Tema 2.

Piața și mecanismul pieței

1. Piața – trăsăturile și funcțiile ei.

2. Esența cererii. Modalitatea de determinare, funcția, formele,
excepțiile.
3. Esența ofertei. Modalitatea de determinare, funcția, formele,
excepțiile.
4. Echilibrul pieței. Modificarea. Factorii determinanți.

1.Piața – trăsăturile și funcțiile ei.

Piaţa este una din componentele strict necesare ale gospodăriei de mărfuri şi reprezintă
baza producţiei de mărfuri.
Odată cu apariţia forţei de muncă a omului în calitate de marfă, piaţa capătă un caracter
general şi relaţiile de piaţă apar în toate patru faze ale reproducţiei sociale. Noţiunea de piaţă
include în sine următoarea lămurire: piaţa este un element de reproducţie a produsului social şi o
formă de realizare şi de mişcare a părţilor componente ale lui. În timpul actual piaţa este
cercetată în calitate de un tip anumit de relaţii gospodăreşti care au loc între subiecţii de
gospodărire. Aceasta este condiţia de bază a funcţionării eficiente şi stabile a oricărui sistem
economic. În dependenţă de importanţa şi realizarea în practică a legăturilor directe şi indirecte
în funcţionarea economiei piaţa poate fi determinată ca o formă de armonizare socială a
economiei, din care rezultă determinarea tipului de sistem economic existent în societatea dată.
Deci, piaţa include în sine: a) relaţiile de vînzare-cumpărare;
b) relaţiile social- conomice;
c) relaţiile organizatorico-economice.
Ajungem la concluzia că în sistemul economic piaţa se manifestă ca un subsistem
independent. Piaţa reprezintă o categorie economică, care este strîns legată de schimb, circulaţie,
comerţ şi serviciile comerciale. Putem spune că piaţa exprimă relaţiile economice ce apar între
oameni în procesul mişcării mărfurilor.
Esenţa relaţiilor de piaţă poate fi manifestată prin trăsăturile de bază ale ei:
1) recuperarea cheltuielilor materiale ale producătorilor şi vînzătorilor şi obţinerea profitului;
2) satisfacerea cerinţelor consumatorilor prin crearea unui anumit volum al ofertei mărfare.
Funcţiile pe care piaţa le îndeplineşte în economie sînt următoarele:
⮚ Menţinerea echilibrului dintre cerere şi ofertă după volum şi după structură
(corespunderea dintre producţie şi consum). Această funcţie de determinare şi
reglementare a proporţiilor piaţa o realizează prin mecanismul oscilării preţurilor
în baza legii cererii şi ofertei.
⮚ Piaţa determină mărimea echivalentă a mărfii necesare pentru realizarea
schimbului mărfii. Prin urmare, piaţa compară cheltuielile individuale ale muncii
necesare pentru producerea mărfurilor cu cheltuieli sociale.
⮚ Piaţa realizează o stimulare economică a procesului eficienţei de producţie,
impunînd producătorii de a produce cantitatea necesară de mărfuri, cu cheltuieli
minimale şi obţinerea profitului necesar. Piaţa stimulează dezvoltarea progresului
tehnico-ştiinţific.
⮚ Prin intermediul pieţei se asigură o dezvoltare proporţională a diferitor regiuni,
gospodării, teritorii economice naţionale în condiţiile aprofundării diviziunii
sociale a muncii şi realizarea procesului integraţional în economie.
⮚ În baza comparării venitului consumatorilor cu cererea pe care ei o prezintă pe
piaţă are loc asigurarea eficienţei consumului.
 Istoria dezvoltării economiei pe piaţă cunoaşte următoarele tipuri ale pieţei:
1) piaţa nedezvoltată;
2) piaţa liberă;
3) piaţa reglementată;
4) piaţa deformată.
Piaţa nedezvoltată se caracterizează prin caracterul stihiinic al relaţiilor de piaţă care se
realizează mai mult sub formă de schimb prin troc.
Piaţa liberă se caracterizează prin trăsăturile:
1) număr nelimitat de subiecţi ai relaţiilor de piaţă şi dezvoltarea concurenţei libere între
ei; 2) accesul absolut liber a tuturor membrilor societăţii la orice tip de activitate
economică;
3) toţi membrii societăţii au acces la informaţiile economice ale pieţei.
Piaţa reglementată este rezultatul dezvoltării civilizaţiei umane cînd statul, prin activitatea sa,
încearcă să limiteze acţiunile consecinţelor negative ale pieţei libere. Problema de bază în acest
tip de piaţă este de a găsi combinarea optimă între reglementarea de către stat şi autoregularea de
piaţă.
Piaţa deformată poate apărea în cazul în care amestecul statului e prea mare. Din definiţia pieţei
putem face concluzia că piaţa e un sistem integral, caracteristica căruia poate fi prezentată prin
structura pieţei şi infrastructurii ei.
Pentru a determina structura pieţei se utilizează diferite criterii:
I. După obiectul relaţiilor de piaţă există următoarea structură a pieţei:
1) piaţa mărfurilor şi serviciilor;
2) piaţa forţei de muncă;
3) piaţa fondului locativ;
4) piaţa investiţiilor;
5) piaţa monetară şi valutară;
6) piaţa hîrtiilor de valoare;
7) piaţa inovaţiilor;
8) piaţa serviciilor informaţionale.
II. După subiect:
1) piaţa consumatorilor (oferta este mai mică decît cererea);
2) piaţa producătorilor (cererea este mai mică decît oferta);
3) piaţa intermediarilor în comerţ.
III. După aşezarea geografică:
1) piaţa locală;
2) piaţa regională;
3) piaţa naţională;
4) piaţa mondială.
Fiecare tip al pieţei, necătînd la criteriul de determinare a lui, cere prezenţa unei
infrastructuri de piaţă bine dezvoltate, care constituie fundamentul sau construcţia internă a
sistemului economic. Infrastructura pieţei reprezintă totalitatea instituţiilor, întreprinderilor care
deservesc piaţa şi îndeplinesc anumite funcţii cu scopul asigurării activităţii economice ale
mecanismului pieţei. Elementele de bază ale infrastructurii sînt:
⮚ bursele (mărfare, valutare, de valori);
⮚ licitaţiile, expoziţiile;
⮚ sistemul creditar şi bancar-comercial;
⮚ tehnologiile informaţionale şi mijloacele de comunicare;
⮚ sistemul fiscal şi inspecţia fiscală;
⮚ sistemul de asigurare;
⮚ agenţiile de reclamă, de informaţie mass-media;
⮚ sistemul vamal;
⮚ companii de audit şi consulting.
2.Esența cererii. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.

Cererea desemnează cantitatea dintr-un bun pe care un consumator (cererea individuala)

sau toţi consumatorii dintr-un spaţiu economic (cererea pieţei) sunt dispuşi să o achiziţioneze,
într-o perioadă de timp, în condiţiile preţului unitar şi a altor factori (venitul menajelor, preţurile
altor bunuri, perspectivele preţului şi venitului, intensitatea nevoilor, preferinţe şi gusturi,
numarul şi structura populaţiei ş.a.m.d.).
Volumul sau cantitatea cererii este o cantitate bine determinată de bunuri solicitată de
consumator la un preţ dat cunoscut (constant) într-o perioadă dată de timp cu condiţia că toţi
parametri cererii sunt constanţi.
Preţul cererii este preţul maxim oferit de consumator pentru volumul determinat de
bunuri.
Parametrii cererii sau factorii ce determină modificarea cererii sunt:
1. Preţul cererii - între preţul cererii şi volumul solicitat de bunuri este o dependenţă
inversă.
2. Venitul consumatorului - la modificarea venitului se va majora cererea la bunuri
superioare, cererea la bunuri inferioare se va micşora, iar la bunuri de primă necesitate va
rămâne aproximativ constantă.
3. Gusturile şi preferinţele consumatorului.
4. Preţul bunurilor substituibile - există o dependenţă directă pentru bunurile substituibile şi
cererea la bunul substituit.
5. Preţul bunurilor complimentare - există o dependenţă indirectă pentru bunurile
complimentare şi cererea bunului complimentat.
6. Aşteptările inflaţionste - o prognoză de creştere a preţului în perioada viitoare va
determina creșterea cererii la moment.
7. Numărul consumatorilor - există o dependenţă directă între numărul consumatorului.
Cererea în sens microeconomic este o variabilă dependentă, în funcţie de preţ (exprimată prin
legea cererii) şi alte imprejurări (numite factorii cererii), şi sintetizată în relaţia:
D(x) = f (Px, alte imprejurari: economice şi extraeconomice)
Exemplu: Funcția cererii pentru bunul x este Dx=10-2Px
Cererea tabelar poate fi reprezentată:
Dx Px 5 4 3 2 1
Menajul A 0 2 4 6 8
N.B.
1. Baremul cererii poate fi construit pentru fiecare menaj, iar prin aditionare, pentru întreaga
piață.
2. Funcția cererii – liniară sau neliniară – exprimă o relație negativă între cerere și prețul unitar.
3. Diagrama cererii are în mod normal o pantă negativă.

Studierea relaţiei cerere/preţ se face cu instrumentele:

- baremul cererii(tabelar) – tabel care surprinde intenţiile de cumparare ale bunului x la diferite
niveluri ale preţului unitar;
- funcţia cererii – relaţie matematică prin care este surprinsă dependenţa cantităţii cerute din
bunul x faţă de preţul său unitar.
Funcția cererii liniare are următoarea formă: D(x) = a – b*P(x)
a şi b sunt parametrii( a- terminul liber al funcţiei, punctul de intersecţie a dreptei cererii cu axa
cantităţii sau exprimă cantitatea maximă solicitată de consum la un preţ zero, b - coeficientul de
înclinaţie a funcţiei determinat de variaţiile de cantitate şi preţ –b=Q2-Q1/p2-p1, iar Px = pretul
unitar. De exemplu: D(x) = 10 – 2 Px înseamnă că cererea pentru bunul x depinde de preţul său
(multiplicat cu 2) faţa de care se află în relaţie negativă şi de o gamă largă de alte împrejurări
care fiind date se constituie în constanţa 10. Cifra 10 din acest exemplu concentrează influenţa
tuturor factorilor, alţii decât preţul, care afectează nivelul şi dinamica cererii. Fiecare menaj are
propria funcţie a cererii pentru fiecare categorie de bunuri în care atât a cât şi b se modifică în
timp.
- diagrama cererii(graficul) – se construieşte pe baza instrumentelor anterioare şi exprimă locul
geometric al tuturor alternativelor de achiziţie din bunul x la diferite niveluri ale preţului unitar.
Cererea variază atât cantitativ cât şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în
preţul bunului se numesc schimbare cantitativă a cererii. Grafic acest aspect este reprezentat prin
deplasarea pe curba cererii de la un punct la altul dea lungul dreptei cererii. Deplasarea curbei
cererii într-o poziţie nouă în spațiu arată că cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întâmplă
când variază alţi factori diferiţi de preţ. Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea
creşte, deplasarea curbei spre stânga cererea descreşte.
Legea cererii este principiu conform căruia, dacă celelalte condiţii nu se schimbă,
cantitatea dintr-un bun cerută de cumparatori tinde să crească atunci când preţul scade sau tinde
să scadă atunci când preţul creşte.
În general, legea cererii se confirmă, deoarece:
● este probabil că atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar preţurile celorlalte
bunuri sau servicii nu se modifică, oamenii înlocuiasc în consum bunurile mai scumpe
cu bunuri mai ieftine;
● oamenii se simt puţin mai bogaţi atunci când preţul unui bun sau serviciu scade, iar
preţurile celorlalte bunuri şi servicii nu se modifică. In acest caz, oamenii folosesc
puterea de cumparare suplimentară pentru a cumpara cantităţi mai mari de bunuri şi
servicii – incluzând şi bunul sau serviciul al carui preţ a scazut.
Excepţii:
1. Consumatorul nu deţine deplina informaţie despre bunul solicitat, considerând
că bunurile calitative sunt la preţuri mai mari şi acesta solicită cantităţi mari la
preţuri înalte.
2. Atunci când consumatorul doreşte să-şi demonstreze apartenenţa sa la o anumită
pătură socială şi solicită cantităţi mai mari de bunuri (de lux) la preţuri mai
înalte
3. Efectul Giffen – în urma creșterii generale a prețurilor consumatorul refuză
procurarea bunurilor de lux în favoarea produselor de o categorie inferioară sau
de primă necesitate, la care preţul la fel creşte.
4. Paradoxul lui Veblen (efectul snobismului)- cererea creşte din dorinţa „de a fi
nu ca toţi”.

3. Esența ofertei. Modalitatea de determinare, funcția, formele, excepțiile.

Pe piaţa bunurilor marfare întreprinzatorul se manifestă în calitate de agent al ofertei. El

este personalizat prin firme (inclusiv instituţii financiar-bancare şi gospodării familiale) care
combină şi consumă factori de producţie pentru a produce bunuri marfare având ca utilizatori
finali consumatorii (menajele), restul lumii (pentru bunurile exportate), iar uneori guvernul care
achiziţionează satisfactori în scop social sau de caritate.
Oferta în sens microeconomic, reprezintă cantitatea dintr-un bun pe care un
întreprinzător sau toţi întreprinzătorii sunt dispuşi să o producă şi să o vândă într-un interval de
timp, în funcţie de preţul unitar şi alte împrejurări economice şi extraeconomice. Ea este un flux
economic care înregistrează evoluţii în timp, fiind apreciată într-un anumit interval (oferta
zilnică, săptămânală, lunară etc.).
În funcţie de subiecţi distingem oferta individuala şi a pieţei. Cantitatea totală dintr-un bun pe
care un agent economic (firma, gospodărie familială) este dispus să o producă şi s-o livreze
pieţei într-o anumită perioadă reprezintă oferta individuală a firmei. Se poate vorbi de oferta
zilnică de pâine din sortimentul „X” pe care firma „A”, respectiv „B”, ş .a.m.d. sunt dispuse să o
producă şi să o livreze săptămânal pe piaţa oraşului M.
Cantitatea dintr-un bun pe care toţi întreprinzătorii dintr-o ramură (industrie) sunt dispuşi să o
producă şi să o vândă de-a lungul unei perioade de timp formează oferta pieţei (industriei). Ea
nu se confundă cu oferta agregată sau macroeconomica.
Volumul ofertei este cantitatea determinată de bunuri, oferită de producător la un preţ dat
constituit într-o perioadă determinată de timp.
Preţul ofertei este preţul minim solicitat de producător pentru un volum oferit de bunuri.
La baza preţului ofertei stau costurile medii de producţie.
Factorii ce determină modificarea ofertei sunt:
1. preţul ofertei- dependenţă directă;
2. aşteptările inflaţioniste- dependenţă inversă;
3. preţul bunurilor substituibile-dependenţă inversă;
4. preţul bunurilor complimentare dependenţă directă
5. costuri totale- dependenţă inversă;
6. numărul producătorilor- dependenţă directă;
7. subvenţii- dependenţă directă;
Studiul ofertei se realizează cu ajutorul unor instrumente şi concepte diverse dintre care se
detaşează: baremul ofertei, funcţia ofertei, diagrama ofertei, legea generală a ofertei.
Baremul ofertei se prezintă sub forma unui tabel ce exprimă intenţiile de producţie şi de vânzare
ale unui producător sau ale tuturor producătorilor din industrie, la diferite niveluri alternative ale
preţului unitar.
Funcţia ofertei este relaţia matematică care surprinde dependenţele dintre cantităţile ce se
intenţionează a fi produse şi oferite şi preţul unitar, relaţii relevate prin intermediul unor
parametri şi coeficienţi.
S(x)= f(Px alte imprejurari: economice şi extraeconomice)
De obicei funcţie liniară S= a +bPx unde a- termen liber al funcţiei, punctul de intersecţie a
dreptei cererii cu axa cantităţii; +b – dependenţa directă preţ cantitate.
Diagrama ofertei rezultă din transpunerea baremului în sistemul axelor carteziene, în care pe
ordonată este surprins preţul unitar, iar pe abscisă, cantităţile.( figura.2)
Legea ofertei în raport cu preţul este sensibilitatea ofertei la modificarea preţului, o
relaţie de cauzalitate dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea oferită formulată astfel: cănd
preţul unitar al unui bun creşte , are loc extinderea ofertei, iar atunci când preţul unitar scade, are
loc contracţia ofertei.
Ca orice regularitate (din economie sau natură) şi legea generală a ofertei are unele excepţii
cunoscute sub numele de paradoxurile legii ofertei. Prin paradoxuri sunt desemnate acele situaţii
în care modificarea preţului unitar nu generează modificarea în acelaşi sens a cantităţii oferite.
Un asemenea paradox se manifestă în unele situaţii pe piaţa muncii.
1. Paradoxul King exprimă comportamentul atipic al producătorilor agricoli mici şi
mijlocii care apelează pe scară largă la credite pentru organizarea şi susţinerea producţiei.
Atipicitatea constă în aceea că, dacă preţurile produselor agricole scad, oferta se extinde:
ei vor vinde o cantitate mai mare din producţie pentru că doar astfel, ca debitori, pot să-şi
procure mijloacele baneş și pentru achitarea creditelor scadente. În acest caz, diagrama
ofertei se manifesta ca o curba cu panta negativă.
2. Alt paradox al ofertei care se manifestă în economiile caracterizate prin grave
dezechilibre şi în care hiperinflația este o realitate de durată. În asemenea situații, apar
curbele frânte sau anormale ale ofertei, în sensul că, de la un anumit nivel de creştere a
preţurilor, majorarea în continuare a acestora este însoțită, pe termen scurt, de contracţia
cantităţii oferite pentru că întreprinzătorii aşteaptă condiții şi mai favorabile (prețuri şi
mai mari), procedând la stocarea unei parţi din producţie.

4.Echilibrul pieței. Modificarea. Factorii determinanți.

Întreaga istorie universală demonstrează că atât în natură cât şi în societate, inclusiv în

economie acţionează în permanenţă forţe contradictorii, care tind spre stări de echilibru.
În condiţiile economiei de piaţă echilibru economic se manifestă sub forma unei stări specifice a
pieţii, generată de acţiunea agenţilor economici. Agenţii economici producătorii urmăresc
maximizarea profitului, în timp ce agenţii economici consumatori urmăresc satisfacerea nevoilor
proprii cu cheltuieli minimale. Modul de acţiune şi de comportare al agenţilor economici pe piaţă
determină echilibru economic concurenţial. Ultimul apare sub forma raportului dintre cerere şi
ofertă pe pieţele de bunuri economice, monetare de capitaluri şi de muncă.
O piaţă se află în echilibru atunci când producătorul şi consumatorul, ajung la o
înţelegere cu privire la cantitatea oferită şi cea solicitată cât şi cu privire la preţul solicitat şi cel
oferit.
Există două teorii cu privire la echilibru pieţii:
1 Teoria lui Valras - conform aceste teorii echilibrul pieţii este atunci şi numai atunci când
cantitatea cereri este egală cu cantitatea ofertei, orice altă situaţie presupune un
dezechilibru. Demonstraţie:
✔ să presupunem că pe piaţă se stabileşte un oarecare preţ mai mic decât preţul iniţial,
atunci cantitatea cerută va fi mai mare ca cantitatea oferită, deci se crează un dificit de
bunuri sau exces de cerere. Primul reacţionează producătorul care majorând preţul oferă
cantităţi mai mari de bunuri. La rândul său consumatorul la preţuri înalte solicită cantităţi
mai mici. Piaţa se va echilibra când producătorul şi consumatorul vor ajunge la o
înţelegere cu privire la preţ.
 ✔ Să presupunem că pe piaţă se stabileşte un preţ mai mare ca preţul iniţial, atunci
cantitatea oferită va fi mai mare decât cea cerută. În situaţia respectivă se crează un
dezechilibru o supraproducţie sau exces de ofertă. Primul reacţionează producătorul care
micşorează preţul, micşorează şi cantitatea oferită de bunuri. Consumatorul la rândul său
la preţuri mici va procura cantităţi mai mari. Piaţa se va echilibra atunci când
consumatorul şi producătorul vor ajunge la înţelegere de preţ.
1. Teoria lui Marchall- un echilibru e numai atunci când preţul cererii este egal cu preţul
ofertei. Dacă pe piaţă este o cantitate mai mică decât în perioadă iniţială este deficit, dacă
este invers surplus.
Zonele echilibrului: Un echilibru a pieţii are 4 zone:

Prima zonă preţurile din această zonă sunt mai înalte decât preţul ofertei , zonă favorabilă pentru
producător, şi nefavorabilă. Prima zonă nu este tranzacţională.
A doua zonă preţurile din această zonă sunt mai mmici ca preţul ofertei şi mai amri ca preţul
cererii, deci, nefavorabilă pentru producător şi favorabilă pentru consumator. Zona nu este
tranzacţională.
A treia zonă preţurile sunt mai mici decât preţul ofertei şi mai mari decât preţul cererii,
nefavorabilă pentru producător şi pentru consumator. Zonă netranzacţională.
A patra zonă preţurile mai mici ca preţul cererii şi mai mari ca preţul ofertei. În această zonă va
avea loc tranzacţia.Zona patru se împarte în două subzone în raportul cu preţul de echilibru a şi
b. Subzona a este zona de influienţă a producătorului deaorece el stabileşte preţurile la un nivel
mai înalt decât preţul de echilibru. Aici în acelaşi timp consumatorul face economii, deoarece
preţul cererii pentru toate cantităţile solicitate până la cantitatea de echilibru depăşeşte preţul de
echilibru. Subzona b este o zonă de influienţă a consumatorului, deoarece preţul pieţii este
stabilit mai jos decât preţul de echilibru, subzona este şi zona de profit a producătorului deoarece
pretul ofertei este mai mic decât preţul echilibrului pieţii.