Digitally signed by

Library TUM
Reason: I attest to the
accuracy and integrity
of this document

Universitatea Tehnică a Moldovei

Facultatea Inginerie Economică şi Business

Catedra Teorie Economică şi Marketing

Tatiana Munteanu

ÎNTREPRINDEREA –
CELULA DE BAZĂ A
ECONOMIEI

Chişinău
U.T.M.
2014
 Lucrarea „Întreprinderea – celula de bază a economiei” este
destinată studenţilor specialităţilor economice şi inginereşti, care
studiază cursul de Teorie Economică. Această lucrare urmăreşte
scopul de a oferi studenţilor cunoştinţe trainice referitor la conceptul,
trăsăturile şi importanţa întreprinderilor pentru economia naţională.
În lucrare se atrage o atenţie deosebită proceselor de creare,
reorganizare şi lichidare a întreprinderilor, precum şi analiza diferitor
tipuri de asocieri de întreprinderi. Lucrarea este realizată în strânsă
legătură cu legislaţia Republicii Moldova cu privire la organizarea şi
gestionarea activităţii de antreprenoriat şi ţine cont de toate
particularităţile ei.
Deoarece conţine atât abordări teoretice, cât şi aspecte
practice, consideram ca lucrarea „Întreprinderea – celula de bază a
economiei” va fi de folos atât studenţilor, cât şi tuturor celor care
doresc să se iniţieze cu specificul creării şi funcţionării
întreprinderilor pe teritoriul Republicii Moldova.
Avem speranţa, că după studiere acestei teme, va creşte
interesul studenţilor faţă de oportunităţile creării unei întreprinderi pe
teritoriul Republicii Moldova, dezvoltarea micului business şi
tendinţele de creare a grupurilor consolidate de întreprinderi.

Recenzent: prof. univ., dr. hab., Andrei Cojuhari

Munteanu, Tatiana.
Întreprinderea – celula de bază a economiei / Tatiana Munteanu ; Univ.
Tehn. a Moldovei, Fac. Inginerie Econ. şi Business, Catedra Teorie Econ. şi
Marketing. – Chişinău : Tehnica-UTM, 2014. – 37 p.
1 disc optic electronic (CD-ROM) : sd., col., 13 x 13 cm.
Titlu preluat de pe eticheta discului.
Cerinţe de sistem: Windows98/2000/EXP, 32 Mb hard, Acrobat Reader.
ISBN 978-9975-45-298-4.
334.7
M 95

2
 Dacă familia este celula societăţii,
atunci cu siguranţă, întreprinderea
este celula economiei naţionale.

Plan
1. Conceptul de întreprindere şi caracteristica generală a
întreprinderii.
2. Clasificarea întreprinderilor.
3. Crearea întreprinderilor.
4. Reorganizarea, asocierea şi dizolvarea întreprinderilor.

Scopul temei: familiarizarea studenţilor cu conceptul de

întreprindere, rolul, funcţiile şi trăsăturile acestora. Iniţierea cu
etapele proceselor de creare, reorganizare şi lichidare a
întreprinderilor. Analiza principalelor tipuri de asociere a
întreprinderilor.

Obiectivele temei
 evidenţierea aspectului instituţional şi funcţional al
întreprinderii;
 determinarea rolului întreprinderilor pentru economie;
 analiza trăsăturilor şi funcţiilor principale ale
întreprinderii;
 determinarea criteriilor de clasificare a întreprinderilor;
 analiza formelor organizatorico-juridice ale
întreprinderilor din Republica Moldova;
 analiza procesului de creare a unei întreprinderi;
 evidenţierea avantajelor şi dezavantajelor în urma
cumpărării unei franchise;
3
  familiarizarea cu modalităţile de reorganizare a
întreprinderilor prin transformare, dezmembrare şi
fuziune;
 evidenţierea procesului de asociere dintre întreprinderi şi
crearea grupurilor de întreprinderi, holdingurilor,
cartelurilor, concernelor şi trusturilor;
 analiza etapelor procesului de dezolvare a unei
întreprinderi.

1.Conceptul de întreprindere şi caracteristica

generală a întreprinderii

Activitatea economică în orice ţară a lumii este marcată

de întreprindere, deoarece întreprinderea este locul în care, pe de o
parte, se realizează produsele pe care le consumăm, unde se
creează locuri de muncă, se repartizează veniturile, se finalizează
investiţiile, se formează profiturile, iar, pe de altă parte, locul unde
se desfăşoară raporturi sociale, relaţii de muncă şi ierarhice. Acest
„laborator social“ este elementul cheie al aparatului de distribuţie
şi producţie, reprezentând „celula de bază“ a economiei.
Întreprinderea este o unitate economică care dispune de
personalitate juridică, formată dintr-un grup organizat de
persoane, care desfăşoară procese de muncă utilizând mijloace
materiale financiare şi informaţionale pentru realizarea de
bunuri, executarea de lucrări sau prestarea unor servicii
conform cerinţelor pieţei şi urmărind obţinerea unui profit cât
mai mare.
Rolul întreprinderii este colosal, atât în aspect social cât
şi economic:
În aspect social constă în faptul că firmele manifestă un
rol specific atât faţă de salariaţi cât şi faţă de consumatori:
a) faţă de salariaţi – managerii firmei trebuie să
4
favorizeze promovarea personalului şi participarea lui la reciclarea
impusă de modernizarea tehnicii şi tehnologiei, să creeze
condiţiile pentru promovare culturală (distracţii, excursii, asociaţii
diverse);
b) faţă de consumatori – firma trebuie să caute cea
mai bună adaptare a bunurilor şi serviciilor produse la solicitările
clienţilor.
Rolul economic derivă din faptul că întreprinderile atrag
şi combină factorii de producţie (managerii acţionând permanent
pentru optimizarea combinării factorilor de producţie). De
asemenea, scopul întreprinderilor este de a executa bunuri şi
servicii, managerul firmei urmărind să producă la costuri minime;
tot ele distribuie veniturile, adică remunerarea factorilor de
producţie utilizaţi.
Instrumentele de repartiţie, pe categorii de beneficiari, se
prezintă astfel:
Beneficiari Instrumente de repartiţie
Personal angajat Salarii
Organisme sociale Cotizaţii sociale
Statul Impozite şi taxe
Creditori şi bănci Dobânzi, comisioane
Asociaţii Dividende
Întreprinderea Autofinanţare

Pentru realizarea obiectului său de activitate,

întreprinderea generează necesităţi noi. Pentru satisfacerea
acestora, întreprinderea intră în relaţie cu alţi agenţi de mediu.
Dubla postură în care întreprinderea apare în cadrul mediului, ca
beneficiar al unor produse şi ca ofertant al altor produse o
determină ca un organism deschis cu anumite intrări şi ieşiri.
Astfel, întreprinderea reprezintă o entitate tehnico-
materială, financiară şi umană, delimitată spaţial şi care, prin
conjugarea şi combinarea factorilor de producţie creează bunuri
5
materiale şi/sau servicii noi, asigură satisfacerea cererilor de pe
piaţă, îmbinând în acest mod satisfacerea intereselor personale
(ale organizaţiei) cu cele generale (ale societăţii).

Trăsături definitorii ale întreprinderii

Abordate într-o concepţie sistemică, întreprinderile
prezintă un ansamblu de trăsături care definesc obiectivele lor şi
nivelul atins în transpunerea practică a acestora. Astfel,
întreprinderea este:
a) Sistem socio-economic – deoarece în cadrul
întreprinderii are loc combinarea factorilor de producţie pentru
obţinerea de bunuri materiale, conform obiectivelor fixate în
funcţie de raportul cerere – obiective – piaţă.
b) Sistem complex – întrucât întreprinderea reuneşte
deopotrivă resurse umane, materiale şi financiare.
c) Sistem organizatoric-administrativ – pentru că în
momentul înfiinţării, întreprinderea obţine statutul de persoană
juridică sau fizică, are o denumire precisă, un sediu şi un obiect de
activitate bine determinat, definindu-şi propria structură
organizatorică şi dispunând de un regulament propriu de
organizare şi funcţionare.
d) Sistem tehnico-material – având în vedere faptul
că în cadrul întreprinderii, între mijloacele de muncă, materiile
prime şi materialele utilizate se creează anumite conexiuni
concretizate în dependenţa tehnologică dintre compartimentele în
care se realizează producţia. Criteriile prin care întreprinderea se
manifestă ca un sistem tehnico-productiv sunt omogenitatea
producţiei fabricate, precum şi omogenitatea procesului
tehnologic din secţiile producţiei de bază.
e) Sistem autoreglabil – pentru că întreprinderea are
capacitatea de a-şi modifica activitatea în scopul realizării
obiectivelor propuse.

6
 f) Sistem dinamic, organic adaptiv – întrucât
activitatea întreprinderii este influenţată de diferiţi factori
endogeni şi/sau exogeni, adaptându-se permanent la modificările
macrosistemelor, cât şi la cerinţele generate de dinamica
elementelor încorporate.
g) Sistem deschis – pentru că întreprinderea se
manifestă ca o componentă în interacţiunea constantă cu celelalte
elemente ale sistemului căruia îi aparţin.

Funcţiile întreprinderii
Întreprinderea ca unitate economico-juridică îndeplineşte
următoarele funcţii:
1. funcţia de cercetare-dezvoltare, care prevede: cercetarea şi
proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiţii;
perfecţionarea sistemului informaţional;
2. funcţia de producţie, care prevede: combinarea raţională a
factorilor de producţie; producerea de bunuri şi servicii;
efectuarea controlului calităţii produselor fabricate şi a
serviciilor prestate; obţinerea profitului;
3. funcţia comercială, care prevede: aprovizionarea întreprinderii
cu materii prime şi materiale; realizarea produselor fabricate;
activitatea de publicitate;
4. funcţia financiar-contabilă, care prevede: comensurarea
cheltuielilor şi a veniturilor întreprinderii; exercitarea
controlului financiar; folosirea raţională a resurselor financiare
ale întreprinderii;
5. funcţia de personal, care prevede: angajarea şi asigurarea cu
forţă de muncă calificată a subdiviziunilor întreprinderii;
selectarea şi promovarea în funcţii de activitate a personalului
de producţie;
6. funcţia de prelucrare a datelor şi activitate juridică, care
prevede: elaborarea informaţiei statistice referitor la activitatea
întreprinderii; argumentarea juridică a contractelor şi
7
 deciziilor întreprinderii;
7. funcţia strategică de previziune a pieţei, care prevede:
cercetarea tendinţelor de evoluţie a mecanismelor pieţei
(cererea, oferta, preţul); elaborarea programelor de
implementare în piaţă a produselor noi ale întreprinderii;
8. funcţia strategică a activităţii de marketing, care prevede:
cercetarea nevoilor şi cerinţelor consumatorilor; căutarea
noilor pieţe de realizare a produselor fabricate; lansarea
produsului pe piaţă, însoţită de informaţie suplimentară şi a
unor servicii consumatorului (împachetarea, asigurarea cu
transport); studierea gradului de satisfacere a cerinţelor
consumatorului.

2.Clasificarea întreprinderilor

Întreprinderile sunt foarte diferite atât după genul de

producţie, ramura de activitate, scopul urmărit, dimensiuni, etc.
De aceea, pentru o înţelegere mai bună a specificului
întreprinderilor, vom încerca să le clasificăm după mai multe
criterii şi anume:
1. După scopul urmărit:
întreprinderi cu scop lucrativ (Societăţi
Comerciale).
întreprinderi cu scop nonlucrativ (Organizaţii
necomerciale)
Societăţile comerciale, ca întreprinderi, reprezintă o
entitate economică colectivă unde se combină şi se utilizează
factorii de producţie cu eficienţă cât mai ridicată. Rezultatele
obţinute sunt împărţite între membrii societăţii sub diferite forme
(dividende, prime). Societatea comercială reprezintă forma
principală de întreprindere.
Organizaţii necomerciale sunt fondate în scopuri
filantropice, reprezentare de interese, scop cultural, învăţământ,
8
administrare. Ca exemplu de organizaţii necomerciale pot fi
enumerate:
Asociaţia – finanţată de cotizaţiile membrilor (tipuri:
obştească, religioasă, partid, sindicat, patronat, etc.);
Fundaţia – organizaţie necomercială, fără membri,
destinată atingerii scopurilor necomerciale;
Instituţia – finanţată parţial sau total de fondator şi are
scop de administrare, social, cultural, învăţământ.

2. După răspundere pe care o poartă:

întreprinderi cu statut de persoană fizică
întreprinderi cu statut de persoană juridică
În întreprinderile cu statut de persoană fizică
fondatorul poartă răspundere nelimitată cu tot patrimoniul său (ca
exemplu poate servi Întreprinderea Individuală).
În întreprinderile cu statut de persoană juridică -
fondatorul întreprinderii poartă răspundere limitată, doar cu cota
parte din patrimoniul investit în întreprindere, iar întreprinderea,
deoarece are patrimoniul său distinct, poartă răspundere nelimitată
cu tot patrimoniul său (ca exemplu pot servi Societatea pe Acţiuni,
Societatea cu Răspundere Limitată).

3. După tipul de producţie:

întreprinderi cu producţie de masă;
întreprinderi cu producţie de serie (mică, mijlocie,
mare);
întreprinderi cu producţie individuală.

4. După mărime:
microîntreprinderi;
întreprinderi mici;
întreprinderi mijlocii;
întreprinderi mari.
9
 Încadrarea într-o anumită categorie se face în funcţie
de o serie de indicatori: mărimea cifrei de afaceri, numărul de
salariaţi sau mărimea capitalului social.

Tabel 1
Criteriile de clasificare a întreprinderilor
Criteriile de Nr. mediu anual Suma anuală a Valoarea anuală
clasificare de salariaţi, veniturilor din totală de bilanţ a
persoane vânzări, mln. lei activelor, mln.lei

Micro- Cel mult 9 Cel mult 3 Cel mult 3

întreprinderi

Întreprinderi 10-49 Cel mult 25 Cel mult 25

mici

Întreprinderi 50-249 Cel mult 50 Cel mult 50

mijlocii

Întreprinderi Peste 249 Peste 50 Peste 50

mari

În Republica Moldova, în anul 2012, numărul

întreprinderilor mici şi mijlocii (ÎMM) constituie 97% din totalul
întreprinderilor, la ÎMM sunt angajaţi circa 57 % din totalul
angajaţilor şi venitul din vânzări realizat de ÎMM constituie 34%
din total venit din vânzări[14].

10
Fig. 1 Ponderea întreprinderilor micro, mici, medii şi mari după venitul din vânzări, nr.
de salariaţi şi nr. de întreprinderi în R. Moldova în anul 2012
Sursa: Elaborat de autor în baza www.statistica.md

5. După forma de proprietate:

întreprinderi private;
întreprinderi publice;
întreprinderi mixte;

Întreprinderi private – rezumă din faptul că patrimoniul

lor se află în proprietatea uneia sau a mai multor persoane. Este un
tip de întreprindere foarte veche, avându-şi rădăcinile în
sclavagism. Numărul, diversitatea şi mărimea întreprinderilor
private au crescut odată cu dezvoltarea societăţii.
Întreprinderi publice - întregul său patrimoniu aparţine
statului sau organului administraţiei publice locale pe al cărui
teritoriu se află.
Întreprinderi mixte presupun îmbinarea capitalurilor
private,publice şi/ sau capitalurilor naţionale cu cele străine.

11
 În diagrama ce urmează este reflectată structura
întreprinderilor după forma de proprietate, luându-se ca reper de
analiză numărul întreprinderilor în Republica Moldova.

Fig. 2 Structura numărului de întreprinderilor după forma de proprietate în R.Moldova,

anul 2012
Sursa: Elaborat de autor în baza www.statistica.md

Observăm că principala formă de proprietate 89,4% este

proprietatea privată. Proprietatea publică constituie 1,8%.
Proprietatea mixtă se formează la îmbinarea proprietăţii private cu
cea publică(0,4%) sau la îmbinarea proprietăţii naţionale cu cea
străină(4,1%), iar proprietatea firmelor străine pe teritoriul
Republicii Moldova constituie 4,3%.
6. După genurile de activitate
întreprinderi agricole;
întreprinderi industriale;
întreprinderi comerciale;
întreprinderi prestatoare de servicii;
întreprinderi financiare, de credit, de asigurări etc.
12
Fig. 3 Întreprinderi după genul de activitate din R.Moldova la data de 01.01.2014
Sursa: www.mtic.gov.md
Principalul gen de activitate în Republica Moldova rămâne
a fi comerţul – 54% din total activităţi.

7. După timpul de lucru în cadrul anului

calendaristic:
întreprinderi care funcţionează tot timpul anului;
întreprinderi sezoniere.

8. După gradul de specializare al producţiei:

întreprinderi specializate;
întreprinderi universale;
întreprinderi mixte.

9. După forma organizatorico-juridică

În dependenţă de condiţiile social-economice în fiecare
ţară există diferite forme de întreprinderi. În Republica Moldova
în conformitate cu „Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi” există următoarele forme organizatorico-juridice de
13
întreprinderi:
1. Întreprindere individuală este întreprinderea care
aparţine unei persoane, cu drept de proprietate privată, sau
membrilor familiei acestuia, cu drept de proprietate comună.
Patrimoniul întreprinderii individuale se formează pe baza
bunurilor persoanei (familiei) şi altor surse legale. Întreprinderea
individuală este persoană fizică, iar posesorul acesteia (membrii
familiei) poartă răspundere nelimitată pentru obligaţiunile acesteia
cu întreg patrimoniul său. Întreprinderea individuală este prezentă
în astfel de domenii cum ar fi: activităţile de fermă, vânzarea cu
amănuntul, construcţiile şi serviciile pentru populaţie.
2. Societate în nume colectiv reprezintă o întreprindere,
aflată în posesiunea a două şi mai multe persoane, care şi-au
asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi
de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de
constituire încheiat între acestea. Societatea în nume colectiv se
prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană fizică. Pentru
obligaţiunile societăţii toţi asociaţii poartă răspundere solidară
nelimitată cu întreg patrimoniul lor.
3. Societate în comandită reprezintă o întreprindere
aflată în posesiunea a două sau mai multe persoane, care şi-au
asociat bunurile în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi
de antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza contractului de
constituire încheiat între acestea. Societatea în comandită are în
componenţa sa cel puţin un comanditat şi un comanditar.
Comanditatul răspunde pentru obligaţiunile societăţii cu întregul
patrimoniu, iar comanditarul răspunde numai în limita sumei cu
care a contribuit la formarea capitalului societăţii. Societatea în
comandită se prezintă în cadrul raporturilor de drept ca persoană
fizică.
4. Societate cu răspundere limitată reprezintă o
întreprindere fondată de una sau mai multe persoane juridice şi
(sau) persoane fizice, care şi-au asociat bunurile în scopul
14
desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat, sub
aceeaşi firmă, în baza actului de constituire. SRL este persoană
juridică. Asociaţii societăţii poartă răspundere pentru obligaţiile
întreprinderii numai în limitele valorii cotelor care le aparţin. În
societăţile cu răspundere limitată numărul asociaţilor nu poate fi
mai mare de 50. Drept document ce confirmă dreptul de
proprietate al asociatului este adeverinţa cotei de participaţie.
5. Societatea pe acţiuni este societatea comercială al
cărei capital social este în întregime divizat în acţiuni şi ale cărei
obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii. Patrimoniul
societăţii se constituie ca rezultat al plasării acţiunilor, al
activităţii sale economico-financiare şi în alte temeiuri prevăzute
de legislaţie. Societatea poate fi înfiinţată de una sau mai multe
persoane. Societatea poate fi înfiinţată de un singur fondator
(alcătuită dintr-un singur acţionar) numai în cazul în care
fondatorul (acţionarul) nu este o altă societate comercială alcătuită
dintr-o singură persoană. Drept document ce confirmă dreptul de
proprietate al acţionarului este acţiunea. Aceasta este o hârtie de
valoare emisă de o companie pentru constituirea, mărirea sau
restructurarea capitalului propriu. Pentru SA, emisiunea de acţiuni
reprezintă o principală cale de mobilizare a fondurilor proprii.
Totalul acţiunilor emise de o întreprindere constituie capitalul
social.
6. Cooperativă de producţie este o întreprindere aflată în
posesia a trei şi mai mulţi cetăţeni, care şi-au asociat bunurile în
scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de antreprenoriat sub
aceeaşi firmă în baza statutului semnat de aceştia. Cooperativa de
producţie este persoană juridică şi răspunde pentru obligaţiunile
asumate cu patrimoniul întreprinderii. Fondatorii poartă
răspundere pentru obligaţiile cooperativei de producţie în limitele
cotelor care le aparţin din patrimoniul cooperativei, iar dacă
aportul respectiv este insuficient, poartă răspundere suplimentară
cu averea lor personală.
15
 7. Întreprindere de arendă este întreprinderea înfiinţată
de membrii colectivelor de muncă ale întreprinderilor de stat
(municipale) sau ale subdiviziunilor lor structurale ce se
reorganizează în scopul desfăşurării în comun a unei activităţi de
antreprenoriat sub aceeaşi firmă în baza statutului şi contractului
de arendare a bunurilor statului (municipiului). Întreprinderea de
arendă este persoană juridică şi poartă răspundere pentru
obligaţiile asumate cu patrimoniul întreprinderii. Membrii
întreprinderii poartă răspundere pentru obligaţiile lor în limitele
cotelor (părţii) din patrimoniul întreprinderii care le aparţin.
8. Întreprindere de stat şi municipală. Întreprinderea de
stat se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de Guvern sau de
organul administraţiei de stat împuternicit pentru acest lucru.
Întreprinderea municipală se înfiinţează şi se dotează cu bunuri de
organul de autoadministrare locală. Întreprinderea de stat şi
întreprinderea municipală sunt persoane juridice şi poartă
răspundere pentru obligaţiile asumate cu întreg patrimoniul lor.
La data de 01.01.2014, Registrul de stat al Republicii
Moldova conţine informaţii despre 164 566 persoane juridice şi
întreprinzători individuali, dintre care:
84 410 societăţi cu răspundere limitată
65 134 întreprinzători individuali
4 664 societăţi pe acţiuni
3 987 cooperative (cooperative de producţie, cooperative de
consum şi cooperative de întreprinzător)
1 524 întreprinderi de stat şi municipale
1 735 organizaţii necomerciale
3 112 altele (filiale, reprezentanţe, societăţi în nume colectiv, societăţi în
comandită, întreprinderi de arendă, întreprinderi intergospodăreşti,
colhozuri, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi alte întreprinderi)

16
Fig.4 Raportul procentual dintre principalele forme organizatorico-juridice de
întreprinderi pe teritoriul Republicii Moldova la 01.02.2014

Sursa: Elaborată de autor în baza datelor www.mtic.gov.md

Apartenenţa la o anumită formă organizatorico-

juridică, ramură de activitate sau tip de proprietate determină
anumite particularităţi în organizarea producţiei şi muncii, în
organizarea şi conducerea activităţilor întreprinderii respective.

3 Crearea întreprinderilor

Creare unei întreprinderi este un proces complex care

constă dintr-o succesiune de activităţi, grupate în două mari etape:
 Etapa lansării ideii şi elaborarea proiectului
 Etapa procesului propriu-zis de creare.
Pentru început, întreprinzătorul va fi preocupat de găsirea
unei idei (produs, serviciu, aplicaţie tehnologică etc.). Nu este
17
necesar ca produsul sau serviciul să fie nou, el poate fi
îmbunătăţit, astfel încât originalitatea ideii să se concretizeze într-
un proiect realist.
Cele mai bune surse de idei sunt: mediul profesional,
priceperea de a face ceva, viaţa cotidiană, ocupaţia celui care
porneşte într-o afacere. De asemenea, se poate apela la sfaturile
unui organism specializat, se poate cumpăra un brevet sau o
licenţă, se pot consulta revistele de specialitate.
Naşterea ideii impune şi, de cele mai multe ori, obligă
întreprinzătorul să aloce un timp important pentru culegerea de
informaţii (documentaţii, opinii, sfaturi) în legătură cu activitatea
pe care o conţine ideea reţinută.
În finalul acestui stadiu, întreprinzătorul trebuie să
procedeze la verificarea generală a realismului proiectului.
Creatorul trebuie să fie conştient de dificultăţile proiectului său
legate de: competenţă, timp disponibil, mijloace financiare,
cerinţele pieţei, forma juridică a întreprinderii, exigenţele
produsului sau serviciului vizat.
Elaborarea proiectului cuprinde: o notă de prezentare
generală, studiul comercial, studiul juridic şi studiul financiar.
Elaborarea proiectului debutează cu studiul comercial
care va cuprinde definirea produsului (sau serviciului) sub
aspectul stabilirii caracteristicilor tehnico-economice şi elaborarea
unui studiu de piaţă. Studiul de piaţă poate fi realizat de însuşi
întreprinzător sau de o agenţie specializată în cercetări selective.
În ambele situaţii, studiul de piaţă trebuie să analizeze: volumul şi
evoluţia probabilă a cererii; cererea pe tip de clientelă; concurenţa
directă şi indirectă, sub aspectul evoluţiei probabile.
Studiul juridic are menirea de a pregăti dosarul de
constituire a societăţii comerciale pe baza legislaţiei în vigoare,
optându-se pentru una din formele juridice de întreprindere.
Studiul financiar exprimă, în termeni financiari,
elementele pe care le reuneşte proiectul. El include: cifra de
18
afaceri pe care şi-o propune ca obiectiv întreprinderea, mijloacele
tehnice (maşini, utilaje, instalaţii, mijloace de transport),
comerciale, umane şi financiare, contul previzionat de rezultate,
planul de finanţare, bilanţul, planul de trezorerie.
Pregătirea procesului de creare a întreprinderii urmăreşte
şi evaluarea necesarului de mijloace: terenuri, imobile, mijloace
de transport, resurse materiale şi resurse umane.
Această primă etapă de lansare a ideii şi elaborarea
proiectului conduce la concluzia oportunităţii afacerii, şi luarea
deciziei de creare a întreprinderii. În acest fel, se trece la cea dea
doua etapă – crearea propriu zisă a întreprinderii.
Procesul propriu-zis de creare a unei întreprinderi
presupune, în principal, realizarea a trei operaţiuni: întocmirea
formalităţilor necesare înfiinţării, punerea în operă a resurselor
materiale şi umane şi organizarea internă a întreprinderii.
Întocmirea formalităţilor necesare înfiinţării unei
întreprinderi pe teritoriul Republicii Moldova presupune:
1. Determinarea formei organizatorico-juridice şi denumirea
întreprinderii;
2. Înregistrarea întreprinderii la Camera Înregistrării de Stat,
primirea documentelor de constituire, ştampilei şi
codurilor de activitate;
3. Deschiderea conturilor bancare;
4. Punerea la evidenţa Inspectoratului Fiscal, Casei Naţionale
de Asigurări Sociale şi Companiei Naţionale de Asigurări
în Medicină;
5. Obţinerea licenţelor de activitate, autorizaţiilor de
funcţionare şi alte documente care sunt necesare în funcţie
de genul şi specificul activităţii.

19
 Luarea deciziei de deschidere a afacerii,
identificarea şi evaluarea ideii de afaceri

Alegerea formei
organizatorico-juridice

Înregistrarea Perfectarea documentelor:

întreprinderii la CÎS
- Verificarea denumirii
afcerii;
- Atribuirea codurilor
statistice şi a codului fiscal;
Deschiderea - Confecţionarea ştampilei
contului bancar - Înregistrarea în Buletinul
provizoriu oficial al CIS
- Eliberarea Certificatului de
Înregistrare

Punerea la Deschiderea contului Obţinerea licenţei

evidenţa fiscală bancar curent

Înregistrarea în calitate de plătitor al:

 Cotei asigurărilor sociale Obţinerea autorizaţiilor:
 Primelor de asigurare obligatorie de sanitare, amplasare,
asigurare medicală construcţii, etc.

Fig.2 Etapele procesului de creare

Activităţi a unei întreprinderi
organizatorice:
 localizarea afacerii şi amenajarea tehnică;
 stabilirea relaţiilor cu partenerii de afaceri;

 După întocmirea formalităţilor
recrutarea şi selectarea personalului;
necesare
 promovarea afacerii.

Fig.6 Etapele procesului de crearea a unei întreprinderi

Sursa: www.antreprenor.su

20
 Acestea sunt etapele standarde de creare ale unei
întreprinderi, dar în ele pot surveni unele mici particularităţi în
funcţie de tipul de întreprindere, de mediul în care îşi desfăşoară
activitatea, de strategia şi politica statului.
Cu scopul stimulării iniţiativei de creare a întreprinderilor
şi dezvoltării micului business procedura de înregistrare a unei
întreprinderi pe teritoriul Republicii Moldova a fost simplificată
considerabil. La momentul de faţă o întreprindere poate fi
înregistrată în câteva zile, Camera Înregistrării de Stat prestează şi
unele servicii online. În urma creării la Camera Înregistrării de
Stat a „ghişeului unic”, pe lângă perfectarea documentelor de
înregistrare, întreprinzătorii au posibilitate să se pună în evidenţa
electronică a Casei Naţionale de Asigurări Sociale, la Compania
Naţională de Asigurări în Medicină şi să obţină codurile statistice.
Pentru unele genuri de activităţi este nevoie obţinerea
licenţei. Licenţa pentru practicarea anumitui gen de activitate
reprezintă un act administrativ care atestă capacitatea şi dreptul
titularului de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de
activitate indicat în aceasta cu respectarea obligatorie a condiţiilor
de licenţiere. Camera de Licenţiere eliberează licenţă pentru cca.
50 domenii de activitate
Pentru desfăşurarea activităţii de antreprenoriat este
necesară şi obţinerea unor autorizaţii, aşa ca:
• Autorizaţia de funcţionare a unităţilor comerciale şi de
prestare a serviciilor sociale;
• Autorizaţie sanitară de funcţionare;
• Autorizaţie de prevenire şi stingere a incendiilor la
exploatarea construcţiilor,;
• Autorizaţia de construire , etc.

21
 O metodă mai simplă de iniţiere a unei afaceri este
cumpărarea unei întreprinderi care se vinde.

Cumpărarea unei întreprinderi.

Procesul de cumpărare a unei întreprinderi poate fi
reprezentat prin următoarele etape:
Căutarea afacerii care
se vinde

Nefavorabil
Determinarea motivului
vânzării

Nefavorabil
Diagnosticarea afacerii

Nefavorabil
Evaluarea costului afacerii

Nefavorabil
Negocierea condiţiilor
de cumpărare

Încheerea contracului de vânzare-cumpărare

Înregistrarea contracului de vânzare-cumpărare la Camera Înregistrării

de Stat

Preluarea întreprinderii de către cumpărator

Fig.7 Etapele procesului de cumpărare a unei întreprinderi

Sursa: www.antreprenor.su

22
 O anticipare a speranţei de câştig din vânzarea ei
imediată sau din cumpărarea ei pentru exploatarea viitoare se
poate de obţinut prin evaluarea întreprinderii .
Evaluarea întreprinderii - constituie procesul de
determinare a valorii acesteia la o dată concretă, ţinându-se cont
de factorii fizici, economici sociali şi de altă natură, care
influenţează asupra valorii întreprinderii.
Metode de evaluare:
- bazate pe comparaţie (se bazează pe estimarea valorii obiectului
prin compararea lui cu alte obiecte similare, vândute sau propuse
spre vânzare);
- patrimoniale (presupune estimarea cheltuielilor pentru crearea
unui obiect analogic celui de evaluat sau a cheltuielilor pentru
înlocuirea obiectului supus evaluării);
- veniturilor viitoare (se bazează pe estimarea viitoarelor venituri
şi cheltuieli, legate de utilizarea obiectului evaluării);
- mixte (reprezintă o combinare a mai multor metode. În procesul
determinării valorii afacerii după metoda dată se ia în consideraţie
atât activele materiale ale întreprinderii, cât şi cele nemateriale şi
anume renumele şi reputaţia întreprinderii.

O altă modalitate de iniţiere a unei afaceri este

cumpărarea unei franchise.
Cumpărarea unei franchise
Franchising sunt relaţiile contractuale între vânzător
(franchiser) şi cumpărător (franchisee) privind acordarea
drepturilor de operare a afacerii şi obţinerea asistenţei din partea
vânzătorului în schimbul unei plăţi.
Acest tip de întreprindere are un şir de avantaje, dar şi
unele dezavantaje.

23
 Tabelul 2
Avantajele şi dezavantajele activităţii de franchising
Franchiser (vânzător) Franchisee (cumpărător)

Posibilitatea relativ rapidă de a-şi Franchisee are o şansă mai mare de

extinde propria afacere ; succes;
Asistenţă managerială şi de
Obţinerea veniturilor supli- marketing;
mentare din taxele de franchising; Produse şi servicii de calitate standard
– primeşte afacerea la „pachet”, unde
Avantaje

Reducerea cheltuielilor legate de este prezentat în detalii procesul

distribuţia şi marketingul.
tehnologic, receptura etc.;
Nu este nevoit să consume timp, bani
pentru elaborarea produselor, etc.;
Cheltuieli reduse pentru promovarea
produselor şi serviciilor.

Acordarea unui sprijin tehnic şi, Firma nu-i aparţine niciodată cu

uneori, chiar financiar pe toată adevărat;
perioada contractului de Costul ridicat al francizei şi
franchising; contribuţia la profit;
Dificultăţi în efectuarea contro- Respectarea riguroasă a tuturor ope-
lului; raţiunilor standardizate;
Dezavantaje

Afectarea prestigiului fran- Franchisee este obligată să activeze

chiserului, în cazul când franchisee
falimentează sau în activitatea
acestuia apar unele situaţii dificile,
acestea pot afecta negativ numele şi
prestigiul franchiserului;
Dificultăţi în păstrarea confiden-
ţialităţii informaţiei.
conform standardelor impuse de
franchiser, care dispune de dreptul de
a verifica regulat respectarea lor;
Linie limitată de produse;
Aria geografică limitată;
Politica preţurilor şi a reclamei este
dictată.

Aşa firme cunoscute atît în Republica Moldova cât şi în

întreaga lume ca Mango, Celio, Mexx, Olsen, Sele, McDonald`s,
РОСТИК’С KFC, Fornetti, Buon Giorno, 1C, Alina Electronic,
Andy`s Pizza, Neuron Grup sunt bazate pe contractele de
franchisă.

24
4. Reorganizarea, asocierea şi dizolvarea întreprinderilor

În procesul vieţii sale unele întreprinderi se modifică, îşi

schimbă genul de activitate, forma organizatorico-juridică, se
dezmembrează în mai multe întreprinderi sau se asociază cu alte
întreprinderi, unele îşi păstrează personalitatea juridică, altele
devin părţi componente ale altor întreprinderi.
Există trei modalităţi de reorganizare a întreprinderilor:
a) reorganizare prin transformare;
b) reorganizare prin dezmembrare;
c) reorganizare prin fuziune.
a) Reorganizare prin transformare
Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea
formei sale juridice de organizare prin modificarea actelor de
constituire în condiţiile legii.
b) Reorganizare prin dezmembrare se face prin divizare
sau separare.
Divizarea întreprinderii are ca efect încetarea existenţei
acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai
multe întreprinderi, care iau fiinţă.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din
patrimoniul întreprinderii, care nu îşi încetează existenţa, şi
transmiterea ei către una sau mai multe întreprinderi existente sau
care iau fiinţă.

B A

A
A A'

C
A''

Divizare Separare
25
 c) Reorganizare prin fuziune se realizează prin contopire sau
absorbţie de întreprinderi.
Contopirea are ca efect încetarea existenţei
întreprinderilor participante la contopire şi trecerea integrală a
drepturilor şi obligaţiilor acestora la întreprinderea ce se
înfiinţează.
Absorbţia are ca efect încetarea existenţei întreprinderilor
absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi obligaţiilor acestora
la întreprinderea absorbantă.

A A

C A
B B

Contopire Absorbţie
Procesul de fuziune a întreprinderilor duce la creşterea
mărimii întreprinderilor şi dezvoltare a businessului mare prin
asociere de întreprinderi.
Ideea asocierii de întreprinderi, a pornit de la analiza
relaţiilor dintre întreprinderi şi a funcţionării pieţei. S-a
demonstrat că există un cost al funcţionării pieţei (costul
tranzacţiilor) legat de obţinerea informaţiilor (cu privire la preţuri,
clienţi şi cerinţele acestora, concurenţi şi intenţiile lor etc.),
perfectarea contractelor (caz în care se poate vorbi de un cost al
contractului, determinat de cheltuielile pentru negocieri şi
încheierea acestuia) şi ca urmare a gradului de incertitudine a
pieţei (pe termen lung, contractele nu pot asigura soluţii certe şi
satisfăcătoare pentru derularea afacerilor).
Pentru a elimina costurile pieţei şi a spori gradul de
siguranţă, în condiţiile unui mediu extern foarte schimbător, unele
întreprinderi optează pentru diferite forme de asociere a
capitalului.
26
 Asocierea întreprinderilor
Asocierea întreprinderilor se justifică şi pe baza relaţiilor
de proprietate, în sensul că firma nucleu reuneşte sub controlul său
mai multe întreprinderi (filiale), pe baza deţinerii unilaterale de
acţiuni ale acestora, în proporţii diferite, dar cel puţin pachetul
minim de control.
Aceasta face ca întreprinderile filiale să se afle în relaţii
de subordonare faţă de firma nucleu, asocierea având ca obiectiv
maximizarea controlului acesteia asupra anumitor domenii de
activitate.
Se trece, astfel, de la rolul preponderent deţinut iniţial de
relaţiile financiare în constituirea grupurilor, la rolul hotărâtor al
relaţiilor manageriale în adoptarea unor forme moderne de
structuri organizatorice de conducere şi operaţionale.
Funcţie de modul de constituire şi de caracteristicile
proprii, se întâlnesc mai multe tipuri de asociere a întreprinderilor,
de exemplu: grupul de întreprinderi, cartelul, concernul, trustul,
holdingul.
În continuare vom încerca să descriem particularităţile
fiecărui tip de asociere a întreprinderilor:
a) Grupurile de întreprinderi
Creşterea firmelor are ca efect regruparea întreprinderilor
sub conducerea unor societăţi–mamă (nucleu).
Grupurile nu admit o definiţie juridică strictă, ci definiţii
contabile şi fiscale. Totuşi, după definiţia cea mai larg acceptată,
un grup reprezintă un ansamblu de întreprinderi în care
principalele decizii şi orientări sunt (sau pot fi) coordonate de un
acelaşi centru de decizii.
În general, se consideră că grupul se formează în
domeniul industrial şi cel comercial, ca urmare a operaţiunilor de
concentrare tehnică şi economică, operaţii care afectează
dimensiunea, compoziţia şi gestiunea capitalului productiv.

27
 Grupul industrial constituie un concept pus la punct de
economiştii şi juriştii europeni, în special de cei francezi şi
italieni. Scopul constituirii grupurilor industriale nu este,
dobândirea unei poziţii de monopol, ci realizarea unei
productivităţi maxime, de natură a stimula concurenţa şi nu de a o
elimina. Deşi prin concepţia sa, grupul industrial este opus
trustului, ca şi acesta, el are în fruntea sa o întreprindere
dominantă, ce îşi exercită controlul asupra celorlalte firme. Ca
urmare, relaţia caracteristică din cadrul grupului industrial este
dominaţia unei structuri asupra altora. Concernul este o structură
care se încadrează în grupul industrial.
Grupul de interese economice (GIE) reprezintă o
invenţie a legislaţiei franceze, ce a fost însuşită şi de legislaţia
germană, belgiană şi, în general, de ţările din Uniunea Europeană.
El conferă posibilitatea membrilor să desfăşoare acţiuni comune şi
să înfrunte concurenţa, cu respectarea independenţei fiecăruia.
Din punct de vedere organizatoric şi funcţional, GIE este
mai simplu ca o societate, având însă o eficienţă mai mare decât o
asociaţie. Se înfiinţează pe baze contractuale, de către agenţi
economici preexistenţi (persoane fizice sau juridice, uneori chiar
unităţi de stat). Prin actul de constituire se precizează: denumirea
grupului; elementele de identificare; durata; obiectul şi sediul
social; modul de funcţionare şi încetare a activităţii; drepturile şi
obligaţiile părţilor. Are personalitate juridică şi este supus
obligaţiei înmatriculării. La constituire, aportul nu este
obligatoriu, reprezentând un element secundar. Pentru realizarea
obiectului de activitate, se asigură mijloacele economice necesare
prin contribuţia părţilor. Obiectul de activitate îmbracă forme
foarte variate: asigurarea unor servicii comune (vânzări, achiziţii,
întreţinere, publicitate), organizarea şi executarea unor proiecte de
cercetări ştiinţifice de amploare în industrie, comerţ, transporturi
etc. Scopul unui GIE este asigurarea unor servicii întreprinderilor
reunite şi nu obţinerea de profit (beneficii). În cazul în care din
28
activitatea grupului rezultă beneficii, atunci acestea se împart pe
măsură ce se obţin.
Părţile constitutive ale grupului sunt obligate unele faţă
de altele să respecte clauzele contractuale, iar dacă o parte a
produs daune este obligată să le plătească. În raport cu terţii,
părţile răspund nemijlocit şi solidar.
Grupul în participaţie reprezintă unul din cele mai vechi
forme de grupuri, prezent în diferite sisteme de drept, a cărui
constituire are loc prin asocierea, pe baze contractuale, a unor
comercianţi persoane fizice sau juridice. Un asemenea grup nu are
personalitate juridică şi nu are obligaţia să se înmatriculeze.
Datorită acestui fapt, existenţa sa produce efecte numai între părţi.
Un asemenea grup prezintă următoarele trăsături:
 caracterul voluntar şi consimţământul liber ce se atestă
printr-un document;
 reunirea în vederea obţinerii şi împărţirii beneficiilor;
 nu dispune de patrimoniu propriu, mijloacele economice
necesare asigurându-se prin contribuţia părţilor.
Administrarea, conducerea, controlul şi funcţionarea
acestui grup, precum şi drepturile şi obligaţiile părţilor sunt
asemănătoare cu activităţile similare din cadrul societăţilor în
nume colectiv.
b) Holdingul
Dicţionarele prezintă holdingul ca acea „societate
monopolistă care deţine o cantitate suficientă din acţiunile altei
societăţi, astfel încât poate exercita controlul asupra ei“. Prin
urmare, holdingul este o formă particulară de societate dominantă.
Spre deosebire de grup, societatea holding are o vocaţie
financiară, adică ea administrează participaţii, majoritare sau
minoritare, în alte întreprinderi.
Un holding are calitatea de „participant“ dacă obţine 10-
50% din acţiunile altor societăţi, iar acestea din urmă devin
„filiale“ numai în cazul în care holdingul posedă peste 50% din
29
acţiunile lor.
Holdingul este o societate-mamă (nucleu), dar nu orice
societate–mamă este un holding. Holdingul provine de la verbul
englezesc „to hold“ (a deţine), ceea ce înseamnă că holdingul are
ca funcţie unică deţinerea de titluri (acţiuni) ale altor societăţi.
Aceasta înseamnă că holdingul este o societate de portofoliu, care
nu exercită activităţi de exploatare.
Gradul de participare cu capital la activul
întreprinderilor, nivelul de integrare a unităţilor în holding,
elaborarea strategiilor comune referitoare la producţie, tehnologie,
pieţe etc. sunt delimitate prin documentul de constituire.
c). Cartelul
Această formă de asociere sau de structură societară
reprezintă o înţelegere liber consimţită între mai multe
întreprinderi care fac parte din aceeaşi ramură de activitate, în
vederea realizării unui obiectiv comun. Pentru a participa la
realizarea acestui obiectiv, întreprinderile din cadrul cartelului îşi
limitează independenţa lor decizională, deşi îşi conservă
personalitatea juridică. Din punct de vedere juridic, cartelul nu
reprezintă o nouă întreprindere, ci o asociere (grupare) de
întreprinderi pe o durată mai mare de timp, urmărindu-se
eliminarea concurenţei dintre ele şi obţinerea în comun a unei
poziţii dominante pe piaţa de desfacere a produselor. Această
latură este de natură să creeze la nivelul întreprinderilor asociate o
tendinţă de monopol. Cartelurile se înfiinţează pe baza unor
convenţii de asociere.
Cartelurile duc la micşorarea riscurilor producătorilor şi
la eliminarea apariţiei unor dezechilibre între producţie şi consum.
Cu toate acestea, ele pot determina o creştere a nivelului preţurilor
şi eliminarea totală a concurenţei. Din aceste motive, în
majoritatea statelor, prin legislaţia adoptată, se interzic anumite
forme de constituire a cartelurilor sau se limitează câmpul lor de
acţiune.
30
 c) Concernul
Este o formă de asociere creată de legislaţia germană,
reprezentând un model reuşit al conceptului de grup industrial.
Potrivit legislaţiei germane, un concern este alcătuit din
întreprinderi dominante şi întreprinderi dominate, reunite sub o
direcţie unică.
Se consideră întreprindere dominantă acea firmă din
concern care deţine participaţii majoritare în capitalul
întreprinderilor dominate şi îşi exercită asupra lor controlul.
Întreprinderea subordonată (dominată) este independentă
din punct de vedere juridic, dar acţiunile sau părţile sociale
aparţin, în majoritate, altei întreprinderi. Întreprinderea este
dependentă, dar juridic independentă, în cazul în care se află sub
stăpânirea unei alte întreprinderi, numită dominantă, ce o poate
influenţa în mod direct sau indirect.
Relaţia de dominaţie se naşte dintr-un contract încheiat
de societatea dominantă şi cea dominată, pe baza unei clauze
precise în acest sens. În conformitate cu o asemenea clauză,
întreprinderea dominantă este împuternicită să dea directive
societăţii dominate şi să acţioneze pentru manifestarea interesului
de grup. În absenţa unui asemenea contract societatea dominantă
nu poate impune celei dominate acţiuni care să fie contrare
intereselor ei, producându-i pierderi.
e) Trustul
Trustul constituie o formă de asociere a întreprinderilor,
creată de legislaţia din dreptul englez şi american, desemnând un
patrimoniu independent afectat unui interes. O definiţie mai
precisă arată că trustul este o societate nou creată, privată sau
publică, constituită prin fuzionarea mai multor întreprinderi, după
dizolvarea acestora şi pierderea personalităţii lor juridice.
Asocierea unor întreprinderi într-un trust are scopul de a
crea o societate puternică, ce înglobează sub o conducere unitară
mai multe firme, anterior independente, iar acţionarii acestora
31
devin în mod automat acţionarii trustului care a luat fiinţă.
Datorită faptului că trustul tinde să dobândească o putere
singulară, el a fost asociat cu ideea de monopol. Ca urmare a
faptului că ideea de monopol este opusă concurenţei libere şi
loiale, încurajată şi protejată de legislaţia şi doctrina
contemporană, în unele ţări s-au elaborat legi antitrust (aşa cum
este cazul SUA, de exemplu), dar grupările societare nu sunt
interzise, deoarece ele nu se formează întotdeauna după un interes
de monopol.
În Republica Moldova crearea şi activitatea uniunilor de
întreprinderi , concernelor, holdingurilor, etc., se permite numai în
cazul respectării legislaţiei antimonopol şi altor acte normative.
Drept exemplu de concentrări de întreprinderi pe teritoriul
Republicii Moldova pot servi: Concernul de Stat „Inmacom”,
Concernul de Stat pentru gospodărirea Apelor „ACVA”,
Concernul republican pentru resurse materiale „Moldresurse”,
Concernul „Vitis-Moldova”- la baza căruia stau S.A. Cricova şi
Colegiul Naţional de Viticultură şi Vinificaţie, Concernul
Sudzucker, Holdingul de Stat „Avicola”, Holdingul de Stat
„Agromecanica S.A.”, „Acorex Wine Holding S.A”, Holdingul
„Agro Management Grup”, „Media Grup”, „Daac Hermes Grup”
SA, „JLC Group”, „Europa Trust”SA. etc.

Tendinţa de concentrare a întreprinderilor are scopul de

fortificare a poziţiei pe piaţă a întreprinderilor şi diminuarea
riscurilor operaţionale având ca punct de pornire legea cunoscută
sub numele de „legea junglei”, care spune că întreprinderile
puternice cresc şi prosperă, iar cele slabe şi nerentabile sunt
eliminate de pe piaţă. Deci, la polul opus al întreprinderilor
puternice şi prospere, sunt întreprinderile slabe şi nerentabile
supuse eşecului şi sortite dizolvării.

32
 În continuare vom examina etapele parcurse de firmele
aflate în procedura de dizolvare.

Dizolvarea întreprinderii
Există diverse temeiuri care pot duce la dizolvarea
întreprinderilor, cum ar fi:
a) expirarea termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau
imposibilităţii atingerii lui;
c) hotărârii organului ei competent;
d) hotărârii judecătoreşti;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de
insolvabilitate în legătură cu insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau
cooperativa nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de
constituire.
Procedura de dizolvare a întreprinderilor este destul de
îndelungată şi anevoioasă (poate să dureze câţiva ani), în
comparative cu procedura de înfiinţare a unei întreprinderi (de
regulă câteva zile).
În Republica Moldova procedura de dizolvare a
întreprinderilor este reglementată de Codul Civil şi alte acte
normative şi constă din următoarele etape:
1. Înregistrarea dizolvării prin depunerea unei cereri
de dizolvare la Camera Înregistrării de Stat
2. Desemnarea lichidatorul întreprinderii, adică
persoana care va fi responsabilă de desfăşurarea procesului de
lichidare. Poate fi lichidator orice persoană fizică majoră cu
capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia Republicii
Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei.
3. Publicarea avizelor în “Monitorul Oficial al
Republicii Moldova”
33
 După înregistrarea desemnării sale, lichidatorul publică
în “Monitorul Oficial al Republicii Moldova”, în două ediţii
consecutive, un aviz despre lichidarea întreprinderii şi, în termen
de 15 zile, îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre
lichidare şi despre termenul de înaintare a creanţelor.
4. Înaintarea creanţelor.
Termenul de înaintare a creanţelor este de 6 luni de la
data ultimei publicaţii a avizului în “Monitorul Oficial al
Republicii Moldova”.
5. Întocmirea proiectului bilanţului de lichidare.
În termen de 15 zile de la data expirării termenului de
înaintare a creanţelor, lichidatorul este obligat să întocmească un
proiect al bilanţului de lichidare care să reflecte valoarea de bilanţ
şi valoarea de piaţă a activelor.
Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezultă un
excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat să
declare starea de insolvabilitate.
6. Repartizarea activele persoanei juridice dizolvate
care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt
transmise de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii
lor la capitalul social. Activele întreprinderii dizolvate nu pot fi
repartizate persoanelor îndreptăţite decât după 12 luni de la data
ultimei publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul
aprobării bilanţului lichidării şi a planului repartizării activelor.
7. Radierea întreprinderii din registru
După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie să
depună la organul înregistrării de stat cererea de radiere a
întreprinderii din registru. Radierea întreprinderii din registrul
Camerei Înregistrării de Stat denotă că întreprinderea în cauză a
fost lichidată.
Deoarece procedura lichidării este de lungă durată şi
foarte dificilă, astăzi pe teritoriul Republicii Moldova există un
număr mare de întreprinderi care şi-au sistat activitatea, dar rămân
34
a fi înregistrate la Camera Înregistrării de Stat. Considerăm că
adoptarea unei prevederi de simplificare a procedurii de lichidare
ar fi binevenită economiei naţionale.

Concepte-cheie

antreprenoriat grupuri de interese

asociaţie grupuri în participaţie
cartel holding
concern întreprindere
franchisă trust
grupuri industriale

Rezumat

1. Întreprinderea reprezintă o verigă de bază a economiei în

care are loc producerea unor bunuri, executarea unor lucrări sau
prestarea unor servicii conform cerinţelor pieţei.
2. Ea reprezintă organizaţia ce reuneşte resurse materiale,
financiare şi umane, în scopul realizării unor prestaţii destinate
satisfacerii nevoilor potenţialilor clienţi, în condiţiile obţinerii unui
profit.
3. Crearea unei întreprinderi este un proces complex care
constă dintr-o succesiune de activităţi, grupate în două mari etape:
 etapa lansării ideii şi elaborarea proiectului
 etapa procesului propriu-zis de creare.
4. În procesul vieţii sale unele întreprinderi se modifică, îşi
schimbă genul de activitate, forma organizatorico-juridică, se
dezmembrează în mai multe întreprinderi sau se asociază cu alte
întreprinderi, unele îşi păstrează personalitatea juridică, altele
devin părţi componente ale altor întreprinderi.
5. Există trei modalităţi de reorganizare a întreprinderilor:
 reorganizare prin transformare;
35
  reorganizare prin dezmembrare;
 reorganizare prin fuziune.
6. Fiecare întreprindere constituie o unitate distinctă, atât faţă de
alte întreprinderi care aparţin aceleiaşi ramuri sau subramuri, cât şi
faţă de cele care aparţin altor ramuri.
7. Cu toate acestea, unele întreprinderi optează pentru diferite
forme de asociere a capitalului cu scopul eliminării costurile pieţei
şi sporirii gradului de siguranţă, în condiţiile unui mediu extern
foarte schimbător.
8. Întreprinderile se pot asocia după un sistem complex de
criterii. În aşa fel iau naştere grupurile de întreprinderi,
holdingurile, cartelurile, concernele, trusturile, etc.
9. Apartenenţa la o anumită formă organizatorico-juridică,
ramură de activitate sau tip de proprietate determină anumite
particularităţi în organizarea producţiei şi muncii, în organizarea şi
conducerea activităţilor întreprinderii respective.
10. Conform legii cunoscute sub numele de „legea junglei”:
întreprinderile puternice cresc şi prosperă, iar cele slabe şi
nerentabile sunt eliminate de pe piaţă. Aşadar, acele întreprinderi
care nu fac faţă concurenţei acerbe pe piaţă sunt eliminate prin
dizolvare. Procedura de dizolvare a întreprinderilor este destul de
îndelungată şi anevoioasă şi poate să dureze ani de zile.

Referate şi titluri de lucrări complexe:

1. Alegerea formei de organizare celei mai adecvate pentru o
nouă afacere – expresie a iniţiativei întreprinzătorului.
2. Particularităţile lansării unei afaceri pe teritoriul Republicii
Moldova.
3. Dezvoltarea antreprenoriatului în Republica Moldova.
4. Dezvoltarea micului business în Republica Moldova.
5. Concentrarea întreprinderilor şi formarea businessului mare.

36
 Bibliografie

1. Codul civil din 06.06.2002 Monitorul Oficial 82-86/661,

22.06.2002;
2. Legea nr. 183 din 11.07.2012 concurenţei //Monitorul Oficial
193-197/667, 14.09.2012
3. Lege nr. 220 din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali
//Monitorul Oficial 184-187/711, 30.11.2007;
4. Legea nr.845-XII din 3 ianuarie 1992 cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi (Monitor 2/33, 28.02.1994;
5. Lege nr. 135 din 14.06.2007 privind societăţile cu răspundere
limitată //Monitorul Oficial 127-130/548, 17.08.2007;
6. Lege privind societăţile pe acţiuni nr. 1134-XIII din 02.04.97,
Republicat: Monitorul Oficial nr.1-4/1 din 01.01.2008;
7. Lege nr. 179 din 10.07.2008 cu privire la parteneriatul public-
privat //Monitorul Oficial 165-166/605, 02.09.2008;
8. Angelescu C., ș.a.,Dicționar de economie, București, Editura
Economică, 2001;
9. Cojuhari A., Childescu V., Teorie Economică, Chişinău,
UTM, 2012;
10. Jaba O., Niţă V., Economia şi gestiunea întreprinderii, vol. I,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza“ Iaşi, 2003;
11. Jessua C., Labrousse C.,Vitry D., Dicționar de științe
economice, Chișinău, Editura Arc, 2006;
12. www.antreprenor.su
13. www.mtic.gov.md
14. www.statistica.md

37