CAPITOLUL III

PIAŢA PRODUSELOR APICOLE ÎN ROMÂNIA

III.1. Piaţa agricolă – specificitate, structură, caracteristici ...................... 84

III.2. Oferta de produse apicole .................................................................... 88
III.3. Cererea şi consumul de produse apicole ........................................... 92
III.4. Preţurile produselor apicole................................................................. 96
III.5. Comerţul exterior cu produse apicole................................................. 99
Anexe ............................................................................................................ 103

83
 III.1. Piaţa agricolă – specificitate, structură, caracteristici

Piaţa a apărut în urmă cu multe secole, făcând legătura între producţie şi consum, în
condiţiile în care cele două sfere economice s-au diferenţiat şi separat, atât în timp, cât şi în
spaţiu. În timp, schimburile între actorii pieţei (fie ei producători, consumatori, intermediari
etc.) s-au dezvoltat necontenit; în sfera schimbului au fost atrase noi produse, noi activităţi
şi noi teritorii; modalităţile specifice schimbului s-au perfecţionat. Piaţa „modernă”, cea pe
care o cunoaştem în prezent, s-a cristalizat în perioada ultimelor două-trei secole.
În general, noţiunea de piaţă desemnează un sistem de activităţi specifice, care se
desfăşoară după ce anumite bunuri au ieşit din sfera producţiei şi înainte ca acestea să
ajungă în sfera consumului. De asemenea, piaţa poate fi considerată drept locul de întâlnire
între cererea cumpărătorilor şi oferta producătorilor. În realitate, pe piaţă se verifică, după
caz, concordanţa sau neconcordanţa dintre volumul, structura şi calitatea producţiei
(ofertei) cu nivelul, structura şi calitatea consumului (cererii solvabile). Agenţii economici,
utilizând informaţiile pe care piaţa le generează, îşi pot concentra eforturile în direcţia
realizării concordanţei dintre cererea şi oferta de bunuri, principalul instrument utilizat în
acest scop fiind mişcarea preţurilor pe piaţa liberă.
Noţiunea de piaţă, având în vedere complexitatea sa deosebită, se utilizează nu
doar în sfera economică, ci şi în limbajul comun, cotidian. Evident, demersul nostru are în
vedere abordarea sa prin prisma semnificaţiei de natură economică. Astfel, în literatura de
specialitate1, pot fi întâlnite numeroase abordări şi interpretări ale noţiunii de piaţă, dintre
care mai importante sunt următoarele:
• piaţa desemnează spaţiul fizic, concret în care bunurile marfare sunt supuse
actelor de vânzare-cumpărare, prin intermediul contactului direct al participanţilor la
tranzacţii;
• piaţa este un spaţiu economic în care se desfăşoară un sistem complex de
activităţi economice specifice;
• piaţa reflectă, în sens larg sau restrâns, mijloacele de comunicare prin intermediul
cărora agenţii economici participanţi la tranzacţii se informează asupra condiţiilor
schimbului;

1
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coord.), Tratat de economia agriculturii, Editura Expert,
Bucureşti, 2003; Balaure, V., Marketing, Editura Uranus, Bucureşti, 2000; Braudel, F., Jocurile schimbului,
Editura Meridiane, Bucureşti, 1985; Dicţionar de economie, Coordonator Dobrotă, N., Editura Economică,
Bucureşti, 1999; Dicţionar de economie. ASE Ediţia a II-a, Editura Economică, Bucureşti, 2001; Dobrotă, N. şi
colab., Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995; Economie. Manual ASE Ediţia a V-a, Editura
Economică, Bucureşti, 2000; Economie. Manual ASE. Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop, N.Al. (coord.), Dicţionar de marketing, Editura Economică, Bucureşti, 2003;
Frois, Gilbert, Abraham, Economie politică, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994; Lipsey, Richard, G., Chrystal,
K. Alec, Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002; Samuelson, P., Nordhaus, W.D.,
Economia politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000; Toffler, A., Al treilea val, Editura Politică, Bucureşti, 1983
84
 • pe piaţă se confruntă şi se întâlnesc dorinţele şi interesele vânzătorilor şi
cumpărătorilor, altfel spus cererea şi oferta de bunuri, factori de producţie, titluri de valoare
etc.;
• piaţa reflectă mecanismele concurenţiale care guvernează relaţiile între agenţii
economici, în legătură cu stabilirea preţurilor şi a cantităţii pentru anumite bunuri;
• în opinia lui Alvin Toffler, „piaţa propriu-zisă nu este altceva decât o reţea de
schimb, un tablou de comandă, ca să zicem aşa, prin intermediul căruia bunurile şi
serviciile, asemenea mesajelor, sunt dirijate către destinaţiile adecvate”;
• piaţa se defineşte prin ansamblul deciziilor adoptate de diverşii actori ce evoluează
pe această „scenă” extrem de complexă şi de efervescentă.
Piaţa are un rol determinant în economie, rol definit prin intermediul funcţiilor generale
ale acesteia, dintre care remarcăm:
• oferirea, în timp real, a unor informaţii oportune şi rapide agenţilor economici
participanţi la tranzacţii;
• orientarea şi coordonarea, prin intermediul preţurilor, a comporta-mentului şi
deciziilor purtătorilor cererii şi ofertei;
• reglarea vieţii economice, prin adaptarea reciprocă a cererii şi ofertei;
• diferenţierea agenţilor economici; piaţa îi „premiază” pe cei care îşi dovedesc
eficienţa şi îi „sancţionează” pe cei ce nu pot face faţă concurenţei.
Piaţa contemporană reală este deosebit de complexă şi de eterogenă, ea
structurându-se după mai multe criterii şi manifestându-se sub forma unei multitudini de
categorii2.
• După natura economică a bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor comerciale, piaţa
se împarte în două mari segmente: piaţa bunurilor de consum personal finalx şi piaţa
factorilor de producţiexx, pieţe extrem de eterogene, având fiecare sfere distincte de
cuprindere şi mecanisme specifice de funcţionare.
• După forma bunurilor tranzacţionate, bunurile materiale se pot prezenta ca bunuri
omogene (sau uniforme), respectiv bunuri eterogene (sau diferenţiate).

2
Economie. Manual ASE, Editura Economică, Bucureşti, 2003
x
Piaţa bunurilor de consum personal final constă din ansamblul vânzărilor-cumpărărilor, al ofertei şi cererii de
bunuri materiale şi servicii, având ca destinaţie satisfacerea nevoilor personale şi colective, precum şi toate
acele operaţiuni care se includ în comerţul cu ridicata şi cu amănuntul. Complexitatea şi eterogenitatea
acestui segment de piaţă sunt condiţionate, în primul rând, de diversitatea şi dinamica bunurilor de consum de
uz curent şi de folosinţă îndelungată, bunuri alimentare şi îmbrăcăminte etc.
xx
Piaţa factorilor de producţie reprezintă ansamblul actelor de vânzare-cumpărare pe care le presupune
atragerea, cumpărarea, consumarea, înlocuirea şi potenţarea factorilor de producţie (muncă, resurse naturale,
capital, resurse informaţionale etc.). În acest sens distingem, în cadrul pieţei factorilor de producţie
(prodfactori): piaţa muncii, piaţa resurselor naturale, piaţa bunurilor capital, piaţa educaţiei, piaţa informaţiei,
piaţa serviciilor manageriale etc.
85
 • După numărul şi importanţa relativă a participanţilor la tranzacţii, vânzători şi
cumpărători, pieţele pot fi: pieţe cu concurenţă pură şi perfectă, pieţe cu concurenţă
imperfectă şi pieţe monopoliste.
• După existenţa sau inexistenţa obiectului şi momentul tranzacţiei, piaţa se prezintă
în două ipostaze: realăxxx şi fictivăxxxx.
• După timpul în care se transferă obiectul tranzacţiei la cumpărător, pieţele pot fi la
vedere şi la termen.
• După specificitatea fluxurilor resurselor financiare avem: piaţa monetară; piaţa
capitalului financiar; piaţa valutară.
• După locul de desfăşurare a relaţiilor de schimb, distingem: pieţe locale, regionale,
naţionale, internaţională, mondială.
Diferitele pieţe sunt legate între ele prin relaţii verticale sau orizontale, de
complementaritate, de substituire a diferitelor oferte şi cereri de bunuri economice etc.
Piaţa agricolă este o piaţă distinctă, al cărei obiect îl reprezintă schimburile de
produse agricole. Atât pieţei produselor agricole, cât şi pieţei produselor alimentare le sunt
specifice circuite specifice3, şi anume:
• circuitul tipic, ce se manifestă în cazurile când produsul agricol este distribuit prin
intermediul: pieţei de gros şi, în continuare, al industriei alimentare sau direct industriei
alimentare, ambele cazuri mediate prin piaţa de gros; pieţei de detaliu şi de aici
consumatorilor;
• vânzarea directă a produsului alimentar prelucrat la consumator;
• aducerea produsului agricol direct la consumatori, prin intermediul pieţelor, dar fără
procesare alimentară;
• vânzarea produsului agricol direct la consumator.
După Malassis şi Ghersi4, pieţele care concură la transferul produselor agricole şi
alimentare din stadiul de producţie în stadiul de consum, pot fi grupate în patru mari
categorii, în funcţie de localizarea lor în sistemul agroalimentar:
• pieţele produselor agricole de bază, la nivelul agriculturii;
• pieţele produselor agroalimentare, la nivelul industriei alimentare;

xxx
Piaţa reală exprimă cererea şi oferta de bunuri de consum personal final şi de factori de producţie,
prezente în momentul efectuării tranzacţiei în materialitatea lor şi care pot satisface direct o anumită trebuinţă
socială, imediat după încheierea acesteia.
xxxx
Piaţa fictivă, denumită şi piaţa bursieră, presupune confruntarea dintre cererea şi oferta titlurilor de
proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fără ca ele să fie prezente în momentul tranzacţiei de vânzare-
cumpărare, acestea urmând să satisfacă indirect nevoi viitoare. În cadrul şi prin intermediul pieţei bursiere se
încheie tranzacţii cu titluri de valoare, se negociază mărfuri omogene şi se efectuează operaţiuni valutare – pe
piaţa valutară.
3
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coord.), Tratat de economia agriculturii, Editura Expert,
Bucureşti, 2003
4
Malassis, L, Ghersi, G., Initiation a l′economie agroalimentaire, Hatier – Aupelf, Paris, 1992
86
 • pieţele de consum, la nivelul gospodăriilor;
• pieţele internaţionale, pentru fluxurile de export şi import la nivel mondial.
Piaţa agricolă poate fi definită la nivelul produsului/serviciului, la nivelul ansamblului
produselor şi serviciilor sau ca un mecanism reglator al economiei, în ansamblul său. Piaţa
agricolă reprezintă, de asemenea, un mecanism prin intermediul căruia se reglează
schimbul de mărfuri prin variaţiile permanente ale cererii şi ofertei, preţurilor sau
dimensiunilor tranzacţiilor.
După anul 1989, agricultura s-a înscris într-o tendinţă constant descendentă, criza
din agricultură generând o serie de dezechilibre şi distorsiuni pe piaţa agricolă, determinate,
în principal, de:
• structurile de organizare şi de producţie care nu pot asigura o ofertă competitivă;

• disfuncţionalităţi în orientarea structurilor de producţie în raport cu cererea;

• insuficienta dezvoltare a activităţilor de prelucrare şi valorificare a pro-duselor
agroalimentare;
• foarfecele preţurilor;
• comportamentul de monopol existent în amontele şi avalul agriculturii;
• protecţia redusă a producţiei naţionale;
• dezvoltarea insuficientă a serviciilor, cu influenţe directe asupra funcţionării
filierelor agroalimentare;
• susţinerea financiară necorespunzătoare a producătorilor agricoli;
• absenţa sistemului de credit rural etc.
Principalele disfuncţionalităţi şi distorsiuni ale pieţelor agricole au fost inventariate,
de către specialişti5, la nivelul următoarelor paliere:
• întârzierea înlocuirii mecanismelor de comandă, în România comparativ cu
celelalte ţări foste socialiste;
• scăderea consumurilor alimentare, urmare a scăderii puterii de cumpărare a
populaţiei, în perioada de tranziţie înregistrându-se o elasticitate constantă doar în ceea ce
priveşte mărfurile alimentare de strictă necesitate;
• oferta de mărfuri a înregistrat o tendinţă de creştere, tendinţă datorată, într-o
măsură însemnată, creşterii importurilor, fapt care a generat consecinţe negative asupra
balanţei comerciale;
• producţia internă a urmat un relativ declin, fenomen care s-a manifestat însă la
cote mai reduse comparativ cu ansamblul economiei naţionale;

5
Gavrilescu, D., Giurcă, Daniela (coordonatori), Economie agroalimentară, Editura Expert, Bucureşti, 2000
87
 • jocul costurilor şi preţurilor în condiţiile liberalizării a scos din ce în ce mai mult la
suprafaţă ineficienţa unor agenţi economici;
• caracterul imperfect al pieţei a fost amplificat de diferenţa de scală a agenţilor
economici dispuşi pe filiere, gradul lor foarte diferit de capitalizare, managementul deficitar
etc.
În concluzie, în contextul apropiatei aderări a ţării noastre la structurile economice şi
sociale ale Uniunii Europene, considerăm că politicile referitoare la gestiunea pieţelor
agricole vor trebui să se adapteze la reformele care s-au produs şi sunt în desfăşurare la
nivelul UE, şi anume: facilitarea accesului la pieţe prin măsuri interne şi reducerea taxelor
vamale; reducerea susţinerii naţionale în vederea eliminării surplusurilor greu vandabile şi
creşterea competitivităţii pe pieţe; reducerea exporturilor subvenţionate şi a altor forme
mascate care distorsionează comerţul (cum ar fi creditele de export sau ajutoarele
alimentare); reducerea şi eliminarea subvenţiilor la export.

III.2. Oferta de produse apicole

Oferta, în calitate de componentă a pieţei, reprezintă cantitatea dintr-un bun

economic pe care vânzătorii sunt dispuşi să o cedeze (pe piaţă), pe baza unui echivalent,
într-o perioadă determinată de timp6.
Oferta de produse agricole a scăzut, comparativ cu perioada anterioară anului 1989,
datorită, în principal, reducerii suprafeţelor cultivate, respectiv a efectivelor de animale. În
prezent se manifestă efectele restructurării agriculturii; există diferenţieri în ceea ce priveşte
nivelul ofertei şi preţul acesteia, în funcţie de zona geografică; asistăm la o creştere a
ofertei de produse importate.
Oferta de produse agricole se caracterizează prin următoarele trăsături:
sezonalitatea; zonalitatea; perisabilitatea; inconstanţa; incertitudinea; reducerea treptată a
consumului natural, în favoarea produselor prelucrate; eterogenitatea ofertanţilor; durata
mare a ciclului de producţie din agricultură. Particularităţile temporale ale ofertei de produse
agricole pot fi sintetizate astfel:

6
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coord.), Tratat de economia agriculturii, Editura Expert,
Bucureşti, 2003; Constantin, M. şi colab., Marketingul producţiei agroalimentare. Ediţia a V-a, Editura
Universitaria, Craiova, 2002; Diaconescu, M., Marketing agroalimentar, Editura Uranus, Bucureşti, 2002;
Economie. Manual ASE. Ediţia a VI-a, Editura Economică, Bucureşti, 2003; Florescu, C., Mâlcomete, P., Pop,
N.Al. (coord.), Dicţionar de marketing, Editura Economică, Bucureşti, 2003; Istudor, N., Modele de organizare
a pieţelor agroalimentare, Editura Economică, Bucureşti, 2000; Manole, V. şi colab., Agromarketing. Ediţia
a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2004; Manole, V., Stoian Mirela, Marketing, Editura ASE, Bucureşti,
2005; Zahiu, Letiţia (coord.), Politici şi pieţe agricole, Editura Ceres, Bucureşti, 2005
88
 • pe termen scurt şi într-un spaţiu geografic dat, oferta este determinată de
potenţialul de producţie existent. Variaţiile ofertei sunt, în acest caz, sezoniere, fiind
determinate de factorii climatici şi biologici, precum şi de nivelul stocurilor;
• pe termen mediu, oferta este influenţată de variaţiile cantitative şi calitative ale
producţiei agricole;
• pe termen lung, oferta produselor agricole este influenţată de modificarea
potenţialului de producţie, de natura şi calitatea producţiei, de inovaţiile tehnice şi
tehnologice etc.
Oferta de produse agricole este dată, în principal, de producţia agricolă. Volumul
ofertei depinde însă şi de o serie de alţi factori7, cum ar fi: factori climatici; factori tehnici
(stadiul de dezvoltare tehnică şi tehnologică a producţiei; capacitatea de producţie); factori
economici legaţi de preţ (preţul produsului, preţul produselor de substituţie, preţul inputurilor
etc.); factori economici legaţi de cost.
În România, în ultimii ani, s-a înregistrat o diminuare a efectivelor de familii de albine.
Astfel, dacă în anul 1990 dispuneam de 1.200.000 familii de albine, în anul 2000 efectivul s-
a redus la 614.000 familii, pentru ca ulterior să se înregistreze o revigorare a acestei
activităţi, astfel că în anul 2004 s-a ajuns la un efectiv de circa 840.000 de familii de albine.
Tabelul nr. 3.1.
Efectivele de albine în România, în perioada 1990-2004
Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Albine 1201 1091 1207 780 759 747 696 656 626 620 614 649 745 781 840
(mii familii)
Sursa: Anuarul Statistic al României
1400
1200
1000
800
600
400
200
0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Figura nr. 3.1. Evoluţia efectivelor de albine

Efectivele de albine au scăzut datorită lichidării sectorului cooperatist,
desfiinţării stupinelor din sectorul de stat, renunţării la activitatea de creştere a
albinelor a apicultorilor care deţineau exploataţii mici, menţinerii preţului redus la
produsele apicole etc.
Albinele care populează teritoriul ţării noastre fac parte din grupa raselor de albine
europene din zona munţilor Carpaţi (Apis melifera carpatica), având mai multe
ecotipuri, corespunzătoare zonelor bioapicole în care trăiesc. Albina românească

7
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coord.), Op. cit., 2003
89
 este deosebit de valoroasă, principalele sale atuuri fiind următoarele: dezvoltă familii
puternice, cu număr mare de indivizi (60.000); are un instinct de acumulare a rezervelor
de hrană foarte dezvoltat; este rezistentă la boli şi iernare; este puţin roitoare; este foarte
productivă. Producţia obţinută de la o familie de albine poate ajunge la: 20 kg de
miere; 0,8 - 1,2 kg de ceară; 300 g lăptişor de matcă; 10 kg de polen; 300 g de
propolis; 4 g de venin. Din păcate, atât la nivelul Ministerului Agriculturii, respectiv
Institutului Naţional de Statistică, dar şi la nivelul organizaţiilor profesionale, nu se
inventariază decât informaţiile referitoare la produsul miere, celelalte produse apicole
nefiind supuse unor înregistrări oficiale.
Din totalul familiilor de albine din ţara noastră, 99% se află în posesia crescătorilor
privaţi (persoane fizice), iar 1 % sunt în posesia ocoalelor silvice, şcolilor, universităţilor
institutelor şi staţiunilor de cercetări apicole.
Tabelul nr. 3.2.
Evoluţia efectivelor de albine din domeniul privat, în perioada 1990-2004

Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Albine 1026 963 1140 727 717 696 662 628 602 602 601 638 735 775 836
(mii familii)
Sursa: Anuarul Statistic al României
După anul 2000, efectivele de familii de albine au înregistrat creşteri an de an,
ajungând la 965 mii la începutul anului 2005. Se apreciază că România dispune de resurse
importante pentru sporirea în continuare a numărului de stupi, unele studii evidenţiind
faptul că există condiţii ca în anul 2025 să se ajungă la un efectiv de 2.100.000 stupi, de la
care să se obţină 42.000 tone de miere marfă.
Producţia de miere a înregistrat, în România, în perioada 1990-2004, niveluri diferite,
media acestei perioade fiind de 11,76 mii tone / an.
Tabelul nr. 3.3.
Evoluţia cantităţii de miere extrasă în România, în perioada 1990-2004
Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Miere 10.6 8.3 10.4 9.9 9.8 10.4 11.2 10.5 10.2 11.1 11.7 12.6 13.4 17.4 19,0
extrasă
(mii tone)
Sursa: Anuarul Statistic al României

20

15

10

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004

Figura nr. 3.2. Evoluţia cantităţii de miere extrasă în România, în perioada 1990-2004

90
 Producţia medie de miere a crescut de la 10,3 kg/stup, în anul 1990 la 22,7
kg/stup în anul 2004, acest randament situând ţara noastră între primele ţări din lume,
media europeană fiind de 17-18 kg/stup, cu maximul de 23,6 kg/stup înregistrat în
Germania.
Sortimentele de miere colectate în ţara noastră sunt: mierea de salcâm (30% din
producţie); mierea de tei (26%) şi mierea de floarea-soarelui, respectiv polifloră
(44%). Colectarea mierii se realizează, în cea mai mare parte, de către Complexul
Apicol Bucureşti.
Apicultura deţine, în agricultura oricărei ţări, valori reduse în raport cu alte
subramuri ale producţiei animaliere, însă locul şi importanţa acesteia sunt deosebit de
mari din perspectivă ecologică, socială şi nu numai, aşa cum am subliniat în
introducerea tezei de doctorat. Practicarea apiculturii are un aport deosebit la creşterea
producţiilor de fructe şi legume, prin procesul de polenizare. În România, valoarea
produselor apicole neindustrializate comercializate reprezintă mai puţin de două procente
din valoarea producţiei animaliere. Importanţa acestor produse este însă mult mai mare,
dacă luăm în considerare creşterea valorii produselor prin industrializare şi a celor care
sunt folosite ca materie primă la fabricarea a numeroase produse alimentare,
medicamente, produse cosmetice etc.
Din punctul de vedere al formei de organizare şi al dimensiunii exploatatiilor
apicole, conform datelor înregistrate la Recensământul Agricol din anul 2002 (sursa cea
mai completă, pentru ultimii ani) (anexa nr. 3.1.), sectorul apicol românesc se prezenta
astfel:
• numărul total al exploataţiilor agricole care deţineau familii de albine era de
41.688, din care 41.534 erau exploataţii agricole individuale, iar 154 unităţi cu
personalitate juridică;
• exploatatiile apicole subdimensionate, alcătuite din 1-25 familii de albine, cu
producţii întâmplătoare, fără importanţă comercială, totalizau circa 411.700 familii de
albine, reprezentând 53% din total efectivul total. Activitatea economică a acestor
exploataţii nu este una eficientă, producţia lor neajungând pe piaţă;
• exploatatiile apicole familiale, aflate în proprietatea apicultorilor
semiprofesionişti, pentru care apicultura este o ocupaţie secundară, din care
realizează un venit suplimentar. Dimensiunea medie a acestora este de 25-50 de
familii de albine, ele însumând, în total, aproximativ 163.000 familii de albine, ceea ce
reprezenta 21% din total efectiv;
• exploatatiile comerciale, la care efectivele sunt cuprinse între 50-300 de familii,
reprezentau 25% din total. Activitatea economică a acestor exploataţii este rentabilă,

91
producţia fiind destinată pieţei interne şi externe;
• circa 1% din total efective se găseau în unităţi cu capital de stat.
Conform aceleiaşi surse (Recensământul Agricol din anul 2002), distribuţia zonală a
familiilor de albine plasa pe primele locuri judeţele Mureş (32.468 familii), Caraş
Severin (32.361 familii), urmate de Vaslui (28.780 familii) şi Iaşi (28.475 familii). La
polul opus se aflau judeţele Ilfov (5.669 familii), Covasna (7,127 familii), Giurgiu (9576
familii) şi Brăila (9.913 familii).

III.3. Cererea şi consumul de produse apicole

Cererea reprezintă, alături de ofertă, o componentă esenţială a pieţei. Teoretic, prin

cerere se înţelege cantitatea dintr-o anumită marfă pe care cumpărătorul intenţionează şi
este dispus să o achiziţioneze, într-o anumită perioadă de timp şi la diferite niveluri de
preţuri8. Din însumarea cererilor tuturor cumpărătorilor de pe piaţa unui bun economic
rezultă cererea totală, agregată de piaţă a mărfii respective, şi care exprimă raporturi în
legătură cu: cantitatea maximă dintr-un anumit bun marfar care, la un anumit preţ, este
dorită şi poate fi cumpărată; preţul maxim care poate fi plătit pentru cumpărarea unei
anumite cantităţi din bunul dorit.
Cantitatea cerută de consumator este determinată de o serie de variabile, şi anume:
preţul bunului solicitat; preţurile celorlalte bunuri; venitul consumatorului; gusturile
consumatorului; forţele exterioare controlului uman etc. Aceste variabile sunt sintetizate în
funcţia cererii, care în final este determinată de gustul consumatorului9.
Aspectele teoretice referitoare la cerere şi ofertă sunt valabile şi în cazul pieţei
produselor agricole, fără a omite, evident, specificitatea acesteia. Astfel, cererea de
produse agricole se caracterizează prin următoarele particularităţi:
• diversificarea, determinată atât de varietatea produselor rezultate în urma
proceselor de producţie din agricultură, cât şi de factorii extrem de numeroşi care
influenţează cererea de produse agricole; cererea se diferenţiază şi în funcţie de
caracteristicile ofertei, de nivelul preţurilor şi al veniturilor, de tradiţiile de consum, modelele
de consum alimentar etc.;
• elasticitatea scăzută, având în vedere faptul că pentru o bună parte din produsele
agricole cererea nu este influenţată decisiv de veniturile populaţiei, fiind vorba de produse
absolut necesare, indispensabile;
8
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coord.), Op. cit., 2003; Dicţionar de economie, Op. cit.,
2001; Economie, Op. cit., Bucureşti, 2003
9
Lipsey R.G., Chrystal K.A., Principiile economiei, Editura Economică, Bucureşti, 2002
92
 • continuitatea: cererea de produse agricole se manifestă ritmic şi continuu pe
întreaga durată a anului.
Analiza cererii de produse agricole presupune o studiere atentă a cererii finale, care
se manifestă la nivelul consumatorilor individuali. Cunoaşterea cererii finale este obiectiv
necesară din cel puţin următoarele motive10:
• permite producătorilor agricoli şi procesatorilor să-şi orienteze producţia sub aspect
cantitativ, calitativ şi structural, şi, în consecinţă, să-şi motiveze comportamentele privind
condiţiile de vânzare pe care le anticipează în viitor;
• orientează distribuitorii în alegerea structurii sortimentale a produselor pe care le
vor cumpăra pentru a revinde consumatorilor, în cantitatea, calitatea, momentele şi locurile
dorite de aceştia; trebuie subliniat că anticipările producătorilor agricoli şi procesatorilor nu
corespund decât în mică măsură celor făcute de distribuitori; de regulă, cele ale
distribuitorilor (îndeosebi ale detailiştilor) sunt mult mai corecte, mai apropiate de adevăr,
deoarece au contactul cu consumatorii în mod direct, cunoscând mai bine nevoile
acestora;
• ajută sistemul de marketing pentru corectarea din mers a erorilor de anticipare
menţionate; uneori, consecinţele acestor erori neajustate pe parcurs pot aduce grave
prejudicii firmelor implicate: este însă mult mai puţin costisitor să corectezi erorile pe
parcurs, decât atunci când este prea târziu pentru a face acest lucru.
Se manifestă, în realitate, două tipuri de cerere pentru produsele agricole: o cerere
reală, corespunzătoare unui consum fiziologic normal şi cererea solvabilă, determinată de
puterea de cumpărare.
În România, consumul de miere are o îndelungată tradiţie. La sfârşitul secolului XIX
şi începutul secolului XX atât producţia, cât şi consumul, erau foarte mari, datorită
numărului mare de stupi şi inexistenţei unor înlocuitori competitivi pentru miere. Treptat, în
timp, preocupările pentru apicultură au început să scadă, urmare a cultivării pe scară largă
a sfeclei de zahăr, fabricării parafinei, reducerii bazei melifere, creşterii populaţiei ş.a.
În anul 1950, consumul mediu de zahăr în România era de 5,2 kg / locuitor; acesta a
crescut, ajungând, în anul 1970, la 11,5 kg / locuitor. În anul 2004, consumul de zahăr şi
produse zaharoase a ajuns la 25,6 kg / locuitorx.

10
Manole, V. şi colab., Agromarketing. Ediţia a II-a, Editura ASE, Bucureşti, 2004
x
Acest aspect nu justifică consumul redus de miere. De exemplu, în ţările U.E. s-au consumat, în 1992, în
medie, 37,8 kg zahăr şi produse zaharoase, iar consumul de miere a fost de 600 g/locuitor/an.

93
 Tabelul nr. 3.4.
Evoluţia consumului de zahăr şi produse din zahăr
(în echivalent zahăr rafinat) (kg / locuitor)
Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Consum 27,3 26,4 24,4 23,7 24,5 23,5 24,8 19,9 20,5 20,9 23,0 24,0 23,5 24,3 25,6
de zahăr şi
produse
din zahăr
Sursa: Anuarul Statistic al României

Consumul de miere de 0,4 kg / locuitor înregistrat la începutul anilor ′90 nu a mai fost
atins în perioada imediat următoare; reducerea a fost evidentă, ajungând până la 0,1 kg /
locuitor în anul 1997. Această reducere importantă s-a datorat, în principal, creşterii
exportului de miere (în anul 1997 nivelul exportului a fost de 8478 tone, reprezentând 80%
din producţia aceluiaşi an). România înregistrează un consum scăzut de miere, comparativ
cu ţările Uniunii Europene, unde se înregistrează un consum mediu de 0,7 kg miere /
locuitor.
Tabelul nr. 3.5.
Evoluţia consumului de miere în România, în perioada 1990 – 2001
Specificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001
Consumul total (mii tone) 9282 6949 9225 9171 9117 9072 4520 2255 4502 4496 4488 6716
Consumul pe locuitor (kg) 0,4 0,3 0,4 0,4 0,4 0,4 0,2 0,1 0,2 0,2 0,2 0,3

Sursa: FAOSTAT

10000

8000

6000

4000

2000

0
1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001

Figura nr. 3.3. Evoluţia consumului total de miere în România (mii tone)

Conform statisticilor recente, consumul mediu de miere pe locuitor a crescut, aşa

cum rezultă din analiza datelor înscrise în tabelul nr. 3.6.
Tabelul nr. 3.6.
Evoluţia consumului de miere (kg / locuitor)
Specificare Consum mediu Consum mediu anual
lunar
Total, d. c.: Urban Rural
2003 2004 2003 2004 2003 2004 2003 2004
Consumul de miere 0,029 0,034 0,3 0,4 0,5 0,5 0,2 0,3
Sursa: INS, Ancheta Coordonate ale nivelului de trai în România. Veniturile, cheltuielile şi
consumul populaţiei în anul 2004
Creşterea consumului intern de miere s-ar putea realiza prin programe de educare a
consumatorilor (acestea reprezentând doar unul dintre instrumentele de promovare
posibile), dat fiind faptul că acest aliment este unul relativ ieftin, şi, de asemenea, un
94
aliment complet, tolerat şi uşor asimilabil de către organismul umanx. Competitivitatea mierii
se poate aprecia printr-o comparaţie a nivelului indicatorului costul unei calorii (tabelul nr.
3.7.), aferent produsului miere, cu nivelurile înregistrate la alte produse, în principal la
produse de origine animalieră.
Din punct de vedere caloric, 1 kg miere este echivalent cu: 1,6 kg carne de vită; 2,3
kg carne de pasăre; 4,7 l lapte de vacă; 50 de ouă; 6 kg mere. De asemenea, mierea,
comparativ cu celelalte produse analizate, este mai competitivă, costul unor sortimente de
carne fiind de 3 până la 5 ori mai mare decât cel al mierii.

Tabelul nr. 3.7.

Costul unei calorii la diverse produse alimentare
Produsul Echivalent pentru 1 kg miere Cost % faţă de
(kg)* (lei/calorie)** cost miere
Miere 1,00 14,28 100
Carne vită 1,61 45,92 307,8
Carne porc 1,50 75,00 525,2
Piept pui 2,28 74,64 522,7
Ouă 50,00 14,30 100,2
Lapte vacă 4,73 18,75 131,3
Mere 6,00 20,95 146,7
Portocale 5,60 44,90 314,4
Sursa: www.apicultura.com; * 1 kg miere: 3150 calorii; ** cost unitar/conţinut calorii

Programele de informare a consumatorilor – derulate prin mediile de informare în

masă – ar trebui să transmită mesaje cu conţinut ştiinţific referitoare la proprietăţile
terapeutice ale mierii. La mijlocul secolului XX, urmare a dezvoltării fără precedent a
industriei şi serviciilor alimentare, a avut loc o schimbare în modelul de consum, care a
constat în trecerea de la un regim alimentar bazat pe cereale, legume şi fructe, la unul
bazat pe grăsimi şi zaharuri obţinute în industria alimentară a semipreparatelor şi în reţelele
de restaurante de tip fast – food. Asistăm, în prezent, în ţările dezvoltate, la o a doua
tranziţie nutriţională, de la regimul bazat pe grăsimi şi produse zaharoase la un regim bazat
pe produse naturale, cereale, legume, fructe şi produse lactate.11 Această tranziţie trebuie
înţeleasă şi ca înlocuirea unei părţi din raţia alimentară corespunzătoare produselor
zaharoase cu produse apicolex.
Având în vedere potenţialul melifer al României, care ar putea asigura, în viitorul
apropiat, creşterea a 1.700.000 familii de albine, cererea crescândă pentru produse apicole

x
În miere se găsesc aproximativ 50 de substanţe hrănitoare, vitaminele B 1 , B2, B6, E, K, C, provitamina
A, acidul folic, microelemente: aluminiu, fier, iod, beriliu, bor, potasiu, calciu, nichel, mangan, litiu, zinc,
fosfor etc.
11
Zahiu, Letiţia, Politici agroalimentare comparate, Editura Economică, Bucureşti, 2001
x
Producţia de miere obţinută în prezent în ţara noastră este suficientă pentru a asigura o creştere a
consumului pe locuitor de 5-6 ori faţă de nivelul actual, rămânând şi o cantitate apreciabilă şi pentru export.

95
(pe plan intern şi extern) din ultimii ani a determinat o creştere a interesului întreprinzătorilor
pentru dezvoltarea apiculturii în România. Evident, o creştere a cantităţii de produse apicole
aduse pe piaţă va determina reducerea preţurilor şi, în consecinţă, o creştere a cererii
pentru asemenea produse.
În prezent consumul mediu anual de miere este sub nivelul consumului din
majoritatea ţărilor europene, şi nu numai.
Tabelul nr. 3.8.
Consumul anual de miere în diverse ţărix
Ţara Consum/locuitor/an (kg)
China 0,100
Slovenia 1,150
Polonia 0,300
Elveţia 1,400
Italia 0,600
Germania 3,000
Spania 0,600
Brazilia 0,250
Danemarca 1,000
Argentina 0,250
Sursa: FAOSTAT
Consumul redus de miere de albine este o consecinţă nu doar a lipsei de informare, ci
şi a puterii reduse de cumpărare a populaţiei, respectiv a lipsei unei strategii adecvate de
dezvoltare a apiculturii, la nivel naţional.

III.4. Preţurile produselor apicole

Preţul ocupă un loc central în sfera pieţei, fiind unul dintre factorii determinanţi ai
cererii. Noţiunea de preţ12 datează de la începuturile economiei de schimb, fiind interpretată
extrem de divers, uneori contradictoriu. Încă din antichitate oamenii au înţeles că preţul
măsoară „ceva”.
Preţul exprimă cantitatea de bani pe care cumpărătorul o plăteşte în schimbul unei
unităţi de bun economic, respectiv expresia bănească a valorii de schimb pe care o
încasează vânzătorul pentru un anume bun tranzacţionat; altfel spus, preţul este o sumă de
bani încasată, respectiv plătită pentru transferarea diferitelor atribute ale dreptului de
proprietate, de la un actor al pieţei la altul.

x
În Arabia Saudită se consumă, în medie, 1 kg miere / familie / lună.
12
Dicţionar de economie (ASE) Op. cit., 2001; Economie (Manual ASE) Op. cit., 2003; Alexandri, Cecilia,
Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coordonatori), Op. cit., 2003; Şerbănescu, C., Liberalizarea preţurilor în
agricultura României în perioada de tranziţie la economia de piaţă. Implicaţii macro şi microeconomice. Teză
de doctorat, INCE, Academia Română, Bucureşti, 2003.
96
 Nivelul şi dinamica preţurilor se află sub incidenţa unei multitudini de factori: unii
acţionează din direcţia cererii; alţii „vin” din direcţia ofertei; unii sunt de natură internă,
specifici pieţei; alţii sunt situaţi în afara sferei pieţei. În general, factorii care acţionează în
procesul de formare a preţurilor se grupează în două mari categorii: internix şi externixx.
Pe fiecare piaţă, în funcţie de caracteristicile acesteia, se utilizează anumite preţuri.
Evident, în agricultură (respectiv în ansamblul sistemului agroalimentar), se utilizează un
sistem complex de preţuri, complexitatea acestora fiind determinată, în principal, de:
dezvoltarea intensivă a agriculturii în ultimele două secole; creşterea dimensiunilor
comerţului exterior cu produse agricole; integrarea agriculturii în filierele agroalimentare;
intervenţia statului pe pieţele agricole etc.
Specialiştii13 inventariază diverse criterii de clasificare a preţurilor, dintre care mai
important este locul pe care produsul îl ocupă de-a lungul filierei agroalimentare. În funcţie
de acest criteriu, principalele categorii de preţuri sunt următoarele:
• preţurile inputurilor: preţurile la care producătorii agricoli achiziţionează factorii de
producţie de la furnizorii situaţi, de regulă, în amontele agriculturii. În cazul prestărilor de
servicii, aceste preţuri sunt denumite tarife;
• preţurile de producţie, date de costurile de producţie, care pot fi determinate cu o
precizie mai mare doar în perioada de după obţinerea recoltei, având în vedere fluctuaţiile
de producţie determinate de influenţele factorilor naturali şi climatici. Se cuvine adăugat şi
faptul că, la nivelul exploataţiilor agricole de mici dimensiuni apar o serie de probleme şi
dificultăţi legate de neremunerarea anumitor factori de producţie: munca şi pământul, în
principal;
• preţurile de gros: preţuri cu care angrosistul vinde produsele, formate din preţul
producătorului, la care se adaugă adaosul angrosistului;
• preţurile de detaliu sunt cele plătite de consumatorii finali, pentru produsele pe care
le cumpără de pe piaţă; ele includ şi adaosul comercial.
În ultimii ani, în România, cele mai reprezentative preţuri utilizate în agricultură au
fost:
• preţurile de contractare: preţurile menţionate în contractele încheiate cu agenţiile
de stat (sau cu alţi actori ai pieţei), înaintea începerii procesului de producţie. Aceste preţuri

x
Factorii interni ai pieţei se referă la: modificările ofertei şi ale cererii, jocul liber al raportului dintre aceste
două laturi ale pieţei; tipurile predominante de piaţă concurenţială; nivelul costurilor unitare, inclusiv a celui
marginal; abilitatea întreprinzătorului şi capacitatea sa de a obţine un profit cât mai mare; confruntarea dintre
structurile ofertei ce atestă posibilităţile producătorilor de a se raporta la nevoile consumatorilor şi structurii
cererii, expresie a unui anumit comportament social, cultural; factorii monetari etc.
xx
Factorii externi (exogeni) ai pieţei, dar subordonaţi acesteia sunt: intervenţia statului în planul ofertei şi/sau
al cererii; măsurile speciale adoptate de puterea publică pentru menţinerea unui anumit echilibru pe piaţa
muncii, pentru protecţia producătorilor agricoli şi asigurarea produselor agricole necesare populaţiei ţării;
comportamentul marilor organizaţii economice etc.
13
Alexandri, Cecilia, Davidovici, I., Gavrilescu, D. (coordonatori), Op. cit., 2003
97
au acţionat (atât în perioada anterioară tranziţiei, cât şi în perioada 1990-1997) ca preţuri
garantate şi
• preţurile pe piaţa ţărănească: preţuri medii de vânzare a produselor de către
producătorii agricoli particulari, în pieţele agroalimentare.
Lipsa unei oferte agricole concentrate creează mari dificultăţi în procesul de
stabilizare a pieţei şi fluctuaţii anuale şi periodice mari ale preţurilor. În perioada de
tranziţie s-au experimentat politici de preţ oscilante, insuficient fundamentate pe criterii
de performanţă. Perioadele de reglementări excesive au alternat cu liberalizarea
preţurilor şi au fost condiţionate de restricţii care au avut ca efect blocaje financiare şi
limitarea selecţiei producătorilor agricoli mici şi mijlocii competitivi pe piaţă. Lipsa unui
mediu economic predictibil şi a slabelor semnale de piaţă către marea masă a
producătorilor agricoli au scăzut interesul acestora pentru dezvoltarea activităţilor
agricole, în special în sectorul zootehnic. Preluarea neselectivă şi neadecvată a unor
măsuri de politică agricolă practicate în Uniunea Europeană în primele etape ale creării
acesteia, dar şi după reforma din 1992, pe fondul unor structuri agrare insuficient
definite, a avut ca efecte reducerea ofertei interne la o serie de produse agroalimentare
de bază şi creşterea excesivă a preţurilor. Tendinţa de „calmare” a preţurilor s-a
produs cu dificultate şi în timp îndelungat, limitând efectele pozitive posibile în urma
procesului de privatizare şi de organizare raţională a exploatării terenurilor14.
Pe piaţa autohtonă, preţul mierii de albine variază în funcţie de soi, de momentul
culegerii şi de zona de provenienţă a producătorului.
În ultimii ani, existenţa unei supraproducţii la nivel european, precum şi preţurile de
dumping practicate de China au determinat reducerea preţurilor de achiziţie a produselor
româneşti, pe pieţele externe europene, de la 2.300 euro/tonă de miere polifloră, în 1998,
la 1.600 euro pe tonă în 1999, respectiv 1400 euro pe tonă în anul 2000. Chiar şi în aceste
condiţii, România a obţinut un preţ de export competitiv, câştigând pieţe externe
importante, precum cea a Germaniei, Belgiei şi Olandei, pieţe caracterizate printr-o
cerere în continuă creştere.
În România, preţul de valorificare a mierii pe piaţa internă, în anul 2005, a fost
cuprins între 120.000 şi 150.000 lei / kg, faţă de 2,15 euro / kg (87.000 lei / kg) preţul de
valorificare pe piaţa externă.
Tabelul nr. 3.9.
Preţuri medii ale mierii preluate de agenţii economici
în vederea comercializării şi prelucrării (2000-2005) (lei/kg)
Specificare 2000 2001 2002 2003 2004 2005
Preţul mierii 17.138 28.974 52.527 74.827 131.739 123.900
Sursa: Buletin de preţuri INS
14
Zahiu, Letiţia, Preţurile produselor agricole, Lucrare susţinută la Sesiunea de comunicări ştiinţifice a
Facultăţii de Economie Agroalimentară şi a Mediului, Academia de Studii Economice, Bucureşti, 2004
98
 În anul 2006, preţul de referinţă al mierii de albine este de 65.000 lei kg, existând, din
păcate, o diferenţă (în minus) de 50% între preţul de producţie şi preţul de valorificare, fapt
care generează ineficienţă.
Tabelul nr. 3.10.
Preţuri de achiziţie ale produselor apicole (iulie 2006)
Produsul U.M. Preţul
Miere lei / kg 40.000
Propolis lei / kg 100.000
Lăptişor de matcă lei / kg 7.000.000
Venin lei / gram 310.000
Ceară lei / kg 180.000
Polen lei / kg 220.000
Sursa: Institutul de Cercetare Dezvoltare pentru Apicultură
În tabelul nr. 3.10. sunt prezentate preţurile medii la care Institutul de Cercetare
Dezvoltare pentru Apicultură achiziţionează produsele apicole de la producători. Acestea
sunt preţuri standard, stabilite fără o negociere prealabilă între producători şi Institut.

III.5. Comerţul exterior cu produse apicole

Comerţul exterior reprezintă ansamblul exporturilor şi importurilor de bunuri

economice ale unei ţări. Prin rolul său în economie, comerţul exterior reprezintă un factor
deosebit de important în accelerarea procesului creşterii economice şi, în consecinţă,
fiecare ţară acţionează în direcţia creşterii eficienţei comerţului exterior, fenomen care se
reflectă direct în modificarea structurii Produsului Intern Brut, în ritmul de creştere şi în
volumul valoric al acestuia.
Politica agricolă a României se confruntă, din punctul de vedere al dezvoltării
relaţiilor comerciale externe, în principal, cu următoarele probleme: aderarea la UE; reforma
internă; angajamentele comerciale externe asumate la nivelul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului şi a altor acorduri. De asemenea, activitatea de comerţ exterior face apel la
instrumente de tipul taxelor vamale, contingentelor şi subvenţiilor. În economiile în tranziţie,
inclusiv în România, au fost utilizate şi instrumente politice, cum ar fi obstrucţionarea
exporturilor (contingente, taxe şi interdicţii de export). Urmărindu-se obţinerea unui efect de
sprijin pentru consumatori, s-au indus pierderi producătorilor, efectul fiind de creştere a
ofertei pe piaţa internă şi de scădere a preţului sub nivelul pieţei mondiale. Această politică
a constituit o frână pentru comerţul exterior cu produse agricole şi a condus la dezechilibre
ale balanţei comerciale15.
După 1989, tendinţa generală în comerţul exterior cu produse agroalimentare a fost
o creştere însemnată a importurilor şi o scădere accentuată a exporturilor, România

15
Gavrilescu, D., Giurcă, Daniela (coord.), Op. cit., 2000
99
transformându-se într-un importator net de produse agroalimentare, cu o balanţă
comercială agricolă negativă. În prezent, comerţul românesc cu produse agroalimentare se
distinge prin anumite caracteristici16:
• activitate pronunţat sezonieră, îndeosebi pentru majoritatea produselor destinate
consumului în stare proaspătă;
• grad ridicat de perisabilitate pentru anumite produse, care imprimă o serie de
specificităţi activităţii de comerţ;
• dispersarea pe întreg teritoriul naţional a unităţilor de vânzare a produselor
agricole;
• produsele agricole au un volum mare şi o valoare mică, fapt care contribuie la
creşterea cheltuielilor generate de activitatea de comercializare a acestora etc.
Nivelul de dezvoltare al agriculturii româneşti şi-a pus amprenta, în mod evident,
asupra balanţei comerciale România - Uniunea Europeană, în sensul dezechilibrării
acesteia; astfel, scăderea producţiei agricole a transformat România într-un importator
important de produse agroalimentare, ţara noastră devenind astfel o importantă piaţă de
desfacere pentru ţările membre ale Uniunii Europene.
În perspectiva iminentei aderări a României la Uniunea Europeană, politica agricolă
românească trebuie să ţină cont de creşterea competitivităţii pe pieţele mondiale de
produse agricole şi alimentare, şi în special pe piaţa europeană, pentru a face faţă
concurenţei dure ce se manifestă în interiorul acesteia. Se poate aprecia că, în prezent,
gradul de competitivitate al multor produse agroalimentare româneşti este nesatisfăcător, în
special datorită standardelor de calitate ridicate ce se aplică în Uniunea Europeană.
Producţia totală de miere situează România pe unul din primele locuri în Europa.
Având în vedere faptul că pe piaţa internă se înregistrează, încă, un nivel redus al
consumului, ţara noastră are importante disponibilităţi pentru export. Cel mai important
beneficiar al mierii româneşti este Germania.
Tabelul nr. 3.11.
Exportul românesc de miere în perioada 2001 - 2005
Specificare U.M. 2001 2002 2003 2004 2005
Export mii tone 6,9 5,8 9,6 12,3 6,6
Sursa: MAPDR
România exportă o parte însemnată a producţiei sale de miere, în medie 70% - 80%
în ultimii ani. De exemplu, în anul 2005 a exportat 6.631,6 tone miere (10.104,5 mii euro).
Ţara noastră se numără printre cei mai mari producători şi exportatori mondiali de miere.
Evoluţia exportului de miere a înregistrat un trend ascendent, aşa cum rezultă din analiza
datelor înscrise în tabelul nr. 3.14.

16
Constantin, M. şi colab., Op. cit., 2002
100
 Tabelul nr. 3.14.
Evoluţia comerţului exterior românesc cu miere
Sprecificare 1990 1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Export
0.14 0.94 1.15 1.02 1.73 2.05 6.42 8.48 5.74 7.24 7.51 6.87 5.79 9.64 8.76
(mii tone)
Export
0.19 1.28 1.62 0.97 1.67 2.63 9.56 11.78 8.50 8.47 7.73 8.34 12.36 25.94 22.05
(mil. USD)
Preţ export
1,3 1,3 1,4 0,9 0,9 1,2 1,4 1,3 1,4 1,1 1,0 1,2 2,1 2,6 2,5
(USD/kg)
Import
- - 0.30 0.15 0.02 0.01 - 0.04 0.17 0.21 0.14 0.51 0.74 0.23 0.05
(mii tone)
Import mil.
- - 0.36 0.15 0.02 0.01 - 0.10 0.36 0.33 0.17 0.54 1.15 0.56 0.17
USD)
Preţ import
- - 1,2 1,0 1,0 1,0 - 2,5 2,1 1,5 1,2 1,0 1,5 2,4 3,4
(USD/kg)
Export –
Import 0.14 0.94 0.85 0.87 1.71 2.04 6.42 8.44 5.57 7.03 7.38 6.36 5.05 9.41 8.71
(mii tone)
Sursa: FAOSTAT

12
10
8
Export
6
Import
4
2
0
1990 1992 1994 1996 1998 2000 2002 2004

Figura nr. 3.4. Evoluţia exporturilor şi importurilor de miere ale Românei

În ultimii ani, exportul de miere, în special către ţările Uniunii Europene, s-a
confruntat cu numeroase probleme referitoare la alinierea la normele de calitatex (Directivele
Comunităţii Europene 96/23 şi 97/747 referitoare la conţinutul în antibiotice). În vederea
rezolvării acestor probleme, s-au stabilit măsuri de supraveghere şi control ale unor
substanţe şi reziduuri în mierea de albine. Cu toate acestea, subliniem faptul că mierea din
România, Ungaria, Bulgaria este recunoscută ca având cea mai bună calitate (tehnologia şi
baza meliferă sunt doi factori esenţiali în acest sens), însă este cumpărată doar pentru
cupajarea mierii din alte ţări.
Cea mai solicitată miere la export este cea de salcâm, urmată de cea de tei şi de
cea polifloră. Colectarea mierii în vederea exportului se realizează, în principal, de
către Asociaţia Crescătorilor de Albine, dar şi de către firmele private care au drept
obiect de activitate exportul de miere. În ţara noastră există aproximativ 28 de
întreprinderi exportatoare de miere, din care viabile, care au contracte ferme cu
importatorii, numai cinci, care exportă şi alte produse apicole cerute pe respectivele
pieţe. Acestea preiau mierea de la apicultorii profesionişti şi amatori, o îmbuteliază,
realizează controlul calităţii conform cerinţelor Uniunii Europene, apoi o exportă către
diverse ţări cu care au încheiat contracte.

x
Se cuvine să menţionăm faptul că, în prezent, China produce o miere de foarte slabă calitate, la 0,4 dolari /
kg, pe care o vinde cu 0,8 dolari / kg (preţ de dumping).

101
 România deţine contracte de export cu Germania, Anglia (principalii importatori
de miere ai Uniunii Europene), Italia, Austria, Franţa, Spania, Grecia, dar şi cu ţări din
nordul Africii. De exemplu, în perioada 1994-2000, din totalul de 35.905 tone de miere
exportată de România pe piaţa UE, în Germania s-au exportat 18.578 tone, reprezentând
51,74%. Alături de această „destinaţie”, exporturile româneşti de miere de albine se
îndreaptă în proporţie de circa 25% către alte ţări ale U.E., restul ajungând în ţări ce nu
fac parte din UE şi ţări din nordul Africii, conform statisticilor Complexului Apicol.
În perioada 2002-2004, în special pe pieţele comunitare, s-a constatat o scădere a
vânzărilor de miere, consecinţă a scăderii consumurilor, după cum urmează: în Belgia o
reducere de 5-7%; în Franţa o reducere de 4%; în Germania o reducere de 15-20%; în
Anglia o reducere de 10-17% (Federatia Europeană a Ambalatorilor şi Distribuitorilor de
Miere). Creşterea preţului la mierea exportată de România în perioada 2002-2004 s-a
datorat interzicerii exportului de miere chinezească pe piaţa comunitară şi
extracomunitară, datorită depistării în mierea de origine chinezească a nitrofuranului şi
cloramfenicolului, precum şi a unor derivaţi ai acestora.
Având în vedere tradiţia ţării noastre privind apicultura şi faptul că România este o
ţară cu importante resurse melifere, nu importăm decât lăptişor de matcă, în condiţiile în
care în urmă cu câţiva ani exportam acest produs, produs ce reprezintă materia primă
pentru realizarea de produse energovitalizante, concentrate alimentare sau cosmetice.
În România, pe piaţa produselor apicole oferta este completată de importurile de
miere. Dacă până în anul 1989 şi în anii imediat următori, ţara noastră nu importa
miere, începând din anul 1992 importurile de miere au atins nivelul de 298 tone. A urmat
o perioadă de reducere a importului, acesta ajungând, în anul 1999, la 2 tone. În anul
2002, importurile au crescut din nou atingând nivelul de 740 tone
Importul a avut o tendinţă crescătoare, fără să dezechilibreze, însă, balanţa
comercială a produsului miere, exportul fiind, pe întreaga perioadă analizată, superior
importului.
Cunoaşterea conjuncturii pieţei interne şi externe a mierii este utilă pentru
formularea obiectivelor pe termen mediu şi lung ale strategiei de dezvoltare a sectorului
apicol în România. Creşterea consumului intern de miere reprezintă unul dintre aceste
obiective şi se bazează pe potenţialul melifer al ţării noastre, potenţial ce oferă
oportunităţi de sporire a producţiei. Câştigarea pieţelor externe poate constitui un alt
obiectiv strategic, având în vedere cererea manifestată pe aceste pieţe şi calitatea
deosebită a produselor apicole româneşti. Disponibilităţile de export nu trebuie
realizate, însă, în detrimentul consumului intern, ci prin creşterea relativă a producţiei
de miere într-un ritm superior creşterii consumului.

102
 Anexa nr. 3.1.

Exploataţii agricole care deţin familii de albine şi efectivele de familii de albine, pe regiuni de dezvoltare şi judeţe

Regiunea EXPLOATAŢII Efectivele de EXPLOATAŢII Efectivele de UNITĂŢI CU Efectivele de

/ Judeţul AGRICOLE familii de AGRICOLE familii de albine PERSONALITATE familii de albine
(număr) albine (număr) INDIVIDUALE (număr) JURIDICĂ (număr)
(număr) (număr)
Total 41688 776869 41534 767418 154 9451
1. Nord - Est 8334 134575 8281 132061 53 2514
Bacău 1525 21641 1519 21194 6 447
Botoşani 1336 20005 1327 19717 9 288
Iaşi 1398 28475 1386 27743 12 732
Neamţ 1026 16737 1014 16075 12 662
Suceava 1473 18937 1467 18875 6 62
Vaslui 1576 28780 1568 28457 8 323
2. Sud - Est 4106 89715 4091 88918 15 797
Brăila 458 9913 458 9913 - -
Buzău 1191 21808 1187 21362 4 446
Constanţa 617 14545 615 14479 2 66
Galaţi 684 14002 681 13866 3 136
Tulcea 544 17966 542 17892 2 74
Vrancea 612 11481 608 11406 4 75
3. Sud 7340 134773 7308 131479 32 3294
Argeş 1577 28234 1571 28098 6 136
Călăraşi 755 12588 748 12232 7 356
Dâmboviţa 1091 24167 1087 24021 4 146
Giurgiu 508 9576 504 9417 4 159
Ialomiţa 676 12622 674 12020 2 602
Prahova 1108 21661 1100 19801 8 1860
Teleorman 1625 25925 1624 25890 1 35
4. Sud - Vest 5732 87752 5716 87421 16 331
Dolj 992 16414 988 16364 4 50
Gorj 1346 17307 1342 17239 4 68
Mehedinţi 1064 16092 1061 16011 3 81
Olt 1136 15544 1135 15499 1 45
Vâlcea 1194 22395 1190 22308 4 87
5. Vest 5376 97066 5369 96869 7 197
Arad 1064 19100 1062 18995 2 105
Caraş-Severin 1511 32361 1508 32278 3 83
Hunedoara 1340 22863 1340 22863 - -
Timiş 1461 22742 1459 22733 2 9
6. Nord - Vest 5662 108202 5649 107832 13 370
Bihor 1116 27344 1114 27269 2 75
Bistriţa-Năsăud 969 14775 967 14717 2 58
Cluj 1254 16383 1252 16319 2 64
Maramureş 733 12601 731 12517 2 84
Satu Mare 554 11087 553 11075 1 12
Sălaj 1036 26012 1032 25935 4 77
7. Centru 4435 108266 4423 107706 12 560
Alba 963 19015 960 18993 3 22
Braşov 540 17986 536 17733 4 253
Covasna 335 7127 335 7127 - -
Harghita 590 12665 588 12534 2 131
Mureş 1229 32468 1228 32448 1 20
Sibiu 778 19005 776 18871 2 134
8. Bucureşti 703 16520 697 15132 6 1388
Ilfov 326 5669 323 5569 3 100
Mun. Bucureşti 377 10851 374 9563 3 1288
Sursa: INS, Recensământul general agricol 2002

103