Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Din cele mai vechi timpuri, oamenii au produs bunuri pentru consumul propriu, iar
mai târziu au produs bunuri și pentru schimb. Atunci când schimbul de mărfuri a depășit
etapa de troc, a apărut piața, unde schimbul de mărfuri a fost măsurat prin etalonul monetar.
Piața a determinat apoi formarea prețurilor în funcție de cerere și ofertă; astfel a apărut ceea
ce numim astăzi „economia monetară”.
Într-un anumit fel, așa cum ne învață descoperirea monedelor primitive, piața este un
mijloc de producție și de schimb, ale cărei origini, se situează foarte departe în istoria
omenirii. O perioadă îndelungată din istoria societății, oamenii au participat la un schimb
modest de mărfuri, în ansamblul activității lor. Rămâne detereminantă autoritatea familială,
tribală sau sătească. Începând cu secolul al XVII-lea asistăm la începutul cu întreruperi, iar
mai apoi, continuu, la apariția pieței ca mod dominant de organizare și regularizare a
activității umane.
Astăzi ne aflăm în situația în care nu există nicio activitate care să scape de sub
influența pieței. Chiar și în activitatea de gospodărie, munca gospodinelor este înlocuită de
roboți mecanici, produși și răspândiți în cantități mari pe suprafața pământului. Piața a
devenit modul de viață și de producție caracteristic societății umane civilizate în care trăim.
Piața a născut, de-a lungul istoriei, noțiunea de proprietate. A intrat în viața cotidiană și
în limbajul comun al oamenilor că nimic nu poate fi schimbat în afară de ceea ce se posedă
și a cărui folosință sau disponibilitate nu riscă să fie revendicată într-o bună zi de alții. Din
acest punct de vedere evocarea rolului pieței în economie nu poate fi disociată de studiul
instituțiilor legate de regimul juridic al proprietății și deci de ceea ce economiștii numesc
economie de piață.
Economia (din greacă οίκος oikos, „casă” și νομος nomos, „conducere”) este o știință
socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri și servicii.
Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința ce studiază modul
alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea
umană, economia este o știință socială.
Economia de piață reprezintă acel mod de organizare și desfășurare a vieții
economice, bazat pe pârghii economico-financiare, obiectiv determinat de relațiile cerere-
ofertă, în care bunurile și serviciile create, în mod precumpănitor, în sectorul privat trec la
consumator prin intermediul pieței concurențiale, întregul sistem fiind subordonat obținerii
de profit și realizării bunăstării sociale.
Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în
mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege. Poate fi titular al dreptului de
proprietate privată atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul
în care însă statul deține bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiași
regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.
Fiecare dintre acestea are atât virtuțile sale, cât și limitele inerente, rezultatul
competiției dintre ele reflectându-se în structura concretă, în timp și spațiu, a sistemului de
proprietății, în condițiile economice de piață.
Proprietatea privată ocupă locul central în sistemul de proprietate în țările cu economie
de piață.
Constituția Românieie stipulează faptul că proprietatea privată este în condițiile legii
intangibilă. Ea este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.
Avantajele proprietății private sunt deosebit de importante:
asigură autonomie deplină unităților economice de bază, permițănd
descentralizarea deciziilor;
generează concurența reală între agenții economici, condiționând, în mod
hotărâtor, elementele de bază ale mecanismului economiei de piață;
stimulează libera inițiativă în înființarea și dezvolarea întreprinderilor;
asigură o cointeresare înaltă și o motivație superioară în munca, promovând
spiritul de economisire;
permite o mai bună adaptare a activității economice la nevoile schimbătoare ale
pieței;
constituie fundamentul libertăților individului și ale democrației economice;
Cu toate acestea, proprietatea privată nu este lipsită de unele limite:
- conține tendințe spre concentrare și centralizare și posibilitatea formării de
monopoluri, cu urmări negative asupra funcționării normale a mecanismului economiei de
piață;
- determină tendințele de creștere a discrepanței dintre bogați și săraci, de
polarizare a societății;
- poate favoriza stări de nesiguranță materială și neliniște în rândurile
proprietarilor mici și mijlocii în lupta de concurență și supraviețuire.
Astfel de fenomene și tendințe pot fi însă atenuate sau înlăturate de către intervenția
statului prin pârghii economico-financiare.
Proprietatea publică (de stat) este prezentată în toate țările și se caracterizează prin
faptul că bunurile, în special factorii de producție, se află în proprietatea organizațiilor
statale, a diferitelor administrații publice.
Proprietatea mixtă(societatea pe acţiuni în care, alături de persoanele şi organizaţiile
private, acţionar este şi statul), care rezultă din combinarea formelor de proprietate arătate
mai sus, își manifestă prezența în toate țările cu economie de piață. Capitalul unităților
respective se formeză prin participarea, alături de întreprinderi publice și a unor societății
comerciale, persoane fizice etc.
Dezvoltarea proprietății private în economia țării noastre, drept componentă a reformei
economice în procesul tranziției la economia de piață, este marcată prin:
- restabilirea dreptului de proprietate privată în agricultură, prin restituire;
- vânzarea locuințelor din fondul locativ de stat, construite din fondurile
statului;
- înființarea de mici întreprinderi private (micii întreprinzători);
- promovarea investițiilor străine în România și asocierea societățiilor comerciale
cu capital de stat cu societățile comerciale cu capital privat;
- vânzare de active;
- privatizarea societăților comerciale cu capital de stat prin vânzări de acțiuni;
- desprinderea din regiile autonome a activităților care pot fi organizate în cadrul
societăților comerciale (și deci cuprinse în privatizare).
Astfel, prin apicarea Legii nr. 18/1991, a fondului funciar, până la 30 septembrie 1992
au apărut circa 5000 de noi proprietari, suprafața de teren trecută în posesia lor fiind de
78 000 hectare. În urma apicării acestei legi, 80% din terenul arabil și 65% din cel agricol se
află în proprietatea privată. Tot la aceeași dată, existau 362 000 de întreprinderi cu capital
privat , din care: 188 000 asociații familiale și persoane independente organizate conform
Decretului lege 54/1990; 174 000 societăți comerciale cu capital privat, organizate conform
Legii 31/1990. De asemenea, numărul societăților comerciale cu capital străin era de 16 223
cu un aport de capital de peste 503 milioane dolari. Totodată, sunt în curs de înfăptuire
prevederile Legii nr. 28/1991 privind privatizarea societăților comerciale cu capital de stat,
trecându-se efectiv, de la 1 iunie 1992, la redistribuirea, cu titlu gratuit, sub forma
certificatelor de proprietate a 30% din capitalul social al societăților comerciale cu unic
acționar statul român, cetățenilor români care până la data de 31 decembrie 1990,
împliniseră vârsta de 18 ani; distribuirea acestor certificate s-a încheiat la sfârșitul anului
1992.
În cadrul sistemului relațiilor economice, raporturile de proprietate dețin un loc și o
importanță aparte, modul de organizare și desfășurare a întregii vieți economico-sociale
având la bază o formă sau alta de stăpânire a bunurilor, deci de proprietate.
Noțiunea foarte complexă, proprietatea poate să fie abordată, nu numai din punct de
vedere economic, ci și juridic și filozofic.
Sub aspect juridic, proprietatea are în vedere dreptul de posesiune și folosință, normele
juridice reflectând relațiile dintre oameni a anumitor bunuri.
Interpretarea filozofică a proprietății, dezvăluie faptul că însăși dezvoltarea și
manifestarea personalității umane sunt dependente de proprietate.
Pentru înțelegerea sensurilor filosofice ale proprietății de o mare însemnătate sunt
reflecțiile lui Aristotel care arată că exercitarea dreptului de libertate presupune existența
proprietății, iar faptul că numai proprietarul poate să exercite atributele proprietății
înseamnă că însuși democrația este condiționată de existența proprietății private.
Ca realție economică, proprietatea are în vedere totalitatea raporturilor dintre oameni,
cu privire la diferitele bunuri care formează bogăția societății, relațiile dintre indivizi și
rezultatele muncii lor, în condiții istorice date.
Cu toate că proprietatea este o relație, un raport care apare față de lucruri, ea este, însă,
un fenomen social, deoarece existența sa este imposibilă în afara societății.
Pentru înțelegerea conținutului acestei categorii economice de bază, este necesară
evidențierea celor două dimensiuni ale sale și anume: obiectul proprietății și subiectului
proprietății, prima dând răspuns la întrebarea: „ce se stăpânește?”, cea de-a doua dând
răspuns la întrebarea „cine stăpânește?”.
Astfel, obiectul proprietății îl formează bunurile materiale și imateriale care sunt
comercializate, atât în mijloacele de producție, cât și în bunuri de consum, în timp ce
subiectul proprietății vizează posesorii proprietății, proprietarii, care pot fi: persoane fizice,
grupuri socio-profesionale, diferite organizații.
Pentru ca un grup social sau organizație să poată avea calitatea de subiect de
proprietate, trebuie ca, în prealabil, acestea să dețină calitatea de personană juridică,
dimensiune ce le conferă numeroase drepturi: să vândă, să cumpere, să gestioneze
patrimoniul, să apară în fața instanțelor judecătorești etc.
În zilele noastre, în condițiile globalizării vieții economice (și nu numai ale acesteia),
în mod frecvent, se întâlnesc și subiecți colectivi de proprietate, ca de exemplu:
F.M.I( Fondul Monetar Internațional), B.M (- Banca Mondială, B.I.R.D. - International
Bank for Reconstruction and Development). B.E.R.D. (Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare).
Esența relației de proprietate este pusă în evidență de dimensiunile sale structurale,
cunoscute încă din antichitate, de romani, ca fiind atribute ale proprietății și anume: dreptul
de posesiune, dreptul de dispoziție ( de a dispune), dreptul de utilizare, dreptul de a culege
roadele ( de uzufruct).
Dintre componentele structurale care dau conținut proprietății, elementul fundamental
îl reprezintă dreptul de posesiune și acesta deoarece din el decurg toate celelalte atribute.
În decursul istoriei, cu privire la proprietate s-au impus mai multe concepții. Astfel,
pentru biserică, dreptul de proprietate este de esență divină, în acest context remarcându-se
religia creștină, care are o atitudine critică față de îmbogățiții prin asuprirea altora.
Cea mai răspândită concepție este aceea conform căreia izvorul proprietății este
munca, în sensul că obiectele proprietății rezultă din prestarea de către oameni la diverse
activtăți, corspunzătoare diviziunii muncii. De altfel, ideea dobândirii de bogăție, prin
muncă, se regăsește și în scrierile fundamentale ale creștinismului, Hristos lăudându-l pe
cel care a reușit sa-și sporească talanții prin muncă.
Cu privire la originea marii proprietăți s-au impus următoarele 3 explicații:
munca și economiile producătorilor;
recompensele primite de la demnitari și regi pentru diferite fapte de vitejie;
ruinarea unor mici producători și absorbția lor de către marii latifundiari (mari
moșieri).
Cu toate că firesc și moral este să te îmbogățești prin muncă, viața din trecut, cât și
realitatea prezentă dovedesc că mari proprietăți sunt dobândite și pe seama altora, dar și prin
jefuirea averii naționale.
În acest context este de semnalat caracterul deosebit de periculos al „tezei” „sărac dar
cinstit”, o asemenea judecată rudimentară făcând loc resemnării spiritului întreprinzător, a
liberei inițiative, blocând, în ultima instanță, afirmarea valorilor autentice.
Cât privește evoluția cronoligică a formelor de proprietate, s-a pus și se mai pune, încă,
întrebarea: ce formă de proprietate a apărut, mai întâi, cea individuală sau cea colectivă?
Majoritatea specialiștilor în domeniu, consideră, că această problemă este falsă,
deoarece, din cele mai vechi timpuri și până astăzi, nevoia de existență, atât a individului,
cât și a colectivității din care face parte, a făcut să existe și proprietatea privată și
proprietatea colectivă. Astfel, hrana, îmbrăcămintea, chiar dacă ar fi fost în proprietate
colectivă, în mod natural, pentru a fi consumate, în scopul asigurării existenței, sunt
individualizate, devenind, în acest fel, proprietate personală.
În epoca modernă, predominantă este proprietatea privată capitalistă, printre primii
teoreticieni care vorbesc despre această proprietate numărându-se și Benjamin Constant,
consilier al împăratului Napoleon. Însuși marele împărat, în cunoscutul său Cod Civil, ce
cuprinde 2281 articole, despre care acesta spunea că: „ceea ce nu va pieri niciodată, ceea ce
va trăi etern este codul meu civil”, în care face valoroase aprecieri privind proprietatea, așa
cum este și aceasta: „proprietarul nu poate fi împiedicat de nimeni și nimic în exercitarea
drepturilor sale”.
Cu privire la proprietate, să amintim și aprecierile președntelui Abraham Lincoln care,
în 1860 adresându-se Congresului American evidenția atât interpedența dintre proprietate și
prosperiate, precum și pericolul pe care-l reprezintă descurajarea inițiativei particulare. În
acest cadru, se impune concluzia că, proprietatea nu trebuie înțeleasă ca scop în sine, ci ca
baza de realizare a unui nivel înalt de bunăstare și de formare a unor indivizi cinstiți,
inventivi, motivanți în desfășurarea unor activități economice eficiente.
Economia de piață reprezintă deci o formă modernă de organizare și funcționare a
activității economice, în care oamenii acționează în mod liber, autonom și eficient, în
concordanță cu favorabilitățile și regulile universale și dinamice ale pieței, nu după obiceiuri
și practici zonale și nici sub autoritatea vreunei comenzi din afară, fapt ce face posibilă
valorificarea maximă a resurselor limitate existente pentru satisfacerea nevoilor și dorințelor
umane nelimitate.
Economia de piață, prin sistemul de proprietate care îi este caracteristic, prin
pluralismul formelor de proprietate și prin locul central pe care-l ocupă proprietatea privată,
presupune în mod obiectiv multiplicarea și diversificarea centrelor de decizie, ca agenți
economici legați între ei printr-o vastă rețea a actelor de schimb.
Conținutul economiei de piață contemporană este pus în evidență prin caracteristicile
ei esențiale. În ansamblul elementelor definitorii ale economiei de piață, o caracteristică de
bază a economiei de piață, este reprezentată de proprietatea privată. În niciuna din
societățile antice și medievale nu s-a acordat, prin lege, tuturor persoanelor dreptul de a fi
proprietari. Intangibiliatea dreptului de proprietate al fiecărei persoane și apărarea acestui
drept sunt principii de acțiune a statului democrat în condițiile economiei de piață.
Proprietatea individuală este permisa fundamentală a liberei inițiative, a manifestării tuturor
celorlalte libertăți economice.
Desigur, caracteristicile economiei de piață au, mai ales funcția de a contura modelul
teoretic al acestui sistem economic, care în practică nu a existat niciodată în nicio țară.
Importanța cunoașterii acestui model și înțelegerea faptului că el reprezintă doar un model și
nimic mai mult este enormă.
Bibliografie:
Cărți:
„Economia de piață”, Ed. Tehnică;
„Dileme ale tranzacției la economia de piață”, Ed. Ager-Economistul;
„Teorie economică generală”, Ed. Economică;
„Tratat de economie”, Vol. 3, „Piața concurentă. Monopol”, Ed. Expert București;
„Fundamente economice”, Vol. 1, Ed. Didactică și pedagogică R.A.-Buc.
Internet:
http://dexonline.ro/