Cap. 1.

INTEGRAREA BURSELOR ÎN SISTEMUL PIEȚELOR

1.1. Piața – categoriei a economiei de schimb; 1.2.
Funcțiile pieței; 1.3. Structura pieței; 1.4. Taxonomia
piețelor
Obiective
 Clarificarea și delimitarea conceptelor fundamentale
(piața, structura pieței, concurența, prețul).
 Înțelegerea modului cum funcționează piețele.
 Evidențierea structurilor pieței și formarea unei
imagini de ansamblu asupra diversității tipurilor și
formelor de piață în
economia contemporană.
 Deprinderea studenților cu tehnicile și modelele de
analiză structurală a piețelor.
1.1. Piața – categoriei a economiei de schimb
Economia de schimb constituie baza apariției,
existenței și funcționării pieței; încă de la înființare,
piața
a avut o dezvoltare continuă. Funcționarea corectă a
pieței nu se poate realiza decât într-o economie
concurențială, care permite agenților economici să se
confrunte liber pe piață; într-o economie concurențială
deciziile actorilor pieței interacționează, piața devenind
instituția care mediază legăturile dintre ei.
Noțiunea de piață reflectă o realitate foarte complexă
și nuanțată în timp și spațiu, neexistând o definiție
unanim acceptată a acesteia. Ca linie generală, se
admite că piața este o categorie specifică economiei de
schimb care exprimă ansamblul relațiilor generate de
actele de vânzare-cumpărare, împreună cu fenomenele
legate de manifestarea cererii și ofertei, în conexiune
cu spațiul și timpul în care acestea se desfășoară.
Piața a devenit necesară și a apărut atunci când funcția
consumului s-a separat de funcția producției.
Dezvoltarea pieței a devenit mai evidentă odată cu
extinderea sistemului economiei capitaliste (bazate pe

proprietate privată și liberă inițiativă). Caracteristic

acestui sistem este existența unei ample rețele de piețe
inter-
relaționate care, în unitatea lor, alcătuiesc mecanismul
economiei concurențiale de piață.

O piață este o instituție sau un mecanism care pune în

legătură cumpărătorii („solicitanții”) și vânzătorii
(„furnizorii”)1

. Un sistem de piață transmite deciziile luate de

cumpărătorii și vânzătorii de produse și servicii.
Deciziile luate de fiecare participant pe piață determină
formarea prețurilor produselor/serviciilor și îi ghidează
în satisfacerea propriilor interese. Sistemul de piață
depinde de competiția dintre unitățile economice (în
calitate
de ofertanți). Când există mulți cumpărători și
vânzători care acționează independent pe o piață,
niciunul dintre
aceștia nu poate dicta prețul.
Datorită complexității și diversității structurilor sale,
piața a fost definită din mai multe puncte de vedere.
Într-o abordare primară, piața a fost definită din două
perspective: spațială și economică.
a) În abordare spațială, piața reprezintă locul de
întâlnire, la un moment dat, a dorințelor
cumpărătorilor
(exprimate prin cererea lor) și a dorințelor
producătorilor (exprimate prin oferta lor) (Abraham
Frois2

). Piața este
considerată un spațiu economic în care se întâlnesc,
deopotrivă, cumpărătorii și vânzătorii, cererea și oferta.
b) În abordare economică, piața apare ca o rețea de
comunicații între vânzători și cumpărători, care
se informează reciproc despre ceea ce au sau doresc să
cumpere/vândă, despre prețurile și cantitățile cerute
sau propuse pentru încheierea tranzacțiilor (Michel
Didier3
).
Pe o anumită piață, cererea (C) și oferta (O) se găsesc
(una fața de alta) într-un anumit raport de
mărime (C≥O sau C≤O), în funcție de care se formează
și evoluează prețurile la care se vând și se cumpără
mărfurile. Nivelul și evoluția prețurilor determină
comportamentul agenților economici, orientându-i cât
și ce să
cumpere sau să ofere pe piață. Agenții economici care
acționează pe aceeași piață intră, astfel, în relații de
concurență (competiție), fiecare căutând să-și
maximizeze scopurile urmărite. Piața funcționează,
astfel, ca un
mecanism cu autoreglare, al cărui regulator este
concurența.
Elementele evidențiate mai sus definesc piața ca o
instituție centrală în jurul căreia gravitează viața
economică. Într-o economie de piață concurențială,
mecanismul pieței este acea forță impersonală („mâna
invizibilă”) care coordonează alegerile și acțiunile
tuturor agenților economici și, în ultimă instanță,
reglează viața
economică de ansamblu.
1 McConnell, C., Brue, S., Flynn, S. (2012), Economics.
Principles, Problems, and Policies, Nineteenth Edition,
McGraw Hill, Irwing, pp. 32-33
2 Abraham-Frois, G. (1994), Economie politică, ed.
Humanitas, Bucureşti, p. 47
3 Didier, M. (1989), Economia: Regulile jocului, Editura
Humanitas, București, p. 102

De exemplu, în situația în care consumatorii doresc

cereale pentru micul dejun, întreprinderile produc
articole sport, iar producătorii de bunuri de capital
decid să realizeze software pentru calculatoare,
producția
pare să fie blocată de inconsistențele alegerilor
participanților la piață. În realitate, milioanele de decizii
luate de
indivizi/gospodării/întreprinderi sunt coordonate între
ele de piețe și prețuri, considerate componente cheie
ale
sistemului economiei de piață. Astfel, întreprinderile
produc ceea ce cere piața și la prețul pieței (rezultat din
confruntarea cererii și a ofertei).
Piața, ca mecanism, coordonează multitudinea
deciziilor luate pentru satisfacerea nevoilor
cumpărătorilor și ofertanților (la locul și momentul
solicitat). Prin urmare, piața:
- relevă întâlnirea (directă sau intermediată) a cererii cu
oferta unuia sau mai multor bunuri, permițând
stabilirea prețului de vânzare-cumpărare și a
cantităților care se schimbă;
- este principalul canal de comunicații între producție și
consum, ca domenii fundamentale ale activității
economice;
- este principalul mecanism de alocare a resurselor
economice limitate pentru a produce bunuri
economice destinate satisfacerii nevoilor nelimitate;
- implică anumite variabile: bunurile marfare; cererea;
oferta; prețul; concurența etc.;

Figura nr. 1. Accepțiuni le pieței

1.2. Funcțiile pieței

Există trei funcții esențiale pe care piața le îndeplinește
și care sunt absolut necesare pentru
reproductibilitatea sistemului economic:
1. Piața asigură contractul permanent dintre
producătorii și consumatorii de mărfuri, dintre ofertă și
cerere, dintre producție și consum atât la nivel
microeconomic cât și macroeconomic, având
următoarele
semnificații:
- dinamica pieței reflectă schimbările care se produc în
sistemul trebuințelor economice ale societății
orientând activitățile de producere a bunurilor și
serviciilor;
- jocul liber al cererii și ofertei determină modul în care
agenții economici își procură și utilizează
resursele naturale, materiale financiare și umane în
cadrul pieței;
- sistemul propriu de pârghii economice creat de piață
duce la reglarea acesteia și a economiei naționale
în ansamblu.
2. Piața are rolul de sistem de comunicare a
informațiilor necesare agenților economici, în calitatea
lor
de producători și consumatori. Prin intermediul pieței,
cumpărătorii și vânzătorii se informează reciproc
asupra
a ce, cât, cum, la ce preț intenționează să producă, să
vândă, să cumpere și să consume. Astfel, prin tatonări,
pot fi identificate cele mai bune prețuri și cantități (de
echilibru), determinând agenții economici să aloce
resursele rare pe diferite domenii și categorii de
utilizări.
3. Față de cele două funcții anterior enunțate, mai
poate fi invocată o a treia funcție (reziduală): piața
este „mâna invizibilă” care îi orientează pe vânzători și
cumpărători în vederea adoptării celei mai bune decizii
privind problema fundamentală a economiei: „ce? cât?
cum? pentru cine? de la cine?”. În această abordare,
piața poate fi acceptată ca instituție socială, dar cu
mențiunea că ea nu reflectă și nu reglează interesele
sociale
sau comune (așa cum face statul); piața reflectă și este
purtătoarea intereselor individuale (ale fiecărui
producător și cumpărător în parte).
1.3. Structura pieței
În abordare sistemică, piața este un construct deosebit
de complex, format dintr-o multitudine de
segmente, forme și tipuri de piețe care se găsesc într-o
strânsă interdependență. Evoluția prețurilor pe o
anumită
piață afectează, în timp, nivelul prețurilor existente pe
celelalte piețe.
PIAȚA

Abordare spațială Abordare economică

Loc de întâlnire a ofertei cu cererea, a
vânzătorilor și cumpărătorilor.
Spațiul în care se desfășoară activitatea
economică.

Rețea de comunicații între consumatori și vânzători,

între purtătorii cererii și purtătorii ofertei.
Formă de exprimare și manifestare a cererii și
ofertei (de stabilire a prețului).

Locul de manifestare a concurenței.

Locul de formare a prețului.

Set de acțiuni prin care cumpărătorii și vânzătorii

întră în contact, schimbă bunuri/servicii, negociază
prețuri și cantități.

3
Segmentele mari ale pieței rezultă din logica fluxului
circular al activității în economia de piață; analiza
lui a scos în evidență interdependențele complexe
existente între piețele factorilor de producție și piețele
bunurilor (produselor), în cadrul cărora întreprinderile
(firmele) și gospodăriile – în calitatea lor de principali
agenți ai economiei de piață – îndeplinesc simultan
rolul de cumpărători și vânzători.

Figura nr. 2. Fluxul circular al activității economice

Resursele circulă de la gospodării la întreprinderi prin

piața de resurse, iar produsele circulă de la
întreprinderi la gospodării prin piața de produse
(săgețile roșii au un traseu invers acelor de ceas).
Opuse acestor
fluxuri reale sunt fluxurile monetare (săgețile negre
indică circuitul acelor de ceas). Gospodăriile primesc
venituri
de la întreprinderi prin piața resurselor, iar
întreprinderile primesc venituri de la gospodării prin
piața produselor.
Există numeroase alte structuri ale pieței a căror
analiză pune în evidență complexitatea acesteia în
economia contemporană. Termenul de structură a
pieței se referă aici la toate caracteristicile sale care pot
deveni criterii de clasificare a acesteia. Astfel, orice
piață se caracterizează prin: obiect, respectiv natura
bunurilor care fac obiectul tranzacțiilor pe piață;
potențialul și volumul tranzacțiilor; numărul
participanților și forța
economică a acestora; aria geografică; modul de
organizare și instituțiile aferente etc. Toate aceste
caracteristici
menționate și altele pot fi folosite drept criterii de
clasificare a piețelor.
Piața, ca mecanism care reglează economia, se
manifestă ca un ansamblu de piețe interdependente
care formează sistemul de piețe, caracterizat prin:
1) gradul de diversificare a obiectului vânzării-
cumpărării (reprezentat de bunuri omogene și bunuri
eterogene);
2) numărul subiecților participanți (plasează piețele în
următoarele structuri: monopol/monopson,
oligopol/oligopson; monopolistică; concurență
perfectă);
3) puterea economică a participanților, utilizându-se
termenii de:
- atomicitate – atunci când subiecții pieței au putere și
importanță economică apropiate;
- molecularitate – atunci când participanții au puteri
economice diferite;
4) gradul de cunoaștere a mediului economic de către
agenții participanți la piață (piețele putând fi mai
mult sau mai puțin transparente);
5) caracteristicile comportamentului de piață al
agenților economici, reflectate prin atribute precum
libertate (inițiativa aparține subiecților participanți la
piață), mobilitate (posibilitate de deplasare a factorilor
de
producție între diferite piețe) și fluiditate (lipsa
barierelor/restricțiilor de intrare/ieșire pe/de pe piață).
1.4. Taxonomia piețelor
a) După natura economică a bunurilor care formează
obiectul tranzacțiilor pe piață se disting:4
- piața satisfactorilor – a bunurilor sau serviciilor
destinate consumului final;
- piața prodfactorilor – care cuprinde: piața muncii,
piața pământului, piața capitalului, piața informației,
piața resurselor naturale, piața de marketing, piața
creației tehnice, piața serviciilor manageriale, piața
monetară;
piața financiară (a activelor financiare); piața valutară
(a schimburilor valutare) etc.
b) După spațiul economic de proveniență a agenților
cererii și ofertei, distingem: piețe locale, piețe
regionale, piața națională, piața mondială.
c) După volumul tranzacțiilor care se derulează, se
poate vorbi despre: piețe dispersate, descentralizate,
numite en-detail; piețe concentrate, centralizate, cum
sunt bursele, piețele en-gros.
d) În funcție de gradul de acces la informații a agenților
economici, se poate vorbi despre: piețe
transparente; piețe opace, în care participanții dețin
informații reduse și izolate.
4 Heyne, P., Boettke, P. J., Prychitko, D.N. (2011),
Modul de gândire economic, Editura BIZZKIT, București

PIAȚA
RESURSELOR
- gospodăriile vând;
- întreprinderile cumpără.

PIAȚA
PRODUSELOR
- gospodăriile cumpără;
- întreprinderile vând.

ÎNTREPRINDERI
- cumpără resurse;
- vând produse.

GOSPODĂRII
- vând resurse;
- cumpără produse.

e) După modul de acces pe piață, se disting: piețe libere

și piețe reglementate, respectiv, piețe
intermediate, pe care au acces doar persoanele
autorizate (de exemplu, brokerii, dealerii). De exemplu,
bursele
de mărfuri din România sunt reglementate prin Legea
nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri, iar piața de
capital
este reglementată prin Legea nr. 297/2004 privind
piaţa de capital. Serviciile şi activitățile de investiții
(preluare,
prelucrare, transmitere a ordinelor, tranzacționare,
plasare, administrare) privind instrumentele financiare
(valori
mobiliare, instrumente ale pieţei monetare; titluri de
participare; opțiuni, contracte futures, swap-uri,
contracte
forward), pot fi prestate cu titlu profesional numai de
intermediarii autorizați.
f) După forța economică a participanților, se cunosc:
piețe atomizate, în care toți agenții sunt primitori
de prețuri („prices taker”); piețe molecularizate, în care
agenții sunt creatori sau căutători de prețuri („prices
searchers”).
g) După modul în care funcționează și cum sunt
studiate, pot exista: piețe cu concurență pură și
perfectă;
piețe reale cu concurență imperfectă, piețe de
monopol.
h) După existența sau inexistența obiectelor
tranzacționate distingem: 1) piața reală pe care se
tranzacționează bunurile reale, existente pe piață în
momentul tranzacției; 2) piața fictivă pe care se
tranzacționează titlurile de proprietate asupra
bunurilor (bursa de mărfuri și bursa de valori
mobiliare).
i) După momentul încheierii și finalizării tranzacțiilor se
disting: 1) piața la vedere – tranzacția se încheie
și se finalizează în același moment; 2) piața la termen –
tranzacția se finalizează ulterior, la un termen convenit
în momentul încheierii acesteia; 3) piața disponibilă –
livrează la dispoziția consumatorului.
Pe piață (respectiv, piața bursieră) se realizează
tranzacții precum:
- tranzacții spot = înțelegeri între un cumpărător și un
vânzător de a cumpăra/ vinde o anumită cantitate de
marfă la un
anumit preț cu livrare și plată imediată (ex.: schimbul
valutar, cumpărarea sau vânzarea de acțiuni / mărfuri
la bursă);
- tranzacții pe contracte forward = reprezintă o treapta
intermediară între contractul spot și cel futures în
sensul că apare
condiția de livrare și plată la scadență. Cumpărătorul și
vânzătorul negociază toți cei trei termeni principali ai
contractului (preț, cantitate și termen de
livrare/scadență). Cumpărătorul este asigurat că la un
anumit moment în viitor
va primi o anumită cantitate de produse contra unui
preț stabilit în momentul semnării contractului.
Dezavantaj: nu lasă
partenerilor în tranzacție nicio posibilitate de ieșire din
poziții. Dacă cumpărătorul nu mai are nevoie de marfa
respectivă
la scadență, el nu poate anula înţelegerea din
contractul forward întrucât pierde garanția. Aceeași
regulă se aplică și
vânzătorului.
- tranzacții pe contracte futures = reprezintă înțelegeri
între un vânzător și un cumpărător de a vinde/cumpăra
o cantitate
standard de mărfuri cu livrarea în viitor la o dată
numită "scadență" și la un preț negociat în momentul
încheierii
tranzacției. În momentul încheierii unui contract pe
piaţa futures, atât vânzătorul cat și cumpărătorul
depun o garanție
bănească la o terță persoană independentă ( Casa de
Compensație, care calculează zilnic situația financiară a
fiecărui
participant în funcție de mișcările prețurilor pe piaţa
futures). Aproape toate tranzacțiile futures se
lichidează prin plata
diferențelor dintre prețul la care a fost realizat
contractul și prețul activului suport la scadență. O alta
varianta este
lichidarea contractului înainte de scadență, printr-o
operațiune de sens contrar.
j) După gradul de diversificare a bunurilor
tranzacționate se distinge a) piața bunurilor omogene
(uniforme) și b) piața bunurilor eterogene
(diversificate).
k După modul în care se realizează raportul cerere-
ofertă se cunosc: a) piața vânzătorului – specifică
stării de absorbție, când cererea este mai mare decât
oferta; b) piața cumpărătorului – specifică stării de
presiune, când oferta este mai mare decât cererea.
l) După rolul pe care îl îndeplinește, se poate vorbi
despre: a) piața fiecărui bun și serviciu, b) piața
tuturor bunurilor și serviciilor, c) piața ca mecanism
care reglează economia.

*
**

Bursele sunt:
- piețe libere, deoarece permit accesul tuturor părților
interesate (care îndeplinesc condițiile impuse de
regulamentele de organizare și funcționare a burselor);
intrarea/ieșirea pe/de pe piața bursieră este decizia
exclusivă a participanților;
- piețe transparente, deoarece participanții au acces la
informațiile privind tranzacțiile pieței;
- piețe concentrate, deoarece tranzacțiile se derulează
în doar locațiile bursiere recunoscute (de regulă,
la nivelul unei economii naționale există una sau cel
mult două centre bursiere);
- piețe specializate, fie în tranzacții cu mărfuri (burse de
mărfuri), fie în tranzacții cu valori mobiliare
(acțiuni, obligațiuni etc.);
- piețe la vedere (dacă tranzacțiile sunt finalizate
imediat) sau la termen (dacă tranzacțiile se finalizează
la o dată ulterioară);
- piețe fictive, deoarece tranzacționează titlurile de
proprietate asupra bunurilor și nu bunurile ca atare,
inexistente fizic în spațiul pieței bursiere.

Cap. 2. BURSA – INSTITUȚIE A ECONOMIE DE PIAȚĂ

Obiective
 Operaționalizarea conceptelor.
 Identificarea elementelor definitorii ale bursei și
particularizarea premiselor istorice.
 Formarea unei imagini de ansamblu privind funcțiile
burselor și clasificarea lor.
 Formarea de priceperi și deprinderi de încadrare și
particularizare a unei burse în sistemul complex al
burselor.
 Înfăptuirea de analize comparative.
2.1. Bursa – delimitări conceptuale, premise istorice,
elemente definitorii
Termenul de bursă provine de la numele unei vechi
familii venețiene Della Borsa (Van den Burse), care a
înființat la
Bruges (în Flandra – Belgia de azi) un local (Hotel des
Bourses) în holul căruia se negociau periodic diferite
valori, precum
mărfuri (aur, argint, platină ) și hârtii de valoare
(Anvers, 1531).
Conceptul de bursă are o serie de variante semantice:
1. piață

- locul în care se întâlnesc vânzătorii și cumpărătorii,

unde realizează schimburi
comerciale;
- ansamblul tranzacțiilor cu mărfuri sau valori
(indiferent de natura lor);
- conceptul corespunde accepțiunii anglofone
(exchange = schimb).

2. tranzacții cu anumite
categorii de
bunuri/servicii/valori

- burse de valori;
- burse de mărfuri;
- bursa aurului (operații de vânzare-cumpărare de aur);
- bursa valutară (operații de schimb cu monedă
străină);
- bursa operelor de artă (vânzări-cumpărări de tablouri,
sculpturi etc.);
- bursa sportivilor profesioniști (a fotbaliștilor,
handbaliștilor etc.)
3. piață aparte - bursa neagră (tranzacții clandestine,
ilegale)
Sursa: Prelucrare proprie
Cel mai frecvent, termenul bursă desemnează o
instituție a economiei de piață, o formă de schimb
(organizat, eficient, transparent, corect, adaptabil)
pentru mărfuri (alimentare și nealimentare) și valori
(acțiuni,
obligațiuni, valute, contracte). Bursele sunt instituții
foarte sensibile la mediul economic. Relațiile dinte
bursă și
economie sunt de determinare reciprocă. Problemele
din economie sunt reflectate în variația cursurilor
bursiere.
Pe de altă parte, scăderea abruptă a cursurilor bursiere
a constituit semnalul declanșării unei crize economice.
Prin intermediul bursei se vând și se cumpără, după o
procedură specială, mărfuri și/sau valori
fungibile1
. Spre deosebire de piețe și târguri, bursele mijlocesc
schimburile de mărfuri/valori fără ca acestea să
fie prezentate de vânzători și examinate direct de
cumpărători (motiv pentru care mărfurile/valorile care
se
negociază la bursă trebuie să aibă specificații calitative
și cantitative).
Bursa este înființată pe baza unor acte normative și
supravegheată de stat (autorități publice) cu scopul
încheierii de tranzacții fără prezentarea, predarea și
plata concomitentă a obiectului tranzacției. Bursa
reunește
– într-un spațiu propriu – în mod regulat și la intervale
de timp scurte (de obicei zilnic) reprezentații
comerțului
(vânzători, cumpărători, bănci, intermediari).
Bursa funcționează pe baza unui regulament, care
prevede: structura organizatorică, tipologia
obiectelor negociate/tranzacționate, modul de
recrutare a membrilor și de desfășurare a operațiilor,
inclusiv de
stabilire a prețurilor (cotația). Într-o ședință de bursă se
prezintă, pe de o parte, cererile pentru valorile care se
negociază (primite de
întreprinderile/băncile/persoanele participante de la
clienți) și, pe de altă parte, ofertele
de asemenea valori. În funcție de mărimea cererii și
ofertei, bursa stabilește prețul/cursul valorilor
negociate. În
cazul creșterii cererii, prețul/cursul va crește (și invers);
acest preț/curs este publicat în lista de prețuri/cursuri
bursiere care se difuzează pe piață. Prețurile/cursurile
bursiere nu sunt unice. Ele pot fi de vânzare, de
cumpărare, la vedere sau la termen.

1 Fungibil = care poate fi înlocuit cu altul de același fel,

de aceeași calitate și aceeași cantitate, în cazul când
formează
obiectul unei obligații.

Bursa este o piață care se particularizează prin obiectul

tranzacțiilor și modul de organizare și
funcționare. Bursele sunt instituții publice unde se
negociază (vând și cumpără) valori mobiliare sau
mărfuri,
după o procedură anumită și numai de către anumiți
intermediari sub supravegherea unor autorități.
Formarea și afirmarea bursei este o dovadă a
dezvoltării pieței, ca structură definitorie a economiei
moderne. Cunoscutul istoric francez Fernand Braudel
spunea că „bursa este ultimul etaj al unei piețe, dar al
unei piețe care nu se mai închide”, care cuprinde și
domină întreaga realitate economică. Odată cu
consacrarea
bursei, relațiile de schimb ajung la deplina extindere și
maturizare, „forjele pieței" capătă rolul central în
reglarea
mecanismului economic, iar economia devine o
economie de piață. Pentru a ajunge aici s-a parcurs însă
un
îndelungat proces evolutiv, în care au fost create,
treptat, premisele materiale și instituționale ale
bursei.2
Premisele istorice ale apariției burselor au fost: a)
concentrarea schimburilor; b) reglementarea
tranzacțiilor; c) dematerializarea schimburilor; d)
comerțul cu bunuri viitoare; e) extinderea creditului; f)
apariția
banilor de hârtie și a titlurilor de stat; g) înființarea
societăților pe acțiuni.3
a) Concentrarea schimburilor. Dezvoltarea istorică a
relațiilor de vânzare-cumpărare a impus
concentrarea schimburilor într-un spațiu determinat.
Aceasta înseamnă reunirea în același loc a negustorilor,
bancherilor, industriașilor, intermediarilor, a tuturor
celor interesați în afaceri; dacă la început târgurile
periodice
îndeplineau această funcție, treptat locul lor este luat
de instituția bursei.
În anul 1531 a fost înființată bursa din Anvers, apoi cea
din Lyon (1540). În anul 1554, la Londra, a
început să funcționeze Royal Stock Exchange. În anul
1639 s-a înființat bursa de la Paris, iar în anul 1817 s-a
înființat bursa din New York (Wall Street).
b) Reglementarea tranzacțiilor. Bursa se bucură de
interes în lumea de afaceri în măsura în care asigură
un cadru organizat pentru realizarea tranzacțiilor și un
sistem de principii și norme care să garanteze
încheierea
și executarea contractelor în condiții de exactitate și
corectitudine. Originile acestor reglementări se găsesc
încă
în Antichitate. La Roma, adunările negustorilor aveau
rolul de stabilire a uzanțelor de comerț în scopul
facilitării
și creșterii siguranței schimbului.
Pe parcursul timpului, bursa de mărfuri s-a separat de
bursa de valori mobiliare. Bursa de valori — ca
instituție distinctă — apare înaintea celei de mărfuri:
patentul din 1 septembrie 1771 al împărătesei Maria
Tereza
creează prima bursă de valori în adevăratul înțeles al
cuvântului, adică o piață organizată, având un statut și
un
regulament propriu de funcționare.
c) Dematerializarea schimburilor. Unul din principalele
obiective ale organizării schimburilor în cadrul
bursei îl reprezintă asigurarea operativității tranzacțiilor
comerciale și financiare, realizarea acestora pe o bază
standardizată.
Mărfurile tranzacționate la bursă (ca bunuri corporale
determinate) au fost înlocuite cu mostre și
eșantioane reprezentative. Pe măsura consacrării
uzanțelor comerciale dematerializarea schimburilor se
amplifică, trecându-se de la eșantioane reprezentative
la standardizare prin tipuri și denumiri uzuale. Astfel,
bursa a simplificat la maxim activitatea de
tranzacționare, reduce negocierea la elementele sale
esențiale:
sensul operațiunii (vânzare/cumpărare), denumirea
mărfii, cantitatea, prețul, termenul de livrare. Bursa
devine
o piață derivată pe care se vând și se cumpără titluri
asupra mărfurilor. Dovada existenței mărfurilor se face
cu
un document unanim acceptat de comercianți (recipisa
de depozit – pentru mărfurile aflate în antrepozite,
conosament – pentru mărfurile încărcate pe vas etc.).
La New York, de exemplu, în urmă cu două secole, când
s-a înființat bursa de pe Wall Street, primele
titluri negociate au fost conosamentele4

. Moneda de plată a fost argintul, pentru a se plăti

titlurile asupra
încărcăturii aflate pe vas; lingourile de argint erau
tăiate în piese de o optime (diferența minimă de curs
pentru
titlurile negociate la bursă este o optime).
Bursa își asumă exclusiv rolul de realizare a tranzacției
în forma sa „pură”; mișcarea mărfurilor are loc
în afara acestei piețe. Bursa devine „dispecerul”
circulației mărfurilor și un actor important al schimbului
în
economie.
d) Comerțul cu bunuri viitoare. Dematerializarea
mărfurilor a stat la baza dezvoltării tranzacțiilor
executate la un anumit termen de la momentul
încheierii contractelor. Negocierea se realizează pe
bază de
mostre, ulterior fiind transferată toate mărfurile ce au
făcut obiectul tranzacției.
Primele operațiuni la termen au fost efectuate în
Japonia (sec. al XVII-lea) în cadrul comerțului cu orez.
Ulterior s-au dezvoltat și în Anglia (vânzarea ulterioară
fiind condiționată de „data ajungerii vasului în port”).

2 Popa, I., Bursa, Editura Adevărul S.A., București, 1994,

p. 13
3 Popa, I, idem, p. 13
4 Conosament – document care însoțește transportul
mărfurilor, indicând cantitatea, greutatea și felul unei
încărcături
expediate pe un vas de comerț.

3
e) Extinderea creditului. Dacă în comerțul la termen
realizarea tranzacției este amânată până la o dată
viitoare, în cazul creditului comercial se face o
departajare a momentului livrării mărfii de cel al plății
(vânzarea
pe credit înseamnă livrarea imediată și plata
ulterioară). Pe lângă prețul mărfii, în momentul
încheierii
contractului, vânzătorul pretinde și un preț pentru
amânarea plății (o dobândă). Odată cu separarea în
timp a
celor două operațiuni pe care le presupune actul
vânzării, se deschide un întreg proces de creare de
efecte de
comerț. Cambia — ordinul dat de vânzător
cumpărătorului de a plăti unui beneficiar Ia scadență
suma înscrisă
în acel titlu — constituie garanția executării obligației
de plată rezultate din vânzarea mărfii; totodată, ea
reprezintă materializarea unei datorii bănești a
debitorului cambiei, care devine autonomă în raport cu
obligația
din contractul comercial. Numită și trată sau polița,
cambia este cunoscută încă din secolul al XIII-lea în
orașele
italiene Genova, Florența, Veneția.
Apărută din necesitățile desfășurării operative a
tranzacțiilor, cambia poate fi utilizată nu numai pentru
amânarea unei plăți, ci și pentru obținerea de fonduri
în numerar (când este scontată la o bancă) sau pentru a
acoperi o obligație de plată (când beneficiarul o
transmite prin andosare unui terț creditor).
f) Banii de hârtie și titlurile de stat. Procesul de
dematerializare a cuprins nu doar mărfurile, ci și banii
cu valoare intrinsecă — aur și argint. În condițiile
caracterului limitat al metalelor prețioase, dezvoltarea
pieței se
izbea de o limită naturală, extraeconomică — rezervele
exploatabile de metale cu rol de etalon valoric. Soluția
care a rezultat din chiar evoluția schimbului a fost
apariția banilor de hârtie fără valoare intrinsecă, dar
investită
cu funcții bănești (etalon valoric, mijloc de plată și de
schimb). Dacă banii de hârtie apar în China secolului al
IX-lea ca o expresie a autorității imperiale, ei își capătă
rolul economic major în condițiile expansiunii
schimbului
în și dinspre Europa. Aici apar hârtii de valoare cu
funcții monetare, respectiv, biletele de bancă (adică
bancnotele și titlurile datoriei publice (bonuri de
tezaur)).
Implicarea statului în calitate de debitor, prin
emisiunea de bonuri de tezaur în vederea atragerii
de fonduri pentru vistierie, sporește rapid volumul
hârtiilor de valoare în circulație. Pentru ca aceste titluri
să aibă
credibilitate, era necesară o piață unde să poată fi
transformate în bani; băncile și apoi bursa își asumă
acest
rol de piață secundară pentru titluri care au fost emise
anterior. Cu cât nevoile de împrumut ale statului sunt
mai
mari și cu cât firmele emit mai multe hârtii de valoare,
cu atât această piață este alimentată mai abundent, cu
atât rolul său în economie crește.
Extinderea utilizării hârtiilor de valoare a impus
formarea unei piețe pentru aceste titluri, care să
asigure
reconectarea lor la lumea valorilor reale — banii cu
valoare intrinsecă și mărfurile. Bursa a facilitat trecerea
rapidă de la hârtie la ban și de la ban la hârtie, adică
asigură ceea ce se numește lichiditatea titlurilor,
posibilitatea
de a fi convertite operativ în bani.
g) Societățile pe acțiuni. Un proces care vine să
sporească importanța bursei este apariția
societăților pe acțiuni. Constituirea societăților pe
acțiuni a reprezentat baza corporatistă a expansiunii
comerciale și, totodată, o principală sursă de creare de
hârtie de valoare; extinderea afacerilor a generat
nevoia
de resurse financiare, în speță de atragere a capitalului
prin emisiunea publică de acțiuni. Prin urmare, a apărut
o piață (bursa) pe care aceste titluri puteau să fie
cumpărate de către cei care doreau să investească în
societățile emitente sau puteau fi vândute și re-
transformate în bani.
Elementele definitorii ale burselor. Bursele – ca
rezultate ale unor evoluții istorice – se
particularizează prin:
1. Sunt piețe de mărfuri și de valori. Bursele sunt locuri
de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri,
precum și pentru diferite instrumente financiare. Daca
la începuturile lor piețele bursiere erau organizate
pentru
tranzacționare în egală măsura a mărfurilor și valorilor,
ulterior s-a produs o separare între cele două categorii
de burse.
Bursele de mărfuri sunt centre ale vieții comerciale,
piețe unde se tranzacționează bunuri care au
anumite caracteristici:
- sunt bunuri generice care se individualizează prin
măsurare, cântărire, numărare;
- sunt fungibile;
- au caracter standardizabil, mărfurile fiind împărțite în
loturi omogene, apte a fi livrate la executarea
contractului încheiat în bursă;
- trebuie sa aibă un grad redus de prelucrare ca o
condiție a păstrării caracteristicilor de produse de
masă, nediferențiat, omogen; produsele care fac
obiectul tranzacțiilor la bursă sunt: grâul, porumbul,
orezul,
soia, produsele agroalimentare, metalele, cuprul,
aluminiul, petrolul și produsele petroliere etc.
Pe lângă bursele de mărfuri funcționează și bursele de
servicii, precum cea de navlosire (închirieri de
nave) sau asigurări.
Bursele de mărfuri tranzacționează contracte cu
executare imediată (prin livrarea efectivă a mărfii și
plata prețului respectiv conform contractului) sau la
termen. Bursele de mărfuri sunt piețe de interes public
care

asigură (în condiții centralizate de negociere eficientă și

transparentă) efectuarea de operațiuni de negociere și
de vânzare-cumpărare.
Bursele de valori sunt centre ale vieții financiare unde
se realizează tranzacții cu hârtii de valoare
(acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur, opțiuni,
contracte futures pe indici de bursă etc.) Titlurile
financiare sau
instrumentele financiare care fac obiectul tranzacțiilor
bursiere sunt denumite valori mobiliare.
Bursele îndeplinesc funcții majore în circuitul
capitalurilor în economie, constituind un indicator
general
al climatului de afaceri din spațiul economic național și
internațional.
2. Sunt piețe dematerializate sau simbolice. La bursele
de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri
fizice, individualizate, prezente ca atare la locul
contractării, ci pe baza unor documente reprezentative
(„hârtii”)
care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii și
constituie imaginea comercială a acesteia.
Bursele de valori sunt, prin esența lor, piețe simbolice
deoarece permit tranzacționarea titlurilor rezultate
din operațiuni financiare precum mobilizări de capital
(acțiuni), atrageri de împrumuturi (obligațiuni) etc. În
cazul
contractelor futures pe indici de bursă obiectul
tranzacției este o sumă de bani determinată prin calcul,
iar
executarea acestor contracte presupune exclusiv
plata/încasarea unei diferențe bănești. În acest caz,
dematerializarea este dată de faptul că tranzacțiile
bursiere se referă la înscrisuri ce pot fi evidențiate în
conturi
(simbolice) lipsind chiar forma materială, iar hârtia de
valoare evidențiază transformări prin conturi.
Procesul de simbolizare a actelor de vânzare-
cumpărare pe piața bursiera, element definitoriu al
bursei,
asigură:
- facilitarea schimbului de mărfuri și a circulației
factorilor de producție în economie;
- creșterea operativității și siguranței în tranzacții;
- sporirea atractivității pieței bursiere, prin oferirea
unor multiple posibilități de câștig.
3. Sunt piețe libere. Bursele asigură confruntarea
directă și deschisă a cererii și ofertei care se manifestă
în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi
tranzacționate la bursă decât acele mărfuri și valori
pentru care
există o piața liberă, adică un număr suficient de mare
de ofertanți (vânzări și cumpărări) astfel încât să nu
apară
posibilitatea unor concentrări în scopul manipulării
prețului. Bursa este opusă prin esența sa ideii de
monopol
fiind fundamentată pe ideea de concurență. Menirea
burselor este punerea în valoare a jocului liber al
forțelor
pieței, excluzând orice intervenție extra economică,
precum și orice tendința provenită din afara sau din
interiorul
pieței, de manipulare a variabilelor pieței, în speță a
prețului. Pentru ca o marfă sau valoare mobiliară să
poată
face obiectul tranzacției de bursă trebuie să fie
îndeplinite o serie de condiții:
- oferta trebuie sa fie amplă cantitativ și să provină de
la un număr suficient de mare de ofertanți;
- cererea trebuie sa fie solvabilă, respectiv să fie
îndeplinită condiția de lichiditate;
- prețurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri
administrative sau de control;
- trebuie asigurată transparența informațiilor privind
piața, în general condiții ce duc la o concurență
liberă.
4. Sunt piețe organizate. Bursele sunt organizate în
sensul că tranzacțiile se efectuează conform unor
principii, norme și reguli cunoscute și respectate de
participanți. Acesta nu înseamnă controlul pieței, ci
reglementarea ei în scopul de a crea sau asigura
condiții pentru desfășurarea concurenței libere, deci un
sistem
de garantare a caracterului liber și deschis al
tranzacțiilor monetare și comerciale. Organizarea
piețelor bursiere
se realizează prin cadrul legislativ al țărilor respective și
prin regulamente bursiere. Regulamentele bursiere
sunt
expresia concentrată a normelor și uzanțelor
consacrate în lumea afacerilor. Tranzacțiile se
desfășoară
întotdeauna prin firme specializate cum ar fi societățile
de brokeraj și societățile de servicii de investiții
financiare.
Totodată, tranzacțiile se desfășoară și prin intermediul
unui personal specializat care asigură contactul între
cererea și oferta ce se manifestă pe piață. Prin
reglementare se urmărește asigurarea uneia din
condițiile
esențiale ale viabilității bursei – credibilitatea acesteia.
5. Sunt piețe reprezentative. Bursele sunt piețe
reprezentative, servind drept reper pentru toate
tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri pentru
care ea constituie piața organizată. La bursă se
stabilește
prețul pentru mărfurile negociate – așa numitul curs al
bursei, element esențial pentru toate tranzacțiile
comerciale care se desfășoară la bursele din întreaga
lume. Datorită globalizării economice, bursele stabilesc
repere de preț mondial, devenind etalon pentru
tranzacții încheiate în afara burselor cu aceleași tip de
marfă
sau titlu financiar oriunde în lume. De altfel funcția
centrală a bursei este tocmai aceea de a stabili zilnic
nivelul
prețurilor, adică punctul de echilibru al pieței, acel preț
care asigură, în condițiile date, valori maxime de
tranzacții.
Prin această funcție a sa, bursa devine un reper al
întregii activități economice, sursă a informației de
baza
pentru agenții economici și pentru nivelul prețului, mai
mult prin funcționarea permanentă. Spre deosebire de
licitații, care au un caracter periodic, bursa exprimă
chiar continuitatea procesului economic, caracterul
neîntrerupt al tranzacțiilor comerciale și financiare.

2.2. Funcțiile burselor

Conținutul și semnificația practica a conceptului de
bursă sunt reliefate de funcțiile acestei instituții.
Privite global, burselor le sunt atribuite următoarele
funcții:
- concentrarea cererii și ofertei de bunuri care fac
obiectul tranzacțiilor, imprimând acestora
operativitate,
corectitudine și transparență; prin mecanismul ei de
funcționare, bursa asigură accesul permanent și direct
al
participanților la tranzacții, la informațiile oferite
privind dimensiunile cererii și ofertei pe plan local,
regional și
mondial.
- motor al vieții comerciale, bursa stimulează interesul
pentru amplificarea, eficientizarea și acoperirea
riscurilor specifice tranzacțiilor marfare, în rândul
participanților la tranzacții, precum și atragerii de noi
participanți la operațiunile bursiere, ceea ce imprima
dinamism activității economice; drept urmare, au loc
modificări în structurile de producție, o redistribuire a
veniturilor pe plan național și internațional;
- formare a prețurilor (cursurilor) bunurilor supuse
tranzacțiilor (cea mai importanta funcție); în urma
negocierilor, prin operațiunile de cotare, se stabilește
un anumit preț, care reflectă starea pieței unui bun
marfar
tranzacționat, al un moment dat, prețul devenind un
reper al eficienței sau ineficienței activității economice;
prin
prețul rezultat din operațiunea de cotare bursa
constituie o sursa de informație pentru agenții
economici, de
furnizare de date necesare fundamentării deciziilor lor
economico-financiare privind alocarea resurselor
limitate
și restructurarea producției;
- protejare a participanților la tranzacții de riscurile de
producție și comerciale, prin mecanisme specifice
de tranzacționare, îndeosebi prin operațiunile de
„hedging” (acoperire);
- sporire a eficienței economice, prin stimularea
acțiunilor privind diminuarea cheltuielilor de transport,
mărfurile deplasându-se direct de la producător la
cumpărător; prin reducerea riscului tranzacțiilor și
diminuarea
altor elemente de costuri fixe și variabile;
- barometru economic, prin caracterul de
predictibilitate al bursei; nivelul cursului stabilit prin
cotare
constituie un element de analiză, evaluare și prognoză,
indicând starea și evoluția economică a firmelor
participante la bursa. Semnalele generate de evoluția
pieței bursiere devin un criteriu de fundamentare a
deciziilor, cursul bursier, indicii de bursa fiind
considerați elemente de reacție inversă a actorilor de
piața (feed-
back).

Bursele de mărfuri reprezintă centre ale unei vieți

comerciale intense, atribut dat de:
- tehnica comercializării mărfurilor prin bursa, care
obligă la stabilirea unui spațiu special pregătit pentru
tranzacțiile specifice derulate la bursă si, în consecința,
sunt considerate valabile și recunoscute numai
negocierile care s-au încheiat în acest spațiu, denumit
bursă;
- tranzacțiile bursiere au loc în cadrul unui program de
funcționare, cunoscut de toți cei interesați, ceea
ce asigură realizarea în fapt a concentrării cererii și
ofertei;
- regulile derulării operațiunilor la bursa obligă ca în
timpul stabilit pentru o anumită tranzacție să fie
cunoscute toate ofertele și cererile existente la acea
data și în acel loc, rezultând astfel concentrarea
acestora;
- rezultatele tehnicii informaționale și de comunicare
dau posibilitatea bursei ca, prin mijloace
diversificate și rapide sa concentreze toate informațiile
referitoare la cerere și ofertă;
- considerarea bursei drept o piața simbolica răspunde
elementului definitoriu al acestei instituții, legat
de procesul de simbolizare a tranzacțiilor, rezultat din
dematerializarea acestora. Caracterul de simbol
exprima,
în fapt, capacitatea pieței bursiere de a simplifica și
uniformiza practicile comerciale.
Privind în particular, funcțiile burselor de mărfuri se
rezumă la:
- informare a participanților la burse asupra
disponibilităților de marfă și a cererilor din lumea
întreaga;
- stabilizare și destabilizare – se realizează prin
intermediul operațiunilor la termen ce facilitează la
rândul lor operațiunile speculatorii; fenomenul nu
trebuie supraestimat întrucât el are loc pe perioade
foarte
scurte de timp ( câteva zile, săptămâni, în decursul a
câtorva ani ) în timp ce influența stabilizatorie are un
caracter continuu;
- stabilire de prețuri reprezentative pentru produsele
de bază, care reflectă toți factorii de influență:
raportul cerere – oferta, modificarea cursurilor de
schimb, evoluția prețurilor pe piața respectivă, evoluția
unor
evenimente politice sau sociale mai importante, care
pot sa afecteze, într-o măsură sau alta, atitudinea
vânzătorului și cumpărătorului;

- favorizare a liberei concurențe; bursele de mărfuri se

apropie de idealul concurentei perfecte; prin
metoda de comercializare specifică burselor, care are
loc după un program anumit pe baza strigărilor libere,
este imposibil ca un individ sau un grup să exercite o
influență negativă asupra prețurilor;
- asigurare împotriva riscurilor; bursele de mărfuri
oferă facilități pentru operațiuni de „hedging”

împotriva fluctuațiilor prețurilor, ceea ce permite

comerțului cu mărfuri să se desfășoare fără riscuri.
- oferirea de indicații asupra nivelului prețurilor unor
mărfuri la un anumit termen.

Analiza funcțiilor economice ale burselor de mărfuri

dezvăluie, în același timp, importanța economică
a acestora în comerțul internațional care poate fi
redată succint prin: constituie o piață caracteristică pe
care se
concentrează cererea și oferta privind anumite genuri
de mărfuri, unde operațiunile sunt încheiate pe baza
unor
condiții bine determinate; exercită o influență
determinantă asupra comerțului mondial cu produse
de bază;
influențează nivelul prețurilor ce se formează în afara
burselor; constituie locul în care se concentrează
informațiile cu caracter economic și politic; tranzacțiile
de bursă înlătură o parte din riscul de producție și din
riscul comercial; ele sunt folosite și de alte organisme
de piață pentru încheierea tranzacțiilor.
Bursele de valori (ca spații în care se negociază și
confruntă cererea și oferta de titluri financiare)

îndeplinesc următoarele funcții:

- de centralizare a tranzacțiilor prin intermediul unui

mecanism care asigură accesul direct și continuu

al clienților la informațiile de piață;

- de punere în legătură a deținătorilor de fonduri
neutilizate și purtătorii de cerere de monedă (cei
care au nevoie de fonduri); bursa transformă
economiile în capital; această funcție este îndeplinită
pe piața
primară (cea pe care se emit titluri); vitalitatea
economiei depinde de buna funcționare a pieței
primare, respectiv,
de posibilitatea asigurării finanțării activității agenților
economici;

- de a facilita accesul publicului la titlurile deja emise

(piața secundară); pentru ca piața primară să
fie atractivă și credibilă pentru deținătorii de fonduri
este necesar ca aceștia să poată lichida oricând titlurile
lor
și redobândi (în condițiile pieței) fondurile investite;

- sistem de reglare a economiei reale și un motor al

vieții economice; bursa are un rol însemnat în
reorientarea și restructurarea activităților economice
(prin distribuirea de fonduri pe ramuri ale economiei și
firme);

- stimularea tranzacțiilor inter-corporații;

comercializarea acțiunilor înseamnă comercializarea
(parțială/totală) a firmelor.
Din aceste funcții reiese că rolul burselor se
concretizează în asigurarea circulației libere a
mărfurilor
și valorilor la un preț care reflecta situația economico–
financiară a producătorilor și emitenților. Pentru a-si
îndeplini funcțiile și rolul, bursele trebuie sa
îndeplinească următoarele cerințe: lichiditate,
eficiență,
transparență, corectitudine și adaptabilitate.
2.3. Clasificarea burselor
Bursele se clasifică după următoarele criterii:
a) După obiectul tranzacției se cunosc burse de mărfuri,
burse de servicii (ca burse complementare),
burse valutare și burse de valori mobiliare. Procesul de
specializare a burselor a început încă din secolul al
XVIII-lea.
b) După forma de organizare se identifică burse publice
și burse private. Bursele private sunt asociații
ale persoanelor fizice și juridice create în condițiile legii,
care reglementează constituirea, exploatarea și

dezvoltarea unei piețe secundare de capital. Instituția

bursei este o persoană juridică nouă, care se auto-
reglementează și se auto-guvernează. Forma cea mai
cunoscută a unei burse private de valori este de
asociație

fără scop lucrativ, care își găsește echivalentul la marile

burse din New York (NYSE), Tokio (TSE), Toronto,
Montreal, Oslo.
În Marea Britanie, bursele de valori sunt constituite de
membrii asociați și sunt recunoscute legal ca
instituții bursiere private. Bursele din Germania sunt
considerate organisme cu auto-reglementare, în
absența
unei autorități de supraveghere specifice, fiind
constituite din persoane fizice și companii particulare,
cu
aprobarea guvernului local.
Bursa de stat, organizată și reglementată prin legi
speciale, se regăsește cu predilecție în țări de drept
latin (burse napoleoniene). Astfel, în Franța, este
consacrat rolul central al autorității publice,
reprezentata
printr-un comisar al Guvernului, ca delegat în
conducerea bursei. Agenții de bursă sunt considerați, în
general,
funcționari publici, deținând monopolul tranzacției. În
Belgia, legea din 1990, cu privire la operațiunile cu
titluri
financiare, conservă tradiția, stipulând că bursele sunt
create prin decret regal și administrate de o persoana
juridică de drept public, fără scop lucrativ.
Unele burse au statut juridic mixt, fiind formate prin
participarea statului și a firmelor particulare, dar
care, după modul de operare, sunt companii private.
Este cazul burselor din Elveția care au o dublă natură:
parțial de instituții publice, fiind guvernate de legea din
cantonul unde ființează, dar și de companii private.
c) După numărul de participanți sunt burse cu
participare limitată și burse cu participare nelimitată.
Bursele închise au un număr de locuri limitat iar un terț
nu poate dobândi calitatea de membru decât dacă
obține
un loc din parte unui titular (exemplu: NYSE, RASDAQ-
România, până în 2015). Bursele deschise nu limitează
numărul de locuri, membrii săi fiind împărțiți în membri
fondatori și membri asociați.

d) După gama de mărfuri sau titluri tranzacționate sunt

burse specializate și burse universale. În cadrul
burselor generale se tranzacționează o gama variată de
mărfuri și hârtii de valoare. Bursele specializate
mijlocesc tranzacții numai cu mărfuri sau numai cu
hârtii de valoare.
e) După modul de execuție a contractelor sunt burse
cash și burse la termen cu tranzacții în marjă.
Tranzacțiile cash (pe bani gheață) se derulează pe baza
disponibilului din contul în numerar deținut de client la
firma broker. Tranzacțiile în marjă se derulează pe baza
împrumuturilor (în numerar/în titluri) obținute de client
de la broker-ul cu care lucrează.
f) După tehnica tranzacțiilor pot fi burse cu strigare
liberă și burse electronice. London Metal Exchange
(LME – Bursa Metalelor din Londra), piață cu o
existență de 137 de ani, a deținut o platformă de
tranzacții cu
strigare, cunoscută sub denumirea de „ring”, unde
transferurile se realizează de către traderi „față în
față”. Pe
ring sunt derulate tranzacții cu cupru, aluminiu, zinc,
plumb, nichel și zinc. LME, până în 2012, singura piață
financiară europeană care a mai utilizat tranzacțiile cu
strigare, derulează o mare parte din volumul
tranzacțiilor
pe platforma electronică. În anul 2014 în ringul LME au
derulat tranzacții 11 firme, comparativ cu aproape 30
în perioada de vârf, de la finele anilor 1980.
Repere temporale în evoluția burselor:
1. Tranzacțiile inițiate de cămătarii și negustorii
medievali, începând cu secolul al XV-lea, au reprezentat
primele indicii ale apariției și dezvoltării ulterioare a
burselor.
2. Bursele au fost create pentru dezvoltarea comerțului
mondial.
3. Dezvoltarea schimburilor de mărfuri a trecut prin
cinci faze distincte: oferirea ca dar, schimbul cu o
altă marfă (barterul, trocul), contractul cu plata şi
livrarea imediată (spot), contractul cu plata şi livrarea
ulterioară
stabilirii preţului (forward) şi contractul la termen
(futures şi options).
4. Noțiunea de bursă își are originea în operațiunile de
vânzare-cumpărare care aveau loc în secolul al
XVI-lea la Bruges, în Flandra, în palatul familiei de
bancheri Van der Bursen.
5. Primele burse au apărut în Genova, Veneția și
Florența. Bursa reprezenta locul de întâlnire a
negustorilor (care tranzacționau mărfuri, valută sau
titluri).
6. Între secolele XVI şi XVII marile orașe europene, ca
Anvers, Lyon, Amsterdam, Londra, Paris, s-au
dotat cu clădiri destinate în mod special tranzacțiilor
bursiere. În anul 1531 a fost înființată bursa din Anvers,
apoi cea din Lyon (1548). În anul 1554, la Londra, a
început să funcționeze Royal Stock Exchange. În anul
1639
s-a înființat bursa de la Paris (abia în anul 1817 s-a
înființat bursa din New York – Wall Street).
7. Pe parcursul timpului, bursa de mărfuri s-a separat
de bursa de valori mobiliare. Dezvoltarea burselor
de acțiuni s-a realizat în contextul industrializării. În
cursul secolului al XIX-lea, o dată cu afirmarea
industrializării, bursele s-au impus ca centre de
întâlnire între cererea şi oferta de capital şi s-a produs
definitiva
separare între bursa de valori şi cele destinate
schimbului de mărfuri.
8. Prima bursă de acțiuni a funcționat la Amsterdam
(1611).
9. Prima bursă de obligațiuni s-a înființat la Frankfurt
(sfârșitul sec. al XVIII-lea).
10. Tranzacțiile cu contracte financiare la termen s-au
remarcat prin deschiderea Pieței Internaționale
Monetare (1972 Chicago). Originile comerțului la
termen se află în sistemul de târguri medievale
japoneze, care
au permis Japoniei să dezvolte şi să organizeze o primă
piață la termen, începând cu anul 1697.
11. Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
Londra devine prima piață bursiera din lume.
Ulterior, bursa de la New York (Wall Street) trece pe
această poziție. La sfârșitul secolului al 20-lea, în lupta
pentru întâietate a apărut un nou rival – bursa
japoneză.
12. Redeschiderea burselor din Europa de Est s-a
realizat în 1990 (Budapesta). În România, prima
bursă a fost înființată în 1882. În anul 1939, la Bursa de
efecte, acțiuni și schimb București, se tranzacționau 56
de titluri din domeniul bancar, al asigurărilor și
transporturilor. Începând cu 1948 (instaurarea
comunismului),
activitatea bursieră este anulată (deoarece au dispărut
titlurile care făceau obiectul tranzacțiilor – acțiuni,
obligațiuni corporatiste, titluri de stat autohtone și
externe). Bursa românească a fost redeschisă în anul
1995.
Inițial au fost listate 6 companii; în prezent sunt peste
80 de companii listate. În septembrie 2019 România a
preluat statutul de piață emergentă (trecând de la
nivelul de piață frontieră).
2.4. SISTEMUL BURSIER vs. SISTEMUL BANCAR.
SUPRAVEGHEREA BURSIERĂ
Obiective
 Operaționalizarea conceptelor.
 Identificarea sistemelor de supraveghere a burselor.
 Formarea de priceperi și deprinderi de analiză a
sistemelor bursiere.
 Înfăptuirea de analize comparative (sistemul bursier
și sistemul bancar).
2.4.1. Sistemul bursier versus sistemul bancar
Preocupările pentru reforma economică au vizat, între
altele, constituirea cadrului instituțional specific
economiei de piață, din care, poate cea mai
reprezentativă și cu mare impact macroeconomic, o
reprezintă
bursa de valori. În principiu, ea reprezintă cea mai
serioasă concurență pentru sistemul bancar1
.
De regulă, se constată o legătură între modalitatea de
guvernare și dezvoltare a piețelor bancare sau a
celor de valori mobiliare. Astfel, sistemul bancar este
asociat guvernanței prin intervenție (sau finanțării
controlate), iar piața titlurilor de valoare și a fondurilor
de investiții este asociată guvernanței prin obiective
(finanțarea de la distanță). În acest context apar
divergențe de opinii în ceea ce privește
primordialitatea
acordată băncilor sau pieței de capital, în susținerea
activității agenților economici.
Misiunea și funcțiile pieței de capital este diferită de
misiunea sistemului bancar.
Misiunea pieței de capital vs. misiunea sistemului
bancar

Piața de capital (bursa de valori) Sistemul bancar

Alocarea resurselor financiare latente
Mobilizarea capitalului pentru dezvoltare
Semnalează performanțele, fiind un barometru al stării
economice

Depozitar am unei părți importante din masa monetară

Creează oferă de monedă
Acționează ca intermediar la conversia depozitelor în
investiții
Pune în aplicare politica monetară

Funcțiile pieței de capital vs. funcțiile sistemului bancar

Piața de capital Sistemul bancar
Funcții tehnice
Emisiunea și vânzarea pentru prima dată a titlurilor
financiare (ale emitenților sau debitorilor către
posesorii de
capitaluri financiare care doresc să cumpere valori
mobiliare) – piața primară
Negocierea de valori mobiliare (vânzarea lor având
drept
scop crearea de lichiditate înainte de scadență) – piața
secundară
Funcții economice
Concentrarea ofertei și cererii companiilor listate.
Transferarea riscurilor aferente investițiilor
companiilor.
Protecția acționarilor.
Repartizarea resurselor financiare disponibile către
sectoarele productive ale economiei.

Funcțiile Băncii Centrale

Asigurarea stabilității prețurilor și a monedei naționale.
Supravegherea sistemului bancar
Elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de
curs de schimb
Emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale
de plată
Administrarea rezervelor internaționale ale României
Funcțiile băncilor comerciale
Asigurarea informațiilor financiare necesare pentru
facilitarea acordării creditelor de către deținătorii unui
surplus de resurse către solicitanții de resurse.
Asigură circuitul banilor în economie pe baza unui
transfer intermediat (prin bănci) în cadrul fluxurilor
monetare.

Pe piața de capital din România se întâlnesc:

a) emitenții – sunt entități care creează cererea de
capital; se asimilează emitenții de instrumente
financiare și operațiuni de piață, conform Legii nr. 24 /
2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 213 / 2017.
b) investitorii – sunt cei care creează oferta de capital;
c) intermediarii – sunt societăți de servicii de investiții
financiare (SSIF); activitatea acestora este
reglementată de Legea nr. 126 / 2018 privind piețele de
instrumente financiare2

; această lege reglementează și

1 Stoica, V., Corbu, I., Muraru, I., Sistemul bursier
internațional, Editura Fundației România de Mâine,
București, 2006, p. 138
2
Legea nr. 126 / 2018 privind piețele de instrumente
financiare publicată în Monitorul Oficial nr. 521 din 26
iunie 2018

activitatea operatorilor de piață (precum BVB),

furnizorilor de servicii de raportare a datelor,
depozitarilor centrali,
și firmelor de investiții;
d) operatorul de piață – reprezentat de Bursa de Valori
București – are misiunea de a transforma piața
de capital locală într-un instrument activ de finanțare a
economiei românești;
e) Depozitarul Central – furnizează servicii de
depozitare, registru, compensare și decontare a
tranzacțiilor cu instrumente financiare precum și alte
operațiuni în legătura cu acestea; are calitatea de
administrator al unui sistem de plăți care asigură
compensarea fondurilor și decontarea operațiunilor cu
instrumente financiare;
f) Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) – este
autoritate administrativă, autonomă, de
specialitate, cu personalitate juridică, independentă,
autofinanțată – care supraveghează activitatea: 1.
intermediarilor în instrumente financiare, organismelor
de plasament colectiv, piețelor de instrumente
financiare
și depozitarului central; 2. asigurătorilor,
reasigurătorilor, intermediarilor în asigurări și
reasigurări și a altor
activități în legătură cu acestea; 3. sistemului de pensii
private.
g) Fondul de Compensare a Investitorilor (FCI) – este
persoană juridică (societate pe acțiuni) – care
colectează contribuțiile membrilor și compensează
creanțele investitorilor provenind din incapacitatea
unui
membru de a restitui fondurile bănești și/sau
instrumentele financiare datorate sau aparținând
investitorilor, care
sunt deținute și/sau administrate în numele acestora în
cadrul prestării de servicii de investiții financiare.
Caracteristicile bursei de valori comparativ cu cele ale
sistemului bancar
Caracteristici Bursa de valori Sistemul bancar
Instituții centrale / de supraveghere Autoritatea de
Supraveghere Financiară Banca Centrală
Originea investițiilor Economiile Creditele
Costul investițiilor Sunt doar costuri asociate (de
emisiune) Rata dobânzii
Sistemul de garantare Direct Indirect
Viteza de atragere a resurselor Lentă Mare
Prelucrare după: Stoica, V., Corbu, I., Muraru, I.,
Sistemul bursier internațional, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2006, p. 138
Caracteristicile bursei de valori comparativ cu cele ale
sistemului bancar
Caracteristici Bursa de valori Sistemul bancar
Riscuri specifice Risc al afacerii, risc operațional, risc al
pieței, risc de inflație, risc de
solvabilitate, risc de lichiditate
(vandabilitate), risc legislativ

Risc de nerambursare, risc de

lichiditate, risc de imobilizare, risc de
dobândă (negativă), risc de selectivitate
a creditului
Dimensiunea riscului Mare Moderată
Gradul de incertitudine Mare Moderat
Calculul performanțelor Valoarea titlurilor mobiliare pe
piață

Dividendele
Rata rentabilității financiare
Rata rentabilității economice

Coeficient speculativ Mare Moderat

Capacitatea de manipulare Foarte mare Redusă
Echilibrul Echilibrul dintre cererea și oferta de

titluri

Echilibrul dintre cerea și oferta de

monedă

Influența asupra sectorului social Influență directă –

mică
Influență indirectă – mare

Influență directă – mare

Influență indirectă – mică.
Prelucrare după: Stoica, V., Corbu, I., Muraru, I.,
Sistemul bursier internațional, Editura Fundației
România de Mâine, București, 2006, p. 138

2.4.2. Supravegherea bursieră

Deoarece bursa joacă un rol esențial în economia
modernă, asigurând funcționarea economiei reale,
instituțiile și activitatea sa prezintă importanță publică
și fac obiectul unor reglementări legale
corespunzătoare.
2.4.2.1. Organizarea și supravegherea burselor de valori
(piețelor de capital)
Deși sistemele financiare sunt diferite de la o țară la
alta, se identifică un principiu comun care se
regăsesc în toate țările – principiul de organizare și
supraveghere al pieței. Acest principiu se
particularizează
prin trei abordări:
a) principiul separării activității bursiere de activitatea
bancară. Acest principiu instituie dreptul
exclusiv al societăților financiare de a desfășura
operațiuni pe piața primară și secundară a titlurilor.
Prin urmare,
activitatea pieței de capital este separată de activitatea
pieței bancare (pieței monetare în ansamblu), fiecare

din cele două piețe având autorități diferite (banca

centrală – de emisiune – este autoritate pentru piața
monetară).
Țara

Autoritatea de supraveghere a pieței bancare

a pieței bancare a pieței de capital
România Banca Națională a României (BNR) Autoritatea
de Supraveghere Financiară (ASF)
Spania Banca Centrală a Spaniei Comisia Națională a
Pieței Bursiere
Belgia Banca Centrală a Belgiei Societate de Bursă a
Valorilor Mobiliare
b) principiul băncii universale. Conform acestui
principiu, băncile se angajează în toate tipurile de
operațiuni financiare (acestea jucând un rol important
pe bursă). Germania, Danemarca, Suedia, Portugalia,
Elveția sunt exemple de țări care au organizat piețele în
acord cu acest principiu. În Germania, deoarece
principalii participanți profesioniști ai pieței de capital
sunt băncile, un rol important în supravegherea pieței o
are banca centrală (Banca Federală Germană), precum
și Curtea Federală de Supraveghere a Băncilor cu
sediul la Berlin. În contextul creării Uniunii Europene s-
a pus problema reglementării comune a pieței de
capital,
ceea ce a dus la renunțarea la principiul băncii
universale în favoarea principiului separației.
c) abordarea mixtă – conform căreia activitățile
bancare și cele financiare sunt considerate de natură
diferită, fără să fie impusă o separație instituțională a
agenților pieței. În acest context, instituțiile financiare
activează simultan pe cele două piețe. Activitățile celor
două piețe sunt controlate și autorizate de autoritățile
distincte. De asemenea, instrumentele celor două piețe
sunt diferite. Acest principiu este comun sistemului
financiar englez (cele două piețe fiind supravegheate
de Banca Centrală a Angliei, respectiv, Comisia de
Valori).
Rolul principal al autorităților de supraveghere a
burselor este de a asigura protecția intereselor
investitorilor, ale publicului în domeniul operațiunilor
derulate. Autoritățile de supraveghere își asumă două
tipuri
de obiective:
- impunerea unor norme de informare a
publicului/firmelor, obligatorii pentru toți cei care
participă la piață;
- stabilirea normelor pentru activitatea profesională a
agenților de bursă.
2.4.2.1. Organizarea și supravegherea burselor de
mărfuri
Organizarea, conducerea și administrarea burselor se
realizează diferit de la țară la țară și de la bursă
la bursă în funcție de cadrul legislativ general, de
regulamente proprii și caracteristicile pieței în care
instituția
bursei activează. De exemplu, în România, Legea nr.
375/2005 prevede că, la înființare, bursele de mărfuri
solicită avizul prealabil și de oportunitate al Colegiului
de conducere al Camerei de Comerț și Industrie a
României.
Modelele de organizare specifice burselor de mărfuri
delimitează patru organisme:
a) de decizie: adunarea generală a acționarilor (AGA) –
în cazul burselor constituite ca societăți pe
acțiuni; asociația bursei – în cazul asociațiilor fără scop
lucrativ); au ca scop supravegherea și controlul general
al activităților bursei;
b) de execuție, care urmăresc desfășurarea normală a
activităților curente ale bursei prin angajați cu
funcții de răspundere și prin funcționari cu rol operativ;
c) de consultanță (organe consultative care au rol de a
asista și consilia – prin specialiști și experți –
organele de conducere ale instituției);
d) de control (lucrează în colaborare cu comitetul de
supraveghere și cel de etică și răspund în fața
Adunării Generale a Acționarilor). Personalul de control
este format din specialiști, experți sau cenzori aleși fie
din membrii bursei, fie din membri ai organismelor și
instituțiilor financiare centrale, ca reprezentanți ai
statului.
SUA Japonia Marea Britanie Romania
New York Stock Exchange Tokyo Stock Exchange
International Stock Exchange Bursa Romana de Mărfuri
I. Organe de decizie
AGA,
Consiliul Director

AGA,
Comitetul Guvernatorilor
AGA,
Consiliul Bursei

AGA,
Comitetul Directorilor

II. Organele de execuție

Directorul General
Departament Servicii

Președintele Bursei
Departament Servicii

Director General
Departament Servicii Director General

III. Organe consultative

Comitete Comitete Comitete Comisii
VI. Organe de control
Concluzie : Instituția bursei este astfel concepută încât
să creeze condiții eficiente pentru acțiunea
forțelor pieței libere, asigurând servicii și facilitați care
să sporească atractivitatea pentru astfel de piețe.

2.5. Reglementarea burselor

Din punct de vedere al reglementării, cele mai multe
din piețele bursiere contemporane au adoptat
principiul „auto-reglementării”, instituția bursei având
în acest caz dreptul de a-și stabili, în limitele legii,
modul
de organizare și funcționare, prin elaborarea și
adoptarea statutului și regulamentelor.
Statutul este actul de constituire al instituției bursei și
stabilește în principal, drepturile și îndatoririle
membrilor bursei, managementul și organizarea
internă a instituției, principiile funcționării bursei,
precum și
soluționarea litigiilor care pot să apară între
participanții pe piață.
Regulamentele prezintă în detaliu modul de realizare a
activității bursei, respectiv cerințele și
modalitățile de desfășurare a tranzacțiilor cu titluri
financiare. În acest sens, sunt precizate condițiile
admiterii
titlurilor la cotare, sistemele de tranzacții acceptate,
tipurile de operațiuni care se realizează în bursă, modul
de
primire și executare a ordinelor de bursă, executarea
contractelor încheiate în bursă, regulile privind
distribuirea
informației bursiere.
Câștigarea unei credibilități pentru aceste instituții ale
economiei de piață se poate face numai prin
crearea unui cadru legal adecvat și prin reglementarea
activității. În acest sens, statutele și regulamentele
bursiere urmăresc, de fapt, impunerea unor condiții
menite să garanteze profesionalismul și corectitudinea
tranzacțiilor bursiere și crearea unei imagini favorabile
burselor de valori în rândul investitorilor.
Lecturi suplimentare:
Regulamentul de organizare și funcționare al Bursei de
Valori București
(http://www.bvb.ro/Juridic/files/ROF_BVB.pdf)
Regulamentul de organizare și funcționare al Bursei
Române de Mărfuri (http://www.brm.ro legislație)
Membrii bursei
În ceea ce privește persoanele care se asociază în
vederea constituirii unei burse de valori, cele
autorizate în mod expres, dobândesc calitatea de
membri ai bursei, calitate din care derivă o serie de
drepturi
și obligații. Principalul avantaj de care aceștia dispun
este posibilitatea de a efectua direct tranzacții cu titluri
pe
piața respectivă.
În general, acest drept are un caracter de exclusivitate,
numai membrii bursei putând efectua operațiuni
cu titlurile cotate pe piață. În SUA și Japonia, accesul
exclusiv al membrilor este reglementat prin statute și
regulamentele piețelor bursiere (New York Stock
Exchange-NYSE, American Stock Exchange-ASE, Tokyo
Stock Exchange-TSE).
Din punct de vedere al posibilității de acces la calitatea
de membru, există două categorii de burse:
deschise și închise. În cazul celor închise, numărul de
locuri este limitat și un terț nu poate dobândi calitatea
de
membru decât dacă obține un loc din partea unui
titular. Aceasta este situația la NYSE, unde cel care
dorește
să aibă acces la bursă trebuie să obțină locul (prin
moștenire, cumpărare, închiriere sau în alt mod).
Accesul la bursă nu este însă reglementat numai de
instituția respectivă; actele normative privind piața
financiară stabilesc o serie de condiții ce trebuie
îndeplinite de cei care solicită calitatea de membru, așa
numitele
criterii de eligibilitate. Astfel, în Japonia, de exemplu,
nu pot fi membri ai bursei decât persoanele juridice, pe
când la NYSE calitatea de membru revine în principiu
unor persoane fizice, iar în cazul Marii Britanii, calitatea
de membru al bursei poate fi dobândită atât de
persoanele fizice, cât și de persoanele juridice care
îndeplinesc
condițiile legii.
Pe de altă parte, accesul la piața bursieră poate fi
deschis în egală măsură societăților financiare și
băncilor (în țările care au adoptat principiul băncii
universale) sau limitat exclusiv la societățile financiare
sau de
bursă (cazul SUA și Japonia).
În cele mai multe țări, pentru a fi eligibile la calitatea de
membru și a-și păstra această calitate firmele
trebuie să îndeplinească o serie de condiții generale:
- să primească o autorizație în acest sens de la
organismul care reprezintă autoritatea pieței (de tipul
Securities and Exchange Comission, în SUA), pentru
primirea licenței respective firma trebuind să aibă în
obiectul de activitate efectuarea de operațiuni cu titluri
financiare și să dispună de personal calificat;
- să dispună de un volum minim de capital, în funcție de
natura și mărimea afacerilor pe care le
desfășoară, și să prezinte garanțiile prevăzute de lege și
regulamentul bursei;
- să contribuie la fondurile bursei prin modalitățile și
volumul stabilit de regulamentele acesteia;
- să respecte toate obligațiile stabilite prin lege și
regulamentele bursei în legătură cu negocierea,
încheierea și executarea tranzacțiilor bursiere.
Din calitatea de membru izvorăsc o serie de drepturi a
căror întindere este diferită de la o bursă la alta,
dar care, în principal, constau în următoarele:

- dreptul membrului bursei de a fi prezent direct sau

prin reprezentanți în incintă și de a efectua operațiuni
bursiere, în cont propriu sau/și pentru terți;
- dreptul de a participa la elaborarea sau/și modificarea
statutului și regulamentelor bursei;
- dreptul de a participa la administrarea instituției
bursei, inclusiv de a alege și a fi ales în organele de
conducere.
La NYSE, așa cum s-a arătat, numărul de membrii ai
bursei este limitat, iar pentru a dobândi această
calitate, trebuie să îndeplinească anumite cerințe. Dar,
pe lângă membrii propriu-ziși, se cunosc și alte
categorii
de membri: membri cu chirie (au închiriat un loc de la
membrii bursei); membri parțiali (firme care pot
tranzacționa în sala de negocieri ca membrii plini, dar
nu au dreptul să lucreze ca instituții specializate în
acest
scop); membri aliați (acționarii principali sau cadrele de
conducere ale organizațiilor membre înregistrate la
NYSE; aceștia neputând să efectueze tranzacții în sala
de negocieri); membri acceptați (contribuie cu capital
la
bursă, dar nu au nici un rol în managementul acesteia);
membri corespondenți (de regulă, nu participă la
tranzacții în sala de negocieri; răspund de gestiunea
conturilor clienților și de operațiuni financiare, altele
decât
executarea de ordine de bursă).
La Tokyo Stock Exchange (TSE), principala bursă
japoneză, calitatea de membru revine exclusiv
societăților financiare autorizate în acest sens de
Ministerul de Finanțe. Există trei categorii de membri:
membri
plini (societăți financiare angajate în vânzarea-
cumpărarea de titluri în nume propriu sau în numele
clienților),
membri saitori (societăți financiare care acționează
doar în incinta bursei și doar pentru membrii plini) și
membri
speciali (societăți financiare specializate în tranzacții pe
alte burse, cu rol de interconectare a diferitelor burse
japoneze).
În Marea Britanie, calitatea de membru poate reuni
atât persoane fizice, cât și persoane juridice. Pentru
aceasta, ele trebuie să aibă un nivel adecvat al
capitalului social, experiență în domeniul financiar, o
situație
financiară corespunzătoare și capacitatea adecvată
desfășurării operațiunilor de comerț și intermediere cu
titluri.
Cumpărarea unui loc în bursă nu este o precondiție a
dobândirii calității de membru; membrii plătesc doar o
taxă
de admitere la bursă, care depinde de numărul de
agenți pe care îi angajează firma membră pentru
tranzacții
în bursă.
Bursa de Valori București
Conform raportului curent Raportului curent al ASF3

, la data de 11.05.2021, Bursa de Valori București S.A.

avea un capital social subscris și vărsat de 80.492.460

lei.
Acțiunile BVB S.A. se tranzacționează pe piața
reglementată la categoria Premium .
Structura acționariatului și numărul total al drepturilor
de vot la data este
Tip acționar % din capitalul social Număr acțiuni
deținute
Acționari instituționali romani 74,37 5.986.550
Acționari instituționali străini 1,68 135.191
Persoane fizice române 21,79 1.754.288
Persoane fizice nerezidente 1,59 127.666
Bursa de Valori București S.A. 0,57 45.551
Total 100 8.049.246
Numărul total de acționari la data de 30 aprilie 2021
era de 2.200, în creștere față de anul anterior.
Bursa Română de Mărfuri
În conformitate cu Legea 357/2005, organul de avizare,
supraveghere și control al burselor de mărfuri este
Colegiul de Conducere al Camerei de Comerț și
Industrie a României.
Bursa Română de Mărfuri S.A. funcționează și ca
societate de servicii de investiții financiare în baza Legii
297/2004 privind piața de capital, fiind autorizată să
desfășoare servicii și activități de investiții (SSIF BRM)
Conform datelor prezentate pe site
(http://www.brm.ro/brm/membri), BRM S.A. are 82 de
membri, printre
care: ALRO S.A., ANA HOTELS S.A., ASIGURAREA
ROMÂNEASCĂ – ASIROM S.A., BRD – GROUPE
SOCIÉTÉ GÉNÉRALE S.A., CAMERA DE COMERT,
INDUSTRIE, NAVIGATIE SI AGRICULTURA
CONSTANTA, DIRECTIA GENERALA A FINANTELOR
PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCURESTI,
ESTINVEST S.A., PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUCUREŞTI,
S.N. NUCLEARELECTRICA

Cap. 3. BURSA ÎN ROMÂNIA

3.1. Etapele dezvoltării burselor în România 3.2. Bursa
de Valori București 3.3. Bursa Română de Mărfuri
Obiective
 Identificarea reperelor evolutive ale burselor
românești.
 Formarea unei imagini de ansamblu asupra
mecanismelor de funcționare a BVB și BRM.
 Particularizarea cadrului legal de reglementare a
burselor în România.
 Formarea de competențe atitudinale privind rolul
bursei în economia românească.
 Formarea de priceperi și deprinderi de analiză
burselor românești.
 Înfăptuirea de analize comparative (BVB și BRM).
3.1. Etapele dezvoltării burselor în România
Activitatea bursieră în secolul al XIX-lea. Recoltele
bogate (de grâu, orz, porumb) din anii 1830-1833
(din Principatele Române) au creat contextul înființării
unor burse de mărfuri (cereale) în București. Aceste
burse
aveau un regulament de funcționare care prevedea
condiții de finanțare legale, conduita comercianților,
administrarea burselor și cotația. Finanțarea era
reglementată ca fiind suportată de negustorii interesați
în
tranzacțiile bursiere. Sistemul de cotație era rezultat
prin calculul prețului mijlociu. Erau asigurate condiții de
publicitate în Gazeta comercială. Condițiile de
administrare erau asigurate de șase „efori” la București
iar la
Brăila era „Deputăția negustorească”. Negustorii se
numeau „dragomani” sau „scăunași”; ulterior aceștia
devin
„dealer” și „broker”. Erau interzise „matrapazlâcurile”
și „precupeția”, specula și frauda.
Activitatea bursieră în România în secolul al XX-lea. În
anul 1904 a apărut legea asupra burselor de
valori și un regulament prin care se înființau șase burse
la București, Brăila, Galați, Constanța, Iași și Craiova.
Până la Marea Unire au mai funcționat și bursele de la
Arad, Timișoara, Cernăuți. În anul 1929 a fost emisă
legea asupra burselor („Legea Madgearu”) pentru
reglementarea activității bursiere. Această lege aduce
reglementări mult mai precise asupra activității
bursiere, introducând unele modificări conceptuale și
juridice în
concordanță cu normativele internaționale unificând
totodată legislativ practica bursieră în România. Astfel
s-au
creat condiții de manifestare independentă a pieței de
capital. Aceste instituții au fost investite cu
personalitate
juridică.
Activitatea bursiera a fost afectată de-a lungul
existenței sale de evenimentele sociale și politice ale
vremii. Bursa de Valori București, fondată în 1881, a
funcționat începând cu 1 decembrie 1882; a fost
închisă
odată cu instaurarea (în România) a regimului comunist
(în anul 1945); și-a reluat activitatea în anul 1995. Bursa
Română de Mărfuri a fost înființată în noiembrie 1992
având activitate principală tranzacționarea de mărfuri
fungibile, standardizate. În 14 decembrie 1994 a fost
înființată Bursa de Mărfuri Sibiu (SIBEX), având ca
obiect
principal de activitate tranzacții cu mărfuri pe piața
spot. Din 1997, SIBEX s-a concentrat pe dezvoltarea si
administrarea piețelor de instrumente financiare de
tipul valorilor mobiliare si produselor derivate.
Activitatea bursieră în secolul XXI. Anii 2000 debutează
cu trei piețe bursiere: Bursa de Valori, Bursa
Română de Mărfuri și Bursa de Mărfuri Sibiu. În 2017,
când avea ca obiect principal de activitate
”administrarea
piețelor financiare”, SIBEX a fost preluată de Bursa de
Valori București (fuziune prin absorbție pe baza unui
raport de 1 la 83, respectiv, o acțiune SIBEX fiind
evaluată la 0,43 de lei, iar una aparținând BVB la 35,7
lei)
Din anul 2017, în România, funcționează o singură
bursă de valori (BVB) și o singură bursă de mărfuri
(Bursa Română de Mărfuri).
3.2. Bursa de Valori București
3.2.1. Scurt istoric. Înființarea bursei românești a avut
loc în anul 1881, prin decret regal, în urma
adoptării Legii asupra burselor, mijlocitorilor de schimb
și mijlocitorilor de mărfuri. Activitatea instituției a
debutat
însă de-abia peste un an, în decembrie 1882, în clădirea
Camerei de Comerț.
Evoluția pieței de capital românești a urmărit fidel
evoluția economiei, cunoscând perioade de dezvoltare
înainte de criza economică din 1929-1933, în perioada
dintre criza și cel de-al doilea război mondial.
Instaurarea
comunismului a însemnat și dispariția, pentru
aproximativ cincizeci de ani, a Bursei de Valori
București, aceasta
fiind reînființată de abia în anul 1995, printr-o decizie a
Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, după ce
anterior

2
fusese concepută Legea nr. 5/1994 privind valorile
mobiliare și bursele de valori. Reînceperea activității
bursiere
în România a avut loc pe data de 20 noiembrie 1995.
Ulterior, interesul pentru piața de capital a crescut
substanțial, pe măsură ce aceasta a trecut prin mai
multe faze ale existenței sale, cărora a reușit să le
supraviețuiască și chiar să iasă mai puternică din ele:
privatizarea în masă de la jumătatea anilor 90, marile
scandaluri financiare de la sfârșitul acelorași ani 90,
recesiunea economică prelungită, revenirea economiei
după anul 2000, și în cele din urmă criza economică
începută în anul 2007 în Statele Unite și care a ajuns și
în România la sfârșitul anului 2008.
3.2.2. Regulamentul de Organizare și Funcționare a S.C.
Bursa de Valori București S.A. a fost probat
prin Decizia CNVM nr. 2600/14.09.2006 și modificat
prin Deciziile CNVM nr. 3196/12.10.2006,
1754/21.12.2009,
1216/22.09.2010 și Decizia ASF nr. 1681/17.07.2015.
BVB este organizată și își desfășoară activitatea în
conformitate cu Actul Constitutiv propriu, prevederile
Legii nr. 31/1990 (privind societățile comerciale), și ale
Legii nr. 297/2004 privind piața de capital (cu
modificările
și completările ulterioare), cu autorizarea și sub
supravegherea ASF (Autorității de Supraveghere
Financiară).
Administrarea BVB se realizează în sistem unitar și este
atribuită Consiliului de Administrație al bursei.

Figura 1. Organigrama Bursei de Valori București

BVB este operator de piața și operator de sistem, care

asigură investitorilor piețe reglementate de
instrumente financiare și sisteme alternative de
tranzacționare, prin sisteme informatice, mecanisme și
reguli
adecvate pentru efectuarea tranzacțiilor cu
instrumente financiare.
3.2.3. Piața principală și piața AeRO. BVB a fost creată
cu scopul de a facilita circulația capitalurilor
între investitori (persoane care au capital disponibil și
caută oportunități să îl fructifice) și companii (care au
nevoie de finanțare pentru a-și extinde activitatea).
Prin urmare, BVB propune alternative de finanțare
dedicate
companiilor mari care pot atrage investiții prin
intermediul pieței principale, dar și companiilor mici și
mijlocii și
chiar startup-urilor prin intermediul pieței AeRO.
Fiecare piață are propria procedură de listare. Pentru a
emite
acțiuni BVB pe piața principală, respectiv, pe piața
AeRO o companie trebuie să îndeplinească mai multe
cerințe (detaliate în Tabelul nr. 1).
Piața principală (piața reglementată) a BVB este o piață
reglementată, unde se tranzacționează
instrumente financiare emise de entități din România și
entități internaționale. Reprezintă una din căile de
transformare a economiilor în investiții, permițând
companiilor să acceseze resursele necesare pentru
punerea
în practică a proiectelor de dezvoltare și extindere. Se
adresează companiilor care îndeplinesc criteriile de
mărime, vechime și free-float (număr de acțiuni emise
de o companie și aflate în circulație, care sunt
disponibile
pentru tranzacționare). Începând cu data de 27 iunie
2018, toate acțiunile societăților de pe Piața
Reglementată
la vedere administrată de BVB se tranzacționează pe
baza modelului de tranzacționare continuă.

Adunarea Generală a Acționarilor

Consiliul de Administrație
(Consiliul Bursei)
Director general

Comitet de nominalizare
Comitet de remunerare
Comitet de audit

Director
general-adjunct

Comisia de Admitere la Tranzacționare

Comisia de Apel
Comisia Indicilor
Camera arbitrară

Director
general-adjunct

Comitet de
administrare riscuri
Departament
administrare riscuri
Departament
conformitate
Departament
Audit Intern

Departament
operațiuni

Departament
cercetare și analiză

Departament
financiar-administrativ

Departament
IT

Departament
Marketing și relații cu
investitorii

Departament resurse
umane
Departament
juridic
Departament
Secretariat general

Departament
admitere la
tranzacționare
Departament
supraveghere

3
Piața AeRO (sistem alternativ de tranzacționare) a BVB
(lansată în 2015) este destinată exclusiv
companiilor mici și startup-urilor pentru a-și finanța
nevoile de dezvoltare. Investitorii sunt interesați să fie
activi
pe această piață deoarece au acces la companii noi în
stadii de dezvoltare inițială, care le pot aduce
randamente
superioare atunci când companiile respective au
succes. Listarea pe AeRO se poate face indiferent de
mărimea
companiei; cerințele de listare sunt simplificate (fiind
necesară doar o prezentare corporativă), iar cerințele
de
raportare sunt mai reduse. Piața AeRO permite
tranzacționarea de acțiuni, de obligațiuni și
instrumente care nu
îndeplinesc exigentele necesare pentru a accede pe
piața reglementată.
De asemenea, Piața AeRo poate fi utilizată ca rampă de
lansare pentru listarea pe piața reglementată,
întrucât favorizează expansiunea capitalurilor și a free-
float-ului (cotării libere).
Pentru a emite acțiuni pe AeRO, o companie trebuie să
fie societate pe acțiuni înainte de a începe
procedura de listare. Condițiile de admitere pe piața
AeRO sunt mai puțin stricte decât cele de admitere pe
piața
principală. Scopul său este acela de a permite accesul la
finanțarea pe bursă și a companiilor mai mici care nu
îndeplinesc condițiile de listare pe piața reglementată
(tabelul 1).
Tabelul nr.1. Analiză comparativă AeRO vs. BVB

AeRO BVB

Condiții admitere:
Capitalizare anticipată minimum 250.000 euro
Fără cerință de perioadă minimă de raportări financiare
Minimum 10% acțiuni distribuite public sau minimum
30 de acționari
Nu este necesară întocmirea și publicarea unui
Prospect, ci
doar a unui document de prezentare (Memorandum)
Este necesară asistența acordată de un Consultant
Autorizat
atât la admitere cât și 12 luni după listare
Tarif admitere redus

Condiții admitere:
Capitalizare anticipată minimum 1 milion euro
Minimum 3 ani de raportări financiare
Minimum 25% acțiuni distribuite public
Întocmirea și publicarea unui Prospect de
admitere
Este necesară asistența acordată de un
intermediar la admitere
Tarif admitere standard

După admiterea pe AeRO:

Obligații de raportare monitorizate de Bursa de Valori
București (și prin intermediul Consultanților Autorizați)
Rapoarte anuale - auditate
Rapoarte semestriale
Rapoartele trimestriale sunt opționale și recomandate
Raportare continuă
Nu este obligatorie oferta de preluare derulată de
acționarul
care atinge sau depășește 33%
Nu este obligatoriu votul cumulativ
Principii de Guvernanta Corporativă
Investiția în acțiuni pe AeRO poate fi limitată sau
restricționată
pentru anumite tipuri de investitori instituționali
reglementați (ex. fonduri de pensii)
Tarif de menținere redus
Reglementari suplimentare cu privire la
responsabilitățile
consultanților autorizați
Nerespectarea obligaților de raportare atrage
includerea în
Lista Speciala de Monitorizare și pierderea încrederii

După admiterea pe piața reglementată:

Obligații de raportare monitorizate de
Autoritatea de Supraveghere Financiara și
Bursa de Valori București
Rapoarte anuale – auditate (IFRS)
Rapoarte semestriale
Rapoarte trimestriale
Raportare continuă
Oferta de preluare obligatorie pentru acționarul
care atinge sau depășește 33%
Vot cumulativ obligatoriu, la cererea acționarilor
Cod de Guvernanța Corporativă
Investiția în acțiuni pe piața reglementată este
corespunzătoare tuturor tipurilor de
investitori
Tarif de menținere standard
Nerespectarea obligaților de raportare atrage
sancționarea de către Autoritatea de
Supraveghere Financiară; și Bursa de
Valori București poate lua unele masuri

Sursa: bvb.ro
Începând cu 12 iulie 2019, pe piața AeRO companiile
sunt grupate astfel: a) 40 companii listate ale
căror acțiuni se tranzacționează pe baza modelului de
tranzacționare continuă; b) 247 companii listate ale
căror
acțiuni se tranzacționează pe baza modelului de
licitație.
3.2.4. Instrumente financiare tranzacționate la BVB
București
Instrumentele tranzacționate pe piața reglementată a
BVB București sunt: a) acțiuni; b) obligațiuni
(corporative, obligațiuni de stat, obligațiuni
municipale); c) titluri de participare în organisme de
plasament
colectiv – unități de fond; d) contracte futures; e)
produse structurate; f) ETF-uri (Exchange Traded Fund).
Principalele modalități de finanțare a companiilor prin
intermediul BVB sunt acțiunile și obligațiunile.
a) Acțiunile sunt titluri de valoare ale unei companii
care se listează public pe bursă. Un antreprenor
care emite acțiuni și le listează pe bursă, renunță la o
parte din drepturile sale de proprietate asupra
companiei
în schimbul finanțării de care are nevoie compania. De
obicei companiile se listează pe bursă pentru a-și
susține
dezvoltarea viitoare și pentru a dispune de investiții
mai mari ca volum. Odată cu listarea pe bursă,
companiile

4
au parte și de alte beneficii colaterale: a) - utilizarea
acțiunilor proprii pentru garantarea unor credite
bancare;
b) utilizarea acțiunilor proprii pentru achiziționarea
altor companii; c) profilul de companie se
îmbunătățește
semnificativ; d) se ameliorează guvernanța corporativă;
e) crește vizibilitatea companiei atât printre clienți cât
și printre partenerii comerciali și de afaceri; f)
publicitate gratuită.
b) Obligațiunile sunt instrumente financiare utilizate de
companii pentru a se finanța, care funcționează
ca un împrumut de la investitori și în schimbul căruia
compania plătește o dobândă fixă. Finanțarea
împrumutată
prin intermediul obligațiunilor se rambursează la
maturitate sau în tranșe parțiale. La maturitatea
obligațiunilor
se poate proceda la refinanțarea respectivului
împrumut printr-o nouă emisiune de obligațiuni sau
pot fi
convertite în acțiuni.
Obligațiunile (ca instrumente financiare) prezintă
interes întrucât atunci când sunt utilizate nu se
modifică acționariatul unei companii, iar deținătorii de
obligațiuni nu au dreptul de a interveni în
managementul
și operațiunile companiei așa cum se întâmplă în cazul
acțiunilor. Finanțarea prin obligațiuni pe bursă conferă
notorietate suplimentară companiei.
Lista criteriilor pentru admiterea unei emisiuni de
obligațiuni este mai scurtă decât pentru acțiuni.
Desigur, principalul criteriu este valoarea emisiunii de
obligațiuni. Pentru piața principală valoarea minimă a
unei emisiuni de obligațiuni este de 200.000 euro, deși
pot exista și excepții, în cazul în care ASF le aprobă.
Pentru Piata AeRO emisiunea de obligațiuni nu are un
prag minim.
c) Contractele futures sunt angajamente standardizate
între doi parteneri ( vânzător şi cumpărător)
de a vinde, respectiv de a cumpăra un activ (mărfuri,
acțiuni, valute, aur etc.) la un preț stabilit în momentul
încheierii tranzacției şi cu executarea contractului la o
dată viitoare (future), numită scadență.
Elementul care face ca aceste contracte să fie
considerate produse foarte flexibile și atractive este
standardizarea clauzelor sale principale: cantitatea,
scadența, modalitatea de executare la scadență.
Singura
clauza nestandardizată este prețul care se stabilește
prin intersectarea cererii cu oferta pe platforma
electronică
de tranzacționare specifică respectivei piețe bursiere.
În funcție de natura activului suport, finalizarea
contractelor futures se poate face prin
livrarea/primirea
activului suport sau plata/încasarea unei sume de bani
ca diferență între prețul de exercitare și prețul de piață
al contractului la data lichidării poziției. Majoritatea
contractelor futures se finalizează prin compensare
(închiderea poziției inițiale printr-o tranzacție de sens
contrar). În situația în care se dorește finalizarea
contractului prin livrarea fizică a activului suport,
operatorul respectiv își exprimă această opțiune cu un
anumit
număr de zile înainte de data scadenței.
d) Unitățile de fond. Fondurile deschise de investiții
(FDI) sunt instrumente investiționale, prin care
sumele de bani atrași/colectați de la
investitori/persoane fizice sau juridice sunt investiți în
instrumente financiare
(acțiuni, obligațiuni, depozite bancare etc.), urmând ca
rezultatele investițiilor să fie împărțite proporțional
între
investitorii fondului, în funcție de deținerile fiecăruia.
Fondurile deschise de investiții sunt o alternativă la
instrumentele clasice de economisire având ca obiectiv
obținerea unor randamente superioare acestora.
Atunci când o persoană fizică sau juridică plasează bani
într-un fond deschis de investiții primește în
schimb un număr de unități de fond. Unitățile de fond,
denumite și titluri de participare, sunt dovada
investiției
sale, această operațiune purtând denumirea de
subscrierea unităților de fond.
Activul net al fondului este împărțit într-un anumit
număr de unități de fond, în mod similar divizării
capitalului social al unei firme în acțiuni. În funcție de
suma cu care contribuie, fiecare investitor primește un
anumit număr de titluri.
e) Produse structurate. Sunt instrumente financiare
hibride, de natura valorilor mobiliare, care au la
bază un activ suport, un indice bursier/valutar, o rată a
dobânzii. Produsele structurate pot fi de două feluri:
produse de investiție sau produse cu efect de levier, ele
tranzacționându-se pe piețe la vedere, iar maturitatea
poate fi fixă sau de tip “open-end”. La BVB se
tranzacționează două tipuri de produse structurate:
certificatele
și waranturile. Certificatele sunt la rândul lor de două
feluri certificate de investiții (certificate index) și
certificatele
de tip Turbo.
Certificatele de investiții (Index) urmăresc evoluția unui
activ unu la unu, fiind recomandate investitorilor
pe termen mediu și lung, riscul unei astfel de investiții
fiind egal cu riscul de piață. În cazul certificatelor de
investiții investitorii beneficiază în mod direct de
evoluția activului suport, fiind astfel o metodă eficientă
de
administrare a riscului de portofoliu.
Certificatele Turbo sunt instrumente caracterizate de
efect de levier ridicat destinate investitorilor cu o
strategie de tranzacționare activă, în general
speculatori, care urmăresc profiturile pe termen scurt.
Certificatele
Turbo pot fi atât Turbo Long cât și Turbo Short, ceea ce
oferă posibilitatea investitorilor de a profita atât de
creșterea cât și de scăderea activului suport. Posesorii
de certificate Turbo Long câștigă când prețurile sunt în
creștere. Posesorii de certificate Turbo Short câștigă
când prețurile sunt în scădere. Gradul de risc al acestor
instrumente este mai ridicat decât riscul de piață
datorită efectului de levier, investitorul putând pierde
chiar și

întreaga sumă investită. Acest lucru se întâmplă

datorită faptului că există riscul de a înregistra pierderi
mai mari
decât cele înregistrate de activul suport, dacă prețul
activului suport evoluează în sens contrar poziției
deținute
de investitor.
Warantul este un instrument financiar care,
asemănător unei opțiuni, dă dreptul deținătorului, dar
nu şi
obligația, să cumpere la sau înaintea unei date exacte,
un număr standardizat de valori mobiliare la un preț
specificat la momentul încheierii tranzacției, numit preț
de exercitare. Warantele funcționează asemănător
opțiunilor pe valori mobiliare având un risc ridicat de
investire, valoarea lor putând scădea la zero. Pot avea
ca
activ suport: valori mobiliare, valute, indici sau mărfuri
şi pot fi emise în una sau mai multe serii. Are dată de
expirare şi aceasta este ultima zi în care un
instrumentul financiar poate fi executat. Acestea sunt
emise pe
termen mediu sau lung spre deosebire de opțiuni care
sunt instrumente financiare admise la tranzacționare
pe
termen scurt.
f) ETF-uri (Exchange Traded Fund) sunt fonduri deschise
de investiții care urmăresc evoluția activelor
printr-o politică de investire transparentă. Un EFT este
un coș de titluri – acțiuni, obligațiuni, produse de bază
sau o combinație a acestora – care se poate cumpăra și
vinde prin intermediul unui broker. ETF-urile oferă cele
mai bune atribute ale celor două active populare:
- oferă diversificare, precum fondurile mutuale;
- sunt ușor de tranzacționat, precum acțiunile.
Un ETF oferă posibilitatea de a cumpăra și de a vinde
un coș de active fără a fi necesară cumpărarea
tuturor componentelor în mod individual. Furnizorul de
ETF deține activele suport, construiește un coș de
active
și urmărește performanțele acestora; pe baza
trendurilor stabilește prețul de vânzare către
investitori.
Spre deosebire de fondurile de investiții (care au un
preț stabilit la finalul zilei în funcție de valoarea
activului net) prețul ETF-urilor variază pe tot parcursul
ședinței de tranzacționare (ca rezultat al schimbărilor
dintre cerere și ofertă); deținătorii de ETF-uri au
dreptul la un procent din profituri (dobânda câștigată
sau
dividendele plătite), și pot primi o parte din valoarea
fondurilor, în cazul în care acestea sunt lichidate. ETF se
adresează investitorilor care vor ca performanța
investiției să evolueze în același mod și timp cu trendul
pieței,
luând în considerare un orizont de investire pe termen
mediu sau lung, dar și celor care doresc o cale rapidă
de
a investi în direcția generală a pieței. Instrumentul
poate fi utilizat și de investitorii care urmăresc o
expunere
diversificată și rapidă pe o anumită clasă de active (ex:
metale prețioase), dar nu au capitaluri suficiente
pentru
construirea unui portofoliu variat; prin ETF, cu o sumă
relativ mică se poate replica o performanță care ar fi
necesitat alocarea unei sume substanțial mai mari
pentru achiziționarea individuală a active-lor
componente.
3.2.5. Indici bursieri
BVB calculează și distribuie pentru tranzacționare în
timp real 8 indici proprii ( BET; BET-FI; BET Plus;
BET-TR; BET-XT; BET-XT-TR; BET-BK; BET-NG) și un
indice dezvoltat în colaborare cu Bursa de la Viena
(ROTX). Indicii prezintă evoluția prețurilor acțiunilor cu
cel mai mare volum de tranzacționare de pe bursa
românească. Dinamica lor arată evoluția unor sectoare
de bază ale economiei (sectorul energetic, financiar-
bancar etc.). Indicii BVB sunt calculați ca indici de preț
ponderați cu capitalizarea fee float. Majoritatea
indicilor

BVB reprezintă strict evoluția prețurilor din piață, doar

indicii BET-TR și BET-XT-TR sunt ajustați să includă
dividendele. Toți indicii Bursei de Valori București sunt
calculați în moneda locală RON, în EUR și în USD.
Indicii BVB pot fi utilizați ca active suport pentru
produse structurate sau alte instrumente financiare
derivate.
Indicele BET (Bucharest Exchange Trading) este un
indice BVB de referință, fiind primul indice care a
fost dezvoltat de bursa locală (19 septembrie 1997). A
inclus de-a lungul timpului între 10 și 20 de societăți, și
se revizuiește trimestrial. Ca toți indicii BVB, este un
indice ponderat cu capitalizarea free float. O acțiune
cuprinsă în indice poate atinge cel mult 20% pondere în
cadrul său. Criteriile de selecție pentru ca o acțiune să
fie inclusă în indice cuprind: lichiditatea – criteriu
primar; transparență; calitatea raportărilor; calitatea
comunicării
cu investitorii. În prezent, indicele de referință BET
cuprinde 17 cele mai lichide acțiuni listate pe piața
reglementată.

Tabelul nr. 2. Bursa de Valori București - lista

companiilor componente BET

Fondul Proprietatea, Banca Transilvania, OMV Petrom,

BRD - Groupe Societe
Generale, S.N.G.N. Romgaz , S.N.T.G.N. Transgaz ,
Societatea Energetica
Electrica , Digi Communications N.V., S.N.
Nuclearelectrica , C.N.T.E.E.
Transelectrica, Medlife , Teraplast , Alro, Purcari
Wineries Public Company Limited,
Conpet, Bursa de Valori Bucuresti, Sphera Franchise
Group

BET= 9646,86 (la 30 oct. 2019)

BET= 8.774,67 (la 4 nov. 2020)
BET=12,825.46 (la 3 nov. 2021)
BET= 10,875.83 (la 2 nov.2022)

Sursa :
http://www.bvb.ro/FinancialInstruments/Indices/Indic
esProfiles
Bursa de Valori București S.A. (operatorul de piață
însuși) este o companie inclusă în indicele BET.
Compania este inclusă de asemenea și în alți indici
locali, dar și în indici internaționali care prezintă
evoluția
burselor de valori listate, cum ar fi Dow Jones Global
Exchange sau FTSE / Mondo Visione Exchanges.

6
Indicele BET-TR este acronimul pentru Bucharest
Exchange Trading Total Return Index; a fost lansat
în septembrie 2014; urmează structura indicelui de
referință BET și include 10-20 dintre cele mai lichide
acțiuni
ale bursei. Reflectă evoluția prețurilor acțiunilor
componente și a dividendelor oferite de companiile
respective.

Tabelul nr. 3. Bursa de Valori București - lista

companiilor componente BET-TR

Fondul Proprietatea, Banca Transilvania , OMV Petrom ,

BRD - Groupe
Societe Generale , S.N.G.N. Romgaz , S.N.T.G.N.
Transgaz , Societatea
Energetica Electrica , Digi Communications N.V., S.N.
Nuclearelectrica ,
C.N.T.E.E. Transelectrica, Medlife , Teraplast, Alro ,
Purcari Wineries Public
Company Limited, Conpet, Bursa de Valori Bucuresti,
Sphera Franchise Group

BET-TR =15.440,29 (30 oct. 2019)

BET-TR = 14.759,45 (4 nov. 2020)
BET-TR = 22.692,11 (3 nov. 2021)
BET-TR = 21.149,78 (2 nov. 2022)

Sursa :
http://www.bvb.ro/FinancialInstruments/Indices/Indic
esProfiles
Indicele BET-FI (Bucharest Exchange Trading –
Investment Funds), este primul indice sectorial lansat
în octombrie 2000; face referire exclusiv la sectorul
financiar românesc. Arată evoluția societăților de
investiții
financiare (SIF) și a altor companii asimilate acestora. În
BET-FI o acțiunea poate atinge maxim ponderea de
30%.
Tabelul nr. 4. Bursa de Valori București - lista
companiilor componente BET-FI

Companii BET-FI= 42386,57 (la 30 oct. 2019)

BET-FI= 39.332,46 (la 4 nov. 2020)
BET-FI = 51.963.85 (3 nov. 2021)
BET-FI = 48,713.10 (2 nov. 2022)

FONDUL PROPRIETATEA, SIF MOLDOVA S.A., SIF BANAT

CRISANA S.A., SIF
OLTENIA S.A., SIF TRANSILVANIA S.A., SIF MUNTENIA
S.A.
Sursa :
http://www.bvb.ro/FinancialInstruments/Indices/Indic
esProfiles
Indicele BET-XT(Bucharest Exchange Trading Extended
Index) este un indice lansat în iulie 2008 și
reprezintă evoluția prețurilor acțiunilor celor mai
tranzacționate 25 de societăți de pe Piața
Reglementată BVB,
inclusiv SIF-urile. O acțiune poate atinge pragul maxim
de 15% ca pondere.

Tabelul nr. 5. Bursa de Valori București - lista

companiilor componente BET-XT

Fondul Proprietatea, Banca Transilvania, OMV Petrom,

BRD - Groupe Societe Generale,
S.N.G.N. Romgaz, S.N.T.G.N. Transgaz, Societatea
Energetica Electrica, Digi
Communications N.V., SIF Moldova, S.N.
Nuclearelectrica, SIF Banat Crisana, SIF Oltenia,
SIF Transilvania, c.n.t.e.e. Transelectrica, SIF Muntenia,
Medlife, Teraplast, Alro, Purcari
Wineries Public Company Limited, Conpet, Bursa de
Valori Bucuresti, Sphera Franchise
Group, Bittnet Systems Bucuresti, Impact Developer &
Contractor, Turbomecanica

BET-XT= 872,39 (30 oct. 2019)

BET-XT= 782,13 (4 nov. 2020)
BET-XT =1.135,50(3 nov. 2021)
BET-XT = 962.51 (2 nov. 2022)

Sursa :
http://www.bvb.ro/FinancialInstruments/Indices/Indic
esProfiles
Indicele BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy
and Related Utilities Index) este un indice
sectorial legat de domeniul energetic care a fost lansat
în iulie 2008. Include un număr variabil de societăți și
reflecta evoluția la bursă pe piața reglementată
acțiunilor companiilor ce activează în domeniul
energetic și al
utilităților asociate.

Tabelul nr. 6. Bursa de Valori București - lista

companiilor componente BET-NG

Companii BET-NG= 785,87 (30 oct. 2019)

BET-NG= 641,93 (4 nov. 2020)
BET-NG = 899,65 (3 nov. 2021)
BET-NG = 827,66 (2 nov. 2022)

S.N.G.N. ROMGAZ S.A., OMV PETROM S.A., S.N.T.G.N.

TRANSGAZ S.A.,
SOCIETATEA ENERGETICA ELECTRICA S.A., S.N.
NUCLEARELECTRICA
S.A., C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA, CONPET SA,
ROMPETROL RAFINARE
S.A., OIL TERMINAL S.A., ROMPETROL WELL SERVICES
S.A.
Sursa :
http://www.bvb.ro/FinancialInstruments/Indices/Indic
esProfiles
Indicele BET-BK (Bucharest Exchange Trading
Benchmark Index) a fost lansat în iulie 2012 și a fost
creat cu scopul de a fi folosit ca element de referință de
investitorii instituționali și administratori de fonduri.
Indicele înglobează acțiunile a 25 de societăți și este
ponderat cu capitalizarea free float. Metodologia de
calcul
pentru acest indice demonstrează exigențele legale și
în ce limite pot investi fondurile. La 30 oct. 2019 cotația
acestui indice a fost de 1797,34. În prezent (2 nov.
2022) este 2.051,96.
Indicele BET Plus (Bucharest Exchange Trading Plus
Index), lansat în iunie 2014, înglobează un
număr variabil de acțiuni. Este indicele care arată
exclusiv evoluția societăților românești care sunt listate
pe
piața reglementată, mai puțin societățile de învestiții
financiare și care îndeplinesc condițiile minime de
selecție
în termeni de lichiditate și valoarea acțiunilor luate în
considerare în free float. Ponderea maximă a unei
acțiuni
în acest indice este 20%. La 30 oct. 2019 cotația acestui
indice a fost de 1439,48. În prezent (2 nov. 2022) este
16.27,30.
BVB București - Indicele BET-XT-TR (Bucharest
Exchange Trading Extended Total Return) este un
indice de tipologie total return bazat pe indicele BET-
XT. A fost lansat în martie 2015 și înglobează cele mai
lichide 25 de societăți listate la Bursa de Valori
București. BET-XT-TR este unul din indicii care ia în
calcul pe
lângă evoluția prețurilor acțiunilor componente și
dividendele asociate acestora. La 30 oct. 2019 cotația
acestui
indice a fost de 1405,62. În prezent (2 nov. 2022) este
1.859.89.

Indicele – ROTX (Romanian Traded Index) este un

indice creat de BVB cu concursul Bursei de Valori
Vieneze (Wiener Borse AG). Acesta este un indice care
include un număr variabil de companii și a fost lansat
în martie 2005. ROTX arată evoluția în timp real a
acțiunilor "blue chip" tranzacționate pe BVB București
și este
diseminat de bursa de la Viena. Acest poate fi folosit ca
activ suport pentru instrumente financiare derivate și
produse structurate.
Tabelul nr. 10. Bursa de Valori București - lista
companiilor componente ROTX (2 nov. 2022)
Companii ROTX
20.153,86 (30 oct. 2019)
17.704,08 (4 nov. 2020)
37.388,52 (3 nov. 2021)
2,441,.80 (2 nov. 2022)

OMV PETROM S.A.

FONDUL PROPRIETATEA
BANCA TRANSILVANIA S.A.
BRD - GROUPE SOCIETE GENERALE S.A.
S.N.G.N. ROMGAZ S.A.
S.N. NUCLEARELECTRICA S.A.
FF = Factor Free Float; FR = Factor Reprezentare; FC =
Factor Corecție
La acești indici se mai adaugă BET AeRO, lansat în
octombrie 2021. Calcularea acestui indice se
bazează pe un număr variabil de constituenți, fără a
impune un număr maxim,. La lansare, era reprezentat e
20
de titluri; în prezent include titlurile a 33 de companii.
Criteriile cantitative ale indicelui BET AeRO sunt
lichiditatea
(minim 0,5%) și capitalizarea free-float (minim 5 mil.
lei). O companie aflată deja în coșul indicelui va fi
menținută
dacă la momentul analizei înregistrează un coeficient
de lichiditate de minim 0,2%. Ponderea companiilor în
indice ține cont de nivelul free-float al fiecărei
companii, iar ponderea maximă pe care o companie o
poate avea
în coșul indicelui este de 15%.
3.2.6. Procedurile și mecanismele specifice emisiunilor
de acțiuni și obligațiuni
1. Ofertele publice sunt operațiuni prin care se
cumpără sau se pun în vânzare către public acțiunile și
obligațiunile emise de către firme.
2. Primele două condiții pentru listarea acțiunilor la
Bursa de Valori sunt:
- organizarea acesteia sub formă de societăți pe acțiuni
(SA) și
- statutul de societate deschisă (vânzarea unui procent
din acțiunile firmei către public).
3. Mecanismele specifice de punere în vânzare a
acțiunilor și obligațiunilor.
3.1. Oferta publică de vânzare în vederea deschiderii
societății către public (numită ofertă publică
inițială) poate fi de doua feluri:
- ofertă publică primară, prin care se vând acțiuni nou
emise, iar banii rezultați din vânzare intră în
societate, fiind folosiți pentru majorarea capitalului
social și dezvoltarea afacerilor;
- ofertă publică secundară, prin care se vând acțiuni
existente de către unul dintre acționarii societății,
banii rezultați din vânzare fiind încasați de acesta.
Operațiunile pentru cele două tipuri de oferte sunt
similare.
3.2. Emisiunea de obligațiuni
Oferta publică de vânzare de obligațiuni se derulează
similar cu cea de vânzare de acțiuni. Obligațiunile
se emit prin ofertă publică numai prin intermediul unei
societăți specializate de intermediere, numită societate
de servicii de investiții financiare (SSIF). Aceasta se
ocupă de coordonarea tuturor operațiunilor legate de
finanțarea prin obligațiuni: elaborarea prospectului de
emisiune pe baza parametrilor stabiliți de comun acord
cu firma emitentă si a datelor primite de la aceasta;
relația cu autoritățile pieței de capital; coordonarea
operațiunilor de vânzare a obligațiunilor; elaborarea
raportului de închidere a ofertei; listarea obligațiunilor.
Firma emitentă a obligațiunilor stabilește, prin
consultare cu societatea de intermediere și pe baza
nevoilor proprii de finanțare, parametrii emisiunii:
valoarea totală a împrumutului obligatar; valoarea
nominală și
numărul obligațiunilor; dobânda la care se oferă
obligațiunile; durata de viața și frecvența plăților;
perioada de
vânzare a obligațiunilor și tipul acestora –
(ne)convertibile; modalitatea de garantare și listarea pe
o piață
organizată.
Societatea de intermediere poate oferi consultanță
emitentului în ceea ce privește parametrii emisiunilor
de obligațiuni precedente din țara noastră, structura
cererii de astfel de instrumente pe piața etc. La fel ca în
cazul acțiunilor, obligațiunile nu pot fi oferite spre
vânzare înainte de această procedură. Conform
reglementarilor în vigoare, se recomandă garantarea
obligațiunilor mai ales în cazul emisiunilor noi (cu
active,
politică de risc financiar etc.). Ulterior avizării are loc
publicitatea oficială a ofertei - prezentarea acesteia în
ziare
de circulație naționala și prin alte canale.
După ce a emis obligațiuni, societatea va plăti în mod
regulat dobânzi, conform obligațiilor asumate în
prospectul de emisiune.

3.3. Bursa Română de Mărfuri (BRM)

3.3.1. Istoria burselor de mărfuri
Primele inițiative de creare a burselor de mărfuri
datează din 1839. Abia în anul 1840 a fost promulgat
și pus în aplicare Codicele de Comerț al Țării Românești
(ulterior, în 1864, fiind aplicat și în Moldova). Acest
document a fost elaborat după modelul francez (din
1807) și consacra un titlu special pentru bursele de
comerț
și mijlocitorii de schimb. Unirea din 1859 a dus la
specializarea marilor porturi dunărene: Brăila devine
principala
cale de export a cerealelor și altor produse agricole, iar
Galați devine principala cale de import a mărfurilor
generale și de export pentru cherestea.
În anul 1865, în Jurnal Oficial al Principatelor Unite
Române, apare primul proiect de lege care
reglementa organizarea și funcționarea burselor de
comerț la București, Iași, Galați și Brăila. În 1881 se
adoptă
Legea asupra burselor, mijlocitorilor de schimb și
mijlocitorilor de mărfuri. Scopul acestui act normativ
era
înlesnirea tranzacțiunilor de tot felul. Bursa era definită
ca adunarea comercianților, căpitanilor de corăbii,
mijlocitorilor de schimb, mijlocitorilor de mărfuri și
produse. Conform prevederilor acestui act normativ,
bursele
se înființau prin decret regal, la propunerea
Ministerului Agriculturii și Comerțului, și numai în orașe
în care
camerele de comerț dispuneau de mijloace suficiente
pentru întreținerea spațiului și a personalului lor.
Deschiderea oficială a activității bursiere (prin Bursa din
București) a avut loc abia la 1 decembrie 1882;
conform documentelor vremii, bursa era definită ca
fiind un târg în care negocierile se fac după reguli
dinainte
stabilite. Datorită condițiilor economice și sociale, dar și
erorilor și lacunelor legii (deși a fost revizuită în 1886 și
1887), Bursa București a avut o slabă activitate până în
anul 1904, fiind puternic concurată de bursa neagră.
Noua legea asupra burselor de comerț (publicată în
Monitorul Oficial nr. 31 din 9 mai 1904) aduce o
nouă organizare a acestora în Vechiul Regat. La baza
reformei burselor de comerț a stat principiul libertății
tranzacțiilor. Pentru aplicarea acestui principiu a fost
creat (în cadrul bursei) un organ nou, numit
corporațiunea
bursei. Diferit de legea din 1881 (care stipula că
operațiunile bursiere nu puteau fi făcute direct, ci
numai prin
intermediul mijlocitorilor oficiali), prin legea din 1904
se instituie dreptul comercianților de a efectua
operațiuni
pe cont propriu. Noua lege prevedea funcționarea
bursei în următoarele locații: București (bursa de
schimb și
efecte – cereale și mărfuri); Brăila, Galați și Constanta
(bursă de cereale, de mărfuri și de închiriere a
bastimentelor); Iași și Craiova (bursă de cereale și de
mărfuri).
Până la intrarea în primul război mondial, bursa din
București desfășoară activități mai mult sau mai
puțin intense, ocupând o poziție importantă în
comerțul internațional, fiind singura piață de
importanță
internațională pentru negocieri bursiere în sud-estul
european.1 Pe perioada primului război mondial, bursa
și-a
încetat activitatea. În octombrie 1918, bursa se
redeschide.
În anul 1929 se votează o nouă lege bursieră care a
unificat practica bursieră, urmărindu-se adaptarea
activității bursiere din țara noastră la practica
internațională. Principalele elemente de noutate în
materie de
burse – aduse prin reglementarea de la 1929 – au fost:
a) s-a definit mai bine statutul burselor, acestea fiind
declarate instituții publice, beneficiind de personalitate
juridică și autonomie (fiind puse sub supravegherea și
controlul Ministerului de Industrie și Comerț); b) s-a
realizat separarea burselor de efecte și acțiuni (adică a
burselor de valori de bursele de mărfuri); c) s-a acordat
o atenție sporită conducerii și organizării bursei,
controlului asupra operațiunilor, modului de recrutare
a personalului; d) s-a admis sindicalizarea agenților de
schimb pe bază de solidaritate ceea ce a sporit
credibilitatea bursei.
După al doilea război mondial, odată cu redresarea
activităților economice, se intensifică investițiile iar
în anul 1945 se atinge cel mai înalt nivel ca volum de
tranzacții din întreaga istorie a bursei, record datorat
însă,
în mare măsură, și efectelor inflației monetare.
Ulterior, bursa și-a încetat activitatea ca urmare a
naționalizării.
3.3.2. Organizarea și funcționarea Bursei Române de
Mărfuri
Conform Legii nr. 357/2005, la înființare, bursele de
mărfuri solicită avizul prealabil și de oportunitate al
Colegiului de conducere al Camerei de Comerț și
Industrie a României (în calitate de autoritatea abilitată
să
1 Ciochină-Barbu, I., Niță, N., (2018), Scurtă istorie a
reglementărilor juridice privind piața de capital în
România, Acta Universitatis
George Bacovia. Juridica - Volume 7. Issue 1/2018 -
http://juridica.ugb.ro/

avizeze, să supravegheze, să controleze și să

sancționeze bursele de mărfuri). Bursele de mărfuri
înființate în
baza acestei legi administrează piețe de interes public
și asigură membrilor și clienților condiții centralizate de
negociere pentru operațiuni de:
a) vânzări și cumpărări la vedere ori la termen pe piața
la disponibil, având ca obiect bunuri fungibile și
mobile prin natura lor sau bunuri fungibile și mobile
prin anticipație, precum și orice alte bunuri calificate de
bursa
de mărfuri ca fiind tranzacționabile;
b) vânzări și cumpărări la vedere ori la termen pe piața
la disponibil, având ca obiect titluri reprezentative
de mărfuri, de tipul recipisei de depozit, warantului,
conosamentului și al altora asemenea, agreate și
calificate
de bursa de mărfuri;
c) vânzări și achiziții de mărfuri, servicii sau lucrări pe
piața licitațiilor;
d) vânzări și achiziții de creanțe comerciale pe piața
creanțelor;
e) vânzări și achiziții de mărfuri și/sau produse pe o
piață mixtă.
Bursa Română de Mărfuri este organizată ca societate
pe acțiuni, având 96 de acționari grupați astfel:
- societăți pe acțiuni (ex: Inter Capital Invest, Lemarco,
Izocon, Mobex, Romfarmachim, Nuclearaelectrica etc.);
- societăți cu răspundere limitată (ex: Investment
Group, Izohard, Prodcard, Proiect Consulting, Webo
etc.);
- bănci (BRD-GSG);
- instituții publice (primăria Municipiului București,
Camere de Comerț).
Activitatea BRM se desfășoară la sediul central din
București și prin rețeaua teritorială reprezentată de
terminale. Terminale active sunt în 16 județe din țară.
Aceste terminale sunt coordonate de camerele de
comerț
sau de agenți economici autorizați.
BRM organizează mai multe tipuri de piețe de interes
public, activitatea sa principală fiind axată pe piața
la disponibil (organizată în baza Legii nr. 357/2005
privind bursele de mărfuri) și piața licitațiilor
(organizată
în baza Legii nr. 357/2005 privind bursele de mărfuri și
a Legii nr. 89/2016 privind achizițiile publice).
I. Piața la disponibil (piața retail)
BRM este administrator al pieței la disponibil, piață prin
intermediul căreia:
- se negociază oferte și se efectuează tranzacții pentru
încheierea contractelor spot și forward2
;
- atât autoritățile contractante, cât și societățile
comerciale pot achiziționa mărfuri cu un grad înalt de
standardizare sau diverse categorii de materii prime.
- se tranzacționează produse specializate, în ringurile
bursiere în cadrul cărora sunt definite activele
suport (= tip de produs generic definit în cadrul unui
ring); pentru fiecare activ suport bursa definește
activele
de tranzacționat (= contract spot/forward definit de
BRM pe baza specificațiilor proprii sau conform
solicitării
brokerului inițiator); de exemplu, în cadrul ringului
produselor petroliere sunt identificate ca active suport
produse
ca: benzina, motorina, păcura, combustibil lichid ușor,
combustibil lichid greu); alte ringuri sunt dedicate altor
produse (gaze naturale, energie electrică, cărbune,
procesare combustibili, certificate CO2, mărfuri
generale,
materiale de construcții, legume, fructe, cereale);
Piața la disponibil este administrată de BRM, prin
Direcția Operațiuni Tranzacții (DOT). Procedurile de
tranzacționare folosite în cadrul ședinței de
tranzacționare sunt (https://www.brm.ro/piata-retail/):
a. procedura de tranzacționare dublu competitivă –
procedură în cadrul căreia pentru un activ de
tranzacționat se introduc mai multe ordine de vânzare
și de cumpărare în același timp;
b. procedura de tranzacționare simplu competitivă –
procedură în cadrul căreia fiecărui activ de
tranzacționat i se asociază un unic ordin inițiator (de
vânzare sau de cumpărare) pentru care se primesc mai
multe ordine de sens contrar;
c. procedura de tranzacționare directă – procedură în
cadrul căreia pentru un activ de tranzacționat sunt
introduse un singur ordin de vânzare și un singur ordin
de cumpărare;
Pe piața la disponibil pot efectua tranzacții societățile
de brokeraj care dețin calitatea de membru
acționar sau de membru afiliat. Calitatea de membru
afiliat se obține prin îndeplinirea condițiilor stabilite de
Consiliul de Administrație al BRM. Societățile de
brokeraj (prin brokeri) înregistrează și negociază oferte,
efectuează tranzacții în nume și pe cont propriu și/sau
în nume propriu și pe contul clienților săi. Acestora nu
le
este permisă asocierea în scopul întreținerii unui ordin
de sens contrar.
Introducerea unui ordin pentru un activ de
tranzacționat presupune însușirea completă, de către
brokerul
emitent al ordinului, a caracteristicilor activului de
tranzacționat: a) ringul și activul suport în care se
înscrie
2 Contractul spot este un contract de vânzare-
cumpărare, cu clauze prestabilite de bursa de mărfuri,
cu executare imediată sau în
cel mult 10 zile lucrătoare de la data manifestării
acordului ferm de voință al părților prin tranzacția
efectuată la bursa de mărfuri.
Contract forward este un contract de vânzare-
cumpărare, cu termen suspensiv, ale cărui clauze sunt
prestabilite de bursa de mărfuri;
termenul unui contract forward poate fi stabilit (de
partea ce inițiază oferta) până la 18 luni, dar nu mai
puțin de 10 zile lucrătoare.

activul de tranzacționat pentru care intenționează să

introducă ordine de tranzacționare; b) condiția de
livrare;
c) modalitatea de stabilire a prețului; d) moneda în care
se stabilește prețul; e) orice alte informații considerate
necesare.
Pentru a fi validat, ordinul trebuie să cuprindă
următoarele elemente: sensul (cumpărare sau
vânzare);
cantitatea; atributul (total sau parțial); prețul (este
opțional la introducerea ordinului în funcție de
reglementările
aplicabile ringului și activului suport în care se
încadrează activul de tranzacționat); perioada de
valabilitate a
ordinului, dacă este cazul.
Tranzacționarea pe piața la disponibil se realizează în
sistem electronic. Etapele specifice fiecărei
modalități de tranzacționare sunt detaliate în
procedurile bursei. Ședința de tranzacționare cuprinde
trei etape
(deschiderea ședinței; sesiunea de tranzacții;
închiderea ședinței) și se realizează într-o perioadă de
timp
stabilită la definirea activului de tranzacționat.
Încheierea unei tranzacții se realizează în momentul în
care două ordine de sens contrar sunt
înregistrate la același preț sau prețul ordinului de
vânzare este mai mic decât al ordinului de cumpărare
cu
respectarea următoarelor condiții:
a) dacă ambele ordine au atributul parțial, tranzacția se
încheie pentru cea mai mică dintre cantitățile acestora;
b) dacă un ordin are atributul parțial și unul atributul
total, tranzacția se încheie pentru cantitatea trecută în
ordinul total, cu condiția ca în ordinul parțial să fie
înscrisă o cantitate mai mare sau egală; în caz contrar,
tranzacția nu se poate realiza;
c) dacă ambele ordine au atributul total și aceeași
cantitate, tranzacția se încheie pentru cantitatea
înscrisă;
dacă ambele ordine au atributul total dar cantitățile lor
diferă, tranzacția nu se poate încheia.
Mărfuri fungibile pe piața la disponibil. Societățile
comerciale pot achiziționa mărfuri fungibile structurate
pe ringuri specializate:
- produse petroliere: benzine, motorine, lubrifianți,
combustibili de încălzire, păcură, țiței etc.
- energie electrică; gaze naturale;
- cereale: grâu, porumb, răpită, soia, floarea soarelui
etc.;
- mărfuri generale: lemn de foc, criblura, sare, animale
in viu si carcasa, lapte, derivate primare ale
cerealelor (de ex: faina, zahar, ulei);
- certificare CO2;
- materiale de construcții.
Avantajele achiziționării pe piața la disponibil sunt:
desfășurarea procedurilor în termen de 7 zile de la
lansarea ordinului; obținerea unui preț avantajos;
utilizarea cotațiilor BRM ca sistem de referință pentru
fundamentarea bugetului alocat unei achiziții;
garantarea bursieră; asigurarea concurenței.
II. Piața licitațiilor administrată de BRM este organizată
în vederea efectuării de tranzacții și încheierii
de contracte pentru vânzări și achiziții de mărfuri,
servicii sau lucrări. Procedurile organizate de BRM pe
piața
licitațiilor se adresează, în principal: societăților
comerciale private, administrațiilor publice centrale și
locale,
societăților aflate în subordinea sau sub autoritatea
unei instituții de stat, persoanelor fizice.
Tranzacționarea
mărfurilor are loc electronic sau în ringul bursier, prin
sistemul strigării libere.
Avantajele pieței licitațiilor organizate la BRM sunt:
transparența și corectitudinea tranzacțiilor,
comisioanele diferențiate, utilizarea informațiilor în
timp real. Serviciile oferite de BRM pe această piață
sunt:
consultanta pentru aplicarea procedurilor de
achiziții/achiziții publice; organizarea procedurilor
pentru achiziția
de produse, servicii și lucrări; organizarea procedurilor
pentru vânzarea de bunuri, mijloace fixe, active;
asistența
compartimentelor specializate în organizarea și
aplicarea procedurilor de vânzare și achiziții pe tot
parcursul
derulării unei proceduri; întocmirea programului anual
al achizițiilor publice; stabilirea criteriilor de calificare și
selecție a ofertanților; elaborarea documentelor
necesare; organizarea licitațiilor; definitivarea
contractelor
cadru de achiziție. Licitațiile se desfășoară pe baza unui
program (cele mai recente licitații pot fi vizualizate la
https://www.brm.ro/piata-licitatiilor/).
Data Ora Tip licitație Sens Produs ordonator
16-
Nov
10:00 Depunerea ofertelor pentru licitație cu calificare
urmată de
runda finală de licitație electronică prin intermediul
platformei
www.brm.ro la o dată comunicată ulterior

Vânzare Autovehicul
Dacia Double
Cab
Termoficare
Oradea SA

17-
Nov
10:00 Licitație deschisă urmată de strigare liberă a
prețului Vânzare 4 vagoane de
călători

SNTFC CFR
Călători SA
Înainte de lansarea licitațiilor se poate opta pentru o
perioadă de preofertare. În tabelul de mai jos sunt
prezentate produse incluse în etapa de preofertare
(produse listate la preofertare).

4
PRODUSUL Sens Ambalare Informații
Susan alb / roșu V kg/tona 0720 ... 204
Nutrețuri combinate pentru creșterea rumegătoarelor
V sac/punga 0728 ... 032
Concentrate proteine-vitamine-minerale (CPVM) V
sac/punga 0728 ... 032
Lapte – 100.000 l/trimestru V 0728 ... 032
Sursa: www.brm.ro
Pe piața licitațiilor se derulează proceduri de achiziții,
vânzări, închirieri, BRM fiind cel mai important
consultant în domeniul achizițiilor publice de produse,
servicii și lucrări pentru orice tip de autoritate
contractantă.

Organizate ca societăți comerciale pe acțiuni, bursele

de mărfuri sunt organisme cu drept de auto-
reglementare (au dreptul să reglementeze, cu
respectarea prevederilor legii, propriile activități în
legătură cu
piețele pe care le administrează, activitățile desfășurate
de membri și clienți pe piețele administrate de bursa de
mărfuri și să asigure respectarea propriilor
reglementări). Bursa este autonomă în raport cu
participanții la piață
și prestează servicii de utilitate publică pentru membrii
și clienții săi, precum și pentru orice altă persoană
juridică
sau fizică a cărei activitate interferează cu piețele
administrate de bursa de mărfuri.
Bursa Romana de Mărfuri S.A. funcționează și ca
societate de servicii de investiții financiare în baza
Legii 297/2004 privind piața de capital, fiind autorizată
să desfășoare următoarele servicii: 3
A. servicii și activități de investiții: a) preluarea și
transmiterea ordinelor privind unul sau mai multe
instrumente financiare; b) executarea ordinelor în
numele clienților; c) tranzacționarea pe cont propriu; d)
administrarea portofoliilor; e) consultanță de investiții;
f) subscrierea de instrumente financiare și/sau
plasamentul de instrumente financiare; g) plasamentul
de instrumente financiare fără un angajament ferm; h)
administrarea unui sistem alternativ de tranzacționare;
B. servicii conexe: a) păstrarea în siguranță și
administrarea instrumentelor financiare în contul
clienților,
inclusiv custodia și servicii în legătura cu acestea, cum
ar fi administrarea fondurilor sau a garanțiilor; b)
acordarea de credite sau împrumuturi unui investitor,
pentru a-i permite acestuia efectuarea unei tranzacții
cu
unul sau mai multe instrumente financiare, în cazul în
care firma care acorda creditul sau împrumutul este
implicată în tranzacție; c) consultanță acordată
entităților cu privire la structura capitalului, strategia
industrială
și aspectele conexe acesteia, precum și consultanță și
servicii privind fuziunile și achizițiile unor entități; d)
servicii de schimb valutar în legătura cu activitățile de
servicii de investiții prestate; e) cercetare pentru
investiții
și analiză financiară sau alte forme de recomandare
generală referitoare la tranzacțiile cu instrumente
financiare;
f) servicii în legătura cu subscrierea în baza unui
angajament ferm.
C. servicii educaționale prin dezvoltarea propriei oferte
de cursuri, dar și prin formarea unui furnizor de
training specializat. În anul 2001 a fost creată BRM
Business Consulting - divizia educațională a BRM.
Serviciul
de training desfășoară sesiuni de instruire deschise și
programe educaționale personalizate în funcție de
domeniile de interes ale clienților. Oferta de instruire
vizează următoarele domenii: managementul riscului;
management de proiect; investiții, derivative și
management financiar.4
În luna iulie 2019 BRM a lansat piața produselor
standardizate pe termen mediu și lung (cu scopul
de a susține piața de gaze naturale din România). În
acest context, s-a înființat serviciul de Contraparte
Centrală
pentru tranzacțiile la termen pe o săptămână și pe o
lună. Din septembrie, contractele cu scadențe mai lungi
au
fost incluse în sistemul de compensare – decontare.
Până la finalul anului, s-a constituit un fond de clearing
suplimentar dedicat acestei piețe. Contrapartea
Centrală are rol semnificativ în procesul de gestionare a
riscurilor induse de decontarea tranzacțiilor la termen,
reprezentând o etapa necesară în procesul de
dezvoltare
a piețelor cu contracte standard (cu livrare)
administrate de BRM și de aliniere la exigențele UE.
Contrapartea este o entitate care se interpune, din
punct de vedere financiar, între vânzător și
cumpărător, devenind cumpărător pentru vânzător,
respectiv vânzător pentru cumpărător, cu scopul
asigurării
procesului de decontare a tranzacției încheiate pe
piață, în numele acestora. În vederea realizării rolului
de
Contraparte Centrală, se aplică novația5 subiectivă prin
care Contrapartea Centrală devine cumpărător pentru
orice vânzător și vânzător pentru orice cumpărător,
astfel încât, fiecare participant la tranzacții este
asigurat de
finalizarea operațiunii comerciale, conform prețurilor și
cantităților convenite prin tranzacție. BRM asigură rolul
3 http://www.brm.ro/legislatie/regulamente
4 Detalii privind oferta de servicii a BRM Business
Consulting - divizia educațională a BRM sunt disponibile
la: www.brmconsulting.ro
5 Novație – o convenție prin care părțile unui raport
juridic obligațional sting o obligație existentă,
înlocuind-o cu o noua obligație.
Atunci când operatorul piețelor centralizate apelează la
serviciile unei case de clearing sau este contraparte,
aceasta din urma are
rolul de a garanta buna desfășurare a procesului de
decontare între clienți, prin interpunerea între aceștia
exclusiv prin sistemul de
garanții aplicat participanților. Prin consecință, casa de
clearing/contrapartea devine astfel cumpărător pentru
clientul care vinde și
vânzător pentru clientul care cumpără numai din punct
de vedere financiar, asigurând partea de decontare prin
mecanismul debitării
directe.

de contraparte în cadrul tranzacțiilor pe termen scurt și

lung desfășurate pe piețele centralizate de gaze
naturale.
Riscurile de posibil eșec la decontare al unui participant
sunt preluate integral de Contrapartea Centrală, acesta
fiind practic izolat din punct de vedere al riscului
sistemic, iar restul participanților nefiind afectați de
eventualul
incident provocat de participantul individual.
Procedura de tranzacționare utilizată în cadrul pieței
produselor pe termen mediu și lung administrată
de BRM este procedura de tranzacționare dublu
competitivă. Lansarea la tranzacționare a produselor
standard
se face la inițiativa și de către BRM, după cum urmează:
a) pentru produsul WEEKEND lansarea se face cu
minimum 2 (două) zile înainte de perioada de livrare;
b) pentru un activ cu perioade de livrare de cel puțin o
săptămână/lună lansarea se face cu minimum 5
zile calendaristice înainte de prima zi a intervalului de
livrare;
c) lansarea unui activ pentru perioade care depășesc o
lună se face cu minimum o lună înainte de prima
zi a intervalului de livrare.
d) un produs standard poate fi lansat la tranzacționare
și la solicitarea scrisă a unui participant la piața
centralizată, dar nu mai devreme de două zile înainte
de perioada de livrare.
În cursul ședinței de tranzacționare, brokerii introduc
ordine care sunt validate numai dacă îndeplinesc
cumulativ următoarele condiții: a) menționează
cantitatea și prețul; b) existența în contul de garanții a
unei sume
disponibile mai mare sau egală cu valoarea garanției
necesară în cazul tranzacționării ordinului.
Dacă se înregistrează același preț sau un preț mai bun
pentru un ordin de vânzare și pentru un ordin
de cumpărare, se efectuează tranzacția, dar doar după
trecerea unui interval de timp ∆t setat la 3 minute. La
inițierea intervalului de timp ∆t de 3 minute BRM va
anunța toți participanții la tranzacționare, prin mesaj
electronic, asupra faptului că s-au îndeplinit condițiile
de corelare a două oferte, oferind astfel posibilitatea
tuturor
celor interesați să își îmbunătățească ofertele și să
continue licitația. Mesajul electronic va conține prețul,
cantitatea oferită spre vânzare și cantitatea ofertată
pentru cumpărare;
La sfârșitul fiecărei /sesiuni de tranzacționare, sistemul
de tranzacționare generează un raport, care
conține următoarele elemente: a) denumirea
produsului standard; b) cantitatea supusă tranzacției; c)
prețurile
ofertate; d) modificările aduse cantităților și prețurilor
pe parcursul sesiunii de tranzacționare (starea
ordinului);
e) tranzacția/tranzacțiile încheiate în cadrul sesiunii,
fiind menționate cantitatea, prețul și participanții la
tranzacția/tranzacțiile încheiate. Rezultatele sesiunii de
tranzacționare se publică pe site-ul BRM, conform
prevederilor „Regulamentului privind cadrul organizat
de tranzacționare pe piețele centralizate de gaze
naturale
administrate de societatea Bursa Română de Mărfuri
(Romanian Commodities Exchange) S.A.”.
Clearingul/compensarea reprezintă un proces de
management și de calcul al pozițiilor financiare, în
funcție de care se stabilește cuantumul garanțiilor care
să asigure riscul neplății. Pozițiile fiecărui participant se
stabilesc zilnic, pe baza activității sale, a tranzacțiilor
încheiate și a pozițiilor deschise, rezultate pe fiecare
produs
în parte. Managementul poziției se face luând în
considerație atât vânzările, cât și cumpărările
înregistrate.
Rațiunea acestei proceduri este dată de faptul că, deși
tranzacțiile unuia și aceluiași produs, la prețuri diferite,
sunt incluse în aceeași poziție deschisă netă, prețurile
lor de tranzacționare vor fi calculate și stabilite separat.
În funcție de regulamentele Casei de clearing
(Contrapărții), pentru diminuarea efortului financiar
determinat de valoarea garanțiilor percepute
participanților, contractele pe termen lung se pot
cascada în
contracte trimestriale, lunare sau săptămânale, proces
care conduce la posibilitatea retranzacționării pozițiilor
deschise, neajunse la scadență.
Până la expirarea sau închiderea unei poziții, acestea
vor fi înregistrate ca „deschise”. Data de expirare
este ultima zi în care un produs poate fi tranzacționat.
O poziție „deschisă” poate fi închisă înainte de data de
expirare prin plasarea unui ordin de sens opus, cu
aceeași cantitate și pentru același produs.
Dacă poziția rămâne deschisă la momentul expirării, ea
se transformă în livrare fizică, iar participantul
va beneficia, în mod corespunzător, de o poziție de
livrare.
Pentru fiecare zi de tranzacționare, casa de
clearing/contrapartea calculează pozițiile și transmite
prin
e-mail rapoartele, care dau posibilitatea membrilor săi
să-și urmărească activitatea în detaliu. Suplimentar,
sunt
trimise și rapoartele privind necesarul de garanții și
pozițiile de livrare. În procesul de validare a ofertelor,
sistemul
ia în considerare verificarea garanțiilor obligatorii
depuse de participant, calculate conform acordului
încheiat de
participant cu casa de clearing/contrapartea.
După încheierea unei sesiuni de tranzacționare,
participanții au acces, prin intermediul sistemului de
tranzacționare al BRM, la confirmările tranzacțiilor
proprii. Raportul de tranzacționare se transmite
brokerilor
participanți la ședința de tranzacționare, în format
electronic. Tranzacțiile efectuate determină obligațiile
ferme
ale participantului de a livra gazele naturale, respectiv
de a achiziționa gazele naturale în conformitate cu
specificațiile tranzacțiilor confirmate. Rezultatele
ședinței de tranzacționare se publică pe site-ul
specializat al
BRM. Sistemul de tranzacționare înregistrează și
arhivează toate ofertele introduse, inclusiv ciclul de
viață al
Cap. 4. ANALIZA BURSIERĂ
4.1. Trendul bursier (formarea cursului, indicii bursieri,
evoluția bursei)
4.2. Metode de analiză bursieră (tehnică și
fundamentală)
Obiective
 Operaționalizarea conceptelor (trend, indici bursieri,
curs, analiză bursieră, analiză tehnică, analiză
fundamentală).
 Familiarizarea cu mecanismele formării cursurilor.
 Formarea unei imagini de ansamblu asupra indicilor
bursieri.
 Formarea de competențe atitudinale privind variațiile
cursurilor și a indicilor bursieri.
 Formarea de priceperi și deprinderi de analiză
bursieră.
 Formarea deprinderilor de bază pentru realizarea de
analize tehnice și fundamentale.
4.1. Trendul bursier (formarea cursului, indicii bursieri,
evoluția bursei)
4.1.1. Formarea cursului pe piețele bursiere
La bursă (ca pe orice piață), cursul titlurilor financiare –
prețul curent al acestora – se formează prin
confruntarea directă a cererii cu oferta. Însă, specific
bursei este faptul că acest proces se realizează după o
procedură aparte (definită în regulamentul instituției),
prin intermediul unor firme specializate (societăți de
bursă)
și al unor persoane calificate în astfel de tranzacții
(agenții de bursă).
În cadrul ședinței de negocieri, agenții de bursă
concentrează ordinele de vânzare și cele de cumpărare,
le pun față în față și din această confruntare rezultă un
preț care exprimă realitatea pieței, respectiv echilibrul
dintre
cerere și ofertă. Prin urmare, rolul agenților de bursă
este de a constata prețul de echilibru la un moment dat
(cursul
bursei) și nu de a-l stabili ori de a-l impune.
Modul concret în care se realizează acest lucru depinde
de sistemul de negociere adoptat, precum și de
natura pieței bursiere:
a) Pe piețele intermitente, unde negocierile se
realizează într-o perioadă delimitată în cursul zilei,
cursul
se stabilește prin fixing – în fiecare zi se fixează un curs
oficial la o anumita oră.
b) Pe piețele continue, cotația se desfășoară pe
parcursul zilei de bursă, fără întrerupere; principiul
acestei piețe este executarea ordinelor în timp real și la
cursuri diferite de-a lungul zilei. De aceea, aceste piețe
afișează continuu patru cursuri diferite: primul curs al
zilei, cursul cel mai mare, cel mai mic și ultimul curs al
zilei.
c) Pe piețele de negocieri – de tip OTC – funcția de
centralizare a cererilor și ofertelor revine creatorului
de piață (market maker), care ține evidența ordinelor și
gestionează cursuri de vânzare și de cumpărare la care
este dispus să efectueze tranzacții.
Pe piețele de acțiuni (de tipul bursei clasice) brokerii
strâng ordinele de vânzare și de cumpărare și le
canalizează spre locul de negociere din bursa. În alte
cazuri, bursele au un caracter mixt, permițând în sala
de
negocieri atât tranzacții cu un market maker, cât și
tranzacții între brokeri.
Exemplul nr. 1. Formare a prețurilor pe o piață de
acțiuni cu funcționare intermitentă. Pentru o anumită
ședință de bursă și referitor la titlurile firmei A, brokerii
primesc ordine să cumpere 3000 de acțiuni „la piață” și
să
vândă 2000 de acțiuni „la piață”; totodată, ei primesc
ordine limită de cumpărare și vânzare pentru aceleași
acțiuni,
la prețurile din Tabelul 1. În ședința anterioară cursul
oficial (la închidere) a fost de 19,52 (lei).
Tabelul 1. Ordine de cumpărare și de vânzare
ORDINE LA CUMPĂRARE ORDINE LA VÂNZARE Dacă
prețul pieței ar fi de 20 lei, numărul total al
acțiunilor cerute ar fi de 3000, ceea ce înseamnă că s-ar
putea executa toate ordinele (de cumpărare) „la piață”.
La
un preț de 19,75 lei, cererea se ridică la 3100 (ordinele
„la
piață” plus primul ordin limitat de cumpărare din
tabel); la
19,50 lei cererea se ridică la 3300 și așa mai departe.
Pe de altă parte, numărul total al acțiunilor oferite
este de 5000 (adică 2000+3000), pentru un preț al
pieței de
20 lei. Dacă prețul pieței este de 19,75 vor fi oferite
4900
(=5000-100) acțiuni cu ordin limitat la 19,75. Dacă
prețul
pieței este de 19,5 vor fi oferite 4700 (=5000-100-200)
acțiuni cu ordin limitat la 19,5 lei etc.

3000 A la cursul pieței 2000 A la cursul pieței

100 A
200 A
300 A
400 A
400 A
300 A
200 A
100 A
t=2000 A
19,75
19,50
19,25
19
18,75
18,50
18,25
18

100 A
200 A
300 A
400 A
800 A
600 A
400 A
200 A
t=3000 A
20
19,75
19,50
19,25
19
18,75
18,50
18,25

T=5000 A T=5000 A

Tabelul 2. Cererea și oferta de titluri. Identificarea

prețului (cursului) de echilibru
ORDINE LA CUMPĂRARE CURS ORDINE LA VÂNZARE
MINIM Efectiv Cumulat Efectiv Cumulat
3000 3000 Curs de piață ( $) 2000 5000 3000
- - 20 100 5000 5000
100 3100 19,75 200 4900 3100
200 3300 19,50 300 4700 3300
300 3600 19,25 400 4400 3600
400 4000 19 800 4000 4000
400 4400 18,75 600 3200 3200
300 4700 18,50 400 2600 2600
200 4900 18,25 200 2200 2200
100 5000 18 - 2000 2000
După cum se observă, la prețul de 19 lei cererea de
acțiuni egalează oferta de acțiuni. Acesta este prețul
de echilibru al pieței, adică acel preț la care ar trebui sa
se ajungă dacă toți vânzătorii și cumpărătorii de titluri
ar
negocia liber între ei.
Prețul de echilibru permite efectuarea volumului
maxim de tranzacții din ordinele transmise pentru
aceasta
ședință de bursă. Într-adevăr, la cursul de 19 lei se pot
contracta 4000 de acțiuni, în timp ce la cursul de 19,25
lei
se executa ordine numai pentru 3600 de acțiuni, iar la
cursul de 18,75 lei numai pentru 3200 de acțiuni.
Cantitatea maximă tranzacționată la cursul de echilibru
dintre cerere și ofertă (19 lei) este de 4000 de
titluri. Coeficienții de execuție a ordinelor se vor
determina astfel: a) la cumpărare = (4000 / 5000)*100
= 80%; b)
la vânzare = (4000 / 5000)*100 = 80%. Deoarece
cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită, cursul
va avea
o tendință de menținere (în perioada curentă, față de
perioada anterioară).
Exemplul nr. 2.: Formare a prețurilor pe o piață de
acțiuni cu funcționare intermitentă
Pentru un titlul „X”, al cărui curs stabilit la ședința de
bursă precedentă este de 1470 u.m., se primesc
ordine de cumpărare și de vânzare – tabelul 3.
Tabelul nr. 3. Ordine de cumpărare și de vânzare
ORDINE LA CUMPĂRARE ORDINE LA VÂNZARE
550 titluri la cursul „cel mai bun” 200 titluri la cursul
„cel mai bun”
75 titluri la 1495 um 200 titluri la 1480 um
100 titluri la 1475 um 150 titluri la 1485 um
200 titluri la 1470 um 100 titluri la 1490 um
Pe baza datelor din ordinele de bursa primite pentru
respectivul titlu se întocmește centralizarea cererii
și ofertei (tabelul 4). Introducerea datelor în tabel
începe cu col. 3_Cursul (pus în ordine descrescătoare).
Tabelul 4. Cererea și oferta de titluri. Identificarea
prețului (cursului) titlului „X”
ORDINE LA CUMPĂRARE CURS ORDINE LA VÂNZARE
MINIM Efectiv Cumulat Efectiv Cumulat
550 550 Cel mai bun curs la cumpărare - 650 550
75 625 1495 - 650 625
- 625 1490 100 650 625
- 625 1485 150 550 550
- 625 1480 200 400 400
100 725 1475 - 200 200
200 925 1470 - 200 200
- 925 Cel mai bun curs la vânzare 200 200 200
La cursul vechi, de 1470 um, există un dezechilibru
între cererea (925) și oferta (200) de titluri. Deci, în
mod necesar, cursul titlului va urca, până la realizarea
echilibrului între cerere și oferta. Se observă că
echilibrul
se poate stabili între cursurile 1485 um (caz în care sunt
mai multe titluri la cumpărare decât la vânzare: 625
>550) și 1490 um (caz în care sunt mai puține titluri la
cumpărare decât la vânzare: 625 < 650).
Cursul de 1485 u.m. nu poate fi reținut deoarece, deși
550 de titluri la vânzare acoperă cele 550 de
cereri de cumpărare la cursul cel mai bun, rămân 75 de
titluri la cumpărare la cursul de 1495 u.m. ce nu vor fi
satisfăcute. În acest caz, cei care au emis ordinele de
cumpărare au dreptul să revoce executarea lor.
Astfel, cursul oficial va fi la 1490 u.m., pentru cei care
vor executa:
- toate ordinele de cumpărare și de vânzare la cursul
"cel mai bun" (550, respectiv 200);
- ordinele de vânzare limitate la 1480 u.m. și 1485 u.m.
(350);
- ordinele de cumpărare limitate la cursul de 1495 u.m.
( 75);
- 3/4 din ordinele de vânzare limitate la cursul de 1490
u.m. (75).

Procesul formarii prețului la bursa poate fi ilustrat și

prin utilizarea procedeului reprezentării grafice a cererii
și ofertei.

Figura nr. 1.
Cererea și
oferta pentru
titlul X

Prin activitatea agenților de bursă se realizează

colectarea în bursă a ordinelor de cumpărare/vânzare
și
formarea prețului, ca expresie a dinamicii raportului
între cererea și oferta de titluri. Diferitele funcții ale
acestora
sunt orientate în sensul ordonării modului de
transmitere a ordinelor pentru executare și al
menținerii adâncimii
(engl. depth), lărgimii (engl. breadth) și consistenței
(engl. resiliency) pieței, respectiv, a lichidității bursei.
O piață are adâncime când există un număr suficient de
mare de ordine la prețuri peste și sub prețul curent
(cursul la care au loc tranzacțiile). Lărgimea este dată
de mărimea ordinelor respective, deci de volumul
cererii și
ofertei. O piață este consistentă dacă la o modificare de
preț datorată unor dezechilibre temporare în fluxul de
ordine, noi ordine sunt atrase rapid pe piață.
Aceste trăsături sunt esențiale pentru ca piață să
funcționeze, iar forțele sale de echilibrare (mâna
invizibilă) să intre în acțiune. Dacă, de exemplu, apare o
ofertă excedentară, prețul va scădea, ceea ce va induce
noi ordine de cumpărare, deci o creștere a cererii, cu
efect de echilibrare asupra cursului; dimpotrivă, în
cazul unei
majorări a cererii, ce determină sporirea prețului, vor
apărea noi oferte de vânzare, iar aceasta creștere a
ofertei
va contrabalansa mișcarea cererii, echilibrând prețul.
Pentru ca prețurile să reflecte situația reală a
cererii/ofertei (dincolo de dezechilibrele temporare),
bursa
nu se bazează numai pe reglarea automată și spontană,
realizată prin forțele pieței. Prin reglementările
elaborate
de autoritatea pieței și prin normele bursei se stabilesc
anumite măsuri de prevenire și/sau corectare a
dezechilibrelor artificiale sau a tendințelor de
destabilizare a pieței: a) limite maxime de variație a
prețurilor,
atingerea lor ducând la suspendarea temporară a
tranzacțiilor; b) obligația agenților de piață de a
interveni pentru
a asigura un preț corect și ordonat; c) neacceptarea
ordinelor care pot destabiliza piață.
Trendul indică în ce direcție se îndreaptă prețul unei
anumite acțiuni sau al unui indice. Evident, aproape
orice investiție de succes este bazată pe estimarea
corectă a unei astfel de tendințe. De fiecare dată când
cursul
își schimbă direcția, formează noi vârfuri de maxim și
minim. Vârfurile de maxim se formează atunci când
cursul
depășește în sus vârful anterior. Vârfurile de minim se
formează atunci când cursul depășește în jos vârful
anterior.

Figura nr. 2. Trenduri – indicele BET (BVB) – 5 ani

(2015-2019)

4.1.2. Indicii bursieri și evoluția bursei

Produsele sintetice ale pieței de capital se numesc
indici bursieri. Introducerea indicilor bursieri a fost
necesară deoarece nu exista un produs bursier prin
care să se poată urmări, în ansamblu, piața respectivă și
care să nu prezinte doar evoluția unui singur titlu cotat
la bursă. Astfel, principala funcție a indicelui bursier
este
de a reflecta evoluția de ansamblu a pieței bursiere.
Indicii bursieri reprezintă un suport important pentru
tranzacțiile cu contracte futures și options, realizate cu
scopul obținerii unui câștig, cât și pentru acoperire
împotriva unor posibile riscuri (hedging).

Trend crescător

Zonă de oscilație

Trend descrescător

Dow Jones Industrial Average este primul indice bursier

apărut la Bursa din New York în 1896. După
acest prim indice au apărut indicele britanic FT-SE 30,
indicele japonez Nikkei, indicele chinez Hang Seng și
alții, acești patru indici fiind cei mai reprezentativi la
nivel național.
Apariția în ultimele decenii a indicilor din „categoria a
doua” a reprezentat o nouă etapă în evoluția
indicilor bursieri. Acești indici cuprind un număr mai
mare de acțiuni componente, din diverse sectoare ale
economiei, realizând astfel o mai bună caracterizare a
pieței bursiere și o mai bună satisfacere a nevoilor de
informație.
La început, indicii bursieri au fost determinați doar
pentru acțiuni, însă în prezent există indici care
urmăresc evoluția și a altor titluri de valoare, cum sunt
obligațiunile, titlurile emise de fondurile mutuale.
Consecința directă a diversificării produselor bursiere și
a pieței de capital a fost diversificarea indicilor bursieri.
În ceea ce privește România, primul indice bursier
oficial a apărut în septembrie 1997, numit indicele
BET (Bucharest Exchange Trading), indice al Bursei de
Valori București. Apoi, în primăvara anului 1998, a fost
lansat indicele compozit BET-C.
Concluzionând, indicii bursieri reprezintă cele mai
interesante produse bursiere, prin prisma avantajelor
pe care le oferă investitorilor pentru folosirea ca suport
al tranzacțiilor bursiere sub forma contractelor, cât și
sub
aspectul capacității de sintetizare a evoluției pieței, în
ansamblul său.
Clasificarea indicilor bursieri. Indicii bursieri se clasifică
după mai multe criterii, după cum urmează:
• După valorile mobiliare care constituie suportul
indicelui, sunt
a. Indici bursieri pentru acțiuni – sunt foarte numeroși
și se calculează în toate țările unde există piețe de
capital.

Cei mai cunoscuți indici de acest tip sunt: Dow Jones

Industrial Average, Standard & Poor’s 500 și NASDAQ-
100 în SUA, indici FT-SE în Marea Britanie, DAX în
Germania, Nikkei și Topix în Japonia, CAC-40 în Franța.

b. Indici bursieri pentru obligațiuni – sunt indici

calculați temporar, în funcție de perioada pentru care
obligațiunile
sunt la tranzacționare.
c. Indici ai volatilității. Principalul index folosit pentru a
măsura volatilitatea piețelor bursiere este VIX-ul
(Indexul
de Volatilitate VIX). Este stabilit zilnic de către CBOE
(Chicago Board Option Exchange) și este determinat
luând în calcul: a) media volatilității opțiunilor "call"
(opțiuni de cumpărare) și "puts" (opțiuni de vânzare);
b)
volatilitatea indicelui bursier S&P 500 (Standard and
Poor 500). Indexul VIX mai este denumit și indexul fricii
(„the fear index”) deoarece măsoară nivelul de "frică"
al investitorilor. Un alt index al volatilității – VCAC –
este calculat pe piața bursieră franceză. Este calculat în
funcție de volatilitatea opțiunilor "call" și "put" a
indicelui bursier CAC40.
d. Indici pentru titlurile emise de fondurile mutuale și
de alte instituții de acest fel; acest tip de indici arată
evoluția
unităților de fond și a titlurilor emise de fondurile
mutuale și de fondurile de pensii.
• După modul de calcul, indicii pentru acțiuni sunt:
a. Indici bursieri din prima generație, care se calculează
ca medie aritmetică a cursului acțiunilor componente,
ajustată cu un divizor care exprimă modificările ce se
petrec asupra acțiunilor componente, de exemplu
modificări de capital, fuziuni. Din această categorie fac
parte cei mai vechi indici bursieri: Dow Jones, creat în
1896 și indicele Nikkei, creat în 1950, acesta fiind cel
mai vechi indice de pe piața japoneză care a suportat
ulterior modificări. Indicii din prima generație
cuprindeau doar acțiunile unor emitenți dintr-un singur
domeniu de
activitate, având o capacitate de informare limitată. Cu
timpul, acești indici au trecut printr-un proces de
revizuire
și îmbunătățire pentru a ține pasul cu cerințele
utilizatorilor.
b. Indicii bursieri din generația a doua (Topix, S&P 500,
CAC-40, DAX) pot fi caracterizați astfel:
− cuprind un număr mare de firme (2000-3000 în cazul
indicilor Frank Russell, 500 în cazul S&P);
− cuprind acțiuni care aparțin mai multor domenii de
activitate (cu excepția indicilor sectoriali);
− metodologia de calcul a indicilor presupune
ponderarea acțiunilor cu cursul bursier sau
capitalizarea bursieră.
• După gradul de cuprindere, indicii se împart în:
a. Indici generali ai pieței – cuprind acțiuni din mai
multe domenii de activitate, cu scopul de a reflecta
cât mai bine structura pieței și evoluția economiei în
ansamblu. Printre aceștia se numără NASDAQ-100, FT-
SE
Actuaries 100, CAC-40, DAX, BET.
b. Indici sectoriali –exprimă evoluția unui singur sector
al economiei cu ajutorul firmelor care aparțin
acestui sector și care sunt cotate la bursă. În cazul
pieței germane, care este reprezentativă prin numărul
și
structura indicilor sectoriali, domeniile economiei
pentru care se calculează acești indici sunt: bănci;
asigurări;
industria automobilelor; publicitate și mass-media;
tehnica de calcul și informatica; industria chimică și
petrochimică; industria extractivă; industria alimentară
și a băuturilor; transporturi; construcții;
telecomunicații;
industria farmaceutică; vânzări en-detail și lanțuri de
magazine; servicii financiare (exceptând băncile și
societățile de asigurări); utilități publice. În România,
principalii indici sectoriali sunt BET FI și BET NG.

• După intervalul la care sunt calculați, indicii bursieri

pot fi:
a. Indici calculați în timp real, la intervale cuprinse între
15 secunde și un minut, acest tip de indici fiind
majoritari în momentul de față în lume.
b. Indici calculați doar la sfârșitul zilei de tranzacționare
(cazul temporar al indicelui BET-compozit).
• După numărul de piețe financiare care intră în
calculul indicelui, sunt:
a. Indici ce cuprind în portofoliul lor acțiuni cotate pe o
singură piață bursieră, fie acțiunile unor firme
autohtone, fie ale unor firme străine cotate și pe acea
piață.
b. Indici mondiali care țin cont de acțiunile ce cotează
pe diverse piețe ale lumii și care au criterii
suplimentare referitoare la țările care intră în calcul, pe
lângă criteriile ce sunt stabilite pentru un titlu
individual.
Cei mai cunoscuți indici din această categorie sunt FT
Actuarial World Stock Index, MSCI (calculat de Morgan
Stanley), indicele Frank Russell și indicele Euro STOXX,
care este calculat pentru piața europeană și care
cuprinde țările care au adoptat moneda euro. Pe piața
Marii Britanii există un indice care face parte din familia
indicilor FT-SE, dar care urmărește doar evoluția
companiilor multinaționale.
• După tipul pieței de capital pe care sunt calculați,
există:
a. Indici calculați pe piața bursieră (indicele BET).
b. Indici ai pieței extra-bursiere (așa cum a fost indicele
RASDAQ-C, până în anul 2015).
• În funcție de instituția care calculează indicele, există:
a. Indici oficiali, calculați de organismele pieței de
capital respective (indicele BET în România).
b. Indici calculați de aceste instituții în colaborare cu
publicații financiare, de exemplu indicii FT-SE
calculați de „Financial Times” în colaborare cu Bursa din
Londra, DJIA calculat în colaborare cu „The Wall Street
Journal”.
c. Indici calculați de diverse publicații economico-
financiare.
d. Indici calculați de societăți de valori mobiliare, firme
de consultanță și alte instituții financiare.
Metodologia determinării indicilor bursieri
Etapele construcției unui indice bursier sunt
următoarele:
a. Selectarea acțiunilor ce intră în portofoliul indicelui.
Aceasta presupune respectarea unor condiții
referitoare la capitalizarea bursieră, lichiditatea,
proveniența, domeniul de activitate al emitentului sau
alte criterii
în legătură cu acțiunile ce intră în componența
indicelui.
b. Atribuirea unei anumite ponderi (importanțe)
fiecărei acțiuni. Există mai multe posibilități:
– ponderi egale atribuite fiecărei acțiuni;
– ponderarea cu capitalizarea bursieră;
– stabilirea construcției indicelui fără atribuirea de
ponderi.
c. Alegerea datei de referință, pentru care indicele se
echivalează cu 100, 1.000 sau 10.000 de puncte.
Selecția valorilor mobiliare ce intră în componența
indicelui bursier. Este o etapă deosebit de importantă.
Criteriile utilizate pentru determinarea acțiunilor, ce
vor fi selectate, diferă de la indice la indice.
Unul din criteriile utilizate la determinarea
componenței multor indici este acela conform căruia
acțiunile
trebuie să fie cotate la prima categorie a pieței bursiere
respective. Acest criteriu este utilizat în cazul indicelui
Nikkei 225, FT-SE 30, indicele BET și mulți alții. Criteriul
menționat se aplică la calculul celor mai importanți
indici de pe piața respectivă, indici care conțin acțiunile
considerate „blue chips” ale pieței de capital
respective.
De exemplu, pentru indicele Nikkei 225, retrogradarea
unui titlu la categoria a doua a bursei duce la
excluderea
automată a titlului din componența indicelui.
Un alt criteriu îl reprezintă căutarea acțiunilor emise de
firmele puternice, stabile, cu o creștere susținută
a activității, ale căror indicatori economici le
recomandă ca o bună investiție.
Acțiunile din componența indicelui trebuie să
reprezinte cât mai bine piața bursieră respectivă, în
cazul
indicilor generali ai pieței, sau sectorul economic
respectiv, în cazul indicilor sectoriali. În cadrul indicilor
generali
ai pieței se urmărește ca structura valorilor mobiliare
ce compun indicele să urmeze repartiția pe sectoare de
activitate a titlurilor înscrise la cota oficială a bursei.
La indicele Nikkei apare o situație aparte: la înlocuirea
unei acțiuni din portofoliul indicelui se urmărește
ca noua acțiune introdusă să fie din același domeniu de
activitate, fiecărei industrii fiindu-i alocat un număr de
acțiuni din cele 225, număr ce se schimbă la intervale
stabilite în funcție de evoluția sectoarelor economiei.
Un alt criteriu în determinarea acțiunilor componente
ale indicilor este lichiditatea, definită ca volum al
tranzacțiilor efectuate cu un anumit titlu de valoare
într-o anumită perioadă de timp, urmărindu-se ca
aceasta să
fie cât mai mare. Lichiditatea poate fi și sub formă de
procent al volumului tranzacțiilor realizate cu acțiunile
ce
intră în componența indicelui din totalul tranzacțiilor
desfășurate pe o piață.
Există cazuri când lichiditatea este privită ca volum
minim al tranzacțiilor zilnice pentru un titlu, cum este
cazul indicelui NASDAQ-100, care are drept condiție de
introducere a unui titlu în portofoliu un volum minim
de
100.000 de acțiuni tranzacționate zilnic.

Un criteriu foarte important se referă la capitalizarea

bursieră a acțiunii respective. Acest criteriu este
explicat prin faptul că, prin construcția indicelui se
urmărește o reflectare cât mai bună a pieței și aceasta
se
poate realiza cel mai bine dacă indicele include în
componența sa acțiuni a căror capitalizare bursieră
însumată
să reprezinte o pondere cât mai mare din capitalizarea
bursieră totală a pieței. Indici precum Dow Jones,
Nikkei,
FT-SE 100, DAX-100 reprezintă, prin acțiunile pe care le
includ, peste 90% din capitalizarea totală a acelei piețe.
Un criteriu întâlnit la indici, precum NASDAQ-100, FT-SE
100 sau DAX, se referă la necesitatea ca
acțiunile incluse în structura indicelui să fie emise de o
companie autohtonă. În cazul pieței londoneze, acest
criteriu este determinat și de introducerea de curând a
unui indice care reflectă evoluția companiilor
multinaționale, respectiv a unui indice care exprimă
mișcarea acțiunilor emise de firme străine dar care sunt
cotate și la Bursa din Londra.
În opoziție cu acești indici, care urmăresc doar evoluția
companiilor dintr-o anumită țară sau listarea
doar la o anumită bursă, există indici mondiali care iau
în considerare acțiuni cotate pe diverse piețe și
generează
astfel noi criterii legate de selecția titlurilor
componente, în sensul că aceasta este precedată de o
selecție a
țărilor componente, respectiv a țărilor pe a căror piețe
de capital cotează acțiunile care vor fi luate în calculul
indicelui.
În cazul indicelui Euro STOXX, calculat pentru Europa, o
nouă țară este luată în calcul dacă sunt
îndeplinite următoarele criterii:
a) tranzacțiile cu acțiuni derulate la bursa de valori a
țării respective sunt desfășurate în mod continuu
(piață continuă);
b) sunt date publicității cursurile acțiunilor care cotează
pe piața respectivă, atât în ceea ce privește
cursurile curente, care trebuie puse la dispoziția
publicului în timp real (DJ STOXX fiind calculat în timp
real la
fiecare 15 secunde), cât și în ceea ce privește cursurile
istorice, folosite în scopuri statistice și pentru
efectuarea
de analize privind evoluția acțiunilor și a indicelui;
c) țările care fac parte din „spațiul euro”, respectiv au
adoptat moneda unică europeană;
d) este asigurată transparența de informație în ceea ce
privește rapoartele financiare anuale, indicatorii
financiari și alte date referitoare la companiile
componente.
În cazul indicilor care urmăresc și acțiuni autohtone și
străine, se poate întâmpla, ca pentru titlurile
străine, să fie stabilite și unele condiții speciale, diferite
de cele impuse acțiunilor emise de companiile
autohtone.
Astfel, indicele NASDAQ-100 are drept condiție
obligatorie pentru acțiunile străine o valoare de piață
mondială
de cel puțin 10 milioane de dolari, coroborată cu o
valoare de piață minimă de 4 milioane de dolari pe
piața
americană. De asemenea, acțiunile străine trebuie să
aibă un volum de tranzacționare de cel puțin 200.000
de
acțiuni zilnic. În cazul altor indici mondiali, pot apărea și
alte criterii, în funcție de specificul indicilor respectivi.
Un alt criteriu întâlnit la unii indici, precum Topix sau
indicii NASDAQ, se referă la intervalul de timp care
s-a scurs de la momentul listării acțiunilor pe piața
respectivă. Spre exemplu, indicele NASDAQ-100
stabilește
condiția referitoare la vechimea listării acțiunilor în
legătură cu capitalizarea bursieră, astfel: acțiunile care
se
află în primele 25%, în ceea ce privește capitalizarea
bursieră, trebuie să fi fost cotate timp de cel puțin un
an;
celelalte acțiuni trebuie să fi fost cotate timp de cel
puțin doi ani.
Criteriul comun al multor indici se referă la tipul
valorilor mobiliare luate în calculul indicelui. Acesta
diferă în funcție de tipul indicelui.
O altă condiție pentru determinarea componenței
indicilor se referă la ponderea din totalul acțiunilor
emise care trebuie să se afle pe piață, adică să fie
disponibile pentru tranzacționare. De exemplu, pentru
ca o
acțiune să fie inclusă în cadrul indicelui DAX-100
trebuie ca un procent de maximum 85% din totalul
acțiunilor
emise să se afle în „mâini ferme”.
În afară de acestea, mai există și alte condiții mai puțin
uzitate, cum sunt:
- o valoare minimă de tranzacționare (curs bursier) a
acțiunilor respective (este cazul indicilor Frank
Russell, unde nu se acceptă acțiuni cu o valoare mai
mică de un dolar, dar și al altor indici);
- tot în cadrul indicilor Frank Russell luarea în calcul a
unei acțiuni este legată de depunerea
documentelor contabile de către firma respectivă până
la data revizuirii anuale a indicelui.
Concluzionând, principalele condiții în funcție de care
se stabilește componența indicilor bursieri privesc:
− capitalizarea bursieră; − lichiditatea acțiunilor; −
cotarea la prima categorie a pieței respective; −
domeniul
de activitate al firmei emitente (pt. indicii sectoriali); −
apartenența sau nu la o anumită țară a emitentului; −
ponderea din totalul acțiunilor care trebuie să fie
disponibile pe piață; − necesitatea trecerii unui anumit
interval
de timp de la listare; − alte condiții specifice unor
anumiți indici.
Principala semnificație a valorilor indicilor bursieri este
că poate da informații cu privire la mersul
economiei respective, o creștere susținută a indicilor pe
o perioadă mai lungă sau chiar medie de timp,
însemnând, în mod normal, că economia respectivă
este în plină expansiune, în timp ce o scădere a indicilor
semnalează o recesiune economică.

4.2. Metode de analiză bursieră (tehnică și

fundamentală)
4.2.1. Analiza tehnică
Analiza tehnică este un instrument destinat
participanților la piață, care își fixează ținte de câștig pe
termen scurt/mediu, asumându-și corespunzător un
risc mai ridicat. Cei ce utilizează acest gen de analiză
speculează în general comportamentul irațional al
operatorilor de pe piață, folosind grafice pe baza cărora
estimează cea mai probabilă evoluție a prețului în
viitor. Ca urmare, analizarea tranzacțiilor care au avut
loc
poate să ajute un trader sa anticipeze destul de precis
evoluția în viitor a prețurilor.
Analiza tehnică face abstracție de situația financiară a
companiei, fiind frecvente cazurile în care se
pot obține câștiguri pe acțiunea unei societăți ce
înregistrează pierderi. Pentru un jucător la bursă care
folosește
preponderent analiza tehnică există momente în care
graficele nu indica un trend clar, situație în care se pot
utiliza criterii ajutătoare ce țin de situația financiară
(perspectiva dividendelor, rezultatele financiare),
determinând astfel cea mai probabila evoluție a
prețului.
Un prim aspect de care trebuie ținut seama atunci când
se dorește realizarea unei analize tehnice este
existența unei baze de date privind tranzacțiile, separat
pentru fiecare simbol. De asemenea, se pot utiliza
informații istorice privind indicii bursieri, în urma
analizei tehnice fiind estimat trendul segmentului de
piață.
Analiza tehnică se realizează pe baza prețurilor trecute
și a volumelor de tranzacționare. Unii analiști
bursieri susțin faptul că este suficient numai prețul de
închidere al unei acțiuni, valoarea la care s-a realizat
ultima tranzacție a zilei respective. Dar, de cele mai
multe ori, prețul de închidere nu ilustrează cel mai
corect
situația, existând suficiente cazuri în care acesta a fost
forțat. Însă, acest ultim preț își arata utilitatea pe
termen
scurt, atunci când sunt evidențiate tendințe pentru ziua
următoare.
Un preț mai corect ar fi media din ziua respectivă. Dar o
estimare cât mai exactă a viitorului se face
utilizând date privind prețul de deschidere, prețul
minim, prețul maxim, cel de închidere și volumul.
Pentru a putea efectua o analiză tehnică este nevoie de
3 elemente: prețul, volumul și numărul pozițiilor
deschise pe o anumită piață. Aceste date sunt relativ
ușor de obținut și de stocat, iar graficele pe care le
construiesc tehnicienii sunt relativ simple și directe ele
putând fi aplicate oricărui produs ce este tranzacționat
pe o piață liberă la un moment dat.
Analiza tehnică susține faptul că prețul se mișcă în
trenduri, prin urmare, mișcările prețului nu sunt
întâmplătoare. Prețul poate să aibă trei direcții:
crescător (up trend), descrescător (down trend) și
stagnant
(mișcare oarecum orizontală într-un interval foarte
restrâns). Odată ce prețul a intrat într-un trend, acesta
continuă în acea direcție pentru o bună perioada de
timp.
a) Up trend. Un trend crescător se caracterizează
printr-o serie de valori minime din ce în ce mai mari
și valori maxime din ce în ce mai mari. Trendul
crescător poate fi evidențiat prin trasarea unei linii de
trend, ce
conectează cel puțin două valori minime consecutive
crescătoare. Cu cât linia de trend este formata din mai
multe puncte ea este puternică și tinde să reziste mai
mult timp.
Într-un trend crescător reacția prețului la întâlnirea
liniei de trend este de a fi respins și de a continua în
direcția trendului urmând a atinge o valoare maximă
mai mare decât cea precedentă.

Fig. nr.1. Trend crescător (Sursa: www.forex-trading.ro)

b) Down trend. Un trend descrescător se caracterizează

printr-o serie de valori maxime din ce în ce
mai mici și valori minime din ce în ce mai mici. Pentru a
evidenția un trend descrescător se trasează o linie de
trend ce conectează cel puțin două valori maxime
consecutive descrescătoare.

Fig. nr. 2. Trend descrescător (Sursa: www.forex-

trading.ro)
8
c) Pragul de rezistență (Range Trading)
Când evoluția prețului nu formează un trend clar ne
aflam într-o perioada de "range trending", perioadă
în care prețul oscilează între suport și rezistență. Pentru
a trasa o linie de rezistență se conectează cel puțin
două valori maxime cu valori apropiate. În același sens
obținem o linie de suport conectând două valori
minime
apropiate.

Fig. nr. 3. Trend oscilant (Sursa: www.forex-trading.ro)

Analiza tehnică este deosebit de importanta în

realizarea unor investiții; astfel principalele motive
pentru
care investitorii trebuie să acorde o importanță
deosebită analizei tehnice sunt:
1) graficele folosite în analiza tehnică indică o evoluție
precisă a preturilor într-o anumită perioadă de
timp. Din studiul graficelor un participant pe piața
poate să-și construiască o imagine fidelă despre
volatilitatea
pieței, element foarte important în evaluarea riscului
unei tranzacții;
2) graficele sunt instrumente foarte utile și celor care
fac analiza fundamentală. De exemplu, graficele
care descriu evoluția prețurilor pe perioade lungi de
timp permit izolarea rapidă a perioadelor în care s-au
înregistrat mișcări semnificative ale preturilor. Prin
determinarea elementelor fundamentale sau a
evenimentelor
specifice perioadei respective, analiștii pot identifica
modul în care factorii de mai sus au influențat evoluția
preturilor. Aceste informații pot fi folosite apoi în
construirea unor modele grafice de comportare a
preturilor;
3) graficele pot fi utilizate ca instrumente de
sincronizare, chiar și de către cei care își
fundamentează
deciziile pe baza informațiilor obținute din alte surse;
4) graficele pot fi folosite ca instrumente de
management financiar, ele ajutând la stabilirea
punctelor
limită și stop;
5) graficele reflectă totodată comportamentul pieței,
comportament care poate fi subiectul unor
repetări în viitor, generând așa-numita sezonalitate a
prețurilor.
Atuul analizei tehnice este ușurința cu care poate fi
realizată; multe tehnici necesită o serie de date și
elaborarea graficelor. Graficele și datele statistice ale
cursurilor sunt ușor de procurat de pe internet, de pe o
multitudine de site-uri. În cele mai multe cazuri, mulți
indicatori tehnici pot fi calculați automat cu diverse
pachete
de software generatoare de grafice; cel mai accesibil
este pachetul Excel (înainte să poată fi utilizate aceste
pachete software se utiliza hârtia milimetrica, o riglă și
un compas pentru realizarea de aplicații ale analizei
tehnice).
Un alt avantaj al analizei tehnice este flexibilitatea.
Aceasta se refera atât la produsele tranzacționate,
cât și la tipurile de piețe pe care se tranzacționează
aceste produse. Un trader care s-a specializat doar pe
una
din piețele de capital, poate cu ușurință să aplice
metodele tehnice de analiză pentru o altă piața, pe
care nu a
avut ocazia să tranzacționeze. Există o flexibilitate
privitoare la tipurile de piețe, astfel principiile analizei
tehnice
pot fi ușor adaptate diferitelor concepții despre piață
ale traderilor.
Argumentele contra analizei tehnice. Accesibilitatea
universală la grafice și la datele statistice poate
deveni un dezavantaj pentru trader. Odată ce un număr
virtual nelimitat de potențiali investitori are acces la
aceleași grafice, și cumpără și citesc aceeași
documentație despre analiza tehnică, este greu de
acceptat
intuitiv, că un trader poate elabora previziuni mai
performante decât ale celorlalți. De obicei, câștigă cei
care
sunt cu un pas înaintea celorlalți și, de obicei, avantajați
sunt brokerii sau cei care monitorizează piața constant
pe toată durata perioadei de tranzacționare.
4.2.2. Analiza fundamentală
Analiza fundamentală se bazează pe analiza și
interpretarea indicatorilor economici ai companiei
pentru
a ne oferi o imagine de ansamblu a acesteia. Analiza se
face pe baza rezultatelor financiare publicate periodic
de fiecare emitent. Astfel pot fi evaluate societățile și
acțiunile acestora și se pot lua decizii privind
instrumentele
în care este oportun să se investească.
Dacă sunt mai multe acțiuni urmărite de un investitor,
acesta trebuie să le evalueze din punct de vedere
fundamental, pentru a decide în care să investească;
analiza fundamentală va începe cu cel mai important
indicator și anume profitul. Profitul este beneficiul sau
rezultatul economic obținut de o companie. Profitul
poate
fi interpretat și ca venitul care revine proprietarilor
capitalului investit într-o societate. Informații privind
rezultatele

financiare ale fiecărui emitent sunt disponibile pe site-

ul bursei, în secțiunea dedicată fiecărui simbol, în
pagina
„informații financiare”. Când evaluează profitul, un
investitor urmărește evoluția lui pentru mai mulți ani
pentru a
vedea care a fost tendința și pentru a calcula rata de
creștere a profitului în timp.
Acest tip de abordare constă în selectarea acțiunilor pe
baza informațiilor privind situațiile financiare ale
companiei, domeniul în care activează, situarea
prețului în raport cu diferite repere care țin de
companie și de
piața în ansamblul său
1
. Este utilă pentru investirea în acțiuni pe termen mediu
și lung (minimum 1 an). Cei
care utilizează acest tip de analiză au, la rândul lor,
diferite obiective de randament și de lichiditate,
utilizând cu
prioritate anumite criterii.
În cazul acțiunilor, analiza fundamentală poate lua în
considerare atât premise micro-economice, legate
intrinsec de situația financiară și de natura activității
companiei respective (ca de exemplu, evaluări
financiare,
acte contabile, planuri de afaceri), cât și condiții macro-
economice care afectează sectorul din care face parte
compania sau mediul național / multinațional în care
compania își desfășoară activitatea.
În cazul mărfurilor, analiza fundamentală poate lua în
considerare premise legate de raportul dintre
cerere și oferta, precum și condiții macroeconomice.
În cazul valutelor, analiza fundamentală poate lua în
considerare premise macro-economice legate de
țara care emite moneda respectivă, sau de un mediu
multinațional în cazul în care moneda în cauză face

obiectul tranzacțiilor globale sau al rezervelor valutare

ale mai multor state. Asemenea premise macro-
economice se pot referi la masa monetară, rata
inflației, ratele dobânzii, politica fiscală.

Analiza fundamentală poate fi:

- cantitativă – determină și evaluează factori economici
care sunt cuantificabili în termeni numerici;
- calitativă – determină și evaluează factori economici
din perspectiva caracteristicilor calitative
percepute a acestora.
O formă de analiză fundamentala nu este în mod
necondiționat superioară celeilalte. Mulți analiști
consideră că este preferabil ca analiza fundamentală
cantitativă să fie utilizată în paralel cu analiza
fundamentală calitativă. Compania Coca-Cola poate fi
un exemplu relevant în acest sens. Analiza
fundamentală
cantitativă a acestei companii ar lua în considerare
dividendul anual (sau profitul pe o acțiune) alături de
alți
factori cantitativi (precum PER = Price Earnings Ratio =
prețul unei acțiuni la bursa și profitul pe acțiune
înregistrat de emitentul acțiunilor respective). Totuși,
analiza fundamentală cantitativă poate fi completată cu
evaluarea notorietății mărcii Coca-Cola ca formă de
analiză fundamentală calitativă.
Selecția acțiunilor pe baza analizei fundamentale
Criteriul valorii (value investing) – unii dintre investitorii
pe termen lung sunt preocupați de
determinarea valorii afacerii în care ei își plasează banii,
căutând să cumpere acțiunea la un discount cât mai
mare față de valoarea calculată de aceștia pe baza
diferitelor informații.
Cu alte cuvinte, întrebarea care se pune este cât
valorează activele nete ale companiei dacă acestea
ar fi vândute? Un răspuns aproximativ poate fi dat
evaluând elementele de activ (terenurile, mijloacele
fixe,
activele circulante) la un preț corect de piață, adăugând
apoi lichiditățile disponibile și scăzând datoriile.
Pe cazul pieței romanești au fost și încă mai sunt
întâlnite situații în care capitalizarea de piața a unor
companii este inferioară valorii patrimoniului net, în
special datorita exploatării ineficiente a acestuia.
Investitorii
care cumpăra pe criterii de value investing consideră că
respectiva afacere are perspective de a deveni
eficientă prin schimbarea acționariatului,
îmbunătățirea mediului economic sau alte modificări
majore, moment
în care societatea va fi cotată la valoarea sa intrinsecă.
Criteriul expansiunii (growth stocks) – este utilizat de
investitorii preocupați de identificarea unor
societăți din domenii cu perspective de creștere și de
pătrundere pe noi piețe. Este în special urmărit ritmul
de
evoluție a cifrei de afaceri și a profitului determinându-
se ratele de creștere în termeni reali. Acestea pot fi
extrapolate și în viitor, dar este recomandabil să se
identifice potențiali factori de risc, de ordin economic,
legislativ, care ar afecta aceasta evoluție. De asemenea
trebuie avută în vedere calitatea afacerii respectivei
societăți, precum și existenta sau nu a unor avantaje
competitive față de alte societăți similare. De regulă,
societățile în creștere nu acordă dividende, câștigul
investitorului fiind aproape exclusiv din diferența de
curs.
Astfel de societăți sunt cele mai riscante, datorită lipsei
dividendelor care ar fi putut constitui un reper privind
prețul, precum și ca efect al incertitudinii privind
evoluția activității în parametrii de creștere estimați.
În sens strict, se apreciază că investitorul care utilizează
prioritar criteriul valorii caută afaceri
acceptabile sau bune la un preț scăzut, în timp ce
investitorul care folosește criteriul expansiunii caută
afaceri
bune și foarte bune la prețuri scăzute sau acceptabile.
În realitate, de cele mai multe ori, cele două abordări
interferează neexistând o departajare clară între ele.

1 https://www.tradeville.eu/educatie/analiza-
fundamentala

10

Criteriul venitului (income stocks) – în cazul acțiunilor

venitul depinde de dimensiunea dividendului.
Investitorii preferă astfel de acțiuni datorită nevoii de a
avea o anumită certitudine privind un beneficiu de pe
urma investiției. Sunt recomandate acțiuni cu un
randament ridicat al dividendului (raportul dividend
estimat/preț), aparținând unor companii stabile din
punct de vedere financiar și ajunse la maturitate. De
cele
mai multe ori, orizontul investițional al deținătorilor
unei astfel de acțiuni este de 1 an. Există și investitori
de
dividend care păstrează o acțiune pe termen de mai
mulți ani, cu condiția ca acele dividende sa aibă o
anumită
rată de creștere.
În practica întâlnim combinații ale abordărilor de mai
sus, una dintre acestea fiind criteriul creșterii la
un preț rezonabil (growth at a reasonable price). Aceste
acțiuni aparțin unor companii în creștere, prețul fiind
considerat de către investitori ca fiind subevaluat.
Informațiile utilizate sunt predominant cantitative,
respectiv
indicatori precum ratele de creștere și PER (Price
Earnings Ratio).
O altă modalitate de a privi o investiție într-o societate
de pe piață este analiza calitativă, acordând
prioritate rentabilității financiare, competenței
managementului și activelor necorporale de genul
goodwill-ului.
Investitorii care se ghidează după astfel de criterii
privesc dincolo de elementele cantitative deduse pe
baza
situațiilor financiare, apreciind valoarea care nu se
reflectă imediat în contabilitate: poziția pe piață,
calitatea
resurselor umane și a managementului. Acest gen de
analiză nu presupune simpla extrapolare în viitor a unor
indicatori înregistrați istoric, ci se mizează pe
îmbunătățirea lor datorită creșterii calității afacerii; de
aceea,
investitorii ar fi dispuși sa plătească o primă peste
prețul care ar fi considerat ca fiind de echilibru la un
anumit
moment.
Analizei fundamentale i s-au adus o serie de
contraargumente, cel mai puternic fiind acela că se
bazează pe informații cunoscute, fără a se beneficia de
vreun avantaj major față de ceilalți participanți la piață.
Cu toate acestea (pe diferitele piețe de capital), s-a
dovedit că există întotdeauna o serie de companii
subevaluate, care pot aduce câștiguri superioare
mediei pieței pe termen de câțiva ani.
Luarea în considerare a criteriilor de analiza
fundamentală depinde așadar de obiectivele fixate de
investitor privind rentabilitatea și de riscul pe care
dorește să și-l asume, incluzând aici frecvența cu care
intenționează să tranzacționeze.
Pe baza analizei fundamentale se fundamentează și
decizia de a vinde o acțiune. Următoarele situații
pot constitui motive ce stau la baza deciziei de a vinde
acțiunea:
- o știre/informație despre societate sau despre
domeniul în care activează modifică așteptările inițiale
(scăderea
probabilității de a realiza indicatorii financiari la nivelul
propus inițial, un posibil efect al unor modificări
legislative sau fiscale asupra domeniului etc.);
- supraevaluare a prețului acțiunii, peste nivelul
justificat de performantele financiare; se pot stabili
praguri date
de multipli de piața precum PER, preț/valoare
contabilă, preț/cifra de afaceri dincolo de care o
acțiune
să fie considerată supraevaluată;
- supraevaluarea poate fi determinată și prin
compararea cu alte societăți

Cap. 5. ASPECTE PRACTICE PRIVIND TRANZACȚIILE

BURSIERE
5.1. Tranzacții cu titluri primare (la vedere, în marjă,
tehnica vânzărilor scurte)
5.2. Tranzacții spot, forward și futures
Obiective
 Operaționalizarea conceptelor (tranzacții bursiere,
tranzacții la vedere, la termen)
 Identificarea mecanismelor tranzacțiilor cu titluri
primare.
 Identificarea mecanismelor tranzacțiilor la termen.
 Formarea unei imagini de ansamblu asupra
mecanismelor de tranzacționare la bursă.
 Formarea de competențe atitudinale privind rolul
agenților de piață în derularea tranzacțiilor.
5.1. Tranzacții cu titluri primare
În sens larg, tranzacțiile bursiere cuprind toate
tranzacțiile de vânzare/cumpărare de titluri și active
financiare, încheiate pe o piață organizată (bursă sau
piețe inter-dealeri). În sens restrâns, tranzacțiile
bursiere
cuprind operațiunile derulate în incinta burselor, prin
intermediul agenților specializați, în vederea
determinării unui
curs de echilibru între cerere și ofertă, conform
reglementărilor pieței bursiere.
Tranzacțiile bursiere se pot clasifica având în vedere
mai multe criterii:
* după caracteristicile piețelor pe care sunt inițiate, pot
fi:
a) tranzacții de tip american:
- cu lichidare imediată; executarea (predarea/plata
titlurilor) are loc chiar în ziua încheierii contractului;
- cu lichidare normală; din momentul încheierii
contractului, finalizarea are loc într-un anumit număr
de zile, potrivit
reglementărilor fiecărei piețe bursiere (ex. 5 zile la
NYSE, 3 zile la TSE etc.);
- cu lichidare pe bază de aranjament special; finalizarea
operațiunii are loc într-un interval mai mare decât
lichidarea
normală, prin înțelegere între părți (ex. la NewYork
Stock Exchange lichidarea prelungită poate fi realizată
la opțiunea vânzătorului, dar nu mai târziu de 60 zile; la
Tokyo Stock Exchange livrarea titlurilor poate fi
realizată în 19 zile de la contractare etc.);
- cu lichidare la emisiune; se utilizează în cazul titlurilor
autorizate a fi emise, dar neemise încă, cu obligația
specificării de către emitent a datei ferme a emisiunii,
care va fi în același timp și dată de lichidare;
b) tranzacții de tip european (după modelul pieței
franceze):
- la vedere – se execută la cursul zilei, urmând ca
livrarea titlurilor și plata să aibă loc imediat sau într-o
perioadă
de câteva zile (3, 5, 7 zile), după cum decide autoritatea
fiecărei piețe bursiere (ex.: 3 zile la BVB);
- pe piața cu reglementare lunară – se inițiază la un
moment dat, urmând a fi executate la o dată fixă (zi de
lichidare),
în cursul aceleiași luni sau a unei luni calendaristice
viitoare, dar nu mai târziu de sfârșitul anului;
- la termen ferm – se prestabilesc elementele
contractuale cu privire la cantitate, preț, momentul
decontării,
finalizarea tranzacției având loc la o dată viitoare
(contracte forward);
- condiționate – se execută la termen și dau
posibilitatea operatorului să aleagă între executarea
contractului sau
abandonarea sa prin plata unui cost aferent operațiunii
(contracte futures);
* după scopul efectuării tranzacțiilor:
- operațiuni simple de investire / modificare a structurii
portofoliului – sunt generate de dorința participanților
de a
tranzacționa capitalurile disponibile, de a schimba
structura investițiilor/portofoliilor, de a obține
lichidități;
- operațiuni speculative – urmăresc obținerea unui
câștig din diferența de cursuri între momentul încheierii
și
momentul finalizării operațiunii, cu asumarea riscului
corespunzător în cazul unei evoluții diferite a cursului
față de cea anticipată (principiul este: „cumpără ieftin”
și „vinde scump”);
- operațiuni de arbitraj – presupun obținerea unui
câștig din diferența de curs bursier pe piețe diferite,
fără asumarea
riscului de preț; o formă specifică este spreading-ul (se
cumpără titluri pentru scadență t1 și se face
concomitent o vânzare pentru scadență t2, operatorul
bazându-se pe diferența favorabilă dintre cele două
cursuri);
- operațiuni de acoperire (hedging) – operatorul
dorește să se acopere împotriva riscului de variație
nefavorabilă a
prețului, urmărind conservarea valorii titlurilor din
portofoliu în condițiile unei piețe instabile;

- operațiuni cu caracter tehnic – sunt efectuate de

agenții de bursă (cu rol de market-makers) pentru
menținerea
echilibrului și stabilității pieței, aceștia dispunând de
portofoliu propriu de titluri (pe care le vând în cazul
unei cereri excedentare), dar și de numerar (pe care îl
folosesc pentru cumpărarea ofertei suplimentare);
* după natura contului deschis de client la intermediar:
- tranzacții cash („pe bani gheață”) – se derulează pe
baza disponibilului din contul în numerar deținut de
client la
firma broker;
- tranzacții în marjă – se derulează pe baza
împrumuturilor (în numerar/titluri) obținute de client
de la broker-ul cu
care lucrează.
Tranzacțiile la vedere prezintă următoarele
caracteristici:
- au la bază contul cash deținut de client la firma
broker;
- este necesar angajamentul ferm al vânzătorului de a
livra titlurile (imediat sau în intervalul prevăzut de
reglementările pieței respective) și obligația fermă a
cumpărătorului de a efectua plata;
- investitorul poate cumpăra titluri cu condiția să
plătească integral contravaloarea acestora, vărsând
suma
respectivă în contul său de la broker;
- clientul care vinde cash trebuie să predea titlurile care
fac obiectul tranzacției în cadrul aceluiași termen,
primind contravaloarea integrală în contul său;
- derularea tranzacțiilor se face la cursul zilei
(determinat potrivit ordinelor clienților și în raport de
posibilitățile de alocare în cadrul ședințelor de
tranzacționare);
- termenul de executare diferă în funcție de
reglementările fiecărei piețe bursiere;
- scopul tranzacțiilor la vedere este în general
reprezentat de interesul imediat privind formarea /
modificarea structurii unui portofoliu sau privind
mobilitatea capitalurilor (nu este exclus însă caracterul
speculativ).
În cazul neexecutării obligației asumate de către client,
brokerul va proceda la lichidarea poziției clientului
astfel:
- vânzarea titlurilor respective la valoarea lor de piață
din momentul în care obligația scadentă de depunere
a fondurilor nu a fost îndeplinită;
- cumpărarea titlurilor de pe piață, la cursul curent, în
vederea lichidării poziției unui client care nu a predat
integral titlurile vândute.
Mecanismul tranzacțiilor la vedere este considerat cel
mai simplu, având următoarele etape: adresarea și
înregistrarea ordinelor, formarea cursului, executarea
ordinelor, transmiterea informațiilor către client privind
executarea, efectuarea reglementărilor în conturile
clienților, realizarea modificărilor cu privire la dreptul
de proprietate.
La Bursa de Valori București, derularea unei tranzacții
de vânzare/cumpărare la vedere se bazează pe
un mecanism prin care intermediarii au acces direct și
continuu la informațiile legate de preț și implică două
fluxuri:
transferul banilor și transferul titlurilor.
Tranzacțiile la vedere presupun parcurgerea
următoarelor etape: 1) deschiderea unui cont de client
la un
intermediar; 2) plasarea ordinului de
vânzare/cumpărare; 3) tranzacționarea; 4)
compensarea și decontarea; 5)

transferul dreptului de proprietate. Prin urmare,

derularea tranzacțiilor implică un flux operațional (pre
și post-
tranzacționare), finalizarea lor având loc în intervalul de
3 zile lucrătoare (T+3) de la data tranzacționării.

Derularea tranzacției presupune mai multe momente

importante:
Momentul T: Introducerea ordinului în ședința de
tranzacționare a bursei.
La sfârșitul zilei, sistemul de tranzacționare al BVB
transmite intermediarilor raportul privind tranzacțiile
efectuate în acea zi. Participanții la sistemul de
compensare-decontare preiau din sistemul electronic al
Depozitarului Central rapoartele de compensare și
decontare.
Momentul T+1. Participanții la sistemul de
compensare-decontare au obligația de a transmite
Depozitarului
Central (până la ora 12) eventuale obiecții cu privire la
raportul de decontare bancară. În cazul în care nu
există
obiecții (sau dacă acestea nu au fost formulate în
termenul menționat), rapoartele se consideră a fi
confirmate în
vederea decontării.
Momentul T + 2. Dacă sistemul de tranzacționare
transmite corecții ale unor tranzacții, după
înregistrarea
acestora la Depozitarul Central se notifică participanții
la sistemul de compensare-decontare și se reiau
operațiunile
de preluare și/sau confirmare a rapoartelor în vederea
decontării.
Momentul T + 3. Depozitarul Central întocmește
Balanța pentru decontarea finală care include pozițiile
nete ale tuturor participanților pentru ziua de
decontare respectivă, balanță ce va sta la baza inițierii
ordinelor de
plată aferente tranzacțiilor respective.
BNR asigură decontarea finală prin efectuarea
transferurilor de fonduri din conturile debitoare în
conturile
creditoare (pe baza instrucțiunii de plată transmisă de
Depozitarul Central). După această operațiune,
Depozitarul
Central efectuează transferul dreptului de proprietate
de la vânzător la cumpărător (prin transferul
instrumentelor
financiare din conturile vânzătorilor în conturile
cumpărătorilor).

Tranzacții în marjă
Tranzacțiile în marjă reprezintă o variantă a
tranzacțiilor la vedere prin care există posibilitatea
cumpărării
pe datorie, efectuată prin intermediul contului în marjă
deținut de client la firma broker. Spre deosebire de
tranzacțiile
pe bani gheață (la care clientul trebuie să depună
integral suma necesară cumpărării de titluri), în acest
caz brokerul
acordă clientului său, în anumite limite, un credit
pentru realizarea tranzacției bursiere.
Investitorul care dă un ordin de cumpărare în marjă
pentru un anumit volum de titluri, nu trebuie să achite
firmei broker cu care lucrează întreaga contravaloare a
acestora, ci numai o anumită „acoperire” sau „marjă”,
diferența până la valoarea integrală a contractului fiind
reprezentată de împrumutul pe care clientul îl obține
de la
broker pentru tranzacția respectivă.
Rolul tranzacțiilor în marjă este de a crea capacitate
financiară suplimentară clientului. În funcție de nivelul
marjei, acesta poate, cu o anumită sumă avansată în
operațiune, să câștige sau să piardă mai mult decât
într-o
tranzacție cash. La tranzacția în marjă se manifestă
efectul de levier (multiplicarea câștigului) sau efectul de
măciucă (multiplicarea pierderii). Efectul de levier este
evidențiat de inversul marjei (levier = 1 / marja inițială).
Exemplu: Determinarea efectul de multiplicare a
câștigului
Valoarea
tranzacției Marja Suma acoperită
de broker

Suma acoperită
de investitor
Câștigul
total
Câștig –
sumă
broker
Câștig –
sumă
investitor
Efectul de multiplicare
a câștigului
8000 1/1 4000 4000 80 40 40 +100%
20.000 1/4 4000 16.000 1000 200 800 +25%
100.000 1/9 10.000 90.000 1000 100 900 +11,11%
8000 1/3 2000 6000 -1000 -250 -750 -33,3%
Ca la orice credit, clientul trebuie să ofere o garanție,
iar aceasta este reprezentată de titlurile care fac
obiectul contractului și care rămân la broker; dacă
investitorul dorește să intre în posesia titlurilor, el
trebuie să
restituie creditul (inclusiv dobânda datorată), anulând
astfel datoria sa față de broker. Aceste titluri care
servesc
drept garanție se numesc „colateral”.
Dobânda percepută de societatea de intermediere
depinde de rata medie a dobânzii practicată pe piața
capitalului de împrumut, care poate fi majorată (pentru
acoperirea costurilor de tranzacționare și pentru
obținerea
profitului de către societatea care accepta să își
împrumute clientul).
Tranzacțiile în marjă sunt cunoscute în practica
internațională și sub denumirea de tranzacții în conturi
de
siguranță. Contul de siguranță se deschide atunci când
un client cumpără mai multe titluri cu aceeași sumă de
bani sau
același număr de titluri, cu o sumă de bani inițială mai
redusă, titlurile fiind folosite drept garanție pentru
împrumut.
Cerința esențială pentru funcționarea contului în marjă
este ca, pentru fiecare client, valoarea colateralului
să fie tot timpul mai mare decât datoria pe care clientul
o are la broker. Astfel, marja este un mijloc de
acoperire
a brokerului împotriva riscului de evoluție nefavorabilă
a cursului de piață pentru titlurile ce sunt incluse în
colateral.
Pe toată durata derulării tranzacțiilor în marjă, clientul
trebuie să mențină în contul său un anumit capital
propriu (marjă de menținere). Trebuie avut în vedere
faptul că valoarea colateralului fluctuează zilnic în
funcție de
evoluția cursului de piață al titlurilor respective. Ca
urmare, contul în marjă al clientului poate fi:
- nerestricționat atunci când marja curentă > marja
inițială, rezultând o diferență favorabilă pentru client
(exces
de marjă) pe care clientul o poate retrage în numerar
sau o poate utiliza pentru inițierea unei tranzacții noi;
- restricționat atunci când marja curentă < marja
inițială, rezultând o diferență nefavorabilă pentru
client:
* dacă marja permanentă < marja curentă, clientul nu
are posibilitatea să efectueze tranzacții noi;
* dacă marja curentă < marja permanentă (fiind și <
decât marja inițială), clientul trebuie să depună fonduri
suplimentare sau, în cazul în care nu răspunde apelului,
se procedează la vânzarea unui anumit număr de titluri
din colateral fără solicitarea acordului clientului (apel în
marjă).
Operațiunile efectuate se reflectă în contul în marjă
astfel:
DEBIT (-) CREDIT (+)
CUMPĂRĂRI de titluri MARJA
DOBÂNDA percepută de broker la credit
DIVIDENDE/DOBÂNZI încasate pentru titluri

VÂNZĂRI de titluri

Diferența dintre valoarea colateralului și datoria

clientului la broker reprezintă capitalul avansat de
client
sub forma capitalului propriu (marja absolută).
Raportul dintre marja absolută și valoarea de piață a
titlurilor existente în contul clientului în calitate de
colateral reprezintă marja relativă. În cursul derulării
operațiunilor, mărimea marjei curente, atât absolută
cât și
relativă, variază continuu în funcție de valoarea de
piață a titlurilor care formează colateralul, precum și de
intrările
și ieșirile din contul în marjă.
Principalele caracteristici ale tranzacției în marjă sunt:
4

- clientul beneficiază de avantajele ce decurg din

deținerea unui cont în marjă în ceea ce privește
derularea
tranzacțiilor bursiere; astfel, operatorul poate să
realizeze mai multe cumpărări și vânzări pe baza
contului în marjă
respectiv, fără să fie necesară plata pentru fiecare
cumpărare sau încasarea pentru fiecare vânzare:
tranzacțiile de
sens opus se compensează astfel încât brokerul
urmărește numai soldul contului clientului;
- contul în marjă poate fi privit ca un mijloc de
achiziționare de titluri cu plata în rate; dacă clientul
depune
o marjă inițială, el poate cumpăra titluri de o valoare
mai mare rămânând dator față de broker; în
continuare, clientul
poate să depună periodic în contul său fonduri bănești,
reducând continuu datoria sa până când împrumutul
brokerului este restituit. Toate câștigurile obținute de
client din derularea operațiunii se varsă în contul său în
marjă,
ceea ce contribuie la reducerea împrumutului acordat
de broker;
- în cazul cumpărării de titluri în marjă poziția clientului
se prezintă astfel:
• poziție long pe titluri deoarece din momentul
executării operațiunii titlurile aparțin clientului
investitor, toate
dividendele acțiunilor sau dobânzile obligațiunilor
respective vor fi colectate de broker și trecute în contul
acestuia;
• poziție short pentru fondurile împrumutate de la
broker pe care este obligat să le ramburseze și să
plătească
dobânda aferentă.
Exemplu: Tranzacție de cumpărare în marjă. La
începutul ședinței de bursă, un client dă ordin de
cumpărare în marjă pentru 1000 titluri la un curs de
tranzacționare 130 lei/titlu. Marja inițială este de 40%.
Dobândă
aferentă creditului acordat de broker este 7% pe an.
Comisionul de tranzacționare este de1% din valoarea
tranzacției.
Către sfârșitul zilei de tranzacționare același client dă
ordin brokerului să vândă titlurile la cursul de 134
lei/titlu. Determinați situația la finalul zilei de
tranzacționare.
Ordinul de cumpărare:
Valoare tranzacție = 1000 titluri * 130 lei = 130.000 lei
Comision la cumpărare = 130.000 * 1% = 1300 lei
Marja inițială = 130.000 * 40% = 52.000 lei
Credit broker = 130.000 – 52.000 = 78.000 lei
Dobândă credit = 78000 * 7%/12 = 420 lei
Ordinul de vânzare:
- Valoare tranzacție la vânzare = 1000 titluri * 134 lei =
134.000 lei
Comision la vânzare = 134.000 * 1% = 1340 lei

DEBIT CREDIT
Cumpărare = 130.000
Comis. cump = 1300
Dob. credit = 420
Comis. vânzare=1340

Marja = 52.000 lei

Vânzare = 134.000 lei

Rulaj = 133.060 Rulaj = 186.000

Sold final creditor (Sfc) = 52.940

Rezultat net = Sfc – Marjă = 52.940 – 52.000 = + 940 lei

Rata profitului = Sfc / Marjă = 940 / 52.000 = 1,81%
Tehnica vânzărilor scurte. Vânzările scurte sunt
tranzacții de tip american, derulate după caracteristicile
operațiilor la vedere, în condițiile în care clientul nu
deține titlurile ce urmează a fi vândute și ca urmare
apelează
la un împrumut de titluri de la broker (aceste tranzacții
se mai numesc și „vânzări în lipsă”).
Participanții la realizarea acestor tranzacții sunt:
clientul, brokerul, bursa și casa de compensație a
bursei,
iar etapele derulării operațiunii sunt:
1 = inițierea operațiunii prin ordinul dat de client
brokerului de a vinde la vedere titluri pe care clientul
nu le deține
la momentul adresării ordinului;
2 = încheierea contractului. În acest moment clientul
este vânzător pentru titlurile pe care nu le are și pe
care până
în ziua executării contractului urmează să le obțină prin
împrumut dintr-o sursă terță;
3 = brokerul B1 împrumută titlurile în contul clientului
de la brokerul B2 și informează că acest împrumut a
fost
efectuat pentru contul clientului său;
4 = brokerul execută contractul și livrează titlurile la
casa de compensație, iar în calitate de vânzător
primește de la
casa de compensație contravaloarea titlurilor
respective la cursul din contract;
5 = depunerea fondurilor cash ca garanție pentru
împrumutul în titluri realizat; clientul a executat
contractul în bursă,
dar rămâne dator cu titlurile respective și are contul de
titluri blocat, la dispoziția împrumutătorului;
6 = adresarea ordinului de cumpărare a titlurilor de
către client pentru acoperirea poziției debitoare, în
momentul în
care cursul de piață este mai mic decât cel de la
vânzarea scurtă;
7 = executarea ordinului de cumpărare al clientului în
bursă;
8 = restituirea titlurilor primate către împrumutător.
În urma unei vânzări scurte, poziția clientului se
prezintă astfel:
- short pe titluri deoarece în urma executării ordinului
clientul rămâne dator față de broker cu titlurile
respective,
până în momentul în care se va acoperi prin
cumpărarea titlurilor;
- long pe fondurile bănești reprezentând
contravaloarea titlurilor vândute la cursul din contract.
Vânzarea scurtă constă în două contracte de bursă, de
sens opus, încheiate la momente diferite.
Împrumutul de titluri este acordat de regulă de către
brokerul cu care lucrează clientul, acesta preluând
titlurile din

conturile altor clienți. Dacă brokerul nu dispune de

titluri în contul altor clienți, el folosește contul firmei
proprii de
brokeraj sau poate apela la alți brokeri.
Condițiile în care se acordă împrumutul depind de
situația raportului dintre cererea și oferta de titluri și,
respectiv, de lichidități, în acea perioadă:
- dacă titlurile sunt relativ rare pe piață, deci brokerul
poate împrumuta mai greu acele titluri, ele vor fi
împrumutate cu o primă (datorată de clientul care
inițiază operațiunea de vânzare scurtă)
- dacă lichiditățile sunt relativ rare, atunci cel ce acordă
împrumutul în titluri plătește o dobândă
împrumutatului pentru banii pe care îi deține ca
garanție până la lichidarea împrumutului
În practică, în cele mai multe cazuri, împrumutul se
derulează fără plată de primă sau de dobândă.
Înregistrarea în cont a operațiunilor se face astfel:
DEBIT (-) CREDIT (+)
CUMPĂREA titlurilor pentru acoperirea poziției
debitoare MARJA depusă de client
VÂNZĂRI de titluri în absență

PRIMA plătită pentru titlurile împrumutate (dacă

titlurile sunt rare
pe piață)

DOBÂNDA încasată pentru banii reținuți ca garanție

(dacă
lichiditățile sunt rare)

Una din caracteristicile principale ale operațiunilor în

marjă este marcarea la piață al cărei principiu este:
tot timpul titlurile împrumutate trebuie garantate cu o
sumă cash egală cu valoarea curentă de piață a acelor
titluri.
Apar astfel două situații:
- dacă scade cursul titlurilor, valoarea garanției devine
mai mare decât valoarea titlurilor împrumutate și
brokerul împrumutător trebuie să verse diferența în
contul clientului împrumutat;
- dacă crește cursul titlurilor, garanția devine
insuficientă și brokerul împrumutător îi solicită
clientului noi
depuneri cash (apel în marjă).
Aceste reglări se fac zilnic și determină modificări
corespunzătoare în situația contului clientului la broker.
Exemplu tranzacție de vânzare scurtă. La începutul
ședinței de bursă, un client dă ordin de vânzare scurtă
pentru
100 titluri la un curs de tranzacționare 680lei/titlu.
Marja inițială este de 25%. Costul titlurilor
împrumutate este 7,5%
pe an. Comisionul de tranzacționare este de 1,2% din
valoarea tranzacției.
Același client dă ordin brokerului să cumpere titlurile la
cursul de 650 lei/titlu. Determinați situația la finalul
zilei de tranzacționare.
Ordinul de vânzare:
Valoare tranzacție = 100 titluri * 680 lei = 68.000 lei
Comision la vânzare = 68.000 * 1,2% = 816 lei
Marja inițială = 68.000 * 25% = 17.000 lei
Cost titluri împrumutate = 68.000 * 7,5%/12 = 425 lei
Ordinul de cumpărare:
- Valoare tranzacție la cumpărare = 1000 titluri* 650
lei= 65.000 lei
Comision la cumpărare = 65.000 * 1,2% = 780 lei

DEBIT CREDIT
Cumpărare = 65.000
Comis. vânzare. = 816
Cost titl.împrum. = 425
Comis. cumpărare titluri
= 780

Marja = 17.000 lei

Vânzare = 68.000 lei

Rulaj = 67.021 Rulaj = 85.000

Sold final creditor (Sfc) = 17.979

Rezultat net = Sfc – Marjă = + 979

Rata profitului = SFC / Marjă = 979/ 17.000 = 5,75 %

5.2. Tranzacții spot, forward și futures

În general, un contract comercial stabilește trei termeni
principali de tranzacționare al unui produs:
cantitatea, prețul și termenul de livrare.
A. Contractul spot este o înțelegere între un
cumpărător și un vânzător de a cumpăra, respectiv de a
vinde o anumită cantitate de marfă la un anumit preț
cu livrare și plata imediată. În aceasta situație,
cantitatea și
prețul se negociază iar termenul de livrare este
standardizat. Orice operațiune care presupune
schimbul „marfă
contra bani” cu plată și livrare pe loc sau într-un
interval de timp foarte scurt poate fi catalogata drept
tranzacție
„spot” (ca echivalent al termenului „spot” se mai
utilizează denumirile „cash”, „la vedere”, „la
disponibil”). Exemple:
schimburile valutare, cumpărări sau vânzări de acțiuni
la bursă.
B. Contractul forward este o treaptă intermediară între
contractul spot și cel futures în sensul că apare
condiția de livrare și plată la scadență. Cumpărătorul și
vânzătorul negociază toți cei trei termeni principali ai
contractului, deci și termenul de livrare numit și
„scadență”. Cumpărătorul este asigurat că la un anumit
moment în
viitor va primi o anumită cantitate de produse contra
unui preț stabilit în momentul semnării contractului.
Principalul avantaj al contractului forward îl constituie
siguranța prețului (respectiv, siguranța a schimbului
„marfă contra bani"). Dacă la scadență vânzătorul
refuză să livreze produsele atunci, odată cu marfa,
cumpărătorul
pierde și prețul negociat cu mult timp înainte. La fel,
dacă cumpărătorul refuză să plătească marfa la
scadență,

vânzătorul rămâne cu produsele nevândute și trebuie

să găsească alt cumpărător în alte condiții de preț. În
cazul
în care prețul produselor respective scade, el va
înregistra o pierdere.
Pentru eliminarea riscului de contraparte, o clauză a
contractului forward stipulează că cei doi participanți
la schimb trebuie să constituie o garanție în bani (de
obicei un anumit procent din valoarea mărfurilor ce fac
obiectul
contractului) care va fi păstrata până la scadență de
către o terță persoană. În cazul neexecutării
contractului la
scadență, partea vinovată pierde garanția în favoarea
celeilalte. Această garanție nu este altceva decât o
măsura
de asigurare a bunei execuții a contractului la scadență.
Apariția contractelor forward a adus un plus de
siguranță tuturor comercianților care derulau
operațiuni la
termen. În cadrul unor piețe specializate, producătorii
agricoli își puteau vinde produsele cu mult timp înainte
de
recoltarea lor prin simpla semnare a unui contract
forward.
Exemplu: În luna mai cotația grâului era de 200 euro/t.
Un producător estimează că recolta din iulie va fi de
100.000 t. Pentru această recoltă costul estimat este de
180 euro/t. Profitul considerat rezonabil este 20 euro/t.
Prețul de vânzare va fi 200 euro/t. Riscul estimat (iulie)
este scăderea prețului la 190 euro/tonă. Producătorul
poate
lua decizia de a încheia contracte forward în luna mai
prin care să vândă în luna iulie astfel: 10 contracte *
10.000
t = 100.000 t. Prețul la data semnării contractelor este
200 euro /t.
Presupunem că în iulie, la momentul vânzării recoltei,
cotația scade la 190 euro/t. Situația producătorului va
fi următoarea:
a) fără acoperire: producătorul vinde grâul la 190 euro/
tonă și va avea o pierdere 1.000.000 euro / tonă;
b) cu acoperire: producătorul execută contractele
forward la prețul la momentul contractării (mai) 200
euro/t;
câștigul sau va fi de 10 euro/t, câștig total fiind de
1.000.00. euro /tonă.
C. Contractul futures este o înțelegere între un
vânzător și un cumpărător de a vinde/cumpăra o
cantitate
standard de mărfuri cu livrarea în viitor la o data
numită „scadență” și la un preț negociat în momentul
încheierii
tranzacției.
Contractele futures reprezintă o forma perfecționată a
contractului forward. Cu toate avantajele prezentate
mai sus, contractul forward nu lasă partenerilor în
tranzacție nici o posibilitate de ieșire din poziții. Dacă
cumpărătorul nu mai are nevoie de marfa respectivă la
scadență, el nu poate anula înțelegerea din contractul
forward întrucât pierde garanția. Și vânzătorul este
expus aceluiași risc dacă nu mai dorește să vândă sau
să livreze
la scadență. Practic cele două părți, negociind între ele
termenii contractului, sunt „captive” în interiorul
clauzelor
lui. Prin standardizarea tuturor clauzelor sale și mai ales
prin faptul că prețul este negociat încontinuu între mai
mulți participanți, contractul futures beneficiază de cea
mai mare flexibilitate în utilizare. Fiind foarte
standardizat,
el poate fi transmis între mai mulți participanți în cadrul
unor tranzacții succesive.
Ca și în cazul contractului forward, garantarea bunei
execuții a contractului futures este o componenta
esențială în procesul de tranzacționare. În momentul
încheierii unui contract pe piața futures, atât
vânzătorul cât și
cumpărătorul depun o garanție bănească la o terță
persoană independentă. Pe piața futures, această
persoană
este Casa de Compensație. Fie că este o societate
independentă de bursă sau un departament în cadrul
bursei,
aceasta entitate colectează garanțiile necesare de la
toți participanții și calculează zilnic situația financiară a
fiecărui
participant în funcție de mișcările prețurilor pe piața
futures, garantând că obligațiile asumate de
contrapartea în
tranzacții vor fi respectate. Acest proces se numește
compensare. De asemenea, Casa de Compensație
calculează zilnic profiturile și pierderile realizate de
către participanți realizând transferurile de bani din
contul celor
care au pierdut în contul celor care au câștigat. Acest
proces se numește decontare. Practic, Casa de
Compensație
intervine în fiecare tranzacție realizată pe piața futures
cumpărând de la vânzători și vânzând cumpărătorilor.
Astfel,
fiecare participant pe această piață încheie tranzacții cu
contrapartea sa prin intermediul Casei de Compensație.
Acest proces se numește garantare.
Exemplu – Contractul futures pe grâu la BVB
Contractele futures pe mărfuri reprezintă obligația de a
cumpăra sau a vinde un activ suport (ex.: mărfuri
de bază – grâu, țiței, aur sau argint), cu specificații
standardizate (fixate) în prealabil de bursă, dar la un
preț care
este negociat astăzi, urmând ca livrarea și plata mărfii
sau a diferenței de preț să se efectueze la o dată
ulterioară
în viitor. La contractul Grâu panificație UE Futures, fiind
decontat prin diferență de preț, ambele părți au
obligația
de a-și închide poziția până la scadență. Dacă părțile nu
închid poziția prin tranzacții în timpul alocat
tranzacționării,
Casa de Compensare București va efectua această
operațiune la prețul spot al grâului la data scadenței.
Caracteristicile principale (elementele standard
stabilite în prealabil de către bursă și enunțate ca și
“specificații”) ale contractului futures pe grâu
tranzacționat la BVB sunt:
a) Simbolul (ex.: GRUEyymmm – unde yy reprezintă
ultimele două cifre ale anului de scadență, iar mmm
reprezintă luna de scadență exprimată prin 3 litere; ex.
GRUE20AUG este contractul futures pe grâu cu
scadență
în august 2020);
7

b) Cotația sau formatul în care se exprimă prețul

negociat (prețul în Euro, corespunzător unei tone de
grâu
de panificație – Eur/t). Cotația este exprimată cu două
zecimale – ex.: 194,54 Eur/t
c) Mărimea contractului/multiplicatorul. Multiplicatorul
(mărimea contractului) este de 50. Multiplicatorul
împreună cu cotația exprimată compun „valoarea
noțională” a contractului futures (ex: 194,54 Eur/t x 50
= 9.727
Eur, valoarea noțională a unui contract tip GRUE)
d) Lunile de scadență reprezintă lunile care conțin data
scadenței. Pentru contractul futures pe grâu la
BVB, lunile de scadență sunt: Ianuarie (JAN); Martie
(MAR); Mai (MAY); August (AUG); Noiembrie (NOV).
Lunile
de scadență au fost alese astfel încât să corespundă cu
practica internațională în ceea ce privește
tranzacționarea
instrumentelor derivate cu activ suport grâul, și
reprezintă ciclicitatea anumitor operațiuni ce implică
marfa sub
formă fizică (transportul pe distanțe mari, planificarea
recoltei curente)
e) Data scadenței și ultima zi de tranzacționare. Pentru
GRÂU Panificație UE Futures, ziua scadenței
este ziua lucrătoare imediat următoare ultimei zile de
tranzacționare, iar ultima zi de tranzacționare este ziua
lucrătoare ce precedă cu 2 zile cea de-a zecea zi
calendaristică din luna de scadență.
f) Metoda de decontare: Tranzacțiile cu contractele
GRÂU Panificație UE Futures se decontează zilnic,
prin reflectarea în conturile de marjă a soldurilor
marcate la prețul zilnic de decontare, iar la scadență,
decontarea
se face în baza metodei de decontare în fonduri (cash
settlement) prin închiderea pozițiilor rămase deschise
la
prețul final de decontare (prețul zilnic de decontare -
daily settlement price - pentru cea mai apropiată
scadență
a contractului „NO. 2 MILLING WHEAT FUTURES”
tranzacționat pe platforma NYSE Liffe Paris,
administrată de
NYSE Euronext și înregistrat la sfârșitul ședinței de
tranzacționare din Ultima Zi de Tranzacționare).
g) Marja sau suma necesară inițierii tranzacționării:
Tranzacționarea contractelor futures nu presupune
plata integrală a valorii noționale (9727 lei pentru un
contract). În schimb, pentru a putea tranzacționa un
contract
futures este necesară depunerea la Casa de
Compensație București (CCB), cu titlu de garanție
financiară, denumită
specific “marjă”, a unei sume minime mai mici decât
valoarea noțională a unui contract; marja reprezintă
doar un
procent – o parte – din valoarea totală, constituită sub
formă de garanție pentru perioada asumării
poziției/obligației
(long sau short). Marja depusă de investitor este
returnabilă la închiderea poziției, cu condiția îndeplinirii
tuturor
obligațiilor care decurg din tranzacționarea
contractelor futures.
Fiecare tranzacție futures implică 3 participanți;
asumarea poziției pentru fiecare contract GRÂU
Panificație UE Futures tranzacționat înseamnă:
1) vânzătorul (poziția Short) – este participantul la
tranzacție care deschide o poziție de vânzare și se
așteaptă ca prețul să scadă pentru a înregistra profit.
Deschiderea poziției Short presupune însă asumarea
unui
risc de volatilitate (creștere abruptă a prețului).
2) cumpărătorul (poziția Long) – este participantul la
tranzacție care deschide o poziție de cumpărare și
se așteaptă ca prețul să crească pentru a înregistra
profit. Deschiderea poziției Long presupune însă
asumarea
unui risc de volatilitate (scădere abruptă a prețului).
3) Casa de Compensare (CC) – contraparte la fiecare
tranzacție – este persoana terță care are în sarcină
atât compensarea cât și decontarea profiturilor și a
pierderilor rezultate din modificarea ulterioară a
prețului. Tot CC
verifică dacă ceilalți doi participanți la piață au în soldul
contului de marjă minim 1000 lei disponibili pentru
deschiderea fiecărei poziții. Dacă sumele sunt
disponibile din partea fiecărui participant, tranzacția
poate avea loc,
fiind acoperite din partea CC atât riscul de creștere a
prețului cât și riscul de scădere, indiferent de direcția
imediat
următoare a prețului futures al grâului.
Prin acest sistem de marje, calculat, compensat și
decontat de CC, în fiecare moment din durata de viață
a contractului futures GRUE20AUG suntem asigurați de
faptul că deținătorii de poziții deschise (cumpărătorii și
vânzătorii) au riscurile acoperite prin garanții ce
acoperă volatilitatea prețului și din care se pot deduce
pierderile,
pentru a fi apoi direcționate către contraparte.
i) Marcarea la piață și decontarea bănească a
contractelor futures. Pentru a preveni acumularea de
obligații financiare care să nu poată fi onorate la
scadența contractului, pozițiile deschise pe toate
contractele futures
tranzacționate la BVB fac obiectul procesului de
reevaluare în timp real, pe baza prețului futures din
piață (ceea ce
înseamnă marcarea la piață). În urma procesului de
marcare la piață, investitorii înregistrează un profit sau
o
pierdere relativă, iar decontarea zilnică a drepturilor și
obligațiilor se realizează în fonduri, la un preț zilnic de
decontare, respectiv la scadență, la un preț final de
decontare. Metodologia de determinare a prețurilor de
decontare (atât cel zilnic cât și cel final) este stabilită de
BVB prin specificațiile contractului.
Exemplificare longer: Un investitor decide, la 1 august
2019, să cumpere 2 contracte GRÂU Panificație
UE Futures cu scadență august 2019 (simbol
GRUE19AUG), anticipând o creștere a prețului grâului.
Prețul futures
la care se încheie tranzacția este de 188,40 euro pentru
o tonă (EUR/T). Pașii pe care trebuie să îi parcurgă sunt:
1. Depunere marjă de 2000 lei pentru 2 contracte
futures (1000 lei/contract * 2 contracte);
2. Cumpărare 2 contracte GRUE19AUG la prețul din
piață de 188,40 EUR/T (POZ = +2);

3. Prețul zilnic de decontare din 1 august, stabilit de

BVB conform specificațiilor de produs, este de 188,80
EUR/T;
4. Marcarea la piață a poziției deschise generează un
profit relativ zilnic de 40 lei, astfel:

+2 contracte * (188,80 – 188,40) * 50 lei = + 40 lei

După decontarea rezultatului zilnic (profit), soldul
contului investitorului este 2040 lei (2000 + 40), iar
disponibilul în cont este +40 lei = 2040 (sold cont) –
2000 (marja minimă necesară).
Data tranzacție T: 1 august 2019
Exemplificare short: Un alt investitor decide, la 1 august
2019, să vândă 2 contracte GRÂU Panificație
UE Futures cu scadență august 2019 (simbol
GRUE19AUG) anticipând o scădere a prețului grâului.
Prețul futures
la care acesta încheie tranzacția (în contraparte cu
longer-ul din exemplul anterior) este de 188,40 EUR/T.
Pașii pe
care trebuie să îi parcurgă acest investitor sunt:
1. Depunere marjă de 2000 lei pentru 2 contracte
futures (1000 lei/contract * 2 contracte)
2. Vânzare 2 contracte GRUE19AUG la prețul din piață
de 188,40 EUR/T (POZ = -2 contracte);
3. Prețul zilnic de decontare din 1 august, stabilit de
BVB conform specificațiilor de produs, este de 188,80
EUR/T;
4. Marcarea la piață a poziției deschise generează o
pierdere relativă zilnică de 40 lei, astfel:

-2 contracte * (188,80 – 188,40) * 50 lei = - 40 lei

După decontarea rezultatului zilnic, soldul contului

investitorului este 1960 lei (2000 - 40). Soldul
contului acestui participant la piață este mai mic decât
marja minimă necesară: disponibilul în cont: -40 lei =
1960
(sold cont) – 2000 (suma minimă necesară)
Data tranzacție T+1: 2 august 2019
Cumpărătorul (longer)
1. Se menține nemodificată poziția long de 2 contracte
deschisă în ședința precedentă;
2. Prețul zilnic de decontare din 2 august, stabilit de
BVB pe baza prețurilor futures din ședința curentă de
tranzacționare, este de 187,22 EUR/T;
3. Marcarea la piață a poziției deschise generează o
pierdere relativă zilnică de 158 lei:
2 contracte * (187,22 – 188,80) * 50 lei = - 158 lei

(notă: marcarea la piață din 2 august se efectuează ca

diferență între prețul curent de decontare și prețul
precedent de decontare, trecându-se astfel la o nouă zi
de decontare în lichidități.)
4. După decontarea rezultatului zilnic, soldul contului
longer-ului este de 1882 lei (2040 - 158). Soldul
contului participantului long la piață este mai mic decât
marja minimă. Disponibilul în cont: -118 lei = 1882 (sold
cont) – 2000 (marja minimă necesară)
Data tranzacție T+1: 2 august 2012
Vânzătorul (shorter)
1. Se menține nemodificată poziția short de 2 contracte
deschisă în ședința precedentă;
2. Prețul zilnic de decontare din 2 august, stabilit de
BVB pe baza prețurilor futures din ședința curentă de
tranzacționare, este de 187,22 EUR/T
3. Marcarea la piață a poziției deschise generează un
profit relativ zilnic de 158 lei:

-2 contracte * (187,22 – 188,80) * 50 lei = + 158 lei

(notă: marcarea la piață din 2 august se efectuează ca

diferență între prețul curent de decontare și prețul
precedent de decontare, trecându-se astfel la o nouă zi
de decontare în lichidități. )
4. După decontarea rezultatului zilnic, soldul contului
shorter-ului la T+1 este de 2158 lei:
1960 lei (sold cont în T) + 40 lei (raspuns la apel în
marjă pentru T) + 158 lei (profit al zilei T+1).
Disponibilul în cont: +158 lei = 2158 (sold cont) – 2000
(suma

Cap. 6. SISTEMUL ARHITECTURAL AL BURSELOR.

EVALUĂRI ÎN PLAN MONDIAL
6.1. Marile centre bursiere ale lumii
6.2. Bursele americane
6.3. Piața bursieră japoneză
6.4. Piețele bursiere britanice
6.5. Bursele din Europa Continentală
6.6. Piețele emergente
6.7. Rolul bursei în economia contemporană
Obiective
 Operaționalizarea conceptelor (centre bursiere, piețe
emergente, burse tradiționale).
 Identificarea marilor centre bursiere ale lumii.
 Formarea unei imagini de ansamblu asupra burselor
americane (cu particularizare pe NYSE și AMEX).
 Identificarea particularităților burselor din Europa
(bursele britanice și bursele Europei Continentale).
 Formarea de competențe atitudinale privind rolul
burselor emergente, particularizarea acestora și
identificarea oportunităților de
investiții pe aceste piețe.
 Formarea de priceperi și deprinderi de a reda rolul
burselor în economia contemporană.
 Înfăptuirea de analize comparative (bursa americană,
bursa britanică, bursa japoneză, bursa franceză, italiană
etc.).
6.1. Marile centre bursiere ale lumii
6.1.1. Sistemul arhitectural al burselor de valori
Distribuția burselor nu este echilibrată la nivel global.
Cea mai mare bursă din lume este New York Stock
Exchange (NYSE) cu o capitalizare de peste 24 de
trilioane de dolari și peste 2.500 de companii cotate
(din diferite
domenii: energie, finanțe, bunuri de consum,
tehnologie, asistență medicală etc.). Ea singură
reprezintă un sfert din
capitalizarea totală a burselor din întreaga lume.
Japan Exchange Group NASDAQ NYSE Shanghai Stock

Exchange China EURONEXT Europe

Ian.2022 Sept. 2022 Ian.2022 Sept. 2022 Ian.2022 Sept.
2022 Ian.2022 Sept. 2022 Ian.2022 Sept. 2022
3795 3827 3614 3788 2434 2578 2017 2123 1978 1981
Capitalizare Capitalizare Capitalizare Capitalizare
Capitalizare
5,29 trilioane $ 18,59 trilioane $ 24,19 trilioane $ 6,87
trilioane $ 5,62 trilioane $
Sursa: https://www.forbes.ro/principalele-burse-din-
lume-continua-sa-atraga-noi-listari-in-ciuda-temerilor-
de-recesiune-293778
În întreaga lume sunt doar câteva burse care au o
capitalizare mai mare de un trilion de dolari. Acest grup
select (în care intră instituții celebre precum NYSE,
NASDAQ, bursele din Shanghai și Tokio, Euronext și
Bursa din
Londra, respectiv, Deutsche Borse1

) dețin împreună 87% din valoarea totală a titlurilor de

valoare ce se
tranzacționează public în întreaga lume. Celelalte piețe
bursiere ajung ca, împreună, să dețină aproximativ
9.000 de
miliarde de dolari, ceea ce reprezintă mai puțin de 13%
din valoarea de piață a tuturor acțiunilor listate la
burse.
Din punct de vedere al distribuției geografice, emisfera
nordică este dominantă. După continente, America de
Nord are cele mai dezvoltate piețe bursiere, ce
reprezintă 40.6% din total. Pe locul secund este Asia
(33.3% din total),
cele mai mari centre financiare fiind Hong Kong,
Shanghai, Tokio și Shenzen. Bursele europene
cumulează 19,5% din
întreaga piață mondială. La sud de ecuator nu sunt
decât patru burse care se remarcă prin dimensiune:
Australian
Securities Exchange, Indonesia Stock Exchange,
Johannesburg Stock Exchange și bursa braziliană BM&F
Bovespa
Bursele.
La polul opus sunt bursele de valori din mici insule
precum Malta, Cipru sau Bermuda, cu valori ale tuturor
titlurilor listate cuprinse între 1 și 4 miliarde de dolari.
Aceste burse luate împreună reprezintă mai puțin de
0,01% din
capitalizarea pieței globale de valori mobiliare.

1
În 2011, Deutsche Börse și NYSE au fuzionat, creând
cea mai mare bursă din lume. Bursa germană deține în
portofoliu 60 la sută din
acțiunile companiei mixte.

Începând cu sfârșitul secolului al XX-lea, am asistat la

deschiderea frontierelor, la o revoluție tehnologică și la
reforme profunde în domeniul bursier. Marea Britanie,
Japonia și Germania au adoptat arhitectura americană,
mai mult
sau mai puțin adaptată condițiilor specifice.
Cele mai importante burse ale lumii sunt considerate
barometre ale economiei globale. Pe fondul ultimei
crize
economice s-a accentuat tendința descrescătoare a
acestor piețe, cel mai mult având de pierdut piețele
asiatice,
urmate de cele europene și apoi cele americane. În
anul 2019, bursele americane au revenit pe maxime
istorice (după
criza din 2007), majoritatea indicilor americani
atingând noi recorduri. Această situație se datorează în
principal faptului
că investitorii au ales să dea mai puțină importanță
perspectivelor destul de incerte ale evoluției economiei
globale și
să favorizeze semnalele pozitive transmise de
principalele bănci centrale. La finalul anului 2019,
Banca Centrală
Europeană atrăgea atenția că prețurile acțiunilor pe
bursele americane erau supraevaluate. Supraevaluarea
poate
duce la apariția unor probleme grave, cu atât mai mult
cu cât s-a creat un decalaj semnificativ între
perspectivele
evoluției economiei globale și evoluția piețelor
bursiere.
6.1.2. Sistemul arhitectural al burselor de mărfuri
Pe continentul american, pe teritoriul SUA,
funcționează 10 din cele mai mari burse de mărfuri din
lume. Dintre
acestea se remarcă Chicago Board of Trade și Chicago
Mercantile Exchange, orașul Chicago având cea mai
impresionantă activitate bursieră în ceea ce privește
comerțul de bursă. În afară de Chicago, orașe cu burse
importante
sunt: New York, cu bursele NYMEX – importantă pentru
tranzacțiile cu petrol și produse petroliere, New York
Cotton
Exchange - bumbac); Kansas (Kansas City Board of
Trade - grâu, porumb și semințe de soia), Minneapolis,
(Minneapolis Grain Exchange - grâu și semințe de
floarea-soarelui) și New Orleans (New Orleans
Commodity
Exchange - bumbac, orez, boabe de soia). Tot pe
teritoriul american, în Canada, mari burse de mărfuri
sunt Winnipeg
Commodity Exchange (grâu) și Toronto Futures
Exchange (bovine, porcine și cereale).
Cea mai mare bursă de mărfuri din America de Sud și
una dintre cele mai mari burse din lume este bursa
braziliană Bolsa de Mercadorias y Futuros. Această
bursă a luat naștere în anul 1991, prin fuzionarea
burselor Bolsa
Mercandily de Futuros (fondată în 1986) și Bolsa de
Mercadorias de Sao Paolo (fondată în 1917). Alte burse
din
America de Sud: Sao Paolo Coffee and Cocoa, Bolsa
Brasiliera-Rio de Janeiro (soia, cafea, cacao), Buenos
Aires
Commodity Exchange (porumb, grâu, cornute vii).
În ceea ce privește bursele de mărfuri europene, în
perioada actuală, cele mai importante instituții bursiere
sunt localizate în Marea Britanie, Franța și Olanda. Cea
mai importantă bursă de mărfuri engleză este, în
prezent,
London Metal Exchange (LME). Tranzacțiile la această
bursă se axează pe cupru, zinc, plumb, cositor, argint,
aluminiu,
nichel. Activitatea bursei a cunoscut o stagnare după
cel de-al II-lea război mondial, dar a fost revitalizată la
sfârșitul
anilor ‘60, devenind în prezent cea mai importantă
bursă unde se tranzacționează metale. Tot la Londra, în
1954, a
fost înființată London Commodity Exchange, având
drept membri fondatori numeroase asociații
specializate pe
tranzacționarea unor mărfuri ca: făină de soia, cacao,
cafea, lână, zahăr, cauciuc, etc. Alte burse londoneze
importante
sunt: International Petroleum Exchange (produse
petroliere), The United Terminal Sugar Market (zahăr
industrial și
rafinat), Baltic Mercantile and Shipping Exchange (grâu,
cartofi albi, orz și navlosiri), London Rubber Terminal
Market
(cauciuc). O bursă destul de importantă se află și la
Liverpool, aici fiind cotate 17 sorturi de bumbac.
În Franța, Paris International Futures Market a fost
deschisă în 1964 în cadrul Bourse de Paris. În prezent,
la
această bursă se tranzacționează cele mai mari cantități
de zahăr „alb” (de calitate superioară). Franța este cel
mai
mare producător de zahăr „alb” din întreaga lume
(peste 4 milioane de tone pe an), exportând mai mult
de jumătate
din producția proprie. La bursa franceză se mai
tranzacționează lână, bumbac, cafea și cacao (dar în
cantități mai mici
– mai puțin de 30.000 de contracte pe an – comparativ
cu celelalte piețe mondiale specializate). Alte burse
franceze,
dar mai puțin importante, sunt: Bourse de Commerce
du Havre (cafea), Bourse de Commerce de Roubais
Tourcain
(lână).
Olanda are o tradiție îndelungată în ceea ce privește
comerțul internațional. În trecut olandezii
comercializau
cafea, zahăr, cacao, cauciuc, piei, etc. În prezent, burse
active funcționează în Amsterdam (Amsterdam
Terminal
Market – cartofi albi, ouă, carne de porc, laminate din
oțel), Rotterdam (Rotterdam Futures Market – semințe
și uleiuri
vegetale comestibile și Rotterdam Petroleum Exchange
– produse petroliere).
În Japonia, cele mai importante burse de mărfuri sunt:
Tokyo Commodity Exchange, Tokyo Grain Exchange,
Tokyo Sugar Exchange, Osaka Textile, Osaka Sugar,
Osaka Grain, Hokkaido Grain Exchange (grâu, orez),
Kobe
Grain Exchange (grâu, orez), Kobe Rubber Exchange,
Nagoya Grain and Sugar Exchange și Kanmon
Commodity
Exchange (metale neferoase și laminate de oțel).
În Asia, o bursă importantă este Hong Kong Commodity
Exchange. Primele mărfuri tranzacționate aici au fost
bumbacul (începând cu 9 mai 1977) și zahărul
(începând cu 15 noiembrie 1977). Doi ani mai târziu au
început să fie

tranzacționate și boabele de soia, această marfă având

un succes deosebit pe piață. Începând cu 19 august
1980 s-
a deschis piața aurului în cadrul acestei burse.
Deoarece diferența de fus orar față de New York este
de 12 ore, bursa

din Hong Kong este deschisă în timp ce celelalte piețe

futures pe aur de pe glob sunt închise. Din această
cauză,
bursa din Hong Kong completează bursele similare din
New York sau Londra, fiind (în prezent) a treia bursă din
lume
care realizează tranzacții apreciabile cu aur. Alte burse
asiatice cunoscute sunt: Singapore Commodity
Exchange (cositor, cauciuc natural), Malaysian Rubber
Exchange and Licesing Bord (cauciuc natural), Penang
Metal
Exchange (cositor), Bangkok Commodity Exchange
(orez).
În Australia există o singură bursă de mărfuri
importantă: Sydney Futures Exchange (lână, cornute vii,
carne
de vită dezosată). De asemenea, în Noua Zeelandă o
bursă mai importantă este New Zeeland Futures
Exchange din
Wellington (lână, ovine vii).
În Africa, o bursă de mărfuri cu un volum destul de
ridicat de tranzacții este Alexandria Cotton Exchange
din
Egipt. Tranzacțiile bursiere egiptene au permis
realizarea de exporturi (petrol și produse petroliere,
bumbac,
textile, produse chimice, produse farmaceutice,
produse agricole) și a importurilor (mașini și
echipamente
industriale, petrol și produse petroliere, mijloace de
transport, îngrășăminte chimice, produse alimentare,
produse chimice, piese auto, tutun, componente IT).
6.2. Bursele americane
6.2.1. Sistemul de reglementare
Piața bursieră americană a influențat și influențează, în
mod major, toate piețele mondiale care i-au imitat
arhitectura, regulile de funcționare și de control,
precum și tehnicile financiare. Imediat după crahul
bursier din 1929,
autoritățile americane au construit un sistem coerent
care oferea investitorilor o reglementare federală
strictă,
controlată de o autoritate publică independentă; pe de
altă parte, intermediarilor financiari le-a revenit sarcina
de a
organiza și de a face să funcționeze piețele bursiere.
Modelul bursier american dispune de doă paliere de
supervizare: autoritatea publică și grupurile
profesionale. Trebuie remarcată importanța acestei
dualități (1. autoritatea publică ce exercită controlul și
2. grupurile
profesionale responsabile de organizarea și
funcționarea piețelor) deoarece a devenit o referință
internațională (fiind,
treptat, adoptată de piețele financiare din întreaga
lume).
Autoritatea publică este reprezentată de Securities and
Exchange Commission (SEC), o agenție federală
independentă, însărcinată cu aplicarea legilor federale
asupra valorilor mobiliare și cu protecția investitorilor
(supranumită „jandarmul bursier cu puteri depline”,
agenția are funcția de supraveghere profesională a
pieței și a
societăților ce sunt cotate la bursă). Conducerea SEC
este compusă din cinci membri (commissionners)
desemnați de
președintele SUA, validați de Senat pentru un mandat
de cinci ani reînnoibil, care își desemnează între ei
președintele
(Chairman). Potrivit prevederilor explicite ale legii, din
conducerea SEC nu pot face parte mai mult de trei
membri ai
aceluiași partid, ceea ce îi asigură caracterul non-
partizan. SEC este compusă din următoarele patru
divizii: 1) divizia
de operațiuni și informare financiară (Corporation
Finance); 2) divizia de supraveghere a piețelor și
operatorilor (Market
Regulation); 3) divizia de plasamente (Investment
Management); 4) divizia de inspecție (Enforcement).
Tipurile de
responsabilități pe care le asigură SEC sunt: asigurarea
înregistrării titlurilor oferite publicului; supervizarea
difuzării de
informații referitoare la societățile cotate public;
detectarea eventualelor fraude și deschiderea
procedurilor împotriva
contravenienților.
SEC are sediul la Washington. În registrul său sunt
înregistrați peste 1400 intermediari de bursă organizați
pe
patru categorii:
- Comissions Houses, care sunt specializați în
tranzacțiile cu publicul (realizează 50% din tranzacții);
- Intermediaries, care lucrează cu mai multe valori pe
aceeași piață (dețin 25% din tranzacții);
- The Odd Stock Dealers, care negociază cantități mai
mici de 100 de titluri;
- The Two Dollars Brokers, care realizează tranzacții de
mici dimensiuni.
Grupurile profesionale. Principala particularitate a
burselor anglo-saxone este auto-organizarea lor de
către
profesioniști. Legislativul și SEC nu intervin decât
pentru a denunța anumite practici sau pentru a fixa
reguli destinate
să asigure investitorilor o piață transparentă, sigură și
lichidă. Arhitectura americană permite coexistența
marilor piețe
cu operațiuni prin buna înțelegere și a sistemelor
private de negocieri.
6.2.2. Viziune globală asupra bursele de valori
americane tradiționale
Piața valorilor mobiliare în Statele Unite ale Americii
este organizată prin cele două mari burse: New York
Stock Exchange (NYSE), care concentrează cea mai
mare parte a tranzacțiilor cu hârtii de valoare, și
National
Association of Securities Dealers Automated
Quotations – NASDAQ a doua ca mărime. Alte burse
care funcționează
pe teritoriul SUA sunt la: Chicago (Mid-West Stock
Exchange); San Francisco (Pacific Coast Stock
Exchange); Los
Angeles (Philadelphia-Baltimore-Washington S.E.);
Boston; Cincinatti; Pittsburgh; Detroit Salt-Lake City;
Miami.

La NYSE și NASDAQ sunt tranzacționate cele mai mari

corporații din SUA (ex.: IMB și General Motors), ceea
ce conferă acestor burse titlul de „Big Board”. Celelalte
burse americane joacă un rol marginal, tranzacționând
acțiunile
unor companii de importanță locală.
În fiecare stat membru al federației funcționează
comisii de bursă. Potrivit principiului specializării
funcțiilor,
agenții de schimb sunt:
- brokeri și dealeri (negociatori),
- block-positionner (pentru tranzacții de valori mari),
- add-lot dealer (pentru cantități foarte mici de titluri
negociate),
- floor-broker (intermediar între brokeri).
Operațiile efectuate în afara bursei sunt reglementate
de National Association of Security Dealers (NASD).
Cererea de admitere a valorilor mobiliare în bursă
trebuie adresată simultan comitetului director al bursei
și Securities
and Exchange Commission (SEC).
Pe piața titlurilor la vedere, negocierea se realizează în
mod distinct pentru: a) titlurile înscrise în cotația
oficială,
b) alte valori din afara cotației și c) blocurile de control.
Pe piața la termen, brokerii specialiști impun anumite
garanții
în funcție de importanța tranzacției, termenul
operațiunii și bonitatea clientului. Reglementarea
operațiilor are loc la 5
zile de la data încheierii tranzacției.
În funcție de caracterul activităților desfășurate de
fiecare bursă în parte, piața este structurată în patru
mari
sectoare:
(1) Sectorul A cuprinde NYSE și bursele regionale;
începând din 1978, cele mai mari 5 burse regionale
(Pacific,
Midwest, Philadelphia, Boston și Cincinnatti) au fost
legate prin computer la NYSE.
(2) Sectorul B cuprinde piața OTC2 pe care lucrează
aproximativ 600 de firme de brokeraj.
(3) Sectorul C pe care se tranzacționează titluri listate la
NYSE, prin intermediul unor firme de brokeraj, care
nu sunt membre ale Bursei de pe Wall Street.
(4) Sectorul D pe care se tranzacționează titluri (fără
utilizarea firmelor de brokeraj) prin Corporația
Rețelelor
Instituționale (INSTINET). INSTINET se deosebește de
NASDAQ prin aceea că este un sistem automat de
cotare și
executare, NASDAQ fiind doar un sistem automat de
cotare.
Agenții pieței bursiere americane sunt: a) societățile
financiare care intervin pe piața primară și secundară;
b)
instituțiile ce intervin numai pe piața secundară,
precum firmele de brokeraj și firmele de dealing; c)
firme care își
asumă atât rolul de broker, cât și pe cel de dealer
(unele sunt implicate, în principal, în recepționarea și
transmiterea
ordinelor clienților (firmele de brokeraj), iar altele sunt
implicate în menținerea pieței (firmele de dealing).
Pe piață se pot plasa două tipuri de oferte de titluri:
oferta primară, prin care o societate își mărește
capitalul
făcând apel la noi acționari și oferta secundară, prin
care anumiți acționari revând publicului un anumit
număr din
titlurile lor. Se poate combina o ofertă primară și o
vânzare de titluri prin vechii acționari (ofertă
secundară).
Bursa din New York (NYSE)
NYSE (New York Stock Exchange) este deținută – din
2013 – de Intercontinental Exchange; dispută primul loc
în
lume cu rivalele din Japonia și China lăsând mult în
urmă bursele germane, engleze sau franceze. Apreciată
după criteriul
capitalizării totale, NYSE este considerată cea mai mare
bursă de acțiuni din lume (capitalizarea bursieră se
determină prin
înmulțirea numărului de acțiuni tranzacționate cu
valoarea de piață a acestor acțiuni).
NYSE datează din 1792, când s-a lansat cu cinci titluri,
care includeau trei obligațiuni guvernamentale și două
acțiuni
ale unor companii bancare. În prezent, este considerat
nucleul financiar al lumii, un simbol al bursei de valori
contemporane.
Este una din instituțiile bursiere cele mai complexe și
mai riguros organizate, unde sunt reprezentate
principalele categorii de
agenți de bursă, se regăsesc caracteristici ale unor
sisteme de tranzacții diferite, se îmbină tehnici
tradiționale cu sisteme
computerizate de negociere, contractare și executare a
tranzacțiilor.
La NYSE negocierile au loc în mod deschis între agenții
de bursă (brokeri), iar prețul se stabilește prin
confruntarea
directă a ordinelor de vânzare și cumpărare (prin
participarea comercianților de titluri).
Datorită statutului de primă bursă de valori, multe
dintre cele mai vechi companii tranzacționate public
sunt listate pe
această bursă. Alături de acțiunile americane,
corporațiile din străinătate își pot lista acțiunile la NYSE
dacă respectă regulile
SEC, cunoscute sub denumirea de standarde de listare.
Reguli de admitere a companiilor la NYSE sunt: a) profit
minim în ultimii 3 ani de 6,5 milioane USD; b) activ total
de
18 milioane de USD; c) înainte de a fi admisă la NYSE,
compania trebuie să fi plasat prin ofertă publică; din
acest plasament,
cel puțin 2.000 de acționari trebuie să posede fiecare
câte un pachet de 100 de acțiuni. Scopul acestor
condiții este de a
permite intrarea pe această piață doar a
întreprinderilor mari, care pun în circulație multe
acțiuni, astfel ca piața să fie
întotdeauna „lichidă”.

2 Piața OTC = over the counter = piața pe care

tranzactiile se derulează în afara unui mediu
reglementat (cum ar bursa de valori); tranzacțiile
se realizează direct intre cumpărător și vânzător. De
exemplu, cea mai mare parte a tranzactiilor cu titluri de
stat se realizeaza între banci,
într-o piață OTC.

NYSE este o bursă bazată pe licitație, specialiștii sunt

încă prezenți pe platoul de tranzacționare, chiar și în
era
digitalală. Majoritatea tranzacțiilor pe NYSE se
realizează prin intermediul sistemelor electronice, dar
traderii de pe platoul
bursei au rolul de a stabili prețurile (pe baza cererilor și
ofertelor).
NYSE colaborează cu autoritățile de reglementare din
SUA (SEC și CFTC – Commodity Futures Trading
Commission)
pentru a coordona măsurile de gestionare a riscurilor în
mediul de tranzacționare electronică prin
implementarea de
mecanisme precum „limitele de tranzacționare” și
punctele de refacere a lichidității. În urma crahului
bursier Black Monday din
1987, NYSE a impus limitele de tranzacționare pentru a
reduce volatilitatea pieței și vânzările masive cauzate
de panică. După
modificarea regulilor din 2011, la începutul fiecărei zile
de tranzacționare, NYSE stabilește trei niveluri de
limitare la nivelurile
de 7% (nivel 1), 13% (nivel 2) și 20% (nivel 3) din prețul
mediu de închidere raportat la S&P 500 din ziua
precedentă de
tranzacționare. Atingerea limitelor de la nivelul 1 și
nivelul 2 au ca rezultat o oprire temporară de 15
minute de la tranzacționare,
cu excepția cazului în care apar după ora 15:25, când
nu sunt opriri de la tranzacționare. O scădere de nivel 3
duce la
suspendarea tranzacționării pentru restul zilei.
Membrii pot participa la tranzacții în două feluri:
1) fie executând ordinele clienților lor (având calitatea
de brokeri);
2) fie intervenind pe piață pe cont propriu (ei se
comportă ca dealeri, ale căror beneficii sau pierderi
rezultă din
diferența dintre prețul de cumpărare și de vânzare al
titlurilor).
În practică, membrii NYSE sunt specializați în diferite
tipuri de intermediere, ceea ce a generat profesiuni
distincte:
brokerii pe comision (simpli intermediari); specialiști
(nu intervin decât pentru anumite valori, asigurând
dubla funcție de dealer
și de broker); brokerul independent (execută ordinele
altor curtieri care nu pot sau nu doresc să fie prezenți la
locul de
negociere al unei valori din rațiuni de mijloace slabe,
supraîncărcare sau, pentru cele mai mari firme de
curtaj, pentru discreție);
dealerii înregistrați (nu operează decât pe cont propriu,
având funcții pur speculatorii, sporind lichiditatea
pieței); brokerul pe
discont (oferă servicii contra unor taxe de comision
atractive).
Bursa NASDAQ
NASDAQ (National Association of Securities Dealers
Automated Quotations) este a doua cea mai mare
bursă din
lume după capitalizare de piață. Are sediul în New York.
A fost fondată în 1971 de NASD (National Association of
Securities
Dealers). A fost prima bursă de valori electronică din
lume (dar furniza doar un sistem de cotare fără
posibilitatea de a executa
ordine electronic); în prezent este specializată în
listarea companiilor tehnologice.
NASDAQ a început să funcționeze ca bursă națională de
valori mobiliare în 2006. În 2007, a fuzionat cu grupul
de
burse de valori scandinav OMX pentru a deveni grupul
Nasdaq OMX (care procesează 1 din 10 tranzacții cu
valori mobiliare
care au loc în lume). După achiziționarea burselor din
Boston și din Philadelphia, NASDAQ a ajuns la o
capitalizare de piață
de aproximativ 10 trilioane de dolari la începutul anului
2018. În prezent, pe această bursă sunt listate circa
3800 de companii
considerate companii afiliate domeniului tehnologic,
cum ar fi Apple, Facebook, Google (acum Alphabet) și
Starbucks. Indicele
NASDAQ 100 este unul dintre cei mai populari indici
bursieri, fiind utilizat pentru a măsura performanța
schimbului și a
sectorului tehnologic în ansamblu. Indicele a depășit
nivelul de 1.000 de dolari pentru prima dată în iulie
1995, a crescut în anii
următori și a atins un nivel de peste 4.500 în martie
2000. În anul 2018 indicele NASDAQ cota în jurul valorii
de 7.930 de
dolari.
NASDAQ operează pe 25 de piețe, dispune de o casă de
compensare și cinci depozitare centrale de valori
mobiliare
în SUA și Europa. În calitate de lider în domeniul
tehnologiei de tranzacționare, încă de la lansare,
giganții tehnologici mondiali
au ales să se listeze pe NASDAQ.
.
. 6.3. Piața bursieră japoneză
După 1945, reformarea bursei japoneze s-a realizat sub
influența americană asociată cu tradiția britanică,
ceea ce a conferit pieței financiare o importantă
conotație anglo-saxonă, în pofida tradițiilor locale
foarte prezente.
Reformarea a fost un răspuns la tendința globală de
dereglementare financiară și la schimbarea metodelor
de finanțare
ale corporațiilor japoneze. Astăzi, piața bursieră niponă
se aseamănă mult cu elementele de bază ale NYSE, dar,
în
ceea ce privește controlul (atribuit Ministrului de
Finanțe), este mai apropiată de modelul britanic.
În 1948, Japonia a adoptat legea asupra titlurilor (care
reglementează funcționarea pieței bursiere), prin care
s-a urmărit desființarea conglomerator industriale și
financiare care controlau economia. În timp ce în SUA
aplicarea
legii asupra titlurilor a fost încredințată unei agenții
independente de guvern, în Japonia s-a preferat tutela
Ministerului
Finanțelor care acționează prin intermediul Biroului de
Valori Mobiliare (Securities Bureau). Puterea
considerabilă
atribuită Ministerului Finanțelor a permis un control
riguros asupra piețelor financiare, respectiv asupra
avizării și
supravegherii caselor de titluri (singurele autorizate să
negocieze pe piețe) și asupra autorizării admiterii
titlurilor de
valoare care sunt tranzacționate. Totodată, puterile
atribuite Ministerului Finanțelor au devenit obiect de
critică
(considerându-se că Ministerul este prea birocratic,
puțin cooperativ și cu o eficacitate variabilă).
În a doua jumătate a anilor `80, în Japonia s-a
înregistrat un boom puternic pe piața de capital și pe
piața
imobiliară. La începutul anilor `90 situația s-a schimbat
(în sensul trecerii de la boom la descreștere abruptă),
ceea ce

a generat efecte devastatoare. Indicele Nikkei a scăzut

de la nivelul maxim de 38,917 în decembrie 1989 la
14,309 în
1992. Prețurile terenurilor în zona comercială
metropolitană au scăzut la o cincime din nivelul de
maxim înregistrat.
Sistemul bancar s-a confruntat cu o pondere mare a
creditelor neperformante, în condițiile în care titlurile
financiare
utilizate drept colateral au devenit aproape lipsite de
valoare. O mare parte a companiilor străine au fost
delistate de
la bursa din Tokyo, observându-se o migrare a acestora
către alte piețe de capital. Astfel, competitivitatea
internațională a pieței financiare și a instituțiilor
japoneze s-a înrăutățit dramatic. Această criză a
sistemului financiar a
fost consecința principală a procesului de stagnare
economică prelungită. Ca reacție, guvernul japonez a
pornit o
reformă fundamentală pentru a realiza un sistem
financiar „liber, corect și global”; acest program (numit
„Japanese Big
Bang”) a generat efecte pozitive din 1998 și avea
acțiuni menite să atingă următoarele obiective:
- să genereze creșterea oportunităților pentru investiții;
- să îmbunătățească calitatea serviciilor financiare;
- să stimuleze concurența;
- să genereze un cadru de tranzacționare mai corect și
mai transparent.
Reforma a vizat liberalizarea și diversificarea
produselor financiare, a activității și a structurii
organizatorice,
îmbunătățirea infrastructurii pieței financiare și a
sistemului de tranzacționare, respectiv, reducerea
riscurilor.
Adoptată în octombrie 1988, legea privind reforma
sistemului financiar a îmbunătățit metodele de
gestionare
a activelor, a deschis calea serviciilor bazate pe o
intermediere viguroasă, a creat un sistem de piață cu
caracteristici
speciale și a stabilit un cadru de tranzacționare în care
utilizatorii să aibă încredere. Printre numeroasele sale
revizuiri,
dereglementarea comisioanelor de intermediere (a
acțiunilor) și înregistrarea valorilor mobiliare emise au
stimulat
companiile să emită mai multe titluri. Eliminarea
obligației de a comercializa acțiuni doar pe burse a
promovat
concurența între piețe. Aproape în același timp în care
a fost propusă inițiativa financiară (numită „Big Bang”),
instituțiile
financiare majore au cunoscut crize de afaceri și
financiare care au dus la faliment. Forțate să acționeze
în criză, marile
instituții financiare s-au reorganizat dincolo de liniile
corporative tradiționale, concentrându-se în patru
grupuri
financiare majore. De asemenea, noile grupuri au
început să reorganizeze companiile lor de valori
mobiliare afiliate.
Pe fondul acestor schimbări majore (trecerea la un
sistem de înregistrare și dereglementarea
comisioanelor)
a avut loc o revoluție a tehnologiei informației (IT).
Acest lucru a dus la o avansare pe piața valorilor
mobiliare prin
societăți de brokeraj online și alte noi modele de
afaceri, producând o schimbare în actorii cheie ai
pieței.
De-a lungul anilor, piața bursieră japoneză s-a dezvoltat
îndeosebi pe baza investițiilor locale. Piața la vedere
se aseamănă foarte mult cu sistemul american.
Operațiunile sunt efectuate de membrii (case de titluri
agreate de
Ministerul Finanțelor), care au 3 funcțiuni principale: să
ofere informații referitoare la cursuri, să dezvolte
piețele de
derivate și să-i protejeze pe investitori.
Piața bursieră japoneză este organizată de profesioniști
care se auto-organizează, sub controlul Ministerului
Finanțelor. Tranzacțiile sunt efectuate exclusiv de case
de titluri care operează sub dublul control al
Ministerului
Finanțelor și al SESC (Securities and Exchange
Surveillance Commission). Inspirându-se din modelul
american,
legislația separă activitățile de credit de cele de titluri
de valori (ceea ce a împiedicat băncile să devină
membre ale
unei burse de valori). Cu toate acestea, ele pot, din
1993, să aibă participații la casele de titluri.
Piața japoneză se concentrează în două centre
importante: Tokio Stock Exchange (TSE), care deține
80% din
tranzacții și Osaka Stock Exchange (cu 10% din
tranzacții); celelalte 6 centre bursiere (Nagoya,
Hiroshima, Niigata,
Kyoto, Fukuoka și Sapporo) dețin împreună restul de
10%. Deși în anul 1989 a reprezentat prima piață
mondială, în
1995 TSE cu greu a reușit să se situeze la jumătatea
celei din New York. Această evoluție a fragilizat poziția
TSE ca
primă piață a Asiei. În aprilie 2019, valoarea totală (în
dolari) a acțiunilor listate la Hong Kong a ajuns la 5,78
trilioane
de dolari față de 5,76 trilioane de dolari în cazul
Japoniei (TSE). Astfel, Bursa din Tokio a fost declasată
de pe locul al
treilea în lume, în privința capitalizării.
Tokio Stock Exchange a fost înființată în 1878 și a
reprezentat un act de occidentalizare. Activitatea
bursieră
japoneză este o combinație dintre practica tradițională
niponă și inovație după modelul occidental, care a dat
naștere unui
model de bursă modernă. Formula actuală de
tranzacționare a acțiunilor datează din aprilie 1949 (iar
cea de tranzacționare a
obligațiunilor datează din aprilie 1956). Particularitatea
pieței bursiere japoneze provine de la separarea strictă,
prin lege, între
bănci și brokeri, ceea ce conduce la instabilitate în
domeniul tranzacțiilor bursiere.
Funcționarea TSE se aseamănă cu cea a NYSE. TSE este
o organizație dominată de un sistem de membership a
cărei particularitate constă în aceea că membrii săi sunt
agreați de o altă entitate, Ministerul Finanțelor.
Sistemul este condus
de un Consiliu de Administrație compus de membri și
non-membri ai bursei. Funcția consiliului se limitează,
practic, la
organizarea pieței, control, inclusiv cel de informare
(aprobarea prospectelor, înregistrări etc.), fiind
exercitat de Ministerul
Finanțelor și de SESC.
Numai casele de titluri agreate de Ministerul Finanțelor
pot deveni membri TSE. Există trei categorii de membri:
membri plini (regular members - societăți financiare
angajate în vânzarea-cumpărarea de titluri în nume
propriu sau în numele
clienților, inclusiv în operațiuni de plasamente de
titluri), membri saitori (societăți financiare care
acționează doar în incinta

bursei și doar pentru membrii plini) și membri speciali

(societăți financiare specializate în tranzacții pe alte
burse, cu rol de
interconectare a diferitelor burse japoneze).
Încheierea tranzacției. TSE este tipică pentru o piață de
acțiuni cu funcționare continuă. Mecanismul
tranzacțiilor la
TSE prezintă următoarele caracteristici principale:
a) realizarea operațiunii în bursă se poate face numai
prin societăți financiare, care au calitatea de membru
plin al
bursei (regular member);
b) cele mai active 150 de acțiuni sunt negociate în sala
bursei; celelalte acțiuni se tranzacționează prin
Sistemul
Computerizat de Prezentare și Executare a Ordinelor;
c) tranzacțiile se realizează în mod continuu, în timpul
celor două ședințe zilnice de bursă (9,00–11,00 ședința
de
dimineață, 13,00– 15,00 ședința de după-amiază), cu
următoarele condiții:
- respectarea strictă de către agenții de bursă a
regulilor (de prioritate și de precedență);
- unitatea de tranzacții („contractul”) este de 100 de
acțiuni;
- variația minimă de preț este 1 yen.
Și la TSE, ca și la bursele americane, tranzacțiile sunt
efectuate numai cu titluri cotate la bursă (acțiuni și
obligațiuni).
Fazele tranzacției sunt: transmiterea ordinelor în bursă;
încheierea contractului în bursă; raportarea și controlul
contractului,
urmate de executarea obligațiilor contractuale.
De la 1 ianuarie 2013, TSE este membră a Japan
Exchange Group (JPX) – acest grup a fost înființat prin
asocierea dintre
Tokyo Stock Exchange Group și Osaka Securities
Exchange. La 1 octombrie 2019, JPX și-a extins
activitatea în
tranzacționarea instrumentelor derivate de mărfuri
achiziționând Tokyo Commodity Exchange (specializată
în tranzacții cu
cauciuc, metale prețioase, combustibili, produse
agricole și alte mărfuri de interes general). JPX
operează piețele de schimb
de instrumente financiare pentru a oferi utilizatorilor
pieței de încredere pentru tranzacționarea de valori
mobiliare și
instrumente derivate. Pe lângă furnizarea de
infrastructură și date de piață, JPX oferă și servicii de
compensare și decontare
printr-o contrapartidă centrală și conduce
supraveghere comercială pentru a menține integritatea
piețelor.