CAPITOLUL 20

20.1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare

20.2 Cererea şi oferta de monedă

20.3 Dobânda

20.4 Piaţa monetară şi politica monetară în România

Pachet pedagogic
Piaţa monetară

PIAŢA MONETARĂ

Înfăptuirea activităţii economico-sociale în condiţiile pieţei necesită

folosirea permanentă a banilor sub diferite forme, componente şi mecanisme
specifice. Acestea se corelează în timp şi spaţiu cu instumente proprii, într-un
ansamblu de relaţii ce se formează între agenţii economici şi monetari. Diferite
categorii de agenţi economici.

20.1 Obiectul şi agenţii pieţei monetare

În teoria şi practica economică din ţara noastră şi din alte ţări, problematica
pieţei monetare este abordată în diverse modalităţi, fiecare având raţiunea ei
epistemologică sau pragamatică. O delimitare netă între fenomenul monetar şi cel
de capital nu se realizează şi nici nu se justifică întotdeauna.
Doctrina economică precizează, în principal, două modele de abordare:
modelul european, dominat de lumea bancară, în care băncile utilizează aproape
toate instrumentele monetar-financiare, şi modelul anglo-saxon, în care se
foloseşte noţiunea numită generic piaţă financiară în care se delimitează piaţa
monetară şi piaţa de capital * .
Piaţa monetară este piaţa specifică al cărei obiect îl formează tranzacţiile
pe care le presupune moneda sub toate formele ei, împreună cu mecanismele de
confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în funcţie de preţul acestei
mărfi. Piaţa monetară este specializată în plasarea şi atragerea de fonduri pe termen
scurt, inclusiv acordarea sau obţinerea de credite. Ea are mai multe segmente,
fiecare fiind specializat în utilizarea unor instrumente specifice, iar principalii
operatori sunt băncile.
Banii reprezintă un activ special care, în baza unei convenţii
general-acceptate, este folosit ca mijloc de intermediere a schimbului şi de
măsurare a activităţii economice. Ei sunt denumirea generică pentru toate felurile
de monedă şi semne ale valorii. Activul cu rol de bani are două trăsături
definitorii: este general-acceptat în orice tranzacţie şi de toţi participanţii într-un

*
Pentru înţelegerea complexităţii vom folosi în continuare distincţia între piaţa monetară şi piaţa de
capital.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

spaţiu economic şi timp istoric; are o lichiditate perfectă sau cvasiperfectă (cost de
tranzacţie nul sau foarte redus). Lichiditatea bancară prezintă mijloacele de plată pe
care o bancă le poate uziliza imediat pentru a onora un angajament financiar. Banii
au apărut din necesităţile schimbului, pentru depăşirea inconvenientelor trocului şi
au cunoscut de-a lungul istoriei profunde transformări, îndeplinind mai multe
funcţii. Astfel, s-a cristalizat, treptat, un gen specific de relaţii între ofertanţii de
bani şi solicitanţii de bani, care constituie conţinutul pieţei monetare sau a banilor.
Activele monetare se tranzacţionează pe termen scurt, până la un an, făcând
obiectul pieţei monetare.

Piaţa monetară este o piaţă specială care are rolul de a compensa excedentul cu
deficitul de monedă existent la diferiţi agenţi economici şi de a regla cantitatea de monedă
în economie în condiţiile unui preţ specific – rata dobânzii.

Tranzacţiile pe piaţa monetară au loc în fiecare ţară în legătură cu fluxurile

circuitului economic naţional şi în interdependenţă cu relaţiile economice
internaţionale. Cea mai mare piaţă monetară din lume este cea din New York, fiind
influenţată de cele mai mari bănci americane, japoneze şi europene. Alte pieţe
monetare majore sunt cele de la Londra, Tokio, Paris etc.
Înfăptuirea în practică a conţinutului pieţei monetare reprezintă o activitate
cu caracter lucrativ, comercial, realizată de agenţi economici specializaţi care
concentrează cererea şi oferta de monedă provenite de la agenţii economici primari.
Aceşti agenţi intermediari sunt băncile şi alte instituţii financiare asimilate lor
(vezi figura 20.1).

Figura 20.1 – Relaţiile de intermediere bancară

Piaţa monetară

Băncile au fost create cu mult timp în urmă, îndeplinind la început rolul de a

păstra valorile mobiliare depuse de clienţii lor şi de a efectua plăţi solicitate de aceştia.

Treptat, activitatea băncilor s-a amplificat şi s-a diversificat 1 , prin apariţia

instituţiilor financiare şi societăţile de asigurări, care funcţionează în perioada
contemporană ca un agent economic monetar-financiar important, intermdiind în
mod specializat activitatea celorlalţi agenţi şi gestionând pârghiile monetar-
financiare, în acord cu interesele economice corespunzătoare.

Băncile îndeplinesc atât funcţiile clasice, cât şi funcţii moderne. Funcţiile clasice
pot fi grupate în două clase: active şi pasive.

Funcţiile clasice sunt acelea care se îndeplinesc de la apariţia băncilor şi,

până în prezent, la toate nivelurile economice.
Funcţiile active constau îndeosebi în acordarea de credite persoanelor
fizice şi juridice, care dovedesc bonitate financiară (capacitatea de a rambursa
creditele şi dobânzile aferente).
Funcţiile pasive constau, în principal, în activităţi de mobilizare şi păstrare
a disponibilităţilor monetare temporare din economie.
Funcţiile moderne (noi) se referă, mai ales, la operaţiuni macro-
economice cum ar fi coordonarea încasărilor şi plăţilor din economia naţională.
Agenţii pieţei monetare sunt băncile.
Băncile în economia cu piaţă concurenţială pot fi: bănci de emisiune şi
bănci comerciale.
Băncile de emisiune sunt băncile naţionale sau băncile centrale care sunt,
de regulă, instituţii ce realizează funcţii la nivel macroeconomic, cum ar fi
emisiunea şi reglarea masei monetare.
De regulă, într-o ţară există o singură bancă de emisiune, denumită bancă
centrală, bancă naţională, bancă de primă importanţă sau banca băncilor.
Băncile comerciale sunt instituţii cu caracter lucrativ, specializate, care
pun la dispoziţia agenţilor economici, bani-capital, pe baza resurselor monetare
atrase, precum şi a capitalului propriu. Ele deţin majoritatea conturilor din
economie şi toate conturile agenţilor economici.

1
Prima bancă a fost organizată în anul 1609, adică banca din Amsterdam, apoi în anul 1694 a fost
organizată Banca Angliei. Modelul acestor bănci a constituit sursa esenţială pentru fondarea
băncilor în economia mondială modernă.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Termenul de bancă comercială provine din rolul istoric pe care l-a avut această
instituţie în activitatea de comerţ. Iniţial, băncile comerciale au fost principalii creditori
ai comerţului, rol pe care îl îndeplinesc şi în prezent, în perioada contemporană însă,
aceste bănci au dobândit un rol important şi în acordarea creditelor pentru consum sau a
împrumuturilor ipotecare.

Băncile comerciale pot fi grupate în: bănci comerciale de depozit şi bănci ipotecare.
Băncile comerciale de depozit sunt acelea care îşi asigură resursele monetare de pe piaţa
monetară, prin depunerile pe termen scurt efectuate de clienţii lor. Băncile ipotecare sunt
acelea care îşi asigură resursele monetare pe calea emiterii de titluri şi obligaţiuni ipotecare.

În economia cu piaţă concurenţială, pe lângă bănci funcţionează pe piaţa

monetară şi alte instituţii cum sunt: cooperativele de credit; fondurile de pensii; societăţile
de asigurări şi reasigurări; societăţile de investiţii.

Purtărorii primari ai cererii de monedă sunt toţi agenţii economici care,

temporar, înregistrează necesităţi de monedă mai mari decât posibilităţile proprii
de acoperire: menaje, firme, administraţii publice şi private, instituţii financiare etc.
Purtătorii primari ai ofertei de monedă sunt cei care economisesc,
înregistrând temporar resurse monetare suplimentare peste nevoile proprii, curente:
Banca Naţională, alte instituţii financiare, menaje, firme etc. Crearea de monedă nu
trebuie înţeleasă în sensul fabricării de bani, ci în sensul creşterii masei monetare în
circulaţie.
Obiectul pieţei monetare este masa monetară privită în sens larg şi se
compune din: a) disponibilităţi monetare propriu-zise (bani cash, bani gheaţă,
bani lichizi), care reprezintă instrumente monetare cu lichiditate perfectă;
b) disponibilităţi semimonetare (bani proximi), care reprezintă instrumente
monetare ce pot fi transformate în monedă propriu-zisă sau pot îndeplini funcţiile
acesteia, dar nu au lichiditate perfectă şi acceptabilitate generală.
Starea şi evoluţia componentelor masei monetare se pot cerceta cu ajutorul
unei unităţi de măsură, denumită agregat monetar.

Agregatul monetar reprezintă un indicator sau o mărime statistică, drept

componentă a masei monetare, cu autonomie relativă în cadrul acesteia.

Fiecare agregat monetar îndeplineşte funcţii specifice şi este relevant prin

fluxurile reale pe care le intermediază, instituţiile financiar-bancare ce îl
gestionează şi prin informaţiile pe care le poate furniza. Agregatul monetar se
determină prin însumarea, după anumite reguli, a unor operaţii sau fluxuri în
expresie monetară ca: numerar în afara sistemului bancar; disponibilităţi la vedere;
depozite ale populaţiei; depozite în valută ale rezidenţilor etc. Agregatul monetar
Piaţa monetară

are rol cognitiv prin modul de calcul, prin dimensiunea sa absolută, prin
dinamismul său şi prin comparaţiile cu alte agregate (vezi figura 20.2).

Pentru operaţionalizarea masei monetare se folosesc o serie de instrumente şi

tehnici specifice.

În diferite ţări se folosesc anumite agregate monetare. La modul general 2

putem releva următoarele forme:

Agregatul monetar M1
Regrupează toate mijloacele de plată efective
şi depunerile în conturi curente, deci toate
mijloacele băneşti în circulaţie curentă.

Agregatul monetar M2
Este cel mai cuprinzător, incluzând în afară de M1
ansamblul plasamentelor la termen în valoarea
economisirii, posibil a fi transformate în lichidităţi,
într-o perioadă de timp.

Agregatul monetar M3
Include pe lângă M2 active cu diferite grade de lichiditate, în structura cărora se
află certificatele de depozit, bonurile de casă.

Figura 20. 2 – Agregate monetare

Pe baza criteriului lichidităţii se poate construi agregatul L, care

înglobează toate celelalte componente precedente, la care se adaugă titlurile pe
termen mediu şi lung, care pot fi transformate mai lent în lichidităţi.
Dintre toate agregatele ce se pot folosi, componenta M1 a masei monetare
este cea mai activă deoarece intermediază cel mai mare număr de tranzacţii de
vânzare-cumpărare din economie.
În România, masa monetară se poate analiza prin utilizarea următoarelor
agregate:
- masa monetară în sens larg (M2);
- masa monetară în sens restrâns (M1) care cuprinde: numerar în afara
sistemului bancar şi disponibilităţi la vedere;
- cvasibani în structura cărora intră: economiile populaţiei, depozitele în
lei, depozitele în valută.

2
Vezi Nicolae Dardac, Teodora Vâşcu, Monedă Credit, două volume, Bucureşti, Editura ASE, 2002
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Tot pentru analiza masei monetare se calculează de BNR agregatul baza

monetară, ca medie zilnică şi la sfârşitul perioadei, în structura căruia se înscriu:
numerar în caseriile băncilor; numerar în afara sistemului bancar; disponibilităţi ale
băncilor la BNR.
Legătura între Baza monetară şi Masa monetară se realizează prin
Multiplicatorul monetar.

Dintre instrumentele pieţei monetare cele mai importante sunt:

a) Biletele de trezorerie reprezintă o formă a îndatorării statului pe termen
scurt, respectiv o componentă a datoriei interne. Acestea sunt instrumente cu caracter
popular, fiind achiziţionate în momentul emisiunii atât de agenţi economici, cât şi de
populaţie. După emisiune, aceste titluri sunt intens comercializate pe piaţa monetară.
b) Titlurile comerciale sunt instrumente pe termen scurt, reprezentând
promisiunea făcută de o firmă, care urmăreşte atragerea de fonduri necesare activităţii
cotidiene, rambursabile la o anumită scandenţă.
c) Cecurile (acceptările bancare) reprezintă un înscris bancar trimis unei bănci
spre acceptare.
d) Certificatele de depozit negociabile reprezintă înscrisuri emise de băncile
comerciale pentru a atesta existenţa fondurilor în depozite. Prin aceste titluri se
stipulează că deponenţii vor primi anual dobânzi de o anumită mărime, iar la maturitatea
depozitului, acestora li se va restitui suma iniţială. Băncile răscumpără unele certificate
înainte de maturitate. Din motivul negocierii acestor titluri, ele se numesc certificate de
depozit negociabile.
e) Eurodolarii desemnează depozitele la termen, exprimate în dolari, efectuate
la bănci străine sau la filiale ale băncilor americane din străinătate.
f) Acordurile de răscumpărare reprezintă titluri care atestă împrumuturile pe
termen scurt (uneori numai 24 de ore), acordate agenţilor economici, guvernului sau altor
entităţi economice, de către băncile comerciale sau alte instituţii financiare.

20.2 Cererea şi oferta de monedă

Masa monetară poate fi abordată ca stoc şi ca flux. Masa monetară ca

stoc relevă ansamblul instrumentelor monetare aflate la dispoziţia agenţilor
economici nonfinanciari dintr-o ţară, la un anumir moment, destinate cumpărării de
bunuri economice, plăţii datoriilor, formării economiilor în scopul efectuării de
investiţii sau altor plasamente. Masa monetară ca flux relevă produsul între
dimensiunea medie a stocului de bani şi viteza de rotaţie a banilor din economia
naţională în decurs de un an. Ambele aspecte ale masei monetare se evaluează prin
volumul schimburilor de bunuri economice şi prin lichiditatea monetară.

Cererea de monedă exprimă cererea de active monetare, adică de active care

îndeplinesc funcţiile banilor la un moment dat (ca stoc) şi în medie într-un orizont de
timp (ca flux).
Piaţa monetară

În termeni reali, aşa cum arătam, cererea de monedă depinde, în primul

rând, de volumul total al schimburilor intermediate efectiv, de monedă şi de viteza
de rotaţie a acesteia. Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de
operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le
intermediază într-o perioadă dată. Masa monetară (M) este direct proporţională cu
cantitatea bunurilor economice supuse tranzacţiilor la un anumit preţ (PY) şi invers
proporţională cu viteza de rotaţie a monedei (V).
PY
M =
V

Pentru decizia economică de previziune şi de evaluare a cererii şi ofertei de

monedă este necesară cunoaşterea raportului dintre cantitatea de monedă aflată în
circulaţie şi cantitatea de bunuri economice aduse pe piaţă.

Acest raport reflectă puterea de cumpărare a banilor sau valoarea banilor, respectiv
cantitatea de bunuri economice care se poate cumpăra cu o unitate monetară într-o perioadă dată.

În al doilea rând, cererea de monedă este determinată de amploarea

creditului de consum, respectiv de raportul între vânzările pe credit (pe datorie) şi
plăţile efectuate în contul creditelor ajunse la termenul de achitare (scadenţă) în
perioada corespunzătoare.
Concepţia neokeynesiană apreciază că, pe lângă aceste elemente, cererea
de monedă depinde de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate. Rata de lichiditate
relevă raportul dintre mărimea medie anuală a masei monetare şi mărimea
tranzacţiilor economice intermediate de monedă. Înclinaţia spre lichiditate se
întemeiază pe următoarele mobiluri: a) mobilul venitului, respectiv înclinaţia
populaţiei de a păstra asupra ei bani cash, de a nu-i cheltui imediat ce i-a obţinut,
de a păstra un stoc de monedă pentru a executa cheltuielile anticipate pe termen
scurt; b) mobilul afacerilor, respectiv păstrarea unei cantităţi de monedă în
vederea unor plasamente mai profitabile în viitor; c) mobilul precauţional sau al
prudenţei, respectiv înclinaţia posesorului de monedă de a fi pregătit pentru a
depăşi anumite situaţii neprevăzute; d) mobilul speculaţiei, respectiv plasarea
economiilor în bani cash, care sunt în anumite împrejurări o alternativă a activelor
financiare, astfel că cererea de monedă înlocuieşte cererea de active financiare.
Curba cererii de monedă are configuraţia de mai jos, reflectând relaţia
directă dintre cantitatea de monedă cerută şi rata dobânzii (vezi figura 20. 3).
Se observă relaţia directă dintre cererea de monedă (M) şi rata dobânzii (d').

Cererea de monedă în termeni reali se ajustează cu indicele general al preţurilor

sau cu indicele preţurilor de consum şi se obţine cererea de monedă în termeni nominali.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Informaţiile privind mărimea şi evoluţia cererii de monedă servesc la

fundamentarea politicii monetare şi a măsurilor antiinflaţioniste într-o anumită
perioadă.

Rata
dobânzii

E1
d'1

d'0 E0

d'2 E2
C0 Curba cererii

C2
0
M2 M0 M1 Cantitatea de monedă crerută

Figura 20. 3 – Curba cererii de monedă

Cererea de monedă provine de la agenţii economici care, prin natura

activităţii pe care o desfăşoară, ajung în situaţia de a cheltui mai mult decât
resursele proprii. Din acest motiv, ei recurg la credite pentru a putea cu ajutorul lor
să-şi satisfacă interesele. Aşadar, cantitatea de monedă în economie se află în relaţii
directe cu mecanismul compensării excedentelor cu deficitele de monedă, cu
creşterea sau diminuarea volumului creditelor, cu cantitatea de bunuri economice
care se tranzacţionează pe piaţă, cu normele obligatorii stabilite de banca de
emisiuni pentru toate celelalte bănci etc.

Oferta de monedă exprimă punerea în circulaţie de monedă nouă de către instituţii

monetare specializate. Oferta îşi manifestă existenţa atunci când resursele monetare ies
din depozitele băncii de emisiune şi ale altor instituţii emitente şi încetează să existe
atunci când resursele revin în depozitele emitentului.

În sistemele monetare moderne, ofertanţii de masă monetară sunt banca

centrală şi băncile comerciale. Banca centrală oferă numerarul sau baza monetară,
băncile comerciale creează monedă scripturală şi diverse instrumente monetar-
financiare. De regulă, oferta de masă monetară este legată de o operaţiune de
creditare, ceea ce înseamnă monetizarea unei creanţe bancare.
Piaţa monetară

Cauzele care determină creşterea ofertei de monedă sunt: sporirea

cantităţii, în expresie valorică, a bunurilor economice supuse vânzării; acoperirea
deficitului bugetului de stat pe calea intervenţiei băncii centrale, la sesizarea
Trezoreriei, care reprezintă casierul statului; scăderea vitezei de rotaţie a banilor;
convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională; reţinerea din circulaţie a
unei cantităţi de monedă de către anumiţi agenţi economici sau populaţie.
Faţă de asemenea cauze care generează oferta de monedă se folosesc
diverse metode pentru creşterea masei monetare în circulaţie, cum sunt:
acordarea de credite de către orice bancă; emisiunea monetară realizată de banca
centrală; reducerea rezervei obligatorii instituite de banca centrală; realizarea
schimbului valutar al monedelor străine convertibile pe monedă naţională.
Banca centrală este instituţia care controlează sistematic oferta de monedă,
din următoarele motive:
- banca centrală controlează oferta totală de numerar, în timp ce băncile
comerciale pot crea bani de cont numai în funcţie de numerarul de care dispun;
- băncile comerciale pot crea sau distruge depozitele numai în aria
relaţiei dintre numerar şi depozite. Băncile comerciale creează bani atunci când
oferă cu împrumut (creează un depozit), însă, concomitent se distruge o cantitate
egală de bani de cont când un împrumut se restituie băncii, adică se revine la
situaţia anterioară creării depozitului.
Curba ofertei de monedă are configuraţia de mai jos, reflectând relaţiile
inverse dintre cantitatea de monedă oferită şi rata dobânzii (vezi figura 20.4).
Pe termen scurt oferta de monedă este perfect inelastică.
Rata
dobânzii
O2
O0

O1
d'2

d'0

d'1

0
M2 M0 M1 Cantitatea de monedă oferită

Figura 20.4 – Curba ofertei de monedă

 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Aşa cum rezultă din figură, atunci când cantitatea de monedă oferită (M)
creşte, rata dobânzii (d') scade şi invers, relaţie ce are relevanţă pentru sporirea sau
diminuarea ofertei pe o perioadă sau la un moment dat.

Multiplicatorul monetar sau al băncilor reprezintă coeficientul care arată câtă

monedă se creează de băncile comerciale pentru fiecare u.m. numerar. El relevă că
moneda creată de băncile comerciale este un efect multiplu al rezervei lor iniţiale sau al
bazei monetare.

Aceasta se mai numeşte şi multiplicator al monedei scripturale sau

multipilicator al creditului. Cu ajutorul lui se măreşte oferta de bani, astfel că
fiecare unitate monetară introdusă în sistemul bancar permite sistemului să
amplifice cantitatea de monedă aflată în conturile de depozite bancare la vedere. În
esenţă, acesta este un aranjament monetar fundamentat pe un lanţ de datorii care îi
face pe indivizi să se comporte ca şi cum ar exista mai mulţi bani. Deşi sub aspect
material nu s-a creat nici un ban în plus, realitatea se desfăşoară ca şi când ar fi mai
mulţi bani-numerar. Aceşti bani, care materialiceşte nu sunt, dar “există” în plan
comportamental, sunt bani de cont.
Acest proces se încadrează în Creaţia monetară în care sunt implicate
băncile comerciale sau, în contextul mai larg, instituţiile de credit, pe de o parte şi
Banca Centrală, pe de altă parte, folosind mecanismul creditelor. Banca Centrală
exercită controlul asupra acestui proces, deţinând monopolul prin moneda centrală,
denumită şi “moneda de prim rang”, în care se includ: suma bancnotelor aflate în
circulaţie şi activele ce aparţin băncilor şi trezoreriei şi care se regăsesc în pasivul
bilanţului Băncii Centrale.
Principalele instrumente de politică monetară folosite de majoritatea
băncilor centrale sunt: instrumente indirecte, instrumente directe, alte elemente de
conducere a politicii monetare.
Instrumentele indirecte sunt:
a) Facilităţile de refinanţare şi de depozit (standing-facilities) sunt
instrumentele prin care băncile comerciale au acces la resursele de finanţare ale
băncii centrale (refinanţare), respectiv au posibilitatea de a plasa la banca centrală
resursele băneşti disponibile (depozit). Ratele dobânzilor la aceste facilităţi creează,
de regulă, coridorul dobânzilor pieţei monetare (rata dobânzii la creditele de
refinanţare este limita superioară a dobânzilor practicate în sistem, iar rata dobânzii
la depozitele constituite este limita inferioară). Aceste operaţiuni sunt demarate de
băncile comerciale.
Piaţa monetară

b) Operaţiunile de piaţă (open-market) sunt instrumentul predilect în

economiile dezvoltate incluzând: operaţiuni de refinanţare; operaţiuni de vânzare-
cumpărare de active eligibile (titluri de stat, certificate de depozit emise de banca
centrală) însoţite de contracte de răscumpărare (repo), când proprietarul iniţial al
titlurilor de stat revine, după derularea tranzacţiei, în posesia acestor operaţiuni de
vânzare-cumpărare definitivă (outright transactions), în care dreptul de proprietate
asupra titlurilor de stat tranzacţionate se schimbă în urma efectuării operaţiunii ş.a.
Operaţiunile open-market sunt iniţiate de banca centrală.
c) Rezervele minime obligatorii sunt, în esenţă, disponibilităţi ale
băncilor, în monedă naţională sau în valută, pe care acestea le păstrează în cont la
banca centrală. Astfel, banca centrală controlează oferta de bani, prin injectarea sau
absorbţia de lichidităţi din sistemul bancar.
Instrumentele directe sunt: controlul direct al volumului creditului
(plafoanele de credit); controlul direct al ratelor dobânzilor (plafoanele de dobânzi).
Alte elemente de conducere a politicii monetare sunt: manevrarea
dobânzilor directoare ale băncii centrale (taxa scontului, repo rate); modificarea
cursului de schimb al monedei naţionale; modificarea nivelului rezervelor
internaţionale; persuasiunea (moral suasion) adică instrumentele prin care banca
centrală îşi foloseşte autoritatea pentru a convinge băncile şi celelalte instituţii
financiare de necesitatea modificării nivelului dobânzilor practicate, a structurii
acestora sau a marjelor dintre ele şi în privinţa politicii de creditare a clienţilor.
Rezultă că piaţa monetară implică mai multe segmente ca: piaţa scontului
(cumpărarea-vânzarea de cambii), piaţa interbancară (băncile se împrumută
reciproc), piaţa certificatelor de depozit (atragerea de resurse băneşti prin emiterea
de certificate de depozit negociabile, înscrisuri care pot fi răscumpărate de bănci la
o anumită dobândă), piaţa efectelor de comerţ (băncile, marile firme sau alte
instituţii financiare emit titluri de credit, respectiv bilete la ordin sau cecuri în
vederea creditării agenţilor economici), piaţa eurovalutelor (atragerea şi plasarea de
fonduri în valută în afara ţării de origine a fiecărei valute).
Realitatea monetară are deci o mare complexitate, astfel că ea este urmărită
sistematic prin instituţiile bancare specializate, care reglează (ajustează) masa
monetară, operând asupra cererii şi ofertei de monedă în relaţie cu circulaţia
bunurilor pe piaţă. Astfel, se urmăreşte echilibrul pieţei monetare.
Echilibrul pieţei monetare este influenţat de mai mulţi factori, între care
rata dobânzii deţine o pondere însemnată. La o anumită dimensiune a ratei
dobânzii, presupunând celelalte condiţii neschimbate, mişcarea cererii şi mişcarea
ofertei de monedă tind spre obţinerea echilibrului pieţei monetare.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Starea de echilibru a pieţei monetare se realizează atunci când, la o anumită

mărime a ratei dobânzii, oferta de monedă este egală cu cererea de monedă, ambele fiind
egale cu cantitatea masei monetare de echilibru (vezi figura 20.5).

Rata dobânzii
%

Cererea Oferta de monedă

d'n

d'5
E
d'4
d'3
d'2
d'1

0
M1 M2 M3 M4 M5 Mn Masa monetară

Figura 20.5 – Starea de echilibru pe piaţa monetară

Presupunem valorile masei monetare (M1, M2 .... Mn); ele intră în relaţie cu
valorile procentuale ale ratei dobânzii (d'1, d'2 ...... d'n) astfel că prin concurenţa
specifică ele devin egale, însă întâmplător şi vremelnic deoarece factorii care le
influenţează se schimbă cantitativ şi ca intensitate de acţiune. Cunoaşterea stării de
echilibru are importanţă deosebită pentru determinarea anticipărilor privind
deciziile manageriale bancare şi pentru evaluarea stării masei monetare la un
moment dat.
Condiţiile de echilibru pe piaţa monetară se schimbă însă, continuu,
ajungându-se la dezechilibru şi apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism
concurenţial ce presupune schimbarea condiţiilor de cerere sau ofertă ce determină
noi curbe ale cererii şi ofertei (vezi figura 20.6 şi 20.7).
Realitatea pieţei monetare prezintă un grad ridicat de complexitate,
demonstrând interesul agenţilor intermediari monetar-financiar de a manevra rata
dobânzii atât la depozite, cât şi la credite, în aşa fel încât să se coreleze profitabil
operaţiunile monetare privind cererea şi oferta de monedă.
Piaţa monetară

Rata
dobânzii
Cererea de monedă
C1 Oferta de monedă
C0

E1
d'1

E0
d'0

0
M0 M1 Cantitatea de masă monetară

Figura 20.6 – Mutarea punctului de echilibru E ca urmare

a măririi cererii de monedă
Cererea de monedă poate să crească într-o perioadă, determinând atât
sporirea cantităţii de monedă pe piaţă, cât şi sporirea ratei dobânzii, influenţând
punctul de echilibru. Totodată, trebuie să ţinem seama de faptul că dacă
angajamentele de plată se realizează într-un ritm mai scăzut, ceea ce relevă
diminuarea vitezei de rotaţie a monedei, atunci cresc atât cererea de monedă, cât şi
oferta de monedă, modificând, de asemenea, punctul de echilibru.
Rata dobânzii
%
Cererea de monedă
O1

O0

E1
d'1

d'0 E0

0
M1 M0 Cantitatea de masă monetară
Figura 20.7 – Mutarea punctului de echilibru E ca urmare a reducerii
ofertei de monedă
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Oferta de monedă influenţează echilibrul pieţei monetare astfel: mărirea

ofertei de monedă determină diminuarea ratei dobânzii şi sporirea masei monetare
tranzacţionate pe piaţă; cantitatea de monedă suplimentară nu poate fi absorbită
decât dacă se reduce rata dobânzii, care, la rândul ei, duce la creşterea cererii de
monedă. Reducerea ofertei de monedă determină creşterea ratei dobânzii şi
scăderea cantităţii de monedă tranzacţionată pe piaţă. De asemenea, mărirea ratei
dobânzii este generată de lipsa acută de monedă care să se vehiculeze cu o rată
redusă a dobânzii, lipsă ce influenţează tot mai puternic în direcţia sporirii ratei
dovânzii.

Echilibrul pieţei monetare este complex şi dinamic, tocmai datorită specificităţii

mecanismului în care se corelează cererea şi oferta de monedă, prin sistemul bancar, care
manevrează rata dobânzii, în funcţie de interesele proprii, ca şi de solicitările clienţilor.

Iată de ce pentru aprecierea echilibrului pieţei monetare trebuie să se aibă

în vedere şi următoarele aspecte: interesele agenţilor economici de a poseda
moneda şi a o utiliza în tranzacţii protejate de risc; urmărirea cu prioritate de către
agenţii economici a puterii de cumpărare a încasărilor lor în raport cu expresia
nominală a acestora, ceea ce înseamnă că cererea de monedă reprezintă o cerere de
încasări reale; costul oportunităţii deţinerii banilor lichizi, în raport cu plasamentul
acestora cu o anumită dobândă; încasarea monetară ca funcţie crescătoare de venit
şi funcţie descrescătoare de mărimea ratei dobânzii, adică elasticitatea pe termen
lung a cererii de monedă, în raport de venit şi de rata dobânzii; relaţia dintre stocul
de masă monetară, viteza de rotaţie a monedei şi creşterea preţurilor.
Echilibrul pieţei monetare are un rol însemnat ce decurge din semnificaţia
tot mai mare pe care o dobândeşte moneda în economia contemporană.

20.3 Dobânda

Dobânda şi rata dobânzii sunt concepte de mare expresivitate pentru

caracterizarea stării şi dinamicii economiei în spaţiu şi timp. În decursul timpului,
dobânda a fost definită sub diverse forme şi sensuri, în relaţie cu gradul cunoaşterii
ştiinţifice. Ţinând seama de acumulări ştiinţifice pozitive, ca şi de limitele
diferitelor interpretări, putem să definim dobânda în condiţiile actuale, în sens larg
şi în sens restrâns.
Piaţa monetară

Dobânda în sens larg înseamnă venitul sau remunerarea unui capital antrenat într-o
activitate economică oarecare, cu risc normal în raport cu capitalul respectiv avansat. Ea se
justifică prin serviciul obişnuit adus de un capital folosit în condiţii normale, iar când
utilizarea capitalului are loc în condiţii de risc, acesta se acoperă prin plăţi suplimentare ce
măresc suma încasată de proprietar, utilizându-se termenul de falsă dobândă.

Astfel, dobânda se poate obţine în următoarele forme: remunerare pentru

orice împrumut bănesc (credit) în condiţii de garanţie; venit adus de o obligaţiune
sau orice altă valoare mobiliară cu aceleaşi garanţii; venit obţinut prin serviciul
realizat cu orice element de capital real pe orice piaţă concurenţială, când există un
risc normal sau când toţi factorii de risc suplimentar au fost deja plătiţi cu prime
speciale.
Dobânda ca un venit plătit proprietarului, peste dimensiunea capitalului
utilizat, reflectă o formă de venit ce se poate realiza numai într-o activitate
economică eficientă, adică aduce un efect mai mare decât efortul.

Dobânda, în sens restrâns, reprezintă venitul sau remuneraţia capitalului

împrumutat, respectiv răsplata primită sau plătită pentru utilizarea sumelor cedate pe un
timp determinat. Conceptul de dobândă a apărut cu această accepţiune, în condiţiile în
care creditul avea ca destinaţie consumul.

Creditul cu destinaţie productivă era folosit rar, însă în condiţiile

economiei cu piaţă concurenţial-funcţională, mai ales în economiile
superdezvoltate, a devenit precumpănitor. Astfel, dobânda are următoarele forme
de existenţă:
a) dobânda de pe piaţa monetară adică aceea care se utilizează în general
în cazul creditelor pe termen scurt, contractate între băncile comerciale,
precum şi între ele şi banca centrală;
b) dobânda bancară de bază adică aceea care se practică pentru
certificatele de depozit sau pentru bonurile de trezorerie;
c) dobânda aplicată întreprinderilor de către bănci şi alte instituţii
financiare;
d) dobânda ca taxă de scont comercială sau scontul comercial, percepută la
operaţiunile de scontare a efectelor de comerţ, precum şi dobânda ca
taxă de reescont;
e) dobânda sub diverse forme pentru plasamente pe termen scurt şi mediu
ce se practică de casele de economii sau de bănci pentru depozitele la
vedere şi la termen, pentru construcţia de locuinţe etc.;
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

f) dobânda pe piaţa obligaţiunilor, care este apreciată ca tipică pentru

plasamentele pe termen lung.
Dobânda poate fi apreciată şi în funcţie de factorul timp (pe termen scurt,
mediu şi lung).
Indiferent de forma pe care o reprezintă, dobânda are o mărime ce se
determină în funcţie de cererea şi oferta de capital, ca şi de celelalte condiţii ale
pieţei (conjunctură, comportament, climat economico-social etc.).

Mărimea dobânzii se calculează prin masa şi rata dobânzii. Masa este mărimea
absolută a dobânzii, iar rata dobânzii este mărimea ei relativă (d') şi se calculează ca
raport procentual între masa dobânzii (D) şi capitalul utilizat în condiţii normale (Cr).

D
d' = ⋅100
Cr

Aceasta poate fi apreciată ca preţul – plătit pentru utilizarea sumei de

100 de unităţi monetare pe o perioadă de un an. Dimensiunea ratei dobânzii diferă
în funcţie de conţinutul operaţiunilor de creditare, de durata creditului, de aspectele
cantitative şi calitative ale creditului.

Dobânda este cunoscută ca dobândă simplă şi dobândă compusă. Dobânda simplă

(Ds) se calculează ca produs între mărimea creditului (Cr), rata dobânzii (d') şi timpul
pentru care se calculează (n).

Ds = C r ⋅ d ' ⋅ n Aceasta se utilizează rar.

Dobânda compusă (Dc) rezultă din diferenţa între suma ce revine proprietarului
după n ani (Sn) şi creditul acordat (Cr).

Dc = S n − C r , iar:

( )
Sn = So 1+ d ' − So
D = Sn − So

Dobânda brută este un venit contractual şi forfetar. Dacă din acesta se

scad o primă de risc de insolvabilitate a debitorului şi cheltuielile de gestiune ale
băncii, ceea ce rămâne se numeşte dobânda netă.
Piaţa monetară

Aşadar, dimensiunea şi evoluţia dobânzii se pot aprecia cu ajutorul masei

dobânzii şi ratei dobânzii. În realitatea economiei se calculează şi se utilizează
mai multe forme ale ratei dobânzii, delimitate după criterii care ţin de conţinutul
pieţelor specifice, de termenele de plată sau durata creditelor, de fiscalitate etc.
Astfel, se calculează rata nominală a dobânzii, adică procentul efectiv plătit
pentru o sută de unităţi monetare reprezentând creditul contractat; rata reală a
dobânzii, adică rata nominală a dobânzii corectată cu rata inflaţiei; rata netă a
dobânzii, adică rata nominală a dobânzii din care s-a dedus impozitul respectiv;
rata dobânzii pe termen scurt, mediu, lung etc.
Cererea şi oferta de credit influenţează rata dobânzii, ceea ce poate
stimula sau descuraja agenţii economici. Cererea de credit, adică de capital
bănesc, se diminuează când rata dobânzii este mare, deoarece rata dobânzii este un
cost pentru solicitanţii de credit. Oferta de credit, adică de capital, se măreşte
atunci când rata dobânzii este mare, deoarece rata dobânzii este o remuneraţie a
creditorului pentru sacrificiul pe care îl face, schimbând o satisfacţie actuală pe o
satisfacţie viitoare.
Rata dobânzii, ca variabilă dependentă, este influenţată de un sistem de
factori, dintre care unii influenţează îndeosebi comportamentul agentului economic
deponent, iar alţii influenţează preponderent decizia creditorului bancher.
În esenţă, în acest sistem de factori se includ: oportunităţile de producţie
şi rata de rentabilitate pe care producătorii speră să o obţină pentru capitalul
investit; preferinţa consumatorilor şi a celor care fac economii pentru consumul
curent, comparativ cu consumul viitor, respectiv perioadele de timp preferate
pentru consum; rata previzionată a inflaţiei. Aceşti factori se pot detalia în factori
stimulatori ai creşterii sau ai descreşterii ratei dobânzii.
Factorii care determină creşterea ratei dobânzii, pe termen lung, sunt:
creşterea costurilor serviciilor, implicit a serviciilor bancare; emigrarea capitalurilor
flotante şi a capitalurilor speculative; mărirea înclinaţiei spre investiţii datorită
apariţiei de noi nevoi economice; convulsiile sociale şi conflagraţiile militare etc.
Factorii care determină reducerea ratei dobânzii, pe termen lung, sunt:
sporirea generală a economiilor; diminuarea relativă a productivităţii capitalului;
politicile antiinflaţioniste; creşterea gradului de autofinanţare a întreprinderilor pe
baza unei părţi din profit etc.
Asemenea factori se corelează în diverse feluri pe baza tendinţei generale a
economiei pe termen lung şi a conjuncturii economice, sociale, politice, culturale şi
morale. Acţiunea lor contribuie, în ultimă instanţă, la distribuirea şi ajustarea masei
monetare într-o anumită perioadă.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

20.4 Piaţa monetară şi politica monetară în România

Conceptul de piaţă monetară în România este, în esenţă, similar cu

conceptul general, aşa cum a fost analizat în paragrafele anterioare. El este însă
influenţat de procesul complex al tranziţiei la economia de piaţă concurenţial-
funcţională, de transformările fundamentale din societatea românească în această
perioadă de reformă economică specifică.
Politica monetară reprezintă ansamblul obiectivelor, instrumentelor,
măsurilor şi metodelor prin care autorităţile publice abilitate caută să influenţeze
condiţiile macroeconomice prin ajustarea cererii şi ofertei de bani. Autorităţile
monetare au la dispoziţie trei opţiuni principale: suplimentarea ofertei de bani prin
tipărirea acestora (o asemenea operaţiune este folosită mai rar în prezent); controlul
nemijlocit asupra deţinerilor de bani în sectorul monetar; operaţiuni de open
market.
Obiectul fundamental al politicii monetare în constituie stabilitatea
preţurilor împreună cu limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a
monedei. Responsabilitatea înfăptuirii acestor obiective revine Băncii Naţionale.
Instrumentele politicii monetare sunt directe şi indirecte. Instrumentele
directe sunt acelea care permit influenţarea nemijlocită a utilizărilor şi deţinătorilor
de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Cele mai importante instrumente directe
sunt: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi
controlul asupra ratei de schimb.
Instrumentele indirecte sunt acelea folosite de Banca Naţională în
relaţiile cu celelalte bănci şi cu agenţii nonfinanciari. Tradiţional aici se includ
instrumentele care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă
centrală.
În condiţiile actuale prin politica monetară a României se promovează ca
tendinţă dominantă, măsurile restrictive, autorităţile monetare decidente având
convingerea că astfel inflaţia poate fi restrânsă.

Transformarea structurală a proprietăţii, a organizării, a conducerii, a

mecanismelor activităţii se află în relaţie nemijlocită cu starea şi evoluţia pieţei monetare
şi a politicii monetare româneşti.

În acest context, piaţa monetară din România a înregistrat după 1989 mai
multe caracteristici, cum ar fi:
a) criza structurii economiei naţionale a dus la o criză a pieţei monetare,
manifestată prin deficitul bugetului de stat, restrângerea surselor de alimentare a
Piaţa monetară

veniturilor bugetare, evaziunea fiscală, satisfacerea în proporţii modeste a

cheltuielilor elementare din domeniul sănătăţii şi prevederilor sociale, al
învăţământului, al cercetării ştiinţifice, al culturii şi al apărării naţionale;
b) practicarea de către bănci a unor dobânzi foarte ridicate, care au lezat
puternic activitatea economică, îndeosebi producţia de bunuri economice;
c) existenţa blocajului financiar pentru un număr important de întreprinderi,
care duce la diminuarea considerabilă a producţiei, dezechilibrându-se raportul
dintre ofertă şi cererea de bunuri economice, cu consecinţe nefavorabile asupra
preţurilor şi, în ultimă analiză, asupra standardului de viaţă al populaţiei;
d) manifestarea unei evidente inflaţii galopante generate de criza
structurală, de criza demografiei, de criza bugetului de stat, de liberalizarea
absolută a adaosului comercial şi de lipsa de preocupare pentru reducerea
costurilor;
e) înfăptuirea lentă a privatizării în domeniul sistemului bancar;
f) folosirea în proporţie importantă a unor împrumuturi contractate în
străinătate, în scopuri neproductive, sporind caracterul contraproductiv al datoriei
externe.
Asemenea aspecte trebuie avute în vedere în organizarea, structurarea şi
funcţionarea raţională a pieţei monetare în ansamblul ei şi a fiecărei componente a
acesteia. Instituţiile principale ale pieţei monetare în România au fost
revitalizate în ultimul deceniu, într-un context de mare complextitate, marcat de
trecerea la un nou sistem economic, acţionându-se pentru:
- abandonarea sistemului de tip preponderent monobancar, potrivit căruia
Banca Naţională a României execută rolul de emisiune monetară şi de adaptare
pasivă la cererea de monedă a agenţilor economici. Astfel, era exclusă şansa ca
prin manevrarea ratei dobânzii să se asigure în cea mai mare măsură mobilizarea
economiilor băneşti ale populaţiei şi satisfacerea solicitărilor de credite;
- urmărirea creării şi dezvoltării unui sistem bancar cu două trepte: una
prezentată de Banca Naţională a României şi alta reprezentată de băncile
comerciale, instituţiile financiare şi societăţile de asigurări;
- perfecţionarea cadrului legislativ şi operaţional-funcţional pentru
adaptarea statutului de organizare şi funcţionare a Băncii Naţionale a României la
exigenţele economiei cu piaţa concurenţial-funcţională. Concomitent se
ameliorează substanţial reglementările privitoare la fondarea de noi bănci, la
managementul bancar, la pregătirea şi perfecţionarea profesională,
comportamentală şi morală a personalului din sistemul monetar-financiar.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

Banca Naţională a României este instituţia monetar-financiară centrală a

statului, funcţionând sub supravegherea Parlamentului. Ea are responsabilitatea
înfăptuirii politicii monetare şi de credit, acţionând în mod ştiinţific, cu
profesionalism pentru asigurarea puterii de cumpărare a monedei naţionale –
LEUL. Denominarea leului, trecerea la leul greu începând de la 1 iulie 2005, este o
dovadă evidentă în acest sens. Prin statutul său, Banca Naţională a României se
bazează pe capitalul public.
Funcţiile Bănci Naţionale a României constau, în principal, în: asigurarea
în totalitate a emisiunii monetare; conducerea politicii monetare şi valutare a ţării;
supravegherea activităţii de acordare de credite realizate de băncile comerciale;
supravegherea activităţii de gestiune a politicii de trezorerie de către Banca
Comercială Română, căreia i-a fost delegată această funcţie de către Banca
Naţională a României etc.
Aceste funcţii fac parte din managementul bancar al celei mai importante
bănci din ţara noastră, care se realizează în dublu sens: al autorităţii monetare
naţionale supreme şi al asigurării conducerii competente prin personal de înaltă
calificare la toate nivelurile, începând de la Consiliul de administraţie până la
directoratul microbancar.
Banca Comercială Română a fost organizată în anul 1990, în acord cu
exigenţele economiei monetare cu piaţă concurenţială. Ea realizează operaţiunile
comerciale, care erau în competenţa Băncii Naţionale a României, până în anul
1990, îndeosebi operaţiunile de cont curent ale unităţilor de stat. Se află în plin
proces de privatizare.
Banca Română de Dezvoltare – G.S.G.; RaiffeisenBank, Bancpost sunt
instituţii specializate private ce funcţionează ca societăţi bancare comerciale,
executând operaţiunile specializate ale fostelor bănci de stat.
Paralel cu activitatea acestor bănci, au fost fondate şi funcţionează un
număr important de bănci comerciale, cu capital integral privat, precum şi unele
bănci mixte sau filiale ale unor bănci străine, dovedindu-şi viabilitatea.
Casele de economii reprezintă intermediari financiari care mobilizează
depozite cu amănuntul de la populaţie şi le oferă, apoi, pe piaţa interbancară.
Principala instituţie, în acest sens, în România este Casa de Economii şi
Consemnaţiuni, care trebuie să funcţioneze, în conformitate cu statutul său ca o
veritabilă bancă comercială de economii.
Societăţile de asigurări şi reasigurări reprezintă instituţii care realizează
sistematic asigurări de bunuri şi persoane. Ele garantează asiguratului, în schimbul
plăţii periodice a unei sume de bani, ca poliţă de asigurare, despăgubirea totală sau
Piaţa monetară

parţială în situaţia producerii evenimentului pentru care s-a asigurat. Există, de

asemenea, şi societăţi de reasigurări. Societăţile de asigurări şi reasigurări pot avea
caracter naţional sau internaţional.
În mare măsură, aceste societăţi funcţionează cu capital integral privat.
Instituţiile financiare sunt instituţii de tip: cooperative de credit; fonduri
de pensii; fonduri mutuale etc.
Asemenea instituţii funcţionează pe piaţa monetară, folosind instrumente
specifice cu ajutorul cărora soluţionează cerinţele ce decurg din politica monetară a
României.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE CHEIE

• Piaţa monetară • Cerere de monedă

• Bani • Ofertă de monedă
• Bancă • Agregat monetar
• Bancă de emisiune • Depozit bancar
• Bancă comercială • Operaţiune de piaţă (open-market)
• Societate de asigurare şi reasigurare • Rata rezervelor minime obligatorii
• Bilet de depozit • Echilibru pieţei monetare
• Certificat de depozit • Politică monetară
• Titlu comercial • Instrumente ale politicii monetare
• Acord de răscumpărare

ÎNTREBĂRI

ƒ Explicaţi geneza şi conţinutul pieţei monetare

ƒ Analizaţi sistemul bancar
ƒ Care sunt funcţiile clasice şi cele moderne ale băncilor?
ƒ Ce este agregatul monetar şi ce forme ale lui cunoaşteţi?
ƒ Imaginaţi-vă un exemplu de relaţii între un client şi banca unde el are depozitul;
explicaţi modificarea depozitului bancar.
ƒ Care sunt instrumentele pieţei monetare? Analizaţi-le comparativ.
ƒ Ce este politica monetară?
ƒ Care sunt caracteristicile politicii monetare în România?
ƒ Analizaţi principalele instrumente de politică monetară.
 Teorie economică generală ● Macroeconomie

APLICAŢII

1. Masa monetară se află în relaţie de acelaşi sens cu: a) cantitatea bunurilor supuse
tranzacţiilor la un anumit preţ; b) viteza de rotaţie a monedei; c) viteza de rotaţie a
capitalului; d) numărul de rotaţii ale capitalului; e) numărul de rotaţii ale monedei.

2. Baza monetară este agregatul monetar: a) care cuprinde numai moneda divizionară,
biletele de bancă şi depozitele la vedere; b) operativ, curent al Băncii Naţionale a
României; c) constituit doar din depozitele la termen ale băncilor comerciale;
d) în care se includ numai alte active cu grade diferite de lichiditate; e) ce cuprinde
doar titlurile de valoare ale agenţilor nonbancari.

3. Cererea de monedă este determinară de: a) necesităţile firmelor pentru finanţarea

activităţii lor economice; b) existenţa excedentului bugetar; c) diminuarea vitezei
de rotaţie a monedei; d) convertibilitatea monedelor străine în monedă naţională;
e) toate alternativele de mai sus.

4. Majoritatea masei monetare dintr-o economie se prezintă sub formă de: a) numerar;
b) monedă scripturală; c) rezervă a băncilor; d) aur; e) valută.

5. Profitul bancar: a) este sinonim cu venitul bancar; b) este mai mare decât câştigul
bancar; c) este egal cu diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda plătită de
bancă; d) este mai mic decât câştigul bancar; e) este invers proporţional cu durata
plasamentului.

6. Prin operaţiuni specifice monetare are loc, în principal: a) menţinerea constantă a

masei monetare; b) diminuarea tensiunii dintre nevoi şi resurse; c) corelarea
salariului nominal cu rata inflaţiei; d) reglarea cantităţii de monedă din economie
în funcţie de activităţile economico-sociale; e) corelarea salariului nominal cu
salariul real.

7. Masa monetară creşte cu 26%, iar preţurile cresc cu 20%. Dacă viteza de rotaţie a
monedei este constantă, atunci volumul fizic al tranzacţiilor: a) creşte cu 5%;
b) scade cu 26%; c) creşte cu 26%; d) nu se modifică; e) creşte cu 20%.

8. Care este suma prezentă care generează peste doi ani, în regim de dobândă
compusă, o sumă finală de 144.000 u.m., în condiţiile în care rata anuală a
dobânzii este de 20%?: a) 110.000 u.m.; b) 100.000 u.m.; c) 90.000 u.m.;
d) 80.000 u.m.; e) 70.000 u.m.
Piaţa monetară

9. Adevărat sau fals?: „Băncile contribuie la acoperirea deficitului bugetar public,

însă percep dobânzi şi negociază termenele de rambursare a creditelor”.

10. Adevărat sau fals?: „Banca de emisiune este singura instituţie monetară care
reglează masa monetară în circulaţie”.

11. Adevărat sau fals?: „Disponibilităţile monetare propriu-zise sunt bani proximi”.

12. Adevărat sau fals?: „Viteza de rotaţie a monedei relevă numărul mediu de
operaţiuni de vânzare-cumpărare şi de plăţi pe care o unitate monetară le
intermediază într-o perioadă anumită”.

13. Adevărat sau fals?: „Concepţia neoliberală apreciază că cererea de monedă

depinde doar de intensitatea înclinaţiei spre lichiditate”.

14. Adevărat sau fals?: „Creşterea masei monetare în circulaţie se realizează prin
schimbul valutar al monedelor naţionale pe monede străine convertibile”.

15. Adevărat sau fals?: „În mod tradiţional instrumentele indirecte de politică
monetară folosite în România permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii
de monedă centrală”.