statală, regională şi mondială (în sensul compatibilităţii criteriilor de
optimizare, atât pe plan naţional, cât şi la nivel regional sau global, mondial).
Aşadar, conceptul de dezvoltare durabilă, ca şi strategia sa de realizare, pun problema

omului şi, în general, a colectivităţii umane din perspectivele timpului şi spaţiului; de aceea,
apreciem că este mai potrivit să i se spună dezvoltare umană-durabilă.
Asemenea perspective, pe care trebuie să le integreze dezvoltarea umană-

durabilă, depind: de cultura omului, de experienţa sa din trecut, de actualitatea şi
dificultatea problemelor cu care se confruntă la fiecare nivel, de gradul de
dezvoltare şi încorporare a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii, de strategiile naţionale şi
internaţionale de dezvoltare, de responsabilitatea cu care îşi asumă libertăţile
natural-umane şi sociale. Fără să neglijeze aspectele concrete ale vieţii de zi cu zi,
dezvoltarea umană durabilă, prin abordarea interdependentă a celor cinci probleme
cu care se confruntă actualele strategii de dezvoltare, încearcă să conceapă scenarii
de viitor, în cadrul cărora prezentul să-şi găsească un loc din ce în ce mai bun şi
mai sigur.
Comparativ cu dezvoltarea de până acum, viziunea dezvoltării umane-
durabile integrează următoarele exigenţe majore, la nivelul tuturor economiilor
naţionale şi ale sistemului global al economiei mondiale:
a) un comportament fundamental, revizuit esenţial, ca modalitate
directă de luptă cu restricţiile obiective şi subiective ale dezvoltării şi de
colaborare cu mediul natural;
b) îmbunătăţirea substanţială, în termeni absoluţi şi relativi, a
dezvoltării din ţările în curs de dezvoltare, în raport cu statele
dezvoltate economic ale lumii;
c) planificarea strategică, cu elemente specifice şi comune, aflate în
compatibilitate directă, atât în plan naţional, cât şi internaţional;
d) atingerea unei stări raţionale şi durabile de echilibru prin
schimbarea fundamentală a valorilor şi obiectivelor, la nivel individual,
naţional şi mondial;
e) trecerea la realizarea unei dezvoltări durabile, în condiţiile

tradiţiilor, educaţiei şi activităţilor curente, ale intereselor imediate,
ceea ce face transformarea (tranziţia) disputată şi lentă, succesul fiind
asigurat de reala înţelegere a condiţiei umane, în acest context de
schimbări radicale;
f) prin trecerea la dezvoltarea umană-durabilă noi sperăm să realizăm, nu
dacă vrem, ci, cum putem crea prin acest proces complex şi de durată
un prezent pentru un viitor din ce în ce mai sigur;
g) în acest proces fundamental este esenţial ca ştiinţa să ajute omul să se
cerceteze pe sine – sun aspectul obiectivelor şi valorilor sale – tot la fel
pe cât doreşte să cerceteze lumea pe care vrea să o schimbe;
h) în acest proces complex, de mare întindere şi dificultate, cheia
problemei dezvoltării umane-durabile nu este numai pentru a
supravieţui specia umană, ci chiar mai mult, dacă poate supravieţui
fără a cădea într-o stare de exigenţă lipsită de valoare 14 .
Rezultă că dezvoltarea umană-durabilă (sustainable development) este un gen nou

de strategie umană ce răspunde necesităţilor prezentului, fără a compromite posibilităţile
de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare.
În esenţă, dezvoltarea umană-durabilă este definită de următoarele

elemente mai importante:
- compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul
natural;
- egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi
spaţiu;
- interpretarea prezentului prin prisma viitorului, sub forma introducerii,
ca scop al dezvoltării durabile, a securităţii ecologice în locul maximizării
profitului;
- mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, ca
urmare a interdependenţei tot mai puternice, în plan geoeconomic şi ecologic;
- capitalul ecologic (natural) se află în interdependenţă şi se integrează
organic cu capitalul uman (cultural), în cadrul unei strategii globale ce îşi
redefineşte obiectivele economice şi sociale şi îşi extinde orizontul de cuprindere în
timp şi spaţiu;
14
Progrese, incertitudini şi pericole ale dezvoltării de până acum, în raport cu mediul înconjurător
sunt analizate de fostul vicepreşedinte al SUA, Al Gore, în lucrarea Earth in the Balance, Ecology
and the Human Spirit, Plume Publishing Group, New York, 1993.
Teoria dezvoltării
- pornind de la necesitatea realizării acestor componente, noua strategie a

dezvoltării durabile îşi propune să surprindă: schimbarea tipului de creştere
economică; controlul poluării; crearea unui cadru instituţional şi legislativ adecvat
lor şi eficace; sistemul educaţional în măsură să anticipeze şi să aprofundeze
cunoaşterea instrumentelor economice care să prevină, să protejeze şi să asigure
resursele rare; sistemul de indicatori specifici după care se apreciază necesitatea
dezvoltării şi vieţii oamenilor.
Dezvoltarea durabilă necesită strategii pe orizonturi scurte şi medii,
glisante însă pe termen lung, în perspectiva a 20-25 de ani. În acest sens, sunt
necesare politici la nivel regional, internaţional şi planetar, la nivel de stat şi la
nivel de firmă, cu obiective comparabile în timp şi spaţiu, pe baza unor criterii ce
decurg din îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă normală a oamenilor. Concomitent cu
fundamentarea acestor politici, este esenţial ca, la fiecare nivel, să funcţioneze o
sumă de mijloace de reglementare, cu caracter economic, juridic şi informaţional,
care să asigure înfăptuirea obiectivelor propuse.
În vederea evaluării mijloacelor de acţiune, sunt necesare criterii de
eficienţă economică şi socială, ecologică, echitate, fezabilitate, acceptabilitate şi
compatibilitate instituţională.
Problema strategică a dezvoltării umane-durabile se pune la orice nivel al
societăţii, cu obiective clare de atins, cu criterii de apreciere şi indicatori de
măsură, cu mecanisme de susţinere – juridice, economice şi spirituale-culturale –
cu managementul ecologic al proceselor, pe fiecare ciclu de viaţă, ca şi cu auditul
ecologic necesar, cu dezvoltarea unor tehnologii curate care să atingă zero defecte
etc.
Atât teoria, cât şi practica dezvoltării umane-durabile trebuie să se bazeze
pe compatibilitatea politicilor de asigurare a calităţii rezultatelor activităţii umane
cu politicile de protejare a mediului înconjurător, pe evitarea unor riscuri majore în
desfăşurarea activităţilor umane, pe elaborarea unei carte a afacerilor în această
viziune.
Carta afacerilor în viziunea dezvoltării umane-durabile trebuie să
conţină principii de urmat, de la costurile producţiei până la veniturile obţinute,
împreună cu managementul educaţional necesar, atât pentru cei ce produc, cât şi
pentru cei ce distribuie şi utilizează produsele şi serviciile necesare vieţii
oamenilor.
Trecerea la dezvoltarea umană-durabilă marchează intrarea omenirii în era

mediului înconjurător, în care riscurile dezvoltării trebuie diminuate tot mai puternic sau
chiar înlăturate. Această eră va fi sau nu va fi, era responsabilităţii practice pentru viaţa
natural-umană, privită ca întreg funcţional.
Pentru aceasta, viziunea dezvoltării umane-durabile îşi propune, mai întâi,

să modifice modul în care oamenii percep o serie de elemente ale vieţii pe care o
trăiesc. Prin educaţie, cultură şi ştiinţă, oamenii pot depăşi un prag perceptual care
îi determină să observe, să judece şi să acţioneze pe termen lung. În felul acesta,
omenirea se poate îndrepta spre o nouă frontieră morală, care demonstrează că
problema dezvoltării trebuie privită în interdependenţă în spaţiu şi timp.
Depăşirea unui prag perceptual are ca premisă indispensabilă informarea,
astfel încât comunităţile umane să-şi dea seama de ameninţările care planează
asupra lor, înainte ca astfel de catastrofe să se producă.
Dezvoltarea umană-durabilă implică organic ameliorarea mediului
înconjurător.
Dezvoltarea umană-durabilă trebuie să stea la baza construirii unei societăţi

viabile, care să-şi satisfacă nevoile fără a pune în pericol perspectivele generaţiilor
viitoare. Este vorba deci de aşezarea la baza dezvoltării umane-durabile a unui concept
profund moral – echitatea între generaţii.
Dezvoltarea umană-durabilă presupune un nou cod de valori, care să

se realizeze în cadrul unui proces general de tranziţie spre o societate viabilă, în
cadrul căreia oamenii pot fi atraşi de noi moduri de a-şi orândui viaţa şi, în aceeaşi
măsură, mânaţi de recunoaşterea a ceea ce s-ar întâmpla dacă nu-şi schimbă mediul
de viaţă.
Pilonii de rezistenţă a acestui cod natural-uman sunt formaţi din două
valori fundamentale ale tranziţiei prin viaţa umană: raţionalitatea şi speranţa.
Valoarea raţionalităţii îşi are rădăcinile în lupta necurmată a omului cu
limitele resurselor de care dispune, inclusiv cu cele ale timpului tranziţiei prin viaţa
umană la nivel individual-uman, în condiţii de incertitudine. În aceste condiţii,
criteriul suprem pentru alegerile pe care le facem este cel al raţionalităţii.
Valoarea speranţei decurge din consecinţele acţiunii legii coexistenţei şi
succesiunii generaţiilor umane în condiţiile nevoii de împlinire a vieţii trăite
individual şi social.
Măsurarea progresului economic şi social, în viziunea dezvoltării
umane-durabile, presupune un alt sistem de criterii şi indicatori, care să ţină seama
de faptul că PIB/locuitor nu va mai putea exprima singur bunăstarea umană,
deoarece piaţa apreciază eficienţa – ea nu are organe pentru a auzi, a simţi sau a
mirosi nici justeţea, nici viabilitatea 15 .
15
L. R. Brown (coord.), Starea lumii 1989-1990, Bucureşti, Editura Tehnică, 1992, p. 242.
Teoria dezvoltării
Analizând lumea în care trăim, din punct de vedere economic şi ecologic,

studiile întreprinse constată următoarele două opinii contradictorii:
a) potrivit indicatorilor economici cu care se apreciază până acum
starea de sănătate a economiei mondiale, lumea se află într-o stare rezonabilă,
bună şi previziunile economice pe termen lung sunt promiţătoare. Economiştii cred
că tehnologiile avansate pot depăşi orice limită 16 .
b) potrivit indicatorilor care măsoară starea de sănătate a mediului
ambiant, fiecare indicator major arată o deteriorare a sistemelor naturale: păşunile
îşi micşorează suprafeţele, deserturile se extind, pământurile arabile îşi pierd
humusurile, stratul de ozon stratosferic devine tot mai subţire, poluarea aerului
atinge niveluri care ameninţă sănătatea oamenilor în sute de oraşe, iar degradările
produse de ploile acide se pot vedea pe orice continent 17 .
Diferenţele dintre cele două puncte de vedere asupra lumii apar şi mai
pregnant, dacă facem o comparaţie între principalii indicatori economici şi
ecologici ai lumii în care trăim (vezi tabelul 17.1).
Cum este posibil ca un set important de indicatori ai vieţii noastre să fie
consecvent pozitiv, iar un alt set de indicatori importanţi ai vieţii noastre să fie
consecvent negativ?
O explicaţie ar fi că măsurarea progresului prin indicatori economici de
până acum nu ia în considerare datoriile pe care dezvoltarea economică le are faţă
de mediul natural.
Această situaţie contradictorie cu privire la evoluţia lumii în care trăim
ridică problema unei noi modalităţi de măsurare a progresului. Avem în vedere:
indexul dezvoltării umane (Human Development Index – HDI) propus de ONU;
indexul de prosperitate economică viabilă (Index or Sustainable Economic
Welfare – ISEW) propus de Herman Daly şi teologul John Cobb şi consumul de
cereale pe locuitor.
Cercetări româneşti recente au ajuns la concluzia că dezvoltarea umană-durabilă

poate fi exprimată printr-un sistem de indicatori cuprinzând trei grupuri de parametri:
a) indicatori ai durabilităţii economice; b) indicatori ai durabilităţii sociale; c) indicatori ai
durabilităţii mediului natural. Acest sistem poate măsura, pe de o parte, amploarea procesului
de dezvoltare durabilă ce se realizează în fiecare ţară, iar pe de altă parte, permite comparaţii
internaţionale în privinţa gradului (nivelului) dezvoltării umane durabile.
Indexul dezvoltării umane (HDI) este format din trei indicatori: longevitate,
cunoştinţe şi control al resurselor necesare pentru o viaţă decentă. Pentru longevitate se
propune speranţa medie de viaţă, pentru cunoştinţe – cifrele de şcolarizare, iar
pentru controlul resurselor – produsul intern brut (PIB) pe locuitor.
16
ibid., p. 15.
17
ibid., p. 16.
Se consideră că HDI, ca indicator complex de măsurare a progresului, nu

spune nimic despre degradarea mediului ambiant. Ca urmare, el poate cunoaşte o
îmbunătăţirea pe termen lung, când, de fapt, se înregistrează o înrăutăţire a
condiţiilor de mediu natural.
Principalii indicatori economici şi ecologici globali

Tabelul 17.1
Indicatori
Observaţii
economici
Producţia globală de bunuri şi servicii a totalizat aproximativ 2 x 107
milioane dolari în 1990, crescând faţă de 1980, când valoarea ei a fost de
Produsul mondial brut
1,5 x 107 milioane dolari (dolari cu valoare constantă la nivelul anului
1990).
Exporturile mondiale ale tuturor bunurilor – agricole, industriale şi
Comerţul internaţional minerale – au crescut cu 4% în timpul decadei '80, ajungând la mai mult
de 3x10,6 milioane dolari în 1990.
Un indicator-cheie al încrederii investitorului este preţul acţiunilor. La
bursele din New York şi Tokyo aceste preţuri au urcat la înălţimi
Preţul acţiunilor
nemaiîntâlnite până acum, la sfârşitul anului 1989 şi începutul anului
1990.
Într-un an tipic, creşterea economiei globale creează milioane de locuri
Angajarea forţei de muncă, dar, din păcate, crearea locurilor de muncă se află cu mult în
de muncă urma numărului persoanelor care intră pentru prima dată în sfera forţei de
muncă.
În fiecare an, suprafaţa împădurită a pământului se micşorează cu
aproape 17 mii ha, deci aproape egală cu cea a Austriei. Pădurile sunt
tăiate pentru obţinerea de noi suprafeţe agricole. Producerea de cherestea
Pădurile
şi lemn de foc depăşeşte capacitatea naturală de regenerare a pădurilor,
iar poluarea atmosferei şi ploile acide devin tot mai distrugătoare pe
fiecare continent.
Pierderile de pământ vegetal din terenurile agricole sunt estimate la 24
mld. tone, aproape jumătate din pământul destinat culturii grâului din
Pământul
Austria. Degradarea pământurilor este un fenomen care se întâlneşte în
toate ţările Lumii a treia, în America de Nord şi Australia.
Cantitatea de bioxid de carbon, principalul gaz din atmosferă responsabil
pentru efectul de seră, se află într-o continuă creştere, cu 0,4%/an, din
Clima
cauza arderii combustibililor din anii '80 ar putea să fie depăşite, cu valori
maxime ale temperaturii, de verile anilor '90.
Poluarea atmosferei a atins valori periculoase pentru sănătatea oamenilor
în sute de oraşe ale lumii, precum şi pentru recoltele agricole, în
nenumărate regiuni ale Pământului. Progresul realizat de reducerea
Calitatea apei contaminării biologice a apei de băut în unele ţări ale Lumii a treia a fost
mai mult decât anihilat de răspândirea contaminării chimice la nivelul
pânzelor freatice de apă şi, deci, a alimentării lor cu apă din puţuri, atât în
ţările industriale, cât şi în cele în curs de dezvoltare.
Pe măsură ce numărul oamenilor care locuiesc pe această planetă creşte,
numărul speciilor de plante şi de animale se reduce continuu. Distrugerea
Viaţa plantelor şi habitatului şi poluarea mediului ambiant au ca rezultat reducerea
animalelor diversităţii biologice a planetei. Creşterile de temperatură şi deteriorarea
stratului de ozon pot conduce, de asemenea, la creşterea pierderilor în
viitor.
Sursa: L. R. Brown (coord.), Probleme globale ale omenirii. Starea lumii, Bucureşti, Editura
Tehnică, 1994, p. 17.
Teoria dezvoltării
Indexul de prosperitate economică viabilă (ISEW) se consideră a fi cel

mai cuprinzător indicator al mediului de trai la ora actuală, deoarece el măsoară
atât consumul mediu, cât şi distribuţia degradării mediului ambiant. Folosirea
acestui indicator presupune informaţii cât mai exacte şi cuprinzătoare cu privire la
calitatea mediului natural.
Consumul de cereale pe locuitor este un indicator relevant pentru nivelul
de trai în ţările cu venituri mici, deoarece producţia de cereale este un barometru
mai sensibil la degradarea mediului natural decât este venitul.
Era pe care a parcurs-o omenirea până în prezent este aceea a unei
economii mondiale neviabile din punctul de vedere al mediului ambiant, bazată pe
fenomenele de creştere nelimitată. Noua eră în care va trebui să intre omenirea va
avea ca numitor comun o singură idee fundamentală: satisfacerea nevoilor
generaţiei actuale, fără a compromite potenţialul viitoarelor generaţii de a-şi
satisface nevoile.
Era ecologică, care va trebui să se instaleze în evoluţia lumii, va trebui să
înceapă cu proiectarea unui sistem energetic viabil, care să apeleze la energia
solară – ca o sursă regenerabilă care, probabil, îşi va pune amprenta asupra
modelului economic al viitorului, aceasta fiind după unii specialişti, economia
solară 18 .
Trecerea la era ecologică a dezvoltării durabile va însemna şi reciclarea
materialelor, reducerea drastică a deşeurilor, schimbarea produselor şi reacţiei
oamenilor, renunţarea la risipă 19 – ca elemente componente ale strategiei uşoare
– apropiindu-se astfel de scopul final al asigurării vieţii, după cum afirma
E.F. Schumacher, maximum de bunăstare cu minimum de consum 20 .
În viziunea dezvoltării durabile se integrează organic şi strategia regândirii
transportului urban, ţinând seama că tehnologia poate deveni un bun servitor, dar
un rău stăpân, dacă nu este concepută într-o compatibilitate directă cu nevoile de
viaţă ale oamenilor, într-un mediu natural sănătos.
Alături de revoluţia tehnologiilor în infrastructură, este esenţial să se realizeze un

nou mod de concepte urbanizarea, astfel încât oraşele să fie create pentru oameni, toate
acestea presupunând de fapt revizuirea de fond a politicilor de până acum. În strânsă
legătură cu aceste componente, dezvoltarea durabilă mai presupune şi trecerea la
exploatarea regenerativă a pădurilor.
18
L. R. Brown (coord.), Problemele globale ale omenirii. Starea lumii, Bucureşti, Editura Tehnică, 1994,
p. 36-54.
19
D. Gabo, U. Colombo, A. King, R. Galii, Să ieşim din epoca risipei, Bucureşti, Editura Tehnică,
1983.
20
L. R. Brown (coord.), ibid., p. 81.
Realizarea noii ere a dezvoltării umane-durabile presupune un nou set de

valori şi principii care să aibă ca obiectiv prosperitatea şi protecţia generaţiilor
viitoare.
Pe fondul unor elemente comune, strategia dezvoltării umane-durabile devine

operaţională prin politici naţionale adecvate, în măsură să favorizeze compatibilitatea
sistemelor ce se interacţionează în timp şi spaţiu, colaborarea şi cooperarea cu caracter
regional, internaţional şi mondial.
Plasând fiinţa umană în cadrul priorităţilor, dezvoltarea durabilă nu

constituie un scop în sine, ci un mijloc pentru a umaniza progresul economic şi
social, pentru a-i distribui cât mai echitabil efectele asupra generaţiilor care
coexistă şi se succed la viaţă.
Strategia dezvoltării umane-durabile trebuie abordată ţinând seama
de marile decalaje existente astăzi în lume, de împărţirea în ţări dezvoltate şi
ţări slab dezvoltate, ţări bogate şi ţări sărace, ţări producătoare de arme
nucleare antiecologice şi antiumane şi ţări fără nici o capacitate de apărare
etc. Obiectivul final al strategiei dezvoltării durabile este acelaşi pentru toate ţările,
dar problemele concrete diferă de la o ţară la alta.
În cadrul acestui proces, relativ îndelungat, vor apărea, pe lângă factorii
favorabili – naţionali şi internaţionali – şi factori frenatori, atât în ţările
dezvoltate, cât şi în ţările slab dezvoltate; esenţial este însă să existe o voinţă
comună şi puternică pentru realizarea unicului obiectiv final, în faţa căruia toţi
oamenii sunt egali de la natură.
Apărută iniţial ca un concept global, dezvoltarea umană-durabilă şi-a
amplificat aria de cuprindere asupra unei mari varietăţi de domenii, orientate pe
probleme şi politici macro şi mezoeconomice, cum ar fi cele referitoare la
dezvoltarea durabilă a industriei, agriculturii, turismului, transporturilor, aşezărilor
umane etc.
O direcţie nouă a cererii şi strategiei dezvoltării umane-durabile naţionale o
constituie componenţa spaţială (teritorială, regională) a acesteia, care pune în
corelaţie cel puţin trei segmente: externalităţile spaţiale (pozitive şi/sau negative)
ale unei operaţiuni economice (de exemplu, dezvoltarea infrastructurilor produce
externalităţi pozitive, prin sporirea posibilităţilor de deplasare în zona respectivă, şi
externalităţi negative, prin creşterea gradului de poluare, zgomot, accidente,
deteriorarea peisajului natural ş.a.; modul de utilizare a terenurilor dintr-o zonă;
dezvoltarea teritorială specifică 21 .
21
Vezi Peter Nijkamp (ed.), No Borders in Spatial Development, Avenbury, Akieishot, UK, 1994.
Teoria dezvoltării
În acelaşi timp, strategia dezvoltării durabile, într-o viziune nouă, presupune

realizarea pe un plan superior a unor corelaţii tot mai puternice între dimensiunile sale,
cum sunt: economică, ecologică, demografică, spiritual-culturală, militară etc.
Pornind de la asemenea componente, se face distincţie între: dezvoltarea umană-
durabilă (atunci când se îmbunătăţesc toate funcţiile bunăstării, fără a permite declinul
nici uneia dintre ele), şi dezvoltarea umană durabilă slabă sau fragilă (care poate
conduce la o creştere a bunăstării la nivel naţional, dar funcţiile bunăstării generale se
substituie şi se compensează între zonele ţării); între dezvoltarea interioară (este
dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în cadrul unei zone date) şi dezvoltarea durabilă
exterioară (ca dezvoltare durabilă puternică sau fragilă în zonele adiacente şi reflectând
caracterul deschis al sistemelor spaţiale).
Realizarea dezvoltării durabile, simultan în plan social-economic şi spaţial,

reclamă asigurarea compatibilităţii dintre mobilitatea spaţială a activităţilor
economice şi sociale, a bunurilor şi persoanelor, fără a dăuna vieţii, asigurând
tuturor indivizilor accesul la serviciile necesare dezvoltării omului ca împlinire a
beneficiilor pe care le aduce aplicarea cuceririlor cunoaşterii pentru asigurarea
vieţii natural-umane.
Pentru succesul noii ere a dezvoltării ecologice, pe lângă construirea
strategiilor naţionale bazate pe resursele şi nevoile proprii, sunt deosebit de
importante strategiilor cu caracter regional, internaţional şi chiar mondial, care să
ţină seama nu numai de globalizarea dezvoltării durabile, ci şi de faptul că este
imperios necesar să se redistribuie eforturile şi după amploarea şi intensitatea cu
care au fost provocate daune progresului şi mediului natural de diferitele state ale
lumii.
Noua viziune a dezvoltării umane durabile va trebui să însemne strategii noi de

distribuire mai echitabilă a veniturilor şi bogăţiilor la nivelul ţărilor lumii, o ordine socială
superioară – care este interesată de viaţa generaţiilor viitoare la fel de mult ca şi de cea a
generaţiilor prezente şi care se concentrează mai mult asupra sănătăţii planetei şi a
oamenilor decât asupra acumulării materiale şi a puterii militare.
La baza noii ordini sociale pe care o impune dezvoltarea umană-durabilă,

specialiştii aşează opt principii de bază: revigorarea creşterii economice; o nouă
calitate în creşterea economică; conservarea şi dezvoltarea bazei de resurse;
asigurarea menţinerii nivelului dezvoltării populaţiei; reorientarea tehnologiei şi
controlul asupra riscurilor; integrarea mediului şi a proceselor economice în actul
decizional; reforma relaţiilor economice internaţionale.
17.6 Reforma în economia României, în contextul exigenţelor

dezvoltării umane-durabile
Dezvoltarea durabilă, ca proces strategic al evoluţiei societăţii româneşti,

răspunde interesului naţional pe termen lung. Aceasta nu trebuie înţeleasă ca fiind
sinonimă cu obiectivele sectorului public, dominat de proprietatea de stat în curs de
privatizare, şi nici cu interesul public în general, care este numai o componentă a
interesului naţional. Pluralist şi structural, interesul naţional se disociază în
obiectiv-scop şi obiectiv-mijloc.
Obiectivele-scop reprezentative ale societăţii româneşti până prin anii
2015-2020 ar fi:
- dezvoltarea susţinută a economiei prin creşterea produsului intern brut
pe locuitor, ca urmare a valorificării resurselor în interes naţional;
- formarea instructiv-educativă a întregii generaţii tinere şi apropierea de
ocuparea eficientă, deplină a populaţiei apte de muncă;
- traversarea fără şocuri a normalizării raportului dintre populaţia urbană
şi cea rurală, dominată încă de ponderea prea ridicată a populaţiei rurale;
- integrarea în procesul dezvoltării a protecţiei mediului înconjurător;
- cimentarea valorilor societăţii civile libere şi democratice;
- promovarea integrării în structurile europene şi mondiale ş.a.
Dublată de reformă, tranziţia are menirea să asigure dezvoltarea durabilă a

României, viabilitatea sistemelor de care depinde economia naţională (tehnic, ecologic,
uman, politic, spiritual ş.a.).
În acest scop, reforma operaţionalizează politici adecvate pentru demarajul

economic, în condiţiile gestionării corecte a resurselor şi ale integrării mediului în
toate activităţile umane.
În legătură cu exigenţele realizării dezvoltării durabile în România se
impun a fi analizate trei aspecte esenţiale: situaţia de ansamblu a economiei
româneşti în tranziţie, corelată cu cerinţele dezvoltării durabile; necesitatea
realizării schimbărilor structurale din economia românească, în consonanţă cu
exigenţele societăţii postmoderne; corelaţia dintre dezvoltare şi mediul ambiant sau
reorientarea spre organizarea ecosocială.
Pentru România, ţară în curs de dezvoltare, singura şansă de a reduce
decalajele şi sărăcia o constituie creşterea economică reală, pe o perioadă
îndelungată, deoarece istoria celor mai bogate ţări ale lumii reflectă o lege de fier a
dezvoltării economice, potrivit căreia fără un secol de performanţă economică bună
Teoria dezvoltării
şi fără o creştere foarte lentă a populaţiei, nici o ţară nu poate deveni bogată 22 .
Necesitatea creşterii economice reale a devenit o problemă acută, deoarece
România riscă să-şi mărească rămânerea în urmă nu numai faţă de ţările dezvoltate,
ci şi faţă de unele ţări ale Europei Centrale sau din Asia de Sud-Est.
Creşterea economică reală, de lungă durată, reprezintă pentru România un

obiectiv strategic major, dar şi o sfidare, întrucât atingerea acestui obiectiv implică
găsirea unor mijloace şi căi adecvate în timp util.
Condiţia fundamentală şi motorul principal al creşterii durabile a

economiei este proprietatea privată, preponderenţa sectorului privat în economie.
Aceasta se realizează prin transformarea sistematică a societăţii şi are ca rezultat
concurenţa într-un sistem de piaţă bazat pe libertatea de acţiune a tuturor agenţilor
economici, pe responsabilitatea socială a acţiunilor întreprinse.
Sintetizând relevanţa experienţelor din diferitele ţări pentru realizarea
creşterii durabile în România, trebuie reţinut, cel puţin, următoarele componente
majore:
a) componenta sistematică, care se va realiza pe deplin atunci când
transformarea reală din România va atinge acel punct în care va deveni efectivă
concurenţa într-un sistem de economie de piaţă bazat pe propietatea privată, iar
întreprinzătorii particulari vor reprezenta principala forţă motrice a dezvoltării;
b) componenta strategică, bazată pe integrarea organică a restructurării şi
creşterii în cerinţele dezvoltării din perspectiva raţionalităţii şi speranţei;
c) componenta adaptivă, în sensul că performanţa economică este
rezultatul unui mix de reguli formale şi informale, de adaptare la şocuri şi
modificări; un proces de durată, în cadrul căruia sistemele politice şi economice
dezvoltă structuri instituţionale flexibile, eficienţa adaptivă fiind la fel de
importantă ca cea alocativă;
d) componenta responsabilităţii individuale şi sociale, pentru impactul
consecinţelor libertăţii de acţiune practică asupra sănătăţii umane şi mediului din
perspective, egalităţii şanselor generaţiilor;
e) componenta competitivităţii în timp şi spaţiu, demonstrată puternic
prin capacitatea sistemului economic de a integra cuceririle ştiinţifice, tehnologice
şi instituţionale în valoare adăugată de piaţă, de a se adapta proactiv şi de a ţine sub
control şocurile diferitelor crize pe care le produce mediul concurenţial tot mai
22
Lester Thutrow, Koph und Koph – Wer seight im Wirtschafts – krieg zwischen Europa, Japan und
der USA, ECON Verlag, 1993, p. 229.
globalizat. Structurile economice existente în România sunt cele mai implicate de

industrializarea clasică; ele sunt structuri cantitative, al căror specific a constat în
creşterea industriilor în ritmuri înalte.
Dezvoltarea umană-durabilă este incompatibilă cu subdezvoltarea
economică, ea presupunând, ca o condiţie esenţială, asigurarea trebuinţelor de
viaţă ale tuturor oamenilor la un standard înalt. Realităţile la nivel planetar sunt
încă îngrijorătoare: cea mai mare parte a populaţiei trăieşte în subdezvoltare
economică.
În lumea de azi, producţia industrială evoluează în funcţie de stadiul de
industrializare şi de ritmurile progresului tehnico-ştiinţific 23 .
În România trebuie să se asigure un adevărat salt în evoluţia industrială. Va trebuie

să se treacă de la structurile cantitative ale economiei la cele calitative, exprimate prin
preponderenţa serviciilor faţă de industrie şi agricultură, la structuri care se adaptează rapid
la schimbările tehnice şi ale cererii atât la nivel naţional, cât şi mondial.
Vectorii reformei care asigură formarea şi consolidarea economiei cu piaţa

concurenţială sunt:
a) crearea relaţiilor de proprietate privată şi a noilor structuri de
exploatare (reforma întreprinderii) în industrie, agricultură, servicii şi celelalte
ramuri, încheierea transferului de proprietate de stat către sectorul particular;
b) crearea şi extinderea mecanismelor pieţei concurenţiale
instituţionale, a mecanismelor specifice pieţelor moderne de mărfuri, monetară, a
muncii, a capitalului, cunoaşterii ştiinţifice şi informaţiei;
c) restructurarea sistemului producţiei naţionale, prin trecerea de la
structurile implicate de industrializare clasică la cele postmoderne, în care
predomină serviciile, ramurile cu tehnică de vârf, automatizate, cu consumuri
energetice reduse şi grad ridicat de prelucrare şi adaptare la schimbările tehnice şi
ale cererii; trecerea la o economie superioară în toate cele patru sectoare: primar,
secundar, terţiar şi quaternar, caracterizată prin valoarea adăugată competitivă la
unitate de intrare, prin reducerea economiei „mici” de slabă productivitate;
23
Modelul teoretic simplificat al industrializării reflectă trei stadii interdependete ale acesteia:
a) industrializarea bazată pe utilizarea intensivă a resurselor naturale şi/sau a forţei de
muncă, specializată în prelucrarea produselor agricole şi industria uşoară; b) industrializarea pe
baza utilizării intensive a capitalului fizic, în cadrul căreia se dezvoltă o mare varietate de
ramuri; c) industrializarea pe baza utilizării capitalului tehnologic şi uman, înfăptuită cu forţa
de muncă specializată şi încorporând un bogat conţinut; progresul tehnic se accelerează şi devine
factorul decisiv al creşterii productivităţii muncii şi competitivităţii produselor pe pieţele externe:
industria se adaptează cu uşurinţă la constrângerile impuse de caracterul limitat al resurselor
naturale şi/sau financiare.
Teoria dezvoltării
d) consolidarea relaţiei dintre dezvoltarea economică durabilă,

democraţia stabilă şi asigurarea condiţiilor pentru trecerea la economia cu
piaţă concurenţială postmodernă instituţională; prin manifestarea
comportamentelor agenţilor economici privaţi şi publici în cadrul regulilor jocului
deschis valorilor naţionalităţii şi speranţei;
e) integrarea avantajoasă a economiei româneşti în economia
mondială, în special în structurile economice europene, aderarea la Uniunea
Europeană.
Reforma economică se derulează concomitent cu reforma tuturor domeniilor

vieţii sociale şi în corelaţie cu acesta. Corespunzător, strategia de dezvoltare nu poate să
fie pur economică, ci cuprinde în structurile sale cel puţin trei elemente complementare:
sfera socialului, cea tehnologică şi cea ecologică.
Efectele sociale ale reformei economice se manifestă în nivelul de trai,

ocuparea forţei de muncă, sănătatea şi educaţia populaţiei. Obiectivul strategic
al reformei, în acest domeniu, considerăm că trebuie să îl constituie apropierea
puterii de cumpărare a populaţiei din ţara noastră de puterea de cumpărare a
ţărilor cu care urmărim să realizăm integrarea economică, ceea ce implică,
înainte de toate, compatibilizarea nivelurilor productivităţii muncii, a parametrilor
de competitivitate economică.
Sfera tehnologică a reformei ia în consideraţie calitatea şi
competitivitatea produselor româneşti, pornind de la structurile tehnologice
existente şi propunându-se, prin strategia de reformă, nivelurile tehnice la care
trebuie să ajungem, pentru a pregăti societatea informatizată şi a intra în competiţie
benefică cu ţările dezvoltate. Nivelurile tehnice către care tindem nu se pot atinge
pe termen scurt, fiind necesare obiective structurate şi diferenţiate pe ramuri şi
subramuri, precum şi pe orizonturi ştiinţifice proprii şi transferul internaţional de
tehnologie.
Consecinţele ecologice ale transformării şi dezvoltării economiei se
resimt, pozitiv sau negativ, în calitatea vieţii oamenilor şi în cheltuielile pentru
protecţia mediului. Reforma economică, în mod inerent, trebuie să internalizeze
externalităţile negative şi să le repartizeze echitabil, să dezvolte un cadru
instituţional adecvat ţinerii sub control a sărăciei şi poluării mediului.
Reforma economică este sinonimă cu transferarea sistematică a economiei

româneşti, iar factorii care o determină sunt: condiţiile iniţiale, recomandările organismelor
internaţionale, cadrul (ţările) de referinţă şi modelul economiei cu piaţă concurenţială.
Cadrul de referinţă nu trebuie să fie o ţară anume, ci trăsăturile esenţiale

ale economiei care au condus în ţările occidentale la realizarea societăţii
postindustriale şi la apariţia în Asia de Sud-Est a două gerenaţii de ţări recent
industrializate: prima generaţie, care include Republica Coreea, Hong Kong,
Singapore şi provincia chineză Taiwan, şi a doua generaţie, care include Indonezia,
Malaysia şi Thailanda. Printre aceste trăsături figurează dezvoltarea cu prioritate a
sectorului terţiar; dezvoltarea bazată pe creşterea extrem de rapidă a schimburilor
externe, pe apanajul comparativ şi competitiv dinamic; ponderea cu mult peste
media mondială a economisirii şi investiţiilor în PIB; sprijinirea pe toate căile a
dezvoltării capitalului uman ş.a.
Posibilitatea înfăptuirii reformei în economia României rezidă în forţele sociale

care doresc schimbarea, ca şi în existenţa condiţiilor obiective necesare, care să favorizeze
procesul din punctul de vedere al factorilor de producţie internă ce pot fi atraşi în
activitatea economică.
În sfera posibilităţilor de înfăptuire a reformei în economie am putea

include: potenţialul uman de care dispune economia naţională; potenţialul tehnico-
ştiinţific şi de cercetare; potenţialul productiv, cu caracter tehnic, economic şi
organizaţional; credinţa şi dorinţa oamenilor de mai bine; experienţa managerială
românească, la nivel de microstructuri economice, mezostructuri economice şi
macrostructuri economice; grija managementului geopolitic european şi
internaţional de a nu se destabiliza această zonă a Europei etc.
Între necesitatea şi posibilitatea reformei economiei româneşti intervin în
mod firesc factorii frenatori, atât de ordin obiectiv, cât şi de ordin subiectiv.
În cadrul factorilor frenatori includem, de exemplu: un numit tip de
comportament care se manifestă la nivel de individ, dar şi de sociogrupuri şi
conducători de sociogrupuri, în funcţie de modul în care se corelează interesele
curente cu aşteptările viitoare privind aceste interese; schimbarea şi cooperarea pe
care nu toţi sunt în măsură să le realizeze; starea economiei mondiale şi situaţia
geopolitică a lumii, a vecinilor în special, care influenţează, atunci când nu sunt
favorabile, eficienţa managementului noii viziuni de dezvoltare etc.
În concluzie, putem aprecia că întotdeauna marile transformări care urmează să se

producă în viaţa economico-socială a unei colectivităţi umane sunt sub influenţa conjugată
a unor factori de mare complexitate, cu acţiune pozitivă şi negativă, interni şi externi, din
balansarea cărora rezultă tendinţa dominantă.
Teoria dezvoltării
Viaţa demonstrează că, pe termen lung, acţiunea factorilor favorabili se

impune, dar cu costuri sociale mai mari sau mai mici, mai greu sau mai uşor de
suportat. Esenţialul în cadrul acestui proces normal este să fie dominante în
manifestarea comportamentelor: înţelegerea, adaptarea, cooperarea, acţiunile
convergente, credinţa şi speranţa spre mai bine.
PACHET PEDAGOGIC
CUVINTE-CHEIE
● Creştere economică ● Creştere economică intensivă

● Dezvoltare economică ● Creştere economică zero
● Progres economic ● Creştere economică negativă
● Evoluţie economică ● Creştere economică organică
● Reproducţie economică lărgită ● Modelarea creşterii economice
● Dezvoltare competitivă ● Model de creştere economică
● Strategie de dezvoltare economică ● Rata de creştere economică
● Condiţie a creşterii economice ● Criza natural-umană a dezvoltării
● Factor de creştere economică ● Dezvoltarea umană-durabilă
● Tip de creştere economică ● Reformă economică
● Creştere economică extensivă
ÎNTREBĂRI
Ce reprezintă creşterea economică?

În ce constă deosebirea dintre dezvoltarea economică şi creşterea economică?
Ce este progresul economic?
Arătaţi avantajele şi limitele tipurilor de creştere economică.
Care sunt premisele esenţiale pentru construirea unui model de creştere economică
la scara unei economii naţionale?
Care sunt elementele fundamentale ce ne îndreptăţesc să afirmăm că modelul
actual de dezvoltare economică este în criză?
Analizaţi comparativ punctele de vedere cu privire la viitorul dezvoltării
economico-sociale.
Care sunt elementele definitorii ale conceptului de dezvoltare umană durabilă?
Formulaţi exigenţele economice, sociale şi ecologice care trebuie să se afle la baza
modelului reformei reconstrucţiei şi dezvoltării României, din perspectiva
dezvoltării umane durabile.
APLICAŢII
1. Prin conţinutul său, creşterea economică:

a) este dependentă de dinamica macroeconomică şi de dinamica demografică;
b) se derulează într-un anumit cadru spaţial şi temporal;
c) reală exclude oscilaţiile conjuncturale;
d) are în vedere rezultatele macroeconomice reale;
e) se referă la evoluţia demografică pe termen scurt.
2. Când rezultatele economice absolute şi populaţia totală cresc în acelaşi ritm avem
de-a face cu o:
a) creştere economică negativă;
b) expansiune conjuncturală neinflaţionistă;
c) creştere economică zero;
d) menţinere a nivelului rezultatelor macroeconomice pe locuitor;
e) menţinere a ritmului sporului venitului naţional.
3. Spre deosebire de creşterea economică, dezvoltarea economică:

a) are o conotaţie istorică mai restrânsă;
b) reflectă şi noile raporturi tehnico-economice şi economico-sociale ce apar în
evoluţia economiei;
c) asigură îmbunătăţirea condiţiei umane, a calităţii vieţii;
d) se referă exclusiv la evoluţia structurilor psihosociale şi administrative ale
economiei;
e) reflectă şi o serie de transformări calitativ-structurale ce au loc în economie, în
modul de trai şi calitatea vieţii.
4. Teoria creşterii economice:

a) se caracterizează, între altele, prin operaţionalitate;
b) se bazează pe un sistem de indicatori sintetici şi modele specifice;
c) îmbină achiziţii teoretice şi aplicative specifice mai multor discipline;
d) constituie o componentă importantă a economiei politice;
e) se suprapune cu teoria reproducţiei sociale.
5. Factorii creşterii economice:

a) exercită o influenţă complexă, conjugată şi contradictorie asupra evoluţiei
rezultatelor macroeconomice;
b) influenţează totdeauna direct şi decisiv dinamica rezultatelor macroeconomice;
c) pot să influenţeze evoluţia rezultatelor macroeconomice fie în mod direct,
decisiv, fie imediat, indirect;
d) trebuie explicaţi într-o viziune globală, delimitarea netă a efectelor lor fiind
greu de realizat;
e) îşi exercită acţiunea lor sub aspect cantitative, structural şi calitativ.
Teoria dezvoltării
6. Factorul uman intervine în procesul creşterii economice prin:

a) sporirea volumului muncii prestate la scară macroeconomică;
b) evoluţia calităţii acestui factor, exprimată în special prin productivitatea muncii;
c) dimensiunile sale de ordin cantitativ, structural şi calitativ;
d) interacţiunea compensatoare dintre volumul şi calitatea capitalului real;
e) substituirea forţei de muncă.
7. Tipul extensiv al creşterii economice:

a) corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor cantitative ale factorilor
direcţi la evoluţia sportului PIB pe locuitor;
b) rezultă prin agregarea dimensiunilor structural-calitative ale factorilor ce
contribuie la formarea sporului PIB pe locuitor;
c) se bazează în special pe acumulări susţinute, pe un amplu efort investiţional;
d) este caracteristic ţărilor cu un nivel de dezvoltare relativ mai redus;
e) determină, în principiu, costuri economice, sociale şi ecologice ridicate.
8. Tipul intensiv de creştere economică:

a) este propriu economiilor avansate, cu structuri tehnico-economice moderne;
b) succede, în principiu, celui extensiv;
c) corespunde unei contribuţii majoritare a laturilor calitative ale factorilor direcţi
la evoluţia sporului PIB pe locuitor;
d) determină, în principiu, costuri economice şi ecologice mai reduse;
e) se află la graniţa dintre tipul extensiv şi cel structural al creşterii economice.
9. Criza natural-umană a dezvoltării contemporane:

a) constituie un proces ce se desfăşoară la scară globală;
b) accentuează incompatibilitatea mediului creat de om cu exigenţele mediului
natural;
c) este specifică economiei de comandă;
d) reprezintă consecinţa unui anumit tip de progres economic;
e) este generată de limitele absolute şi/sau relative ale resurselor economice.
10. Indicatorul dezvoltării economiei umane:

a) se bazează pe coroborarea efectelor de natură umană ale activităţilor
economico-sociale;
b) nu se poate determina datorită necuantificării aspectelor psihologice,
comportamentale;
c) se determină pe baza corelării unor alţi indicatori ce exprimă efectele de natură
umană;
d) nu face abstracţie de PIB pe locuitor;
e) reliefează şi aspecte esenţiale ale evoluţiei demografice.
11. Care dintre afirmaţiile de mai jos sunt adevărate?:

a) dezvoltarea economică presupune creştere economică;
b) dezvoltarea umană-durabilă este incompatibilă cu raţionalitatea;
c) creşterea care sărăceşte, risipeşte resursele;
d) dezvoltarea umană-durabilă are la bază şi valoarea speranţei;
e) componenta instituţională este esenţială pentru succesul reformei economice în
România.
12. În noua configuraţie a accelerării aplicării cuceririlor cunoaşterii umane:

a) timpul, dispare ca factor de producţie;
b) globalizarea reduce timpul integrării spaţiului planetar;
c) capitalul natural-spiritual devine hotărâtor;
d) creşte complexitatea interdependenţelor la scară globală;
e) se accentuează şi interdependenţele dintre canternalităţile negative.
13. În viziunea dezvoltării umane-durabile:

a) compatibilitatea criteriilor de optim este esenţială în timp şi spaţiu;
b) dispare problema limitării resurselor;
c) criteriul ecologic este la fel de important ca cel social şi ecologic;
d) sporeşte importanţa responsabilităţii individuale şi sociale pentru consecinţele
libertăţii de acţiune;
e) se proiectează un nou viitor pentru interacţiunea om-societate-mediu.
14. Nu sunt adevărate:

a) capitalul natural-spiritual include şi zestrea biologică;
b) în dezvoltarea umană-durabilă dispare valul dimensiunii cantitative a factorului
uman;
c) factorul instituţional-organizaţional dispare în era globalizării;
d) tipul intensiv al creşterii economice nu este compatibil cu dezvoltarea umană-
durabilă;
e) criza natural-umană a dezvoltării contemporane este valabilă numai pentru
lumea a treia.
15. Pilonii de rezistenţă ai codului natural-uman pe care se bazează dezvoltarea

umană-durabilă sunt:
a) egoismul oamenilor;
b) raţionalitatea;
c) dorinţa de dominaţie;
d) speranţa generată de egalitatea şanselor;
e) incompatibilitatea cu cursa înarmărilor generale.
Teoria dezvoltării
16. În teoria dezvoltării umane-durabile, risipa:

a) poate să apară şi printr-o competitivitate scăzută;
b) se reflectă în externalităţile negative ale evoluţiei;
c) este eliminată;
d) poate fi ţinută sub control;
e) este legată doar de evitarea poluării.
17. Pentru România, realizarea unei dezvoltări umane-durabile depinde hotărâtor de:
a) integrarea în UE;
b) efortul propriu, demonstrat prin componente adecvate;
c) integrarea în NATO;
d) modul cum funcţionează componenta instituţională a economiei;
e) asumarea responsabilităţii individuale şi sociale a libertăţilor de acţiune
practică.

Cap 17

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cap 17

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 17

17.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul

17.2 Factorii şi tipurile creşterii economice

17.3 Modele de creştere economică

17.4 Criza natural-umană a dezvoltării contemporane

17.5 Dezvoltarea umană-durabilă – o nouă viziune asupra

17.6 Reforma în economia României, în contextul exigenţelor

Problemele dezvoltării economico-sociale se interacţionează tot mai

17.1 Creşterea economică, dezvoltarea economică şi progresul

Analiza la nivelul macro a proceselor economice, simultan cu abordarea

Creşterea economică se derulează într-un anumit cadru spaţial şi

Prin conţinutul său, creşterea economică înseamnă o evoluţie pozitivă, ascendentă

Utilizarea conceptelor de „creştere economică zero” şi de „creştere

Pe planul politicii economice, o asemenea rată de creştere este argumentată

„Creşterea economică negativă” sau descreşterea economică evidenţiază acea

„Creşterea economică negativă” exprimă intenţia de legitimare a unei

Creşterea economică exprimă acele modificări ce au loc într-un anumit orizont de

Aceste rezultate pot fi măsurate prin intermediul unor indicatori sintetici

Factorul timp, variabilă a dezvoltării economice, implică relevarea a cel puţin

Factorul de timp devine semnificativ atât din perspectiva luptei cu

Dacă variaţia sporului de produse şi servicii pe total şi/sau pe locuitor se

În concluzie, putem aprecia creşterea economică drept un proces ce desemnează

Dezvoltarea economică surprinde simultan aspecte cantitative, calitative

Ideea de bază ce defineşte dezvoltarea economică este cea de schimbare, de

Conceptul de dezvoltare economică este multidimensional.

Relaţia creştere-dezvoltare economică este o relaţie mediată, de la parte spre întreg:

În esenţă, progresul economic constă în schimbarea calitativă a conţinutului

Procesul esenţial ce structurează progresul economic îl constituie

Punctele de convergenţă a proceselor economice de creştere şi dezvoltare, ca

Prima tendinţă a fost aceea de a acorda o semnificaţie identică, de a pune

continuă a produsului (consumului) real pe locuitor, sau o creştere a resurselor

În concluzie, dezvoltarea economică a unei ţări evidenţiază ansamblul

Pe fondul dezvoltării economice se desfăşoară, în timp şi spaţiu, procesul

naţională şi în calitatea vieţii oamenilor. Deci, în timp ce creşterea este un concept

Procesul creşterii economice are anumite interferenţe şi cu procesul reproducţiei

Afirmarea tot mai pregnantă a teoriei creşterii economice în ultimele

În acest context, în etapa contemporană, procesul creşterii economice prezintă

O primă caracteristică se referă la faptul că se desfăşoară pe baza unui

17.2 Factorii şi tipurile creşterii economice

Factorii creşterii economice exprimă, în substanţa lor, forma concretă pe

În cadrul condiţiilor (premiselor) creşterii economice într-o ţară includem:

În cadrul factorilor cu influenţă nemijlocită, decisivă asupra creşterii

Dimensiunea calitativă se referă la randamentul utilizării factorilor de

Factorul uman intervine în procesele de creştere economică direct sau indirect,

Sub aspect cantitativ, factorul uman se concretizează în volumul de

general, subsumate ideii de progres calitativ al factorului uman, sub influenţa

Specificitatea dimensiunii calitative a factorului uman al creşterii economice este

Dimensiunea structurală se referă, în cazul factorului uman, la structurile

Factorul material al creşterii economice este reprezentat de resurse naturale

Complementaritatea acestor două elemente, rezultată din forma lor

se referă la repartizarea teritorială şi pe ramuri a resurselor de capital tehnic real,

Factorul informaţional, tehnologic este un factor esenţial al creşterii economice

Potrivit acţiunii legii dezvoltării factorilor de producţie, în strânsă legătură

În esenţă, factorul instituţional-organizaţional caracterizează substanţa

Tipul intensiv de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o

Creşterea intensivă este, în mult mai mare măsură, capabilă să se

Tipul de creştere intensiv succede, în principiu, celui extensiv. La graniţa dintre

Tipul intermediar de creştere poate predomina într-o economie pe perioadă

17.3 Modele de creştere economică

Modelarea creşterii economice se referă la elaborarea şi utilizarea de

Ele reprezintă formalizarea, în expresie matematică, prin funcţii şi

Elementele definitorii pentru caracterizarea modelelor de creştere

Datorită complexităţii sale deosebite, procesul de creştere economică este

scop unică la nivelul sistemului economic şi care conferă modelului caracter

Ce reprezintă creşterea economică?