Universitatea Ovidius Constanța

Facultatea de Științe Economice

Economia comerțului, turismului și serviciilor

Microeconomie
Etapele Constituirii Economiei de Piață în România

Realizat de:
Ailincai Nicoleta Ionela
Morarescu Andreea
Cuprins

Cuprins............................................................................................2

Cap I 1.1 Economia de piaţă.........................................................3

1.2 Piaţa...............................................................................5

Cap II Tipologia economiilor de piaţă..........................................6

Cap III Principalele caracteristici ale economiei de

piaţă..................................................................................................9

Bibliografie.....................................................................................15

2
Cap. I Economia de piaţa
1.1 Economia de piață – definire:

Economia de piaţa este o economie de schimb în care proprietatea privată este

dominantă, raportul dintre cerere şi oferta determină principiile de stabilire a
priorităţilor economice şi a metodelor de organizare şi producere, iar preţul este cel
mai important instrument de reglare a accesului la bunurile economice.

Cauzele apariţiei economiei de schimb sunt:

 Diviziunea muncii;
 Specializarea producătorilor. Aceasta presupune orientarea producătorilor spre
un anumit domeniu.

Economia de schimb este considerată de mulţi specialişti drept acea economie

care a devenit predominantă, în ultimele două-trei secole.Într-o asemenea viziune,
definirea şi caracterizarea economiei de schimb se poate face prin comparaţie (prin
antiteză) cu:
 economia naturală, în raport cu care economia de schimb devine predominantă;
 economia de troc (barter economy), ea fiind o economie de schimb monetar;
 economia feudală, fiind o economie de profit, o producţie pentru piaţă;
 economia închisă autarhică a acelor ţări care se izolează de restul lumii;
 economiile ţărilor în dezvoltare şi slab dezvoltate, ea fiind o economie
modernă şi eficientă;
 economiile ţărilor foste socialiste, economia de piaţă bazâdu-se pe
favorabilităţile pieţei în valorificarea resurselor rare.

Economia de schimb monetar reprezintă o formă modernă a vieţii economice, în

care oamenii îşi desfăşoară activitatea în mod liber şi autonom (în spiritul libertăţii, al
democraţiei şi al proprietăţii particulare), în concordanţă cu favorabilităţile pieţei şi pe
baza respectului legilor juridice adoptate democratic.Esenţa acestui tip de economie
este concretizată prin folosirea mai multor modele teoretice de analiză.Unul dintre
modelele teoretice respective prezintă trăsăturile tipului de economie de piaţă în felul
următor: multipolară, descentralizată, economie de întreprindere, economie de calcul
în expresie monetară, intervenţie indirectă a statului în economie, profitul-mobil
central şi direct al activităţii.

3
 Un alt model teoretic surprinde trăsăturile generale ale economiei de piaţă şi le
grupează în: ideologice, instituţionale şi tehnice:

1. Sub raport ideologic-cultural, economia de piaţă s-a caracterizat prin:

- principiul individualismului;
- principiul liberalismului (primordialitatea individului naturalmente bun şi inteligent,
care revendică libertatea sa).

2. Sub raportul formal-instituţional, al organizării sistemului, aceasta presupune:

- instituţii juridice specifice:
- dreptul proprietăţii individuale, private, ca drept sacru şi inviolabil;
- egalitatea între indivizi, libertatea lor contractuală.
- instituţii economice adecvate:
- piaţa - loc de întânire între cerere şi ofertă - şi mecanismul preţurilor libere;
- întreprinderea privată - celulă de bază a economiei.
- statul democrat - garant al bunei funcţionări a instituţiilor juridice şi economice
arătate.

3. Sub raport substanţial-tehnic:

- oferta depăşeşte cererea pe baza folosirii tehnicii avansate, în pas cu revoluţiile
industriale;
- banca şi instituţiile financiare, cu tehnicile lor, reprezintă un factor autonom de bază.

Funcţionării economiei de schimb îi sunt proprii unele aspecte particulare cum

sunt disfuncţiile ce urmează: preocupaţi de reducerea costurilor, întreprinzătorii reduc
şi salariile; unii producători sacrifică interesele consumatorilor, cu toate că economia
de piaţă a fost anunţată ca o
economie a „consumatorului rege”; inflaţia, şomajul şi recesiunile însoţesc creşterea
economică în acest sistem; toate aceste dezechilibre afectează anumite categorii ale
populaţiei, ceea ce face necesară protecţia socială.
În concluzie, economia de piaţă modernă nu este atotcuprinzătoare, ea a avut şi
are un caracter parţial. Acest caracter decurge, în primul râd,din persistenţa economiei
naturale şi a economiei barter.În al doilea râd, existenţa marilor corporaţii şi firme
multinaţionale, ca şi imixtiunea autorităţilor publice în economie îi limitează sfera de
manifestare absolută.
Deci, economia concurenţială se prezintă ca un organism viu, concret-istoric, a
cărei funcţionalitate şi eficienţă depind de modul în care oamenii-cu interesele,
aşteptările şi speranţele lor-participă la activitatea economică curentă.

4
1.2 Piaţa - definiţie

Piaţa reprezintă unul dintre conceptele cele mai importante ale teoriei
economice. De regulă,ea este definită ca locul unde îşi găsesc expresia, totalitatea
actelor de vânzare-cumpărare şi unde se întalneşte cererea cu oferta.

Că și concept economic, piață are următoarele funcții:

1. întreține relația permanentă dintre creatorii de produse și consumatorii acestora,
2. asigura alocarea și utilizarea eficientă a resurselor materiale și umane determinând
deciziile producătorilor cu privire la producție, reparație, schimb și consum.
3..economia oricărei națiuni se autoreglează prin piață și stabilește echilibrul necesar
propriei producții.
4. asigura echilibrul dintre cerere și oferta

Daca obiectul tranzactiei de vanzare-cumparare este prezent, atunci piata este numita
reala; daca insa acesta lipseste, atunci ea este considerata fictiva.

Piata reala exprima cererea si oferta de bunuri si servicii care pot satisface imediat o
anumita necesitate sociala.

Piata fictiva (bursa) presupune o confruntare dintre cererea si oferta titlurilor de

proprietate asupra unora dintre aceste bunuri, fara ca acestea sa fie efectiv prezente in
momentul tranzactiei de vanzare-cumparare.

5
Cap. II Tipologia economiilor de piaţă

Economia de piaţa a cunoscut şi cunoaşte o mare diversitate de forme în cadrul

diferitelor economii naţionale.Aceste forme îşi găsesc expresia, pe de o parte, în
varietatea tipurilor de agenţi economici, a comportamentului lor, iar pe de alta parte, în
diversitatea configuraţiilor si rolul pe care îl are statul în economie. Datorită acestui
fapt, aceluiaşi tip fundamental de economie de piaţa îi corespund forme foarte
concrete, modele uneori irepetabile, specifice fiecarei economii naţionale.Ele sunt
puternic influenţate de structura proprietaţii, sistemul de preţuri, sistemul motivaţiilor
economice, formele pieţei capitalurilor ale pieţei muncii etc.

Având în vedere aceste aspecte, teoria economică a reusit sa contureze pana

acum câteva modele de economie de piaţă:

1.      Economia de piață a concurenței perfecte

2.      Economia de piață a concurenței imperfect
3.      Economia de piață orientată și controlată
4.      Economia socială de piață

1. Primul tip în succesiunea istorică este cel al economiei de piaţa a

concurenţei perfecte. El a fost predominant aproximativ până în ultimul pâtrar al
secolului trecut. Acest tip s-a întemeiat pe proprietatea privată, pe puterea economică
şi concurenţială a agenţilor economici diferenţiată pe o scară relativ redusă, astfel
încât, niciunul dintre ei să nu-şi poată impune condiţii de monopol. Totodată,el s-a
bazat pe neamestecul statului în treburile economice (cu excepţia măsurilor de aparare
şi protejare a economiilor naţionale), pe libertatea deplină a agenţilor economici în
acţiunile ce vizau, de regula, maximizarea profitului imediat.
Într-o astfel de economie de piaţă,echilibrul economic – parţial şi general – se
presupunea a fi realizabil automat pe baza oscilaţiilor permanente între oferta şi cerere,
iar formarea preţurilor şi realizarea câştigurilor (eventual a pierderilor) rezultau din
jocul liber al forţelor pieţei.Formula principală constă firesc în a lăsa procesele şi
fenomenele economice sa-şi urmeze cursul lor firesc, cu alte cuvinte, cu cât se
guvernamentează mai puţin în economie, cu atât aceasta merge mai bine.

2.Economia de piaţa a concurenţei imperfecte a aparut în ţările industrial

dezvoltate. Caracteristic pentru acest tip de economie de piaţă a fost apariţia
monopolurilor şi oligopolurilor. Acestea au adus modificari notabile în peisajul
economic cum sunt concurenţa monopolistă, noi forme de organizare şi posibilitaţi de
stimulare a progresului tehnic, aspecte inedite între economie şi activitatea statului.
Datorită puterii economice pe care o deţineau corporaţiile mari, organizate şi dotate
din punct de vedere tehnic superior, deci şi cu o forţă concurenţiala mai mare, s-a

6
accentuat procesul de ruinare a întreprinderilor mici şi mijlocii, dar, cu suficient spaţiu
pentru apariţia altora. Pe ansamblu, numărul acestor întreprinderi a continuat să
crească.În felul acesta, noua concurenţă, imperfectă, nu a reuşit s-o înlature pe cea
veche, ci doar să-i imprime unele caracteristici noi.

3. Un nou tip al economiei de piaţă orientată şi controlată într-o oarecare

masură de stat a aparut în timp şi s-a dezvoltat dupa criza mondială din 1929-1933. Ea
a intrat în teoria şi practica economica sub denumirea de economia de piaţă mixtă.
În cadrul ei are loc o împletire a mecanismelor de piaţă cu elemente rezultate
din aranjarea statului în efectuarea unor acţiuni economice.Ceea ce diferă de la o ţară
la alta este tocmai natura intervenţiei statului,fară îndoială, proporţiile acestei
intervenţii.În orice caz, amestecul statului în economie a vizat,de regulă, menţinerea
concurenţei în limita loialitaţii, combaterea şi prevenirea abuzurilor din partea marilor
corporaţii, a unor evoluţii nefavorabile societaţii sau ţarii,stimularea cererii solvabile
prin mijloace fiscale şi monetare,încurajarea cercetarii ştiinţifice ş.a.

Un asemenea tip de economie a izvorât din constatarea potrivit căreia piaţa,

chiar dacă funcţionează ideal, nu numai că nu poate rezolva toate problemele vieţii
economice, dar,în acelaşi timp, creează noi probleme. Dacă piaţa reprezintă “mână
invizibilă” care trebuie să conducă economia, intervenţia statului trebuie sa fie “mână
vizibilă” care trebuie să corecteze anumite efecte negative ale acţiunii pieţei.De
pildă,în condiţiile actuale, piaţa se dovedeşte a fi insuficientă în rezolvarea unor
probleme sociale, apare ca fiind inconsistentă în asigurarea utilizarii depline a forţei de
muncă, deseori este neputincioasa în sfera stabilitaţii economiei, deoarece, în fine,
piaţa nu este capabilă să rezolve unele probleme ecologice.Din această cauză, mai
toate economiile occidentale dezvoltate sunt în momentul de faţă economii de piaţă
mixte,în cadrul cărora acţiunea forţelor pieţei sunt completate, într-o oarecare masură,
de intervenţia statului.

Tocmai aceste economii precum ale S.U.A., Japoniei, Germaniei, Franţei,

Italiei şi Belgiei, care au înregistrat cunoscutele miracole ale dezvoltării economice
după cel de-al doilea război mondial, nu au ştiut să conjuge cel mai bine acţiunea
legilor specifice pieţei, cu intervenţia elastică, suplă şi orientativă a statului în
economie, care, în acest fel nu a rămas doar un simplu observator marginal indiferent
al fenomenelor şi proceselor economice.El nu a intervenit prin măsuri dirijiste, ci aşa
cum am arătat, printr-un evantai de măsuri şi instrumente economice specifice.În acest
cadru, baza acşiunii oamenilor a devenit cointeresarea care a reuşit să atenueze o bună
parte din disparităţile sociale generate de acest tip de economie de piaţă.

7
 4. Economia sociala de piaţă. În ultimul timp,într-o serie de ţari precum
Germania, Suedia, Finlanda ş.a. s-a afirmat tot mai mult un nou tip de economie de
piaţă cunoscut, deja, în teoria şi practica economică sub denumirea de economia
socială de piaţă. În linii mari acest tip de economie se încadrează în modelul general
descris mai înainte, adică economiei mixte.
Caracteristica principală o constituie,însă, urmarirea şi mai pronunţată a
atenuării inegalitaţilor sociale. Dar, cum? Aparent simplu.
Agenţii economici sunt stimulaţi să obţină venituri cât mai mari, cu condiţia să
se folosească de caile legale.Corectura socială intervine printr-un sistem proporţional
de impozitare, cu caracter progresiv. Aceasta înseamnă că procentul pe care îl
reprezintă impozitul este cu atât mai mare cu cât venitul net obţinut este mai mare.
Fireşte, statul urmareşte să nu fie depaşite anumite praguri de impozitare, deoarece, în
felul acesta, ar dispărea orice stimul pentru creşterea veniturilor, distrugând
cointeresarea.
A doua corectură este adusă în ceea ce priveste veniturile mici. În multe state cu
economie de piaţă sunt folosite aşa-numitele “impozite negative” adica cei cu venituri
aflate sub minimul impozabil primesc o diferenţă până la nivelul respectiv.În plus,în
cele mai multe cazuri, ajutorul de şomaj nu este impozabil.

8
Cap.III Principalele caracteristici ale economiei de
piaţă
Privită din punct de vedere istoric, piaţa a precedat cu mult ceea ce numim
economie de piaţă. Din cele mai vechi timpuri, s-a practicat trocul, apoi s-a dezvoltat
schimbul de mărfuri mijlocit de bani, comerţul devenind astfel o meserie.În decursul a
sute de ani s-au constituit şi funcţionat adevarate organizaţii comerciale (de pildă, liga
hanseatică), târguri (cele din evul mediu, mai ales din bazinul mediteranean, se
caracterizau printr-o animaţie deosebită), în fine, a luat o amploare mare comerţul între
state, cu deosebire acolo unde beneficiau de ieşire la mare. Fiind un produs al
dezvoltarii producţiei de mărfuri, piaţa s-a lărgit continuu, la început prin contopirea
treptată a pieţelor locale, izolate unele de altele, apoi extinzându-se la nivel naţional şi
internaţional.

Cu toate acestea, nu orice economie în care are loc schimb de produse sub
forma de marfă este o economie de piaţă. Timp de multe secole, economiile agrare ale
antichitaţii şi meşteşugăreşti ale evului mediu au cunoscut schimbul de mărfuri doar ca
o componentă secundară a lor. O perioadă destul de îndelungată ele au menţinut în
cadrul lor, în forme aproape nealterate, tipul de economie naturala în care se consuma
aproape tot ceea ce se producea. Treptat, pe masura amplificării schimbului de
mărfuri, a conturării agenţilor economici (producători şi consumatori) participanţi la
actele de schimb, precum şi a operaţiunilor efectuate de ei, a început să se contureze
tot mai clar conţinutul şi trăsăturile de bază a ceea ce numim astăzi economie de piaţă.

Înainte de a încerca o definire a acesteia, trebuie sa subliniem faptul că ea se

deosebeşte de aşa-numitul sistem al “laissez faire”, expresie cunoscută în cercurile
industriale franceze înca din secolul al XIX-lea. Se pare că, pe parcurs, expresia de
mai sus a devenit mai populară decât conceptul ştiinţific. Deşi s-a afirmat în cercurile
de afaceri în secolul al XIX-lea, după unele date expresia aceasta a fost utilizată încă
din 1751 într-o publicaţie economica franceză apărută la Paris de catre un autor
anonim, identificat mai târziu ca fiind Marquis d’Argenson (1694-1757). Ulterior, ea a
fost folosită şi de catre Turgot şi Colbert.

Principalul sens care i s-a atribuit la început, a fost de “libertate deplină a

comerţului”. Mai apoi a fost folosită cu sensul de “libertate a industriei faţă de
intervenţia statului”. Mult mai târziu, John Keynes în lucrarea sa “End of Laissez-
Faire” o interpretează ca un test al politicii economice a statului. De aceea, unul dintre
economiştii vremii şi anume D.H. MacGregor scria: “the end of laissez-faire is …
laissez-faire l’Etat”.
În realitate sistemul “laissez-faire” a fost si pâna la urmă a ramas un sistem mai
degrabă abstract decât unul real. El a pus în discuţie o competiţie ideală, o concurenţă
perfectă, ceea ce este greu de realizat mai ales în condiţiile actuale. Iată de ce “laissez-
faire” nu se identifică nici pe de parte cu ceea ce numim astăzi economie de piaţă.

9
 Care sunt principalele trăsături ale unei economii de piaţă? Departe de a le putea
enumera pe toate, vom încerca totuşi să punem în evidenţă câteva care ni se par mai
importante:

1. Mecanismul economiei de piaţă presupune prin definiţie existenţa unor

agenţi economici (producători, cumpărători, intermediari, bănci, agenţii comerciale
etc.) autonomi si lideri în a alege între mai multe alternative.Într-adevar, o “piaţă
obligatorie” este o contradicţie în termeni. Temelia autonomiei o asigura însă,
proprietatea. De aceea, existenţa economiei de piaţă se bazeaza pe pluralismul
formelor de proprietate,în cadrul cărora forma dominantă o constituie proprietatea
particulară.
Desigur, aşa cum am mai văzut, această proprietate poate îmbrăca o multitudine
de forme, fără a-şi pierde caracterul de individualitate. Independent de formele pe care
le poate lua, proprietatea particulară reprezintă suportul de neînlocuit al autonomiei
decizionale, răspunderii patrimoniale a agenţilor economici în utilizarea capitalului şi
liberei iniţiative.

2. O altă trăsătură esenţială a economiei de piaţă o constituie confruntarea

permanentă a cererii şi ofertei de mărfuri.În cadrul economiei de piaţă, agenţii
economici independenţi şi egali, îşi exercită totalitatea funcţiilor prin care pot înfiinşa
ca elemente autoreproductibile ale organismului economic pe baza relaţiilor voluntare
stabilite între ei, relaţii care formează mecanismul de autoreglare prin intermediul
cererii şi ofertei de factori de producţie, bunuri de consum sub formă de mărfuri şi
monedă. Libera confruntare între cerere şi ofertă face posibilă stabilirea
preţurilor tuturor mărfurilor (inclusiv a factorilor de producţie şi monede), preţuri care
joacă, astfel, rolul de instrument unic şi obiectiv de alocare a resurselor economice
pentru realizarea produselor şi serviciilor de care societatea are nevoie.

Fără îndoiala, în această situaţie, unul din criteriile de orientare a producţiei

întreprinderilor este cel al satisfacerii cererii solvabile. Cu alte cuvinte, firma va
produce ceea ce se cere efectiv şi pentru care, în acelaşi timp există putere de
cumpărare.Chiar dacă impulsul primordial vine de la cumpărător, producătorul nu
trebuie redus la o atitudine pasiva, de simplu înregistrator al cererii de pe piaţă. În
anumite limite, firma producătoare devansează, creează şi stimulează cererea pieţei
prin lansarea unor produse noi, cu calitaţi deosebite faţă de mărfurile vechi. De
asemenea, pot fi lansate şi produse care să determine o cerere nouă, o trebuinţă nouă,
necunoscută până atunci.

Fireşte, s-ar putea pune următoarea întrebare: care din cele două componente
trebuie sa aibă rolul precumpănitor? În condiţiile economiei de penurie producătorul
nu se interesează de nivelul si structura cererii solvabile, deoarece se ştie că se vinde
orice marfă, oricât de nesatisfacătoare ar fi din punct de vedere calitativ.În condiţiile
economiei de penurie (de lipsuri) nu înregistrăm concurenţă între producători, ea
desfăşurându-se în mod acerb doar între cumpărători.Invers, în condiţiile economiei de
piaţă rolul principal îl are cererea. Aşa se explică faptul de ce numai în condiţiile unei

10
economii de piaţă normale relaţia dintre cerere şi ofertă exprimă în ultimă instantă
situaţia reală a pieţei, respectiv lipsa, raritatea sau abundenţa factorilor de producţie şi
mărfurilor destinate consumului individual, pe care le semnalează prin intermediul
preţului.

3. Una dintre cele mai importante trăsături ale economiei de piaţă o reprezinta
concurenţa dintre agenţii economici. Tocmai existenţa concurenţei face posibilă
acţiunea legii cererii şi ofertei care determină preţurile în afară controlului agenţilor
economici. Pe piaţa concurenţială preţul şi cantitaţile la care produsele (serviciile) se
vând şi se cumpară tind să fie determinate la punctul în care cererea şi oferta sunt
egale. De aceea, ea implică existenţa mai multor producători şi cumpărători,
independenţi şi autonomi.Din acest punct de vedere, vorbim de o anumită structură
concurenţială pe care o apreciem în funcţie de numărul şi puterea economică a
producătorilor şi cumpărătorilor, gradul de diversificare a produselor, posibilitatea de a
intra într-un anumit sector de activitate, gradul de mobilitate a factorilor de producţie,
gradul de liberalizare a preţurilor ş.a.m.d.
În general, din punct de vedere teoretic, distingem două tipuri de concurenţă,
ambele exprimând atitudinea participanţilor la schimb şi condiţiile concrete de
confruntare de pe piaţă. Este vorba despre concurenţa perfectă şi concurenţa
imperfectă.
Concurenţa perfectă (sau pură) constă în capacitatea tuturor firmelor de a-ăi
vinde toată producţia la nivelul pieţei, fără a-l influenţa într-un fel sau altul, iar toţi
cumpărătorii să cumpere, la preţul pieţei atât cât doresc şi cât pot. Acest gen de
concurenţă se caracterizează prin atomicitatea participanţilor (adică existenţa unui
număr suficient de mare de producători şi cumpărători pe piaţă, astfel încât nici unul să
nu dispună de o putere mai mare pentru a exercita vreo presiune asupra producţiei şi
preţului), omogenitatea produselor astfel încât cumpărătorilor să le fie indiferent de la
cine achiziţionează marfa, libera intrare pe piaţă atât a producătorilor, cât şi a
cumpărătorilor,în fine, perfecta mobilitate a factorilor de producţie.
Concurenţa perfectă este sinonimul cu piaţa liberă dar în acelaţi timp, ea
reprezintă şi o situaţie ideală care, aşa cum am mai arătat, greu poate fi întâlnită în
realitate.De regula,în mai toate statele cu economie de piaţă avem de-a face cu o
împletire a celor două feluri de concurenţă –perfectă şi imperfectă.
Concurenţa imperfectă desemnează situaţia de pe piaţa în care firmele,
îndeosebi cele producătoare, sunt capabile să influenteze prin acţiunile lor preţul
produselor.În aceste condiţii, numărul producătorilor şi cumpărătorilor oscilează foarte
mult, se accentuează diferenţierea între produse, unele firme dobândesc posibilitatea
de a influenţa preţurile,în sfârşit, apar unele dificultaţi la intrarea pe piaţă ş.a.m.d.
În funcţie de puterea economică pe care o au firmele, concurenţa se desfaşoară
nu numai prin preţ, ci şi prin alte mijloace cum ar fi: calitatea, design, reclama, service,
ş.a.

11
 Se consideră că, în prezent, concurenţa imperfectă este puternic determinată de
existenţa în viaţa economică a monopolurilor şi oligopolurilor. Monopolul presupune
acapararea temporară a unei situaţii avantajoase pe piaţa unor mărfuri, fapt ce le
permite să impună anumite preţuri de vânzare, fie mai mari, fie mai mici. De aici
rezultă că, o întreprindere se bucură de o poziţie de monopol atunci când nici un rival
potenţial nu-i poate influenţa într-un fel sau altul deciziile atât în sfera producţiei cât şi
a schimbului.
Spre deosebire de monopol, oligopolul desemneaza dominaţia câtorva
întreprinderi mari asupra pieţei unor mărfuri şi care îsi pot coordona sau nu acţiunile
privind preţurile sau condiţiile de desfacere. Daca în primul caz, deciziile firmei
monopolizante ţin seama numai de informaţiile ce vin din partea propriilor factori de
producţie şi a cererii de pe piaţă, în cel de-al doilea caz, trebuie luate în considerare şi
posibilele reacţii ale concurenţilor, a caror putere economică nu mai poate fi ignorată.
Din momentul în care fiecare este nevoit sa ţină seama şi de deciziile celorlalti, putem
vorbi de existenta unui oligopol diferenţiat.
În literatura economica, întâlnim şi alte concepte strâns legate de formele de
manifestare ale concurenţei imperfecte.În acest sens avem în vedere monopsonul
atunci când există un singur cumpărător care fixeaza volumul producţiei, uneori şi
preţul (un exemplu în aceasta privinţă îl constituie statul atunci când face comenzi
pentru armament), oligopsonul atunci când există un numar redus de cumpărători care
pot să controleze în mare măsură preţul, duopolul (sau monopolul bilateral) când
există numai doi producători care îşi împart între ei piaţa ş.a.m.d.
Un domeniu al concurenţei îl reprezintă intrarea (sau ramânerea) într-o anumită
ramură.În condiţiile concurenţei imperfecte pot să apară numeroase bariere care ţin de
specificul ramurii, fie de stabilirea unei anumite strategii preventive faţă de concurenţii
potenţiali. Dintre acestea pot fi menţionate: instituirea unui anumit control asupra unei
materii prime strict necesare producţiei, dreptul exclusiv de deţinere a unor brevete de
invenţii, folosirea în exclusivitate a unor tehnologii moderne de fabricaţie, deţinerea
unor rezerve financiare deosebite pe baza cărora pot fi efectuate investiţii masive s.a.
De pildă,în sectoarele care produc bunuri intermediare (produse chimice,
maşini-unelte, electricitate, ciment etc.) rareori suntem confruntaţi cu obstacole privind
intrarea pe piaţă de felul celor amintite mai înainte, cu excepţia ultimei. În aceste
domenii de activitate, produsele - poate cu excepţia maşinilor unelte - sunt suficient de
omogene şi diferenţele de calitate nu sunt legate neapărat de preferinţele celui care
cumpără, aşa cum se întâmplă în cazul bunurilor de consum.
Aici, obstacolele privind intrarea pe piata sunt determinate de ceea ce numim
“economia de scara”, adica de costurile de productie care sunt cu atât mai mici, cu cât
nivelul productiei este mai mare. Dar, o întreprindere de mari dimensiuni presupune si
investitii mari pe care nu orice firma este capabila sa le susţină. Aşa se explică, în
parte, tendinţa spre concentrare a capitalului, în urmă căreia se ajunge la un număr
restrâns de firme care să controleze aproape întreaga produţie a unei mărfi. Restul
producţiei este dispersat pe un numar foarte mare de întreprinderi mici si mijlocii, fara
prea mare importanta în influenţarea pieţei.

12
 4. O altă trăsătură importantă a economiei de piaţă constă în existenţa unei mari
mobilitaţi a factorilor de producţie.Pe aceste pieţe au loc aproape toate operaţiunile de
schimb ale agenţilor economici. Ele nu reprezintă în sine pieţe unice, ci sunt
construite, la rândul lor, din alte pieţe mai mici. Aşa, de pildă, piaţa bunurilor şi
serviciilor cuprinde tot atâtea pieşe sectoriale câte grupe de produse sunt create şi
respectiv cumpăraăe de societate. Vorbim, în acest sens, de piata bunurilor de consum,
piata serviciilor, piata bunurilor de investitii (manufacturate) destinate consumului
productiv s.a.
Piata capitalurilor îi pun faţă în faţă, prin intermediul cererii şi ofertei, pe cei ce
acumulează şi au capitaluri disponibile cu întreprinzatorii care nu au capitaluri
suficiente. Pe această piaţă dobânda apare tocmai ca un preţ specific al capitalului.
Rata mare a dobânzii face să crească oferta de capitaluri şi să scadă cererea, în timp ce
rata scazută a acesteia reduce ofertă şi sporeste cererea.
Principalele surse de formare a capitalului pot fi: economiile banesti ale
populatiei, creditele, profitul obtinut de întreprinderi si capitalul strain atras prin
intermediul creditelor pentru investitii, împrumuturi externe, credite comerciale,
cumpararea de titluri de valoare (îndeosebi actiuni) sau a investitiilor directe de
capital.

5. Economia de piata este incompatibilă cu centralismul, fiind prin definişie o

economie descentralizată.În aceste condiţii, rolul statului în economie se rezumă doar
la utilizarea unor pârghii economice precum bugetul de stat, sistemul impozitelor, al
taxelor, sistemul cerintelor, investitiile de stat, emisiunea monetara s.a., prin
intermediul carora el exercita o influenta indirecta asupra activitatii economice. Prin
aceasta statul nu desfiinteaza piata si nici nu-si propune sa îndeplineasca funcţiile ei, ci
vine să o completeze şi să vegheze asupra bunei funcşionari. Aceasta reglementare o
poate face pe baza unei legi juridice. Diferitele sale institutii specializate pot elabora
analize, prognoze, anumite planuri continând obiective prioritare care nu sunt
obligatorii pentru agentii economici, având doar un caracter orientativ.
Asa cum am mai aratat, în conditiile economiei de piata, toate formele de proprietate
sunt egale în fata legii. în acest context, se impune eliminarea totala a concurentei
paternaliste a statului, sub forma subsidiilor, a creditelor avantajoase (ieftine) doar
pentru unii si scumpe pentru altii. Desi trebuie sa practice un sistem flexibil de
impozitare, statul trebuie sa evite stabilirea unor impozite reduse pentru anumite
categorii de agenti economici, dezavantajând pe altii.

6. Economia de piata este nemijlocit legata de acceptarea procedurii

falimentului. Cauzele falimentului pot fi extrem de diferite, însa ele pot fi sintetizate
sub o singura expresie si anume incompetenta manageriala. Ea consta în greseli grave
în aprecierea potentialului pietei, în stabilirea preturilor, în aprecierea capacitatii de
plata a clientilor, în utilizarea factorilor de productie etc. Toate aceste erori se
finalizeaza în starea de insolventa.

13
 7. Una dintre cerintele majore ale existentei si functionarii economiei de piata
consta în libertatea preturilor, respectiv în crearea conditiilor ca preturile sa se formeze
pe baza mecanismului pietei de marfuri, a raportului dintre cerere si oferta, în care, asa
cum am aratat mai sus, urmeaza sa actioneze prin pârghii economice si statul. În felul
acesta se evit ruperea preturilor de costurile normale de productie si diferentierea
arbitrara a ratei profitului, rigiditatea lor ca urmare a nereflectarii raportului dintre
cerere si oferta, în fine, abaterea de la dinamica si corelatiile pietei mondiale.

În conditiile unei economii de piata pretul apare ca un pret de echilibru care se

impune tuturor producatorilor si consumatorilor, singurul la care cantitatile de marfuri
oferite voluntar pe piata si cantitatile cerute voluntar se egaleaza prin concurenta.
Privit din acest unghi de vedere, pretul de echilibru se apreciaza a fi cel la care toti cei
ce vor sa cumpere sau sa vânda sunt capabili sa o faca. Daca nu se întâmpla asa, atunci
se declanseaza un sistem automat de ajustare care restabileste pretul pietei la nivelul
celui de echilibru. De pilda daca pretul este peste cel de echilibru, presiunea unei
oferte excesive (atragerea de noi producatori în ramura datorita liberei intrari, sau
extinderea productiei firmelor existente) forteaza pretul sa coboare. Invers, daca pretul
este sub cel de echilibru presiunea cererii va forta pretul pietei sa urce, restabilindu-se
echilibrul.

Acest proces are loc pe toate pietele, respectiv pe piata bunurilor si serviciilor si
pe piata factorilor de productie (piata fortei de munca, a capitalului si resurselor
naturale).În felul aceste, miscarea preturilor orienteaza atât optiunile si deciziile
producatorilor privind productiile cele mai utile si investitiile cele mai eficiente, cât si
optiunile si deciziile consumatorilor privind cumpararea bunurilor ce care au nevoie.
Asadar, sistemul liber al preturilor prin semnalele ce le ofera serveste la coordonarea
deciziilor agentilor economici – producatori si consumatori – dându-le coerenta si
eficienta. Cu alte cuvinte, în cadrul economiei de piata, preturile servesc la împartirea
între consumatori a unei cantitati limitate de bunuri si servicii si între producatori ai
unei oferte limitate de factori de productie. Desigur, toate sublinierile de mai sus sunt
valabile în conditiile absentei monopolurilor sau oligopolurilor artificiale care pot sa
exercite presiuni asupra nivelului preturilor. în aceasta situatie nu mai avem de-a face
cu preturi libere, ci cu preturi administrate.

8. O economie de piata este totodata o economie de calcul în expresie monetara.

Aceasta înseamna ca moneda serveste drept numitor comun al activitatii agentilor
economici, raspunzând cerintei de evaluare, cuantificare a costurilor si rezultatelor.În
acest context, piata este aceea care îndeplineste functia economica de alocare a
resurselor, prin alimentarea formelor de activitate mai putin eficiente, nerentabile.
Acesta este si motivul pentru care într-o economie de piata profitul este considerat a fi
motorul întregii actiuni economice. Oamenii trebuie sa fie liberi sa aleaga ce sa
produca, cât sa produca, pentru cine sa produca si cum sa produca, în functie de
evolutia preturilor pe piata si costurilor de productie.

14
 Bibliografie

www.seap.usv.ro/et
www.facultate.regielive.ro
www.idd.euro.ubbcluj.ro

15