CAPITOLUL 11

11.1 Piaţa şi concurenţa. Rolul informaţiei în funcţionarea

pieţei şi a concurenţei

11.1.1 Conţinutul pieţei

11.1.2 Concurenţa

11.2 Preţul. Teorii şi optici de analiză a preţului

11.2.1 Teoriile preţului

11.2.2 Optici de abordare a preţului

11.2.3 Funcţiile preţului

11.3 Statul şi preţurile

Pachet pedagogic
Mediul economic concurenţial

MEDIUL ECONOMIC CONCURENŢIAL

Orice agent economic – firmă, menaj, administraţie, individ – îşi desfăşoară

activitatea în relaţii reciproce cu ceilalţi, dar şi cu mediul natural-geografic, social-
politic şi economic. Mediul economic reflectă relaţiile şi instituţiile care caracterizează
viaţa economică a unei societăţi, elementele sale constitutive, modul în care
funcţionează, finalităţile şi mecanismele prin care este reglată activitatea economică.
Baza mediului economic o reprezintă sistemul de proprietate asupra bunurilor
economice, modul de repartizare a rezultatelor şi de adoptare a soluţiilor privind
problema fundamentală a economiei. Aşa cum s-a arătat într-o temă anterioară,
majoritatea economiilor de schimb contemporane funcţionează ca sisteme cu piaţă
concurenţială. Izvorând din filosofia proprietăţii private, ele au doi stâlpi de rezistenţă:
piaţa şi concurenţa. De modul în care acestea îşi îndeplinesc funcţiile de care dispun
în mod potenţial, depinde calitatea mediului de afaceri concurenţial.

11.1 Piaţa şi concurenţa. Rolul informaţiei în funcţionarea pieţei

şi a concurenţei

Ca realitate economică şi ca mecanism de alocare a resurselor, piaţa este o

creaţie socială, apărută cu multe secole în urmă, care a evoluat în timp şi
spaţiu, dovedindu-se cel mai bun – deşi imperfect – mecanism de reglare
economică.

11.1.1 Conţinutul pieţei

Caseta 11.1 Piaţa

În sens restrâns, piaţa desemnează ansamblul tranzacţiilor de vânzare- cumpărare
dintre agenţii economici privite în corelaţie cu preţul şi alte împrejurări care le determină.
Ea pune în contact – fizic şi/sau virtual – vânzătorii, cumpărătorii şi intermediarii care îşi
confruntă intenţiile – cererea, oferta – şi negociază preţul
În sens larg, cuprinzător, piaţa este privită ca un canal de comunicaţii prin care
agenţii economici obţin informaţii şi le difuzează cu privire la preţ, cerere, ofertă, raportul
dintre ele ş.a.m.d. Ea este, totodată, sursa informaţiilor pe baza cărora se adoptă deciziile
privind problema fundamentală a economiei şi a modului în care resursele (factorii de
producţie în special) sunt alocaţi şi utilizaţi în diferite domenii. Piaţa este tabloul de
comandă prin care capitalul, forţa de muncă, pământul, investiţiile, inovaţiile şi tehnologia,
cunoştinţele şi creativitatea, pe scurt bunurile economice sunt dirijate pe domenii în funcţie
de nevoia socială solvabilă, nivelul preţurilor şi al veniturilor.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Ca mijloace de comunicaţie, piaţa şi preţurile pun în contact şi în

interacţiune cunoştinţe, resurse şi comportamente a milioane de agenţi diferiţi; prin
ele se realizează coordonarea involuntară, chiar automată a oamenilor, activităţilor
şi firmelor, interacţiune mijlocită prin informaţiile şi recompensele (stimulentele)
pe care le oferă. Preţurile, profiturile, drepturile de proprietate, salariile, datele
statistice, lucrările ştiinţifice şi de popularizare, panourile publicitare, mass-media
ş.a.m.d. sunt purtători de informaţii care reflectă starea diferitelor pieţe şi domenii
de activitate şi în funcţie de care sunt permanent revizuite deciziile privind: ce şi
cât să se consume, ce, cât şi cum să se producă, cât şi unde să se investească, ce,
cât şi pentru cine să muncească.
Acesta este şi sensul în care Adam Smith aprecia că piaţa liberă, prin
mecanismul preţurilor, reprezintă „mâna invizibilă” care generează coerenţa
milioanelor de decizii individuale.
Mecanismul de funcţionare a „mâinii invizibile” a fost aprofundat treptat
prin aportul marilor şcoli şi curente de gândire economică ulterioare, pe baza unor
premise şi presupoziţii, considerate ca având coerenţă logică şi care au dat naştere
modelului concurenţial de bază al economiei capitaliste.

Caseta 11.2 Elemente constitutive ale modelului concurenţial de bază:

1. cumpărătorii sunt raţionali şi, prin deciziile adoptate, urmăresc maximizarea

satisfacţiei;
2. producătorii (vânzătorii, distribuitorii, investitorii, speculatorii) urmăresc maximizarea
profiturilor;
3. pieţele sunt competitive; competiţia este regula de bază în acţiunea oricărei persoane,
firme, administraţii. Ea se desfăşoară între producători (vânzători) pentru clienţi, între
cumpărători pentru a-şi apropia bunuri în cele mai bune condiţii, în funcţie de venitul cheltuit;
4. pieţele fixează preţurile care se formează liber, fiind considerate ca acceptate de
către participanţii la tranzacţii. Cine nu le acceptă, se retrage de pe piaţă. Preţurile se
ajustează la condiţiile pieţei (cerere, ofertă)Fiecare agent economic le judecă din
perspectiva efectului de venit şi de substituţie. În acelaşi timp, preţurile sunt principalul
instrument de echilibrare a cererii şi ofertei;
5. starea de ansamblu a economiei se judecă în funcţie de situaţia diferitelor pieţe, de
situaţia cererii şi a ofertei care este efectul acţiunilor agenţilor economici;
6. veniturile individuale (persoane, familii, firme) depind de posesia unor active
(fizice, monetar-financiare, cunoştinţe, abilităţi inovaţional-creative, tehnice, naturale) şi de
productivitatea (randamentul) acestora. Inegalităţile în deţinerea activelor şi în randamentul
acestora generează inegalităţi de venituri pe care piaţa le poate reduce sau accentua;
7. inegalităţile de venituri generate de inegalităţi în deţinerea de active (şi de avuţie
naţională) sunt considerate obiective şi necesare pentru a menţine competiţia;
8. inegalităţile generate de calitatea şi performanţele activelor ca şi de noroc sunt, în
general, uşor de acceptat. Sunt greu de acceptat inegalităţile de venituri generate de:
moşteniri, poziţii de monopol, relaţii speciale cu puterea politică, speculare a unor lacune
ale actelor normative, corupţie, poziţii de forţă etc.
Mediul economic concurenţial

Economia privită ca un tot se prezintă ca un sistem de pieţe. Configuraţia

lui ţine de nivelul de dezvoltare economică şi de cel al eficienţei economice, de
instituţiile, tradiţiile şi mentalităţile fiecărui popor, de volumul resurselor de care
dispune ş.a.m.d. Pieţele pot fi grupate în funcţie de numeroase criterii.

După natura bunurilor care formează obiectul tranzacţiilor, se disting: piaţa

bunurilor de consum; piaţa bunurilor de capital; piaţa bunurilor cultural-artistice; piaţa
muncii; piaţa monetară; piaţa activelor financiare, piaţa valutară; piaţa informaţiilor; piaţa
imobiliară; piaţa resurselor naturale; piaţa turistică.
În cadrul acestui criteriu, piaţa se diversifică continuu, pe măsură ce se adânceşte
diviziunea socială a muncii; în sens microeconomic, se poate vorbi de atâtea pieţe câte
categorii de bunuri omogene există în societate şi sunt supuse tranzacţiilor pe piaţă.

Pentru fundamentarea strategiei şi tacticii, pentru producători şi

cumpărători este importantă delimitarea pieţei relevante. Delimitarea pieţei
relevante a unui bun înseamnă a circumscrie plaja bunurilor substituibile şi
complementare lui, adică acelea a căror cerere este afectată de modificarea
preţului bunului în cauză. Ea poate fi determinată doar cu aproximaţie.
În analiza economică a pieţei, prezintă o mare importanţă cunoaşterea
structurii pieţei. Ea se apreciază în funcţie de:
a. numărul de vânzători şi compărători;
b. forţa (puterea) economică a agenţilor cererii şi ofertei;
c. gradul de concentrare care se apreciază prin ponderea pe care cele mai
mari 3, 4, 5, 10 firme o deţin în volumul producţiei, al desfacerilor, în
totalul capitalului fix al industriei şi în totalul cheltuielilor pentru
cercetarea ştiinţifică etc.
Din perspectiva structurii, pieţele pot fi: atomizate (nonconcentrate),
mediu concentrate şi foarte concentrate.

După spaţiul economic de provenienţă a agenţilor cererii şi ofertei şi influenţa pe

care o exercită asupra activităţii economice de ansamblu, se disting: pieţe locale; pieţe
regionale; piaţa naţională; pieţe zonale; piaţa mondială; piaţa unică a UE. De reţinut că
piaţa naţională respectiv, cea mondială nu reprezintă şi nu trebuie percepute ca însumări
mecanice ale celor care le preced în enumerare.
După volumul tranzacţiilor care se derulează, se disting: pieţe dispersate,
descentralizate, numite en-detail, în care bunurile de un anumit fel se vând în partizi mici
unor cumpărători atomizaţi; pieţe concentrate, centralizate, în cadrul cărora se efectuează
tranzacţii în partizi mari (bursele, pieţele de en-gros) pe care au acces agenţii
molecularizaţi, cu o mare forţă economică, care, prin deciziile ce le adoptă, pot să afecteze
în mod sensibil volumul cererii, ofertei etc.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

În funcţie de gradul de informare al agenţilor economici, sunt pieţe

transparente – al căror mecanism de funcţionare este bine cunoscut de către participanţi,
care sunt permanent şi perfect informaţi asupra mecanismului şi variabilelor pieţei (cerere,
ofertă, preţ, starea concurenţei, modul de derulare a tranzacţiilor etc.) şi pieţe opace –
asupra cărora participanţii deţin informaţii reduse, superficiale şi izolate, iar mecanismul de
funcţionare „nu se încadrează în regulile normalităţii”. Este cazul multor pieţe care sunt
formate şi funcţionează în statele central şi est-europene.
După modul de acces pe piaţă, se disting: pieţe libere – la care au acces orice
vânzător şi orice cumpărător, eventual dacă plătesc o taxă (fără ca acest lucru să fie
neapărat obligatoriu); pieţe reglementate, în care agenţii cererii şi ofertei (dar mai ales
ultimii) au acces doar dacă îndeplinesc anumite condiţii (de exemplu: deţinerea unor
diplome autorizate de către cei în drept pentru a oferi servicii medicale, vânzare de produse
farmaceutice, oferta serviciilor de taximetrie ş.a.m.d.); pieţe intermediare, pe care au acces
doar persoane abilitate şi expres autorizate (de exemplu: brokerii, dealerii pe pieţele
bursiere etc.).
În raport de forţa economică a participanţilor există: pieţe atomizate, în care
agenţii (şi ai cererii şi ai ofertei) sunt numeroşi şi de forţă economică redusă, astfel că nici
unul dintre ei, prin deciziile adoptate şi acţiunile întreprinse, nu exercită influenţe asupra
nivelului şi dinamicii preţului; agenţii unor asemenea pieţe sunt „primitori de preţuri”
(„prices toakers”); pieţe molecularizate în care agenţii sunt puţin numeroşi, fiecare dintre
ei având o forţă economică ridicată, iar prin deciziile şi acţiunile întreprinse exercită
influenţe notabile asupra variabilelor pieţei, în special asupra preţului. Aceşti agenţi sunt
„creatori (căutători) de preţuri” („prices searchers”), fiind, după caz, agenţii cererii, ai
ofertei sau aparţinând ambelor categorii.
Între cele două situaţii limită, există numeroase pieţe intermediare, ca pieţe reale
întâlnite în practică şi care sunt sintetizate în tabelul 11.1

Diversitatea pieţelor reale în funcţie de numărul şi forţa economică

a participanţilor

Tabelul 11.1
Numărul
Numeroşi (foarte
agenţilor Câţiva (fiecare cu
mulţi, fiecare cu Unul (cu mare
ofertei forţă economică
forţă economică putere economică)
Numărul ridicată)
redusă)
agenţilor cererii
Numeroşi (foarte
mulţi, fiecare cu
Piaţa monopolistică Oligopol Monopol
forţă economică
redusă)
Câţiva – fiecare cu
forţă economică Oligopson Oligopol bilateral Monopol contrat
ridicată
Unul cu mare
Monopson Monopson contrat Monopol bilateral
putere economică
Mediul economic concurenţial

După capacitatea pieţei de a reacţiona la schimbările din economie, se întâlnesc: pieţe

fluide (dinamice, de cele mai multe ori adaptabile la schimbări), ele sunt pieţe în care
agenţii cererii şi ofertei acţionează pe criterii de raţionalitate, au o bună percepţie asupra
stării variabilelor pieţei şi capacitatea să facă anticipări raţionale şi pieţe rigide (cele ai
căror agenţi şi variabile reacţionează lent, cu întârziere sau chiar imperceptibil la
modificările care se produc în starea conjuncturii, în cerere, în ofertă sau în preţ). Sunt pieţe
atipice, asupra cărora cu greu se pot face anticipări raţionale.
În raport cu respectarea legislaţiei, a cutumelor şi a normelor de derulare a
tranzacţiilor şi concurenţei, pieţele pot fi: cu concurenţă loială (în care cerinţele surprinse în
criteriul de clasificare sunt respectare în mare măsură de către majoritatea covârşitoare a
participanţilor la tranzacţii) şi pieţe; cu concurenţă neloială (în cadrul cărora sunt încălcate
normele de conduită şi reglementările juridice privind domeniul; majoritatea participanţilor
sunt susceptibili de a suporta efectul punitiv al legii sau oprobriul colectivităţii).
După modul în care funcţionează sunt studiate: piaţa cu concurenţă perfectă,
pură şi pieţe reale, cu concurenţă imperfectă; piaţă cu monopol (cu variantele: monopol
bilateral, monopol contrat), oligopol, monopolistică etc.
În raport cu factorul timp, se poate vorbi de pieţe: la vedere – (în care tranzacţia se
face imediat) sau în cel mult 48 de ore de la încheierea înţelegerii, adică după ce s-a
convenit asupra preţului, cantităţii şi condiţiilor de livrare şi plată; la termen – cele în care
se convine la momentul To asupra termenilor tranzacţiei, dar ea se va derula ulterior, la o
dată convenită (T1), conferind certitudine asupra preţului. De cele mai multe ori acestea au
şi un caracter speculativ.

11.1.2 Concurenţa

Alături de cerere, ofertă şi preţ, concurenţa este una dintre variabilele

definitorii ale pieţei, o trăsătură esenţială a pieţei.

Concurenţa reprezintă un comportament specific interesat al unor subiecţi de

proprietate, care, pentru a-şi atinge obiectivele, intră în raporturi de cooperare şi confruntare
cu ceilalţi, fiind expresia liberei iniţiative.

Concurenţa reprezintă atât o confruntare, cât şi o cooperare între agenţi

economici, în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de producţie, de vânzare, de
achiziţie a bunurilor de consum, de efectuare a operaţiunilor băneşti, valutare,
financiare ş.a.m.d. Este o întrecere pentru a obţine avantaje (sau măcar pentru a
diminua probabilitatea producerii riscurilor).
În concurenţă, fiecare acţionează din interes. De exemplu, cumpărătorul
„aleargă” pentru a găsi vânzătorii cu preţul cel mai mic, calitatea cea mai bună,
condiţiile cele mai favorabile de livrare a bunurilor de consum şi factorilor de
producţie etc. Vânzătorii se întrec între ei pentru „banul clientului”, pentru a atrage
cumpărători cât mai mulţi, cu forţă economică ridicată, stabili în achiziţii, receptivi
 Teorie economică generală ● Microeconomie

la preţ şi alte favorabilităţi. Din această competiţie, în mod normal şi ca regulă, ies
învingătorii cei mai buni.
Condiţiile concurenţei sunt: libertatea formării preţului şi existenţa
proprietăţii private, iar drepturile de proprietate sunt riguros delimitate şi
garantate. Concurenţa a evoluat în timp şi spaţiu, iar amploarea ei este
influenţată de: ● numărul şi puterea economică a agenţilor cererii şi ofertei;
● gradul de diferenţiere a ofertei şi preferinţelor; ● gradul de transparenţă a pieţei;
● măsura în care societatea, mediul economic, social, politic, cultural sunt capabile
să stimuleze iniţiativa, creativitatea, riscul, spiritul de competiţie, dar şi de
cooperare; ● reglementările privind intrarea/ieşirea de pe o anumită piaţă; ● gradul
de substituibilitate şi complementaritate a bunurilor economice; ● mărimea
veniturilor şi mecanismele prin care acestea se obţin; ● nivelul de dezvoltare
economică, cultural-spirituală şi morală a membrilor societăţii; ● natura politicilor
economice; ● amploarea tipologia şi plaja practicilor anticoncurenţiale; ● nivelul de
instruire a agenţilor economici. O piaţă este cu atât mai competitivă cu cât este
mai redusă capacitatea fiecărei firme de a o influenţa prin preţuri, cantitate şi
mod de comercializare. Teoretic, competitivitatea este maximă când fiecare
firmă are o putere nulă de a influenţa piaţa. De exemplu, dacă firma A măreşte cu
10% preţul bunului „X” pe care-l comercializează, iar cererea pieţei se reduce cu
0,1%, înseamnă că piaţa bunului „X” este o piaţă competitivă. Din contră, dacă prin
respectiva măsură cererea pieţei se contractă cu 4%, înseamnă că respectiva piaţă este
puţin concurenţială.

Ca orice competiţie, şi concurenţa se desfăşoară pe baza anumitor reguli, ea fiind,

ca şi piaţa, o creaţie socială conştientă.

În toate ţările cu economie cu piaţă concurenţială există reglementări

juridice privind regulile desfăşurării concurenţei, sancţiunile care se aplică celor care
le încalcă, organismele abilitate să o supravegheze şi să aplice măsuri punitive 1 . În
lipsa supravegherii şi reglementării, concurenţa se poate autodistruge, poate duce la
monopol şi alte anomalii economice.

1
în România, reglementarea concurenţei se realizează prin numeroase acte normative dintre care se
detaşează Codul Comercial, Legea nr. 21/10 aprilie 1996, Legea Concurenţei, Legea nr. 31/1996
privind regimul monopolului de stat. Instituţiile concurenţei în România sunt: Consiliul Concurenţei
şi Oficiul Concurenţei.
Mediul economic concurenţial

Caseta 11.3 Politica concurenţială

Reprezintă ansamblul de reglementări, obiective şi organisme care urmăresc
asigurarea unui climat concurenţial normal, prevenirea şi sancţionarea practicilor
anticoncurenţiale, menite să distorsioneze concurenţa, să-i altereze funcţiile şi capacitatea
de a impulsiona progresul economic.
Practicile anticoncurenţiale sunt numeroase, precum:
- abuzul de poziţie dominantă;
- măsurile discriminatorii, inclusiv în funcţie de cetăţenie;
- realizarea unor înţelegeri de tip cartel (privind preţul, volumul producţiei şi
desfacerii, împărţirea pieţelor) şi promovarea altor practici restrictive;
- intervenţii publice care pot deforma concurenţa dintre firme (prin anumite
ajutoare de stat, drepturi/avantaje speciale acordate unor întreprinderi);
- realizarea de concentrări (fuziuni) interne şi internaţionale etc., care alterează
competiţia.
În cadrul Uniunii Europene s-a elaborat şi promovat Politica Comună în domeniul
concurenţei, menită să asigure o concurenţă liberă, nedistorsionată, „cel mai bun stimulent al
eficienţei tehnice şi inovării de către firme şi cel mai eficace drum pentru realizarea diviziunii
muncii şi a unei specializări la nivelul UE, benefice pentru participanţii la comunitate”.

Funcţiile concurenţei

a) Stimulează progresul economic: ea incită la inovaţie şi creativitate, care

favorizează creşterea eficienţei, economisia resurselor, satisfacerea mai
bună a nevoilor (vezi figura 11.1);
b) Diferenţiază agenţii economici: îi favorizează pe cei creativi, abili,
întreprinzători; ea îi elimină sau îi reorientează spre alte domenii pe agenţii
imobili, conservatori; salubrizează viaţa economică;
c) Uneori duce la diferenţierea şi diversificarea ofertei, la reducerea costurilor
şi chiar a preţurilor de vânzare;
d) Permite cumpărătorului să găsească furnizorul cu marfa cea mai bună şi
mai ieftină şi îi stimulează sau constrânge pe producători să găsească
soluţii pentru a lărgi piaţa şi a-şi ameliora activitatea;
e) Concurenţa şi proprietatea privată favorizează formarea unor comportamente
raţionale, dezvoltarea responsabilităţii pentru deciziile adoptate, asumarea
câştigurilor dar şi a riscurilor care rezultă pentru agenţii economici;
f) Favorizează ajustarea reciprocă a cererii şi a ofertei prin decizii autonome
ale producătorilor, vânzătorilor, distribuitorilor şi cumpărătorilor;
g) Când este necorespunzător reglementată şi supravegheată concurenţa se
poate transforma în contrariul său: generează risipă de resurse; conduce la
concentrarea exagerată a forţei economice; poate deprecia calitatea
bunurilor mărfare; îl defavorizează pe consumator etc.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Figura 11.1 Interdependenţa concurenţă-eficienţă-progres economic

În cadrul concurenţei se folosesc mijloace numeroase care au evoluat odată cu

piaţa şi concurenţa. Cu titlu general şi sintetic, ele pot fi prezentate ca instrumente
(mijloace) economice şi extraeconomice.

Dintre mijloacele economice se remarcă: reducerea costurilor, creşterea

calităţii, diversificarea şi reînnoirea sortimentului, publicitatea, acordarea unor
avantaje cumpărătorilor, iar în unele situaţii chiar reducerea preţurilor sub cele ale
concurenţilor. Printre instrumentele extraeconomice folosite în cadrul concurenţei
sunt frecvente: obţinerea de informaţii privind concurenţii, sponsorizarea unor
activităţi social-culturale, spionajul economic, iar, în cazuri limită, corupţia,
şantajul, boicotul sau chiar violenţa deschisă.

11.2 Preţul. Teorii şi optici de analiză a preţului

Preţul şi teoria preţului ocupă un loc central în ştiinţa economică. Se pare

că preţul reprezintă problema cea mai complicată şi controversată a vieţii
economice. Aceasta, pentru că în el sunt coagulate toate categoriile şi
componentele sistemului de interese: individuale şi de grup: producători-consumatori;
Mediul economic concurenţial

vânzători-cumpărători; naţionale-internaţionale etc. De altfel, neoclasicii au

considerat teoria economică (cu referire la microeconomie) ca ştiinţă a formării
şi evoluţiei preţului.
Privind preţul ca fenomen economic la nivelul percepţiei directe, este unanim
acceptată definiţia formulată încă din antichitate de către Aristotel şi Xenofon.

Preţul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus şi o

poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl
prezintă pe piaţă. Acesta este preţul absolut. Alături de preţul absolut există şi preţul
relativ sau raportul de schimb, adică preţurile bunurilor a, b, c ş.a.m.d., exprimate în
funcţie de cel al unui bun considerat etalon sau element de referinţă. Se utilizează relaţia:
Pri = PA i / Pe
în care:
Pri = preţul relativ al bunului „i”
PA i = preţul absolut al bunului „i”
Pe = preţul absolut al bunului etalon
Preţul etalon este cel al unui bun asupra căruia se convine; de cele mai multe ori se
fixează asupra salariului nominal sau asupra unor bunuri reprezentative pentru
caracterizarea nivelului de trai şi a calităţii vieţii oamenilor într-o etapă istorică dată.
De exemplu: să considerăm că preţul absolut pentru diferite bunuri se prezintă
astfel:
1 kg pâine = 10.000 u.m.; 1 kg carne = 100.000 u.m.; 1 autoturism = 400.000.000 u.m.;
1 oră de muncă = 20.000 u.m.
Dacă se consideră preţ etalon salariul orar, preţurile relative sunt:
- 1 kg pâine = 0,5 salarii medii orare;
- 1 kg de carne =5 salarii orare;
- 1 autoturism = 20.000 salarii orare etc.
Dacă considerăm că în intervalul t0 – t1 preţurile cresc cu 10% la pâine, cu 15% la
carne, cu 20% la autoturisme, iar salariile medii orare cu 10%, constatăm că preţurile
relative devin: 1 kg pâine = 0,5 salarii orare; 1 kg carne = 5,2 salarii orare; un autoturism =
= 21.818 salarii orare. Rezultă că, deşi toate preţurile absolute, inclusiv al forţei de muncă,
au crescut, situaţia economică a salariatului s-a deteriorat în raport cu cea a proprietarilor
celorlalte bunuri economice.

În practica statistică, situaţia preţurilor relative din diferite domenii se

determină comparând dinamica preţurilor din respectivele domenii (ramură, zonă
geografică etc.) cu indicele general al preţurilor care sintetizează evoluţia de
ansamblu. Când indicele specific este mai mic decât cel general, preţurile relative
scad şi invers.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Din analiza dinamicii preţului relativ se obţin informaţii preţioase privind evoluţia
situaţiei economice a diferiţilor producători, consumatori şi domenii de activitate. Din
această perspectivă modificarea preţurilor relative este generatoare de consecinţe mult mai
ample şi mai complexe decât modificarea preţurilor absolute. În funcţie de ele are loc
permanenta realocare a resurselor pe domenii.

Realităţile ultimului secol pun în evidenţă că, practic, în toate ţările

preţurile relative ale mărfurilor agricole au scăzut şi au crescut cele ale serviciilor
şi majorităţii bunurilor prelucrate industrial. În felul acesta, situaţia economică a
celor care produc, vând şi exportă mărfuri agricole s-a înrăutăţit în raport cu cea a
altor agenţi economici.

11.2.1 Teoriile preţului

Indiferent de optica sub care este privit, preţul măsoară ceva. La

întrebarea „ce măsoară preţul?", principalele şcoli economice au dat explicaţii
diferite, cunoscute ca teorii ale preţului.
Răspunsurile foarte diverse pot fi grupate în trei mari teorii: teoria clasică
a preţului; teoria neoclasică a preţului; teoriile mixte (moderne) ale preţului. În
diferite lucrări şi în acţiunile practice ale agenţilor economici ele coexistă.
În teoria clasică preţul îşi are suportul (substanţa) în valoarea economică
a bunurilor supuse tranzacţiilor, valoare determinată de consumul de factori de
producţie şi de remuneraţiile revendicate de către posesorii acestora. Situaţia
concretă de pe piaţă face ca preţul să se fixeze la nivelul valorii economice ori să
oscileze în jurul său, dar, în condiţii normale, el nu se rupe de baza sa obiectivă -
valoarea economică percepută prin nivelul costului unitar şi marginal (full).
Teoria subiectivă a preţului. Şcoala neoclasică a fundamentat teoria
conform căreia preţul reflectă valoarea economică determinată de utilitatea
marginală şi raritatea respectivului bun, respectiv cantitatea în care el se află
comparativ cu cererea solvabilă. Valoarea economică şi preţul unui bun sunt cu atât
mai mari cu cât utilitatea marginală este mai mare şi el este mai rar. Cele două
împrejurări care determină valoarea economică şi preţul – utilitatea marginală şi
raritatea – pot acţiona în acelaşi sens sau în sensuri diferite.
Mediul economic concurenţial

Caseta 11.4 Paradoxul apă-diamant

Adam Smith, pornind de la faptul că orice marfă are valoare de întrebuinţare

(utilitate) şi valoare (valoare de schimb), sesiza faptul că există mărfuri care au o utilitate
ridicată, fiind esenţiale pentru viaţă, dar au o valoare unitară redusă (este cazul apei); sunt
altele, mai puţin necesare pentru viaţă, care au o valoare de schimb foarte ridicată (este
cazul diamantelor). Această contradicţie care apare pentru unele mărfuri între valoarea de
întrebuinţare (utilitate) şi valoarea de schimb (preţ) a rămas cunoscută în literatura
economică sub numele de „paradoxul apei şi diamantelor”. Viziunea neoclasică
(subiectivă) a eliminat acest paradox: se apreciază că valoarea economică (şi preţul unitar)
al bunului sunt determinate nu de utilitatea totală, ci de cea marginală a bunului, care este
condiţionată şi de gradul său de raritate. Apa are utilitate totală ridicată, dar utilitate
marginală redusă, pentru că este relativ abundentă; aşa se explică de ce, în mod normal,
indivizii fac eforturi reduse pentru a o obţine şi, de aceea, are un preţ redus. Situaţia este
exact inversă în cazul diamantelor.
Concluzie: în aprecierea preţului, la un moment dat şi în dinamică, este necesară
luarea în considerare atât a utilităţii marginale, cât şi a rarităţii; orice suprasolicitare sau
ignorare conduce la concluzii greşite.

Din punctul de vedere al acestei lecţii, deosebirea dintre teoria clasică şi

neoclasică decurge din cauza primară care determină preţul. După clasici,
preţul exprimă, în principal, condiţiile de producţie ale mărfii, modul în care ea
se obţine prin combinarea şi consumarea factorilor de producţie; producătorul este
„dirijorul” preţului. La neoclasici, preţul este determinat de condiţiile pieţei, de
modul în care sunt percepute şi se manifestă raritatea şi utilitatea marginală; rolul
decisiv în formarea şi evoluţia preţului aparţine cumpărătorilor.
Teoria mixtă sau teoria contemporană a valorii economice şi a preţului
a fost elaborată în prima treime a secolului al XX-lea şi aparţine, în principal,
Şcolii de la Cambridge. Se pleacă de la premisa că cele două teorii anterioare nu
sunt opuse (deşi ele aşa au apărut), ci doar explicaţii incomplete şi soluţii parţiale
privind valoarea economică şi preţul. În acest sens, Alfred Marshall se exprimă
plastic: „A te întreba dacă valoarea şi preţul unui bun sunt date de consumul de
factori de producţie ori de utilitatea marginală şi raritatea lui este sinonim cu a te
întreba dacă o coală de hârtie aşezată între lamele unei foarfece este tăiată de lama
de jos ori de cea de sus”. În ultimă instanţă, preţul este determinat atât de
consumul de factori de producţie, cât şi de utilitatea marginală şi raritatea
bunului. Privit prin prisma consumului de factori, preţul exprimă interesele
producătorului şi stă la baza formării ofertei; prin prisma utilităţii marginale şi a
rarităţii, el exprimă interesele şi punctul de vedere al cumpărătorului şi
fundamentează nivelul şi evoluţia cererii.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

Producătorul este agentul ofertei, iar consumatorul al cererii, de aceea

interesele lor, legătura şi confruntarea dintre ele sunt, în ultimă instanţă, expresia
ofertei şi cererii.

În viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producătorului

şi cele ale consumatorului, exprimate prin raportul ofertă-cerere, reprezintă substanţa
şi determină nivelul şi dinamica preţului.

Percepţia asupra
utilităţii marginale ≥ Preţ unitar ≥ Consumul de factori
costul marginal

Agent al Agent al
Cumpărătorul PIAŢA Producătorul
cererii ofertei

Figura 11.2 Factorii preţului în condiţii de concurenţă

(teoria contemporană a preţului)

11.2.2 Optici de abordare a preţului

1) În raport de situaţia pieţei şi scopului analizei preţul poate fi privit ca

o variabilă dependentă sau independentă. În primul caz se apreciază că preţul
este un rezultat al pieţei, care se impune agenţilor ei; fiecare este un „primitor de
preţ”. În acest caz, agenţii cererii şi ofertei influenţează piaţa, în principal prin
cantităţi sintetizate în legile cererii şi ofertei. În cel de al doilea caz, un agent sau
un grup de agenţi economici reuşesc, au forţă şi mijloace specifice pentru a
influenţa sau determina nivelul preţului. Într-o atare situaţie, preţul este cel care
influenţează direct interesele vânzătorilor şi cumpărătorilor, oferta şi cererea: prima
se modifică în acelaşi sens cu preţul, iar cererea, în sens contrar.
2) După modul în care se formează, preţurile pot fi:
- preţuri libere, cele care se formează şi evoluează pe baza condiţiilor
pieţei; teoretic, nu există voinţe şi forţe personalizate suficient de puternice pentru
a-i fixa nivelul şi a-i determina evoluţia. Este situaţia ideală care se întâlneşte în
modelul pieţei cu concurenţă pură şi perfectă; în economiile reale se tinde spre
asemenea preţuri pe pieţele financiare secundare, la bursele de mărfuri şi pe piaţa
schimburilor valutare;
Mediul economic concurenţial

- preţuri administrate sunt rezultatul deciziilor şi acţiunilor statului şi ale

altor centre de forţă economică (monopoluri, monopsonuri, oligopoluri, sindicate
etc);
- preţuri mixte sunt întâlnite cel mai frecvent în statele cu economie de
piaţă concurenţială şi rezultă din intersectarea mecanismului pieţei, având elemente
ale „mâinii invizibile” cu mecanisme dirijist-intervenţioniste, izvorâte din
reglementări legislative ale administraţiilor publice (cote de taxe şi impozite care se
includ în preţuri, stabilirea de plafoane sau niveluri sub care unele preţuri nu pot
coborî sau peste care nu pot creşte etc.) şi/sau din forţa de care dispun anumite
centre de forţă privată.
Asemenea preţuri mixte se întâlnesc la toate categoriile de bunuri care
parcurg mecanismele pieţei: salariu, rata dobânzii, tarife la servicii, preţuri en-gros
şi en-detail pentru satisfactori şi bunuri de capital etc.

11.2.3 Funcţiile preţului

Preţul are un important rol economic şi poate influenţa deciziile şi acţiunile

unităţilor economice prin funcţiile sale. Prin prisma acestor funcţii, preţul este şi o
pârghie economico-financiară de influenţare substanţială a vieţii economice.

Principalele funcţii îndeplinite de către preţ într-o economie concurenţială:

● Funcţia de calcul, de evaluare şi măsurare a cheltuielilor, rezultatelor,

veniturilor, fluxurilor care se derulează la toate nivelurile şi vizează pe toţi subiecţii
acţiunii economice. Prin intermediul lor, marea diversitate a consumului de resurse
economice, output-urilor şi tranzacţiilor sunt uniformizate sub formă monetară,
fiind organic legate de rolul monedei de etalon general de măsură, calcul şi
evidenţă. Cea mai generalizatoare formă de măsurare economică – măsurarea
monetară – se realizează prin mijlocirea preţurilor. Calitatea reflectorie a
acestei măsurări este condiţionată de existenţa unor preţuri corecte, formate liber,
care ilustrează cât mai fidel posibil realitatea, starea şi sensurile de mişcare ale
economiei.
● Preţul informează agenţii economici asupra gradului de tensiune dintre
resurse şi nevoi. Creşterea preţurilor absolute şi relative semnifică creşterea
tensiunii şi invers. Nivelurile de preţuri sunt în ultimă instanţă scale, trepte cu
ajutorul cărora se măsoară gradul de raritate: cu cât preţul este mai ridicat, cu
atât respectivul bun este potenţial mai insuficient în raport cu nevoile.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

● Preţurile sunt purtătoare dinamice de informaţii prin care sunt

coordonate deciziile producătorilor şi cumpărătorilor. Astfel, schimbarea preţurilor
relative antrenează permanente realocări ale factorilor de producţie pe domenii, noi
modalităţi de combinare a acestora, structuri noi ale ofertei şi consumului.
Creşterea preţurilor relative generează tendinţa de reducere a consumului şi de
creştere a producţiei. Din contră, la mărfurile pentru care ele scad, consumul este
stimulat, iar producţia descurajată. De aceea, preţurile sunt considerate pivotul
economiei de piaţă.
● Pentru producător, preţul este principalul instrument prin care îşi
recuperează cheltuielile, îşi asigură profitul şi creează premisele pentru
continuarea activităţii economice. Tot pe baza informaţiei furnizate de preţuri
producătorul decide să restrângă sau să abandoneze anumite activităţi. În felul
acesta, el este cel mai autentic sistem de informaţii pentru alocarea şi realocarea
resurselor pe domenii.
● În anumite condiţii, în special când se practică preţuri administrate,
preţul este un factor de redistribuire a veniturilor şi patrimoniului între
diferite categorii de agenţi, ramuri şi sectoare de activitate. Agenţii, ramurile şi
sectoarele ale căror preţuri relative scad, înregistrează pierderi de venituri şi de
patrimoniu; situaţia este inversă pentru cei ale căror preţuri relative cresc. Aşa cum
este sugerat în figura 11.3, se produce fenomenul de „foarfece al preţurilor",
când, faţă de o situaţie de echilibru, X, preţurile relative ale bunului (sau
sectorului) A scad (care pierde) şi cele ale bunului (sectorului) B cresc,
redistribuirea de venit şi patrimoniu realizându-se în favoarea sectorului B.

Figura 11.3 Foarfecele preţurilor

● În economia de piaţă, preţul este cel care, împreună cu venitul

nominal, „arbitrează" accesul persoanelor şi categoriile de persoane la bunurile
economice marfare.
Mediul economic concurenţial

11.3 Statul şi preţurile

Ipoteza formării libere a preţurilor este o etapă necesară pentru a înţelege

funcţionarea de principiu a pieţei. În orice economie sunt şi situaţii în care formarea
liberă a unor preţuri, exclusiv sub incidenţa „mâinii invizibile”, nu este încă
posibilă ori, probabil, nici oportună. În consecinţă, chiar şi în cele mai liberale
economii au loc intervenţii ale statului în domeniul preţului: 1. Prin intermediul
preţurilor, statul îşi asigură o parte substanţială din impozite şi taxe. Mărirea TVA,
a accizelor vor aduce majorarea încasărilor bugetare, dar şi a preţurilor, deşi nu în
aceeaşi proporţie. 2. Sunt situaţii când producătorii din anumite ramuri sunt greu
afectaţi de concurenţa externă sau de anumite fenomene naturale şi, ca atare,
trebuie protejaţi. 3. Alteori, societatea consideră oportună stimularea consumului
anumitor bunuri (bunurile de merit) sau, din contră, să inhibe consumul altora.
4. Sunt anumite categorii ale populaţiei, cu venituri mai scăzute, care trebuie
sprijinite pentru a-şi asigura un minim de subzistenţă, prevenind astfel apariţia unor
probleme sociale dificile ş.a.m.d. Acestea sunt doar câteva argumente pe care
administraţiile publice – dar şi o parte a societăţii civile – le invocă pentru ca statul
să se implice în domeniul preţurilor, care sunt, de altfel, instrumentul economic
care sensibilizează la cel mai înalt grad toate categoriile de interese.
Deşi există numeroase argumente pro şi contra intervenţiei statului în
domeniul preţurilor este necesară evaluarea lucidă a efectelor respectivelor măsuri;
totdeauna ele sunt contradictorii pentru că sunt judecate din perspectiva unor
interese diferite, iar alegerile private (individuale) şi cele publice arareori coincid.
Intervenţia statului în domeniul preţurilor se realizează în modalităţi
diverse: acţiuni de fixare a nivelului efectiv al unor preţuri sau plafoane (limite) de
preţ; reglementări privind modul de formare a preţurilor, politica comercială şi a
concurenţei; acţiuni de influenţare, după caz, a cererii şi ofertei etc. Pe baza
experienţei mondiale, dar şi a celei recente din România, modalităţile de intervenţie
a statului în domeniul preţurilor pot fi grupate în:
A) intervenţie indirectă;
B) intervenţii directe.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

A) Intervenţia indirectă a statului în domeniul preţurilor se bazează pe ipoteza că

preţurile sunt libere şi formate sub incidenţa raportului dintre cerere şi ofertă. În consecinţă,
statul poate influenţa evoluţia preţurilor acţionând, după caz, asupra ofertei sau
cererii sau a ambelor, pe care, în funcţie de situaţie, le inhibă sau le stimulează (vezi
figura 11.4 a şi 11.4 b).

Comentariu
Presupunem că, faţă de o situaţie de echilibru Pe 0 Q e 0 , statul îşi propune să acţioneze
asupra ofertei în sensul stimulării (vezi figura 11.4) a (pentru a preveni o creştere a
preţurilor sau a reduce nivelul de echilibru venind în sprijinul consumatorilor, noul
echilibru realizându-se la Pe1 < Pe 0 şi Q e1 > Q e 0 . Acţiunile care pot favoriza o asemenea
situaţie sunt: facilitarea importurilor, acordarea de avantaje economico-financiare
producătorilor, destocarea unor cantităţi de produse de la rezerva de stat, facilitarea
programelor de investiţii. Invers, dacă se urmăreşte reducerea ofertei şi scumpirea unor
categorii de bunuri ( Pe 2 > Pe 0 şi Q e1 < Q e 0 ) statul va adopta măsuri contrare: inhibarea
importurilor, reducerea sprijinului economico-financiar acordat producătorilor, impunerea
unor taxe suplimentare, inhibarea unor programe de investiţii.

e2

e1

Figura 11.4 a Intervenţii asupra ofertei Figura 11.4 b Intervenţii asupra cererii

În figura 11.4b s-a presupus, mai întâi, că se urmăreşte favorizarea producătorilor şi

crearea unor noi locuri de muncă prin mărirea cererii. Pentru aceasta este stimulată cererea
(deplasarea de la CC' la C1C1' , astfel că Pe 2 > Pe 0 şi Q e1 > Q e0 ) prin: reducerea unor
impozite şi taxe percepute asupra populaţiei, majorarea veniturilor, salariaţilor din sectorul
public şi a transferurilor (pensii, alocaţii, ajutoare familiale), adaptarea unor programe
nutriţionale („Cornul şi laptele”), sprijin financiar pentru achiziţionarea unor bunuri (subvenţii
acordate elevilor şi studenţilor pentru achiziţionarea de computere), mărirea achiziţiilor
publice. Măsurile de reducere a cererii şi frânarea creşterii preţurilor (deplasarea curbei cererii
'
la C 2 C 2 şi realizarea echilibrului la Pe 2 < Pe 0 şi Q e 2 < Q e 0 ) se bazează pe creşterea
fiscalităţii, reducerea sprijinului acordat unor categorii de consumatori, promovarea unor
programe de influenţare a populaţiei pentru reducerea consumului anumitor produse.
Mediul economic concurenţial

B) Intervenţiile directe se bazează, în principal, pe fixarea unor plafoane

de preţuri, diferite de nivelul de echilibru; plafoane maxime, peste care preţurile nu
pot creşte, pentru a-i favoriza pe consumatori (figura 11.5 a) şi plafoane minime,
sub care preţurile nu pot să scadă, pentru a-i sprijini pe producători (figura 11.5 b).

P P
C
0′
Plafon minim
C controlat
0′
Plafon maxim
Pe E0 controlat
P1'
P1 P1 E0
C′

C′
0 0
Q 01 Qe Q c2 Q
Q o2 Q
Q 'c1 Qe
Figura 11.5a Figura 11.5b
Preţ plafon maxim controlat Preţ plafon minim controlat

Iniţial, în ambele situaţii (figura 11.4a şi 11.4b) presupunem că piaţa funcţionează

liber, echilibrul E0 realizându-se la Pe Qe.
În figura 11.5a am considerat că guvernul decide protejarea unor consumatori sau
a tuturora (stabileşte plafoane maxime ale chiriilor pe categorii de locuinţe şi zone urbane)
sau în situaţii speciale, plafonează preţurile unor produse de bază (alimente, medicamente,
anumite servicii etc.), la care accesul unor categorii ale populaţiei ar fi imposibil sau dificil
la Pe format în mod liber. La noul preţ P1, o serie de producători ies de pe piaţa (P < Cmg),
iar cei care rămân în activitate nu mai au interes să efectueze investiţii (construcţii de
locuinţe noi pentru închiriere) sau să amelioreze capacităţile existente. În consecinţă, oferta
se reduce la OQ 01 ; în schimb cererea creşte (la OQ c 2 ), prin intrarea pe piaţă şi a unor
categorii de cumpărători care nu aveau acces la vechiul preţ Pe 0 . Pe piaţă apare penurie de
produse (dimensiunea ei este OQ c 2 – OQ 01 ), cu C > O. Soluţia de fond o reprezintă
raţionalizarea – introducerea de cartele pentru plafonarea consumului şi a cererii;
inevitabil apare „piaţa neagră”, unde vânzătorii fără scrupule dosesc mărfurile pe care le
vând la suprapreţ: consumatorii suportă adeseori mari costuri nemonetare (pierdere de timp
la cozi, stres), costuri de care nu beneficiază producătorii, transformându-se în aşa-zise
„preţuri balast”. Concluzie: fixarea preţurilor cu plafon maxim nu reprezintă o soluţie care
să favorizeze pe termen lung consumatorii, resursele alocate fiind insuficiente în raport cu
nevoile.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

În figura 11.5b presupunem că guvernul fixează la unele mărfuri, din varii motive
(stimularea producţiei naţionale şi reducerea şomajului, favorizarea producătorilor din
anumite sectoare, asigurarea independenţei alimentare etc.), preţuri plafon minim
'
superioare celor de echilibru ( P1 > Pe ). La noul preţ, cantitatea cerută devine OQ c1 –
inferioară celei de echilibru, iar oferta creşte, devenind OQ o 2 . Pentru că se formează
surplusul de ofertă (iar preţurile nu pot scădea pentru că sunt plafonate prin lege), guvernul
trebuie să achiziţioneze şi să stocheze respectivele cantităţi, ceea ce generează mari
cheltuieli bugetare – cazul surplusurilor agricole din UE fiind elocvent. În alte situaţii,
guvernul acordă subvenţii producătorilor pentru a nu cultiva anumite terenuri (sistemul
„băncii pământului”, adoptat frecvent în SUA). Resursele concentrate în sectoarele cu
preţuri plafon minim garantate devin exagerate în raport cu nevoia socială solvabilă.

În toate ţările, guvernele practică şi alte acţiuni în domeniul preţurilor,

inclusiv fixarea nivelului efectiv al preţului pentru anumite bunuri (transportul
local şi pe calea ferată, ţigări, unele medicamente, unele prestaţii notariale).
Amploarea şi modalităţile intervenţiei guvernului în domeniul preţurilor sunt
influenţate în mare măsură şi de doctrina politică a guvernanţilor (social-
democrată, liberală, conservatoare etc.). Dincolo de acestea, intervenţiile sunt
efective în toate ţările, dar ele au o tendinţă de restrângere, mai ales pe fondul
înclinaţiei spre liberalizare, de reglementare şi globalizare economică.

PACHET PEDAGOGIC

CUVINTE-CHEIE

• Piaţa în sens restrâns • Foarfecele preţului

• Piaţa în sens cuprinzător/larg • Funcţiile preţurilor
• Piaţa relevantă • Preţuri (costuri) balast
• Piaţa fluidă • Preţuri plafon maxim
• Piaţa transparentă • Preţuri plafon minim
• Concurenţă • Teoriile preţului
• Concurenţă neloială • Teoria obiectivă a preţului
• Preţ absolut • Teoria subiectivă a preţului
• Preţ relativ • Teoria mixtă a preţului
• Preţ plafon • Paradoxul „apă-diamant”
• Preţ administrat
Mediul economic concurenţial

ÎNTREBĂRI

ƒ Care sunt funcţiile concurenţei?

ƒ Elaboraţi o matrice a criteriilor şi tipurilor de piaţă.
ƒ Ale căror categorii de bunuri preţurile relative tind să scadă? Ce consecinţe
rezultă?
ƒ Comparaţi teoriile preţului.
ƒ Ce importanţă prezintă cunoaşterea paradoxului apă-diamant? Care sunt
concluziile care rezultă din enunţul său?
ƒ Care sunt funcţiile preţului?
ƒ Ce efecte are fixarea unor plafoane de preţuri (maxime, minime) de către guvern?
Ce scop au ele?

APLICAŢII

1. Piaţa relevantă:
a) este cea mai importantă;
b) este cea pe care se efectuează majoritatea tranzacţiilor dintr-un bun;
c) este cea care se află în oraşul cel mai important (al ţării, al continentului) de
efectuare a tranzacţiilor din bunul respectiv, aşa cum este Rotterdam pentru
ţiţei sau Londra pentru valute şi titluri de valoare;
d) este cea care cuprinde toată tranzacţiile cu respectivul bun;
e) răspunsul d) plus toate bunurile a căror cerere este afectată de modificarea
preţului bunului în speţă.

2. Piaţa relevantă a morcovilor cuprinde, pe lângă tranzacţiile cu morcovi, pe cele cu:

a) păstârnac;
b) ceapă;
c) toate legumele;
d) toate bunurile de orice gen a căror cerere creşte când preţul morcovilor scade;
e) toate bunurile a căror cerere creşte sau scade când se modifică preţul
morcovilor.

3. Pe piaţa cărnii activează, în calitate de vânzători, aproximativ 100 firme. Cererea

săptămânală este în medie 10.000 tone. Două firme, A şi B, decid să majoreze
preţul cu 10%, iar cererea săptămânală devine 9600 tone. Apreciem că piaţa cărnii
din această ţară este:
a) competitivă;
b) puţin competitivă;
c) necompetitivă.
 Teorie economică generală ● Microeconomie

4. Confruntat cu cheltuieli bugetare sporite şi riscul unui deficit bugetar major,

guvernul decide mărirea impozitelor şi taxelor, mai ales a celor indirecte (TVA,
accize, taxe vamale). Calculele arată că obiectivul poate fi atins prin două
alternative:
a) să mărească cu 5 procente TVA la toate bunurile;
b) să mărească cu 9 procente TVA pentru bunurile considerate „de lux” pe baza
unei liste stabilite de către guvern şi reprezentanţii unor cercuri ale societăţii
civile.
Dumneavoastră, cunoscător al teoriei economice, pentru care alternativă votaţi?
Aveţi obiecţii asupra opţiunilor guvernului?

5. Propoziţia: „Accesul populaţiei la bunurile economice este condiţionată doar de

achitarea preţului” este: a. adevărată? b. falsă? Argumentaţi.

6. Accesul populaţiei la bunurile marfare (cu alte cuvinte, raţionalizarea acestui

acces) se realizează:
a) doar prin preţ?
b) prin preţ şi prin alte mijloace?
c) doar prin alte instrumente.

7. Penuria de bunuri în sens economic apare atunci când:

a) resursele sunt insuficiente pentru satisfacerea tuturor nevoilor;
b) când unele categorii de persoane nu au bani pentru procurarea bunurilor;
c) în orice situaţie când cererea este mai mare ca oferta;
d) când cererea este mai mare ca oferta datorită unor preţuri „false”;
e) în toate situaţiile de mai sus;
f) în nici una din situaţiile a) – d);
Argumentaţi răspunsul considerat corect.

8. Penuria şi raritatea sunt:

a) sinonime;
b) în relaţie parte-întreg;
c) în relaţie întreg-parte;
d) nu au nici o legătură.

9. În Capitală, locuinţele cu chirie pentru tinerii căsătoriţi cresc într-un ritm inferior
formării noilor familii şi cupluri. Consiliul Municipal, confruntat cu nemulţumirile
tinerilor, trebuie să decidă între:
a) plafonarea chiriilor (pe zone şi în funcţie de gradul de confort);
b) acordarea unor facilităţi fiscale celor care construiesc locuinţe de închiriat
(dar pentru aceasta trebuie mărite unele impozite, fără de care nu pot fi
asigurate resurse bugetare);
Mediul economic concurenţial

c) să acorde un sprijin bănesc tinerilor căsătoriţi sau în cuplu (dar şi în acest caz
vor fi mărite unele impozite);
d) să nu intervină, iar piaţa să stabilească „preţul corect” al chiriilor.

10. Afirmaţia: „Preţurile libere sunt mai bune decât orice preţ format prin intervenţia
directă sau indirectă a autorităţilor” este:
a) corectă;
b) falsă;
c) nu este nici a) nici b)
Argumentaţi.