Agentii economici in sistemul economiei de piata

AGENTII ECONOMICI IN SISTEMUL ECONOMIEI DE PIATA

1. Conceptul de „agent economic” in economia de piata

In cadrul sistemelor economice au loc o serie de procese si fenomene

complexe iar explicarea lor trebuie sa tina seama de faptul ca aceste
sisteme sunt formate din agenti economici, ale caror actiuni si interactiuni
dau substanta si sens vietii economice. Prezenta agentilor economici
reprezinta factorul de baza al desfasurarii activitatii la orice nivel, ei avand
o dubla calitate - atat de producatori cat si de consumatori.
Termenul de “agent economic” este intalnit foarte frecvent in contextul
economiei de piata. Adesea el se foloseste sinonim cu termenii de subiect
al activitatii economice, operator economic, de subiect de proprietate,
centru de decizie economica sau financiara etc. Oricare ar fi termenul
folosit, sensul general este acela de participant la viata economica.
Generic, prin agent economic se intelege o persoana sau un grup
de persoane indeplinind functii bine determinate in viata economica.
Agentii economici sunt entitati de natura sociala, cu o existenta
recunoscuta si, eventual, oficializata ca atare, prin care anumiti subiecti -
indivizi sau grupuri - concep si promoveaza, in mod coerent, actiuni
decurgand din interesele lor. Orice agent economic poate fi identificat prin
cuplul subiect - functie. Exercitarea de catre agentii economici, intr-un
context spatio-temporar dat, a functiilor lor specifice, se articuleaza intr-o
viata economica organizata.
Dictionarul Complet al Economiei de Piata ne ofera urmatoarea explicatie
pentru “agent economic”:
 1. Este o notiune care desemneaza persoanele fizice sau juridice
(regii autonome, societati comerciale, companii, asociatii, corporatii,
cooperative, intreprinderi, fabrici) care desfasoara o activitate economica
de productie, de comercializare a produselor, depozitare, conservare etc.
Caracteristic pentru agentii economici, in conditiile economiei de piata,
este faptul ca ei functioneaza in mod liber pe baza de gestiune economica
si au autonomie financiara.
2. In sens restrans, prin agent economic se intelege un centru de
decizie (indivizi, organisme) sau de actiune.
Ca termeni sinonimi, se mai utilizeaza si intreprinzator, unitate
economica etc.
In sistemul conturilor nationale, acceptiunea data termenului de agent
economic este mai extinsa decat cel de unitate economica.
Institutul National de Statistica face distinctie intre agent economic si
agent social. Astfel, agentul economic reprezinta organizatia
(pluripersonala sau unipersonala) cu personalitate juridica, creata pentru a
desfasura activitati definite in baza Legii nr. 15/1990, a Legii nr. 31/1990 si
respectiv a Legii nr. 507/2002, iar agentul social reprezinta organizatia
(pluripersonala sau unipersonala) cu personalitate juridica, creata pentru a
desfasura o activitate dedicata interesului social.[1]
2. Tipologia agentilor economici. Caracteristici ale acestora
Gama functiilor specifice exercitate de agentii economici permite
definirea tipologiei acestor agenti.
In prezent, pe plan mondial, cea mai larga utilizare cunoaste tipologia
ce sta la baza sistemului de evidenta statistica a conturilor nationale. In
cadrul ei se disting:
- agenti producatori de bunuri si servicii, de natura firmelor
(intreprinzatorilor);
- agenti consumatori, de natura gospodariilor (menajelor);
 - agenti financiari, reprezentati de institutiile financiare, bancare si
de asigurari;
- administratiile (publice si private);
- strainatatea (“restul lumii”), reprezentand agentii apartinand altor
economii nationale, unitatile de comert exterior si cooperare economica,
tehnico-stiintifica, financiar-bancara internationala.
Agentii producatori, impreuna cu cei consumatori, constituie
categoria agentilor non-financiari. Complementar cu aceasta prima
categorie se distinge o a doua, respectiv cea a agentilor financiari.
Existenta lor reflecta o anume autonomie a proceselor din sfera financiar-
monetara fata de cele din economia reala, bancile, institutiile financiare, de
credit si de asigurari desfasurand o activitate specializata, functiile lor fiind
decisive pentru formarea si utilizarea resurselor monetare, valutare si
financiare.
In economiile contemporane apare si se manifesta necesitatea existentei
unui agent de sine statator respectiv administratiile, care se ocupa cu
furnizarea unor bunuri si servicii de utilitate publica (invatamant, ocrotirea
sanatatii etc.), prin colectarea si redistribuirea de resurse de la ceilalti
agenti si alocarea lor conform interesului public.
“Restul lumii” reprezinta generic corespondentul extern al agentilor
economici nationali implicati in relatii cu strainatatea.
In functie de statutul lor, agentii economici pot fi grupati in:
- interni;
- externi.
Cei interni pot fi nationali sau straini (intreprinderile straine care
activeaza pe teritoriul national, muncitori temporari din strainatate care
lucreaza pe teritoriul national, turistii straini, functionarii si diplomatii straini,
reprezentantele diplomatice straine care functioneaza pe teritoriul
national).
 Agentii economici externi cuprind: turistii din tara aflati in strainatate;
salariatii care lucreaza in alte tari; functionarii si diplomatii aflati in misiune
in strainatate.
Luand in considerare criteriul dimensional (si aici trebuie avuti in
vedere o serie de indicatori ca: numarul de lucratori, valoarea capitalului,
volumul productiei, cifra de afaceri, marimea profitului), agentii economici
(intreprinderile) pot fi: mici, mijlocii si mari. In concordanta cu criteriile
emise de EUROSTAT se efectueaza delimitarea intreprinderilor in
urmatoarele intervale: microintreprinderi (0-9 salariati), intreprinderi mici
(10-49 salariati), intreprinderi mijlocii (50-249 salariati) si intreprinderi mari
(250 de salariati si peste).
Pentru a evita o parte a restrictiilor impuse de piata sau de alti factori
din afara acesteia, intreprinderile cauta sa devina din ce in ce mai
puternice, sa-si adapteze productia, dar si organizarea activitatii la
schimbarile ce intervin in conditiile tehnice, tehnologice, economice si
sociale. Astfel, are loc un proces de concentrare economica, caracterizat
prin diminuarea numarului intreprinderilor si sporirea puterii economice a
fiecareia dintre ele, atat pe baza autofinantarii cat si prin fuziune.
Principalele forme de concentrare - fuziune a intreprinderilor sunt:
- concentrarea pe orizontala, care grupeaza unitati economice care
fabrica acelasi produs si vizeaza o specializare pe plan tehnologic;
- concentrarea pe verticala, care reuneste unitati economice
complementare, realizandu-se o unitate ce cuprinde un intreg circuit
economic, de la aprovizionare pana la desfacere si organizarea service-
ului pentru clienti;
- concentrarea prin conglomerat, prin care sunt grupate unitati
independente sub aspect tehnic, economic, juridic, dar legate intre ele din
punct de vedere financiar, riscurile fiind repartizate asupra tuturor unitatilor
ce fac parte din conglomerat.
 In contextul economiei de piata conform criteriului proprietatii ce sta
la baza constituirii lor, se intalnesc mai multe tipuri de intreprinderi:
- intreprinderea individuala, unde patrimoniul apartine unei singure
persoane, care foloseste direct factorii de productie. De regula, aceste
intreprinderi sunt mici, o parte a activitatii lor fiind destinata autoconsumului
si cealalta, pietei, proprietarul conducand direct activitatea intreprinderii;
- intreprinderea privata (de familie) ca persoana fizica, se
caracterizeaza prin aceea ca proprietarul privat - individual angajeaza
lucratori, conducerea sa fiind realizata, de obicei, de catre proprietar sau
prin reprezentantii sai (manageri). Intreprinzatorii privati (persoane fizice
independente si asociatii familiale) sunt infiintati in baza Legii 507/2002.
intreprinderea individual-asociativa (cooperativa) reprezinta
unitatea de productie cea mai cunoscuta, ea fiind constituita prin
consimtamantul liber al unor proprietari individuali care devin membri
cooperatori. Dreptul de proprietate asupra patrimoniului este extins asupra
tuturor membrilor cooperatori care gestioneaza in comun cooperativa, isi
insusesc salariul corespunzator pentru activitatea prestata in cadrul ei si isi
impart profitul/pierderile proportional cu capitalul detinut. Societatile
cooperatiste reprezinta societatile cu capital de tip cooperatist infiintate sau
reorganizate in baza Decretelor-Lege nr. 66/1990 si nr. 109/1996.
- intreprinderea privat - asociativa, ca persoana juridica, se
prezinta sub forma societatilor comerciale.
- intreprinderea publica se particularizeaza prin faptul ca resursele
sale apartin in totalitate statului sau unor administratii publice locale.
Aceasta se mai numeste “regie autonoma” sau “regie publica” si este
infiintata prin Hotarari guvernamentale sau ale administratiei locale.
Regia autonoma are ca obiect de activitate producerea de bunuri
economice in vederea obtinerii de profit, prin gestionarea bunurilor statului
sau, exercitarea unor functii acordate de stat ca perceperea de impozite,
administrarea de domenii publice etc.
 - intreprinderile mixte sunt reprezentate de acele unitati economice
al caror capitaluri sunt formate prin participarea unor proprietari, individuali,
privati, individuali si privati, asociati, precum si a diferitelor intreprinderi
publice. Asemenea intreprinderi se pot constitui si cu participarea agentilor
economici din una sau mai multe tari.
Avand in vedere faptul ca sfera cea mai larga de cuprindere in
economie o au societatile comerciale (infiintate in baza legii nr. 31/1990),
se impune folosirea mai multor criterii de clasificare pentru surprinderea
particularitatilor acestora.
Dupa forma de constituire si functionare, se cunosc urmatoarele tipuri
de societati comerciale:

- societati in nume colectiv (SNC);

- societati in comandita simpla (SCS);
- societati in comandita pe actiuni (SCA);
- societati cu raspundere limitata (SRL);
- societati pe actiuni (SA), inclusiv societati nationale si companii
nationale
Dupa obiectul de activitate[2], societatile comerciale pot fi:
a) Societati de productie;
b) Societati de desfacere a marfurilor;
c) Societati de constructii montaj si exploatari miniere;
d) Societati de prestari servicii (funciare, asigurari, transporturi etc.).
Avand in vedere modul de formare a capitalului social, societatile pot
fi:
- societati de persoane (SNC, SCS) - aportul la capitalul social de
regula nu e transmisibil, asociatii raspunzand solidar si nelimitat pentru
obligatiile societatii;
 - societati de capitaluri (SA) - capitalul social se constituie prin
actiuni transmisibile, iar raspunderea e limitata la capitalul subscris de
fiecare actionar.
Agenti economici elementari si agregati
Agentii economici elementari reprezinta entitatile primare
autonome ale vietii economice. Categoria agentilor economici elementari
formeaza obiectul de studiu al microeconomiei.
Prin abordarea analitica a proceselor economice poate fi pusa in
evidenta existenta si functionalitatea lor specifica, se pot identifica formele
lor elementare de manifestare.
Tipologia agentilor economici primari implicati in functionarea
economiilor contemporane s-a diversificat foarte mult, crescand si gradul
de interactiune si interdependenta dintre acestia.
Principalele trasaturi care sunt specifice unui agent economic
elementar sunt:
- este identificabil si posibil de observat ca subiect distinct al vietii
economice, fie in calitate de persoana sau grup de persoane fizice, fie in
calitate de persoana juridica;
- este purtatorul unor interese proprii, ireductibile, pe care le
converteste in scopuri ale actiunii sale;
- are un comportament specific, constand in decizii si actiuni,
elaborate si indeplinite in mod autonom de catre agentul respectiv;
- dispune de resurse si capabilitati proprii care ii permit sa-si
promoveze comportamentul adoptat;
- are capacitatea de a initia si intretine relatii cu alti agenti economici
elementari, de a-si exercita influenta asupra mediului sau ambiant si de a
recepta, la randul sau influentele acestuia.
Agentii economici agregati reprezinta clase de agenti economici
elementari care indeplinesc functii similare.
 Agentii agregati formeaza obiectul de studiu al macroeconomiei; ei au
insa o existenta pur virtuala si agregarea lor se refera strict la o abordare
tipologica bazata pe similitudinea comportamentelor unor agentii
elementare, fara a se pierde identitatea si autonomia lor.
Agentul agregat intreprinderi (firme) grupeaza toate unitatile
institutionale a caror functie principala este producerea de bunuri materiale
si servicii (nonfinanciare) destinate pietei. Aceste unitati sunt de tipul
societatilor de capitaluri, cooperativelor si asociatiilor cu personalitate
juridica, intreprinderile individuale si intreprinderile publice. Veniturile lor
provin din vanzarea productiei, iar scopul activitatii lor il constituie
obtinerea de profit, ceea ce face ca ei sa fie incadrati in sectorul afacerilor
existent in fiecare economie nationala.
Agentul agregat gospodarii (menaje) reprezinta agentul economic
purtator al calitatii de consumator de bunuri personale. El cuprinde toate
entitatile care obtin venituri si organizeaza folosirea lor pentru a cumpara si
consuma bunurile de care au nevoie, pentru a face economii etc. (familii,
celibatari, diferite comunitati consumatoare). Veniturile menajelor provin
din remunerarea salariatilor, din titluri de proprietate, precum si din
transferurile efectuate de celelalte sectoare. Din acest punct de vedere,
gospodariile se incadreaza, in functie de activitatea capului de familie, intr-
o anumita categorie socio-profesionala: salariatii, liber profesionistii,
proprietari de valori mobiliare si imobiliare, fermieri, mici intreprinzatori,
pensionari etc.
Agentul agregat institutii financiare, de credit si societati de
asigurari reuneste unitatile institutionale (private, publice si mixte) a caror
functie principala este cea de intermediar financiar intre ceilalti agenti
economici; ele colecteaza, transforma si redistribuie disponibilitatile
financiare, sau (in cazul celor de asigurare) transforma riscurile individuale
in riscuri colective. Resursele principale ale acestor unitati sunt constituite
din fondurile provenite din angajamente contractate (depuneri la vedere si
la termen, bonuri de casa, obligatiuni etc.), dobanzi primite, prime de
asigurare etc.
Agentul agregat administratii publice reprezinta acel agent
economic care exercita functia de redistribuire a venitului si avutiei pe baza
serviciilor non-marfare prestate, in cazurile in care intreprinderile (sectorul
afacerilor) nu ofera astfel de servicii pe piata sau le ofera in cantitati
insuficiente. Din aceasta categorie de agenti economici fac parte
administratiile centrale si locale de stat dar si celelalte institutii publice care
presteaza servicii non-marfare pentru colectivitate (cele prestate in
sistemul invatamantului public, protectiei sociale, in cadrul justitiei etc.).
Veniturile principale ale acestui sector provin din varsamintele obligatorii
efectuate de catre unitatile care apartin celorlalte sectoare.
Administratiile private grupeaza organismele private fara scop
lucrativ (organizatii, asociatii, fundatii etc.) care au ca obiect de activitate
prestarea de servicii non-marfare pentru diferite categorii de persoane sau
colectivitati. Resursele lor financiare provin in principal din contributii
voluntare, cotizatii, venituri pe proprietati etc.
Agentul agregat strainatatea desemneaza generic celelalte economii
nationale si unitatile lor autonome (nerezidente in tara de referinta) cu care
agentii economici interni intra in tranzactii economice. Exteriorul reprezinta
un agent economic specific, el grupeaza unitatile nerezidente, in masura in
care acestea efectueaza operatii cu unitatile rezidente; in aceasta
categorie intra si reprezentantele unor organizatii straine si internationale
aflate pe teritoriul tarii de referinta.
Unitatile economice producatoare de bunuri si servicii
Pentru a ne satisface nevoile trebuie sa producem. Unitatea de baza
a sectorului productiv al economiei este intreprinderea.
Productia se realizeaza in intreprinderi. Unele sunt foarte mici - aici
lucreaza mestesugari, comercianti de pravalie, mici agricultori. Altele sunt
foarte mari si utilizeaza zeci de mii de persoane, raspandite in mai multe
tari ale lumii.
Este incontestabil rolul pe care l-au avut si il au intreprinderile mari
datorita puterii lor financiare, capacitatii investitionale si de inovare.
Avantajele lor fata de firmele mici sunt legate si de reducerea costurilor,
utilizarea pe scara larga a rezultatelor, diversificarea productiei si
dispersarea riscului, avantajele pe pietele de aprovizionare si desfacere, in
obtinerea de credite, in lupta de concurenta etc., dar firmele mari au si o
serie de avantaje legate de adaptarea mai greoaie la schimbarile pietei,
conducerea firmei s.a.
Firmele mici raman importante in economie, indeplinind functii pe
care cele mari nu le pot realiza eficient. De obicei, ele nu au un caracter
complementar fata de firmele mari, in multe domenii ele functionand ca
subfurnizori ai acestora (in tarile dezvoltate, peste 90% din numarul total
de intreprinderi, sunt mici si mijlocii).
Intreprinderea, fiind o unitate de productie, se raporteaza de la
inceput, cu intreaga activitate si permanent, la conditiile oferite de piata.
Intreprinderea isi justifica oportunitatea si stabileste cu rigurozitate:
dimensiunile productiei, ce produce si cum isi diversifica produsele, cat
personal angajeaza si cum il salarizeaza, pietele de desfacere a marfurilor
si serviciilor, nivelul preturilor si al profitului, sursele de capital si costurile
produselor etc.
Astfel, intreprinderea se poate defini ca una sau mai multe unitati de
productie, apartinatoare unui singur proprietar sau mai multor
intreprinzatori - proprietari, care pe baza informatiilor oferite de piata si prin
mecanismele ei organizeaza producerea si desfacerea bunurilor si
serviciilor cu scopul obtinerii de profit.
Conform „Recomandarii nr. 696/1993 a EUROSTAT”, privind unitatile
de observare statistica, intreprinderea este o grupare de unitati legale care
se constituie ca o unitate organizationala de productie de bunuri, servicii
comerciale, sau servicii de interes social, care beneficiaza de o autonomie
de decizie, mai ales pentru asigurarea resurselor sale curente.[3]
Fluctuatia pietelor, a diferitelor segmente ale ei, confera intreprinderii
un dinamism si o mobilitate deosebita, poate duce la necesitatea
restructurarii si readaptarii continue la activitatea economica, la disparitia
sau inmultirea spectaculoasa a firmelor de afaceri.
Pe langa faptul ca intreprinderea se situeaza in centrul proceselor
economice, ca unitate de baza a complexului economic national, ea este si
principala veriga in asigurarea unei circulatii monetare sanatoase,
tranzitand fluxurile monetare din aval inspre amonte si contribuind astfel la
accelerarea vitezei de rotatie a masei monetare.

In economia romaneasca intreprinderea apare fie sub forma

societatilor comerciale, fie sub forma regiei autonome, diferenta intre cele
doua fiind data numai de caracterul proprietatii. Patrimoniul societatilor
comerciale este in proprietatea privata, fiecare societate fiind proprietara
deplina a patrimoniului ei, in timp ce patrimoniul regiei autonome este
proprietate de stat. In rest, ambele forme de intreprindere functioneaza la
fel, atat in privinta organizarii raporturilor cu tertii cat si in ceea ce priveste
raporturile cu statul.
Intreprinderile foarte mici sunt organizate, de regula, ca societati in
nume colectiv cu 2-3 asociati, in timp ce intreprinderile mijlocii, de regula
din ramura prestatiilor de orice fel si din comert sunt organizate fie ca
societati in comandita, fie, mai adeseori, ca societati cu raspundere
limitata. Activitatea de mare productie, mai ales in industrie, dar si in
agricultura se desfasoara in cadrul societatilor pe actiuni capabile sa
mobilizeze disponibilitatile banesti ale unei mari mase de detinatori si sa le
transforme in capitaluri productive.
Societatile in nume colectiv, societatile in comandita simpla
precum si societatile cu raspundere limitata sunt asociatii intre un
numar redus de parteneri, care fiecare in parte detine, sub forma partilor
sociale, o parte mai mare sau mai mica din capitalul societatii; asociatii
sunt legati prin contractul de societate; iesirea unui asociat din societate
pune sub semnul intrebarii mentinerea societatii in nume colectiv sau in
comandita simpla; in ceea ce priveste societatea cu raspundere limitata,
un asociat nu-si poate vinde partea sociala decat cu acordul celorlalti
asociati.
Asistam asadar la un fel de personalizare a capitalului societatii,
dreptul de proprietate asupra lui sau asupra unei parti din el, neputand
circula independent pe piata financiara.
Societatea pe actiuni este cea mai reprezentativa forma de
societate comerciala din categoria intreprinderilor de talie mijlocie-mare.
Capitalul ei social se formeaza prin aportul actionarilor - persoane fizice si
juridice - subscriind fiecare o anumita fractiune din capitalul social sub
forma de titluri de valoare (actiuni) emise de societate, acestia devenind
co-proprietari, proportional cu aportul lor. Actionarii isi pot vinde actiunile in
orice moment fara ca societatea sa sufere vreo schimbare si fara a fi
nevoie de acordul celorlalti actionari. Asistam deci la o circulatie a dreptului
de proprietate pe piata financiara.
In baza calitatii lor de co-proprietari, actionarii exercita, direct sau prin
reprezentanti alesi de ei - conducerea generala a societatilor pe actiuni la
care au subscris capital; lor le revine adoptarea deciziilor majore, cum
sunt: repartizarea profitului pe destinatii, suplimentarea capitalului social
prin emiterea de noi actiuni, eventuala fuziune cu o alta societate,
dizolvarea societatii etc. La nivelul societatilor pe actiuni are loc o separare
a functiei manageriale de cea de proprietate ceea ce asigura o conducere
tehnica si economica superioara, decizii fundamentate temeinic in
desfasurarea activitatii societatii. Societatile pe actiuni sunt conduse de un
consiliu de administratie si un numar de directori executivi desemnati de
catre actionari din randul specialistilor de management; acestia sunt
imputerniciti sa exercite, in mod autonom si pe baze profesionale,
administrarea societatii in interesul proprietarilor ei. Administrarea societatii
pe actiuni presupune, in aceste conditii, cheltuieli relativ ridicate. Dar, ele
dispun de posibilitati extinse de dezvoltare, prin reinvestirea unei parti din
propriul profit, dar si prin atragerea de capital suplimentar ca urmare a
plasarii unor noi actiuni. O gestiune competenta a acestor societati le
poate asigura cresterea valorii de piata a actiunilor emise, ca expresie a
increderii investitorilor in perspectivele lor de profitabilitate.
Regiile autonome ale statului se organizeaza si functioneaza,
potrivit Legii 15/1990, in ramurile strategice ale economiei nationale:
industria de armament, exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si
transporturi feroviare, precum si in unele domenii apartinand altor ramuri.
Asemenea intreprinderi, al caror patrimoniu face obiectul proprietatii
publice avand ca titular statul, municipalitatile, comunele etc., functioneaza
tot pentru piata, ca si societatile comerciale, ele au autonomie in
gestionarea activitatii proprii si sunt create in situatiile in care organizarea
de societati comerciale nu ar putea asigura satisfacerea in conditii normale
a cererii.
Institutiile monetare, financiare si valutare
Pe piata monetara, un rol insemnat revine bancilor si altor institutii
financiare si de credit (casele de economii, cooperativele de credit,
fondurile mutuale, societatile de asigurare) care, pe de o parte atrag
disponibilitatile banesti ale agentilor economici si ale populatiei, iar pe de
alta parte, acorda imprumuturi banesti celor interesati.
Principalele verigi ale sistemului bancar sunt: bancile comerciale,
bancile centrale, bancile specializate (institute speciale de credit) si bancile
de afaceri.
Bancile comerciale (de depozit) au ca functie principala constituirea
de depozite si utilizarea lor in scopul acordarii de credite agentilor
economici, sunt organizate ca societati comerciale si urmaresc obtinerea
unui profit. In functie de modul de constituirea a capitalului ele se impart in:
banci private si banci pe actiuni. In cazul bancilor private capitalul propriu
se formeaza prin subscrieri realizate de un numar restrans de persoane
fizice, in timp ce in cazul bancilor pe actiuni capitalul este format prin
emiterea de actiuni si vanzarea lor pe piata hartiilor de valoare. Bancile
comerciale constituie veriga de baza (primara) a sistemului bancar, calitate
data de faptul ca ele initiaza marea majoritate a operatiilor bancare.
De regula, bancile centrale sunt banci ale statului, aceasta calitate
decurgand din faptul ca asemenea banci realizeaza pentru stat o serie de
politici monetare si de credit. Substanta functionalitatii bancii de emisiune
se manifesta prin cinci functii principale: de emisiune, de creditare, de
centru valutar, de banca a bancilor si de banca a statului.
Bancile specializate (institute speciale de credit) actioneaza in
marea lor majoritate in sfera creditului pe termen mijlociu si lung. Acestea
pot fi traditionale (bancile ipotecare, bancile de comert exterior, bancile de
investitii, casele de economii, cooperativele de credit, bancile agricole,
banci cu caracter international) sau banci relativ noi (bancile de leassing,
bancile de factoring, banci specializate in creditarea vanzarilor cu plata in
rate).
Bancile de afaceri s-au desprins din bancile comerciale, ele
implicandu-se direct, ca detinatoare de capital, in diferite afaceri ce se
desfasoara in economia de piata. Cele de tip american apar sub forma
bancilor de investitii, oferind clientilor lor sprijin financiar, fie direct, prin
participatie de capital, fie indirect, prin preluarea ferma a datoriilor sub
forma obligatara (emitand obligatiuni in acest sens pentru cei de la care
preiau asemenea datorii). Ele nu detin si nu exercita controlul portofoliului
intreprinderii industriale de la care au preluat datoriile. Bancile de afaceri
de tip francez detin importante portofolii ale intreprinderilor industriale,
detin in cesiune fonduri considerabile, folosite in scopul desfasurarii
operatiilor financiare ale acestor banci.
Societatea, prin statul de drept, si implicit, sistemul bancar in
ansamblul sau, din considerente de solidaritate si securitate profesionala
statueaza norme precise pentru desfasurarea profesiunii bancare si
organizarii sale in intreprinderi specifice - banci si societati financiare,
norme a caror respectare este supravegheata si controlata cu minutiozitate
de organe speciale.
Institutiile de asigurari
Activitatea in sectorul asigurarilor se poate infaptui prin societati de
asigurare, societati de asigurare-reasigurare, societati de reasigurare si
societati de intermediere (prestatoare) cu capital de stat sau privat. Aceste
societati se constituie ca societati pe actiuni sau ca societati cu raspundere
limitata.
Participarea capitalului strain este posibila prin asocierea cu
persoane fizice sau cu persoane juridice romane ori prin intermediul unor
reprezentante constituite legal.
O societate de asigurari se poate constitui pentru a practica una, mai
multe sau toate asigurarile de risc, ca masura de prevedere, asigurari de
viata, ca asigurari de risc si de economisire ori asigurari din ambele
categorii.
Asigurarile comerciale sunt, dupa caz, asigurari de bunuri, de
persoane si de raspundere civila. Promovarea lor implica societatile de
asigurare, in calitate de asiguratori, si persoane fizice ori juridice, in calitate
de asigurati, in raporturi oneroase vizand: plata unor prime de asigurare,
preluarea protectiei impotriva anumitor riscuri, despagubirea pentru
pagube generate de riscurile asigurate etc.
Fondurile de asigurare se constituie din primele de asigurare
suportate de asigurati, fiind gestionate autonom de catre societatile de
asigurare ce functioneaza in regim comercial.
3. Rolul si functiile agentilor economici in dezvoltarea si
diversificarea activitatii economice
In toate procesele economice sunt implicati agenti economici care
indeplinesc anumite roluri specifice in declansarea si intretinerea acestora,
in furnizarea sau inhibarea lor. Indiferent daca procesele economice sunt
abordate la micro-scara sau la macro-scara, determinismul lor este de
natura unor comportamente proprii anumitor agenti economici.
Ca veriga de baza a economiei nationale, intreprinderea reuneste,
sub o conducere unitara, factorii de productie cu scopul producerii
bunurilor economice si a comercializarii lor.
Desi fiecare intreprindere, in raport cu obiectul sau, desfasoara
activitati proprii, in acelasi timp toate sunt legate intre ele prin schimbul de
activitati, aflandu-se intr-o interactiune permanenta, fiecare jucandu-si
propriul rol in angrenajul de ansamblu al reproductiei sociale. Avand in
vedere acest aspect, intreprinderea trebuie privita si analizata atat sub
aspect macroeconomic cat si sub aspect microeconomic.
Sub aspect macroeconomic, intreprinderea reprezinta unitatea de
baza a economiei nationale in care se desfasoara activitati economico-
sociale. Ea reuneste diferite genuri de activitati (industriale, agricole,
comerciale, de transporturi, constructii, bancare etc.) constituind o unitate
tehnico-productiva, economica, financiara etc., care ii ofera atat autonomie
patrimoniala si functionala cat si un loc bine definit in cadrul diviziunii
sociale a muncii, respectiv un anumit mod de organizare a relatiilor sale,
pe orizontala si pe verticala, in cadrul economiei nationale.
Sub aspect microeconomic, intreprinderea reprezinta un microsistem
economico-social caracterizat prin urmatoarele trasaturi:

a) intreprinderea presupune un mod istoriceste determinat de

existenta, functionare si evolutie a factorilor de productie, respectiv al
complexului de resurse materiale, financiare, energetice, stiintifice,
organizatorice etc., constituit pe baza diviziunii sociale a muncii;
b) intreprinderea este un microsistem de relatii economice, ea fiind
spatiul in care se desfasoara relatiile economice, indeosebi de productie,
intre oameni, unde are loc intr-un cadru organizatoric specific, unirea
factorilor de productie;
c) intreprinderea constituie o unitate sociala de productie, un subsistem de
relatii sociale ale sistemului social global;
d) intreprinderea se caracterizeaza prin autonomie tehnico-productiva si
economico-financiara.
Ansamblul proceselor de natura tehnico-productiva, economico-
financiara, psihosociala s.a. care au loc in cadrul intreprinderii sunt puse in
evidenta de functiile acesteia, intelegand prin functie ansamblul de
activitati omogene sau complementare a caror desfasurare urmareste
realizarea unor obiective concrete ale intreprinderii. Principalele functii de
baza ale intreprinderii sunt:
a) functia de productie cuprinde activitatile ce caracterizeaza profilul
intreprinderii si care asigura desfasurarea normala a procesului de
productie. In cadrul acestei functii, se realizeaza combinarea rationala a
factorilor de productie prin gruparea activitatilor de pregatire, programare,
lansare si control a productiei, organizarea transportului intern, asigurarea
activitatilor auxiliare si deservire, organizarea si efectuarea aprovizionarii
locurilor de munca etc.;
b) functia de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul activitatilor
prin care se studiaza, se concepe, elaboreaza si realizeaza viitorul cadru
tehnic, tehnologic, organizatoric al intreprinderii. Mai precis, aceasta
functie se refera la: cercetarea, proiectarea produselor, pregatirea tehnica
si tehnologica a produselor, asimilarea de produse noi, organizarea
laboratoarelor uzinale, activitatea de investitii si inovatii, activitatea la
statiile pilot, organizarea pe baze stiintifice a conducerii intreprinderii,
perfectionarea sistemului informational si implementarea metodelor si
mijloacelor moderne de calcul etc.;
c) functia comerciala cuprinde activitatile ce asigura majoritatea
legaturilor intreprinderii cu exteriorul, respectiv activitatea de aprovizionare
cu resursele necesare (in cantitatea, calitatea si structura ceruta), de
desfacere a produselor finite, de prospectare a pietei (studiul de
marketing), de prezentare a produselor, de reclama, de participare la
expozitii, targuri etc. Aceasta functie are rolul si de a verifica raporturile
dintre programele de productie si necesitatile pentru care se fabrica
produsele sau se executa serviciile acesteia;
d) functia financiar-contabila reuneste activitatile care asigura
obtinerea si folosirea rationala a resurselor financiare necesare
desfasurarii activitatii de ansamblu a intreprinderii, inregistrarea si evidenta
in expresia monetara a fenomenelor economice din unitate, comensurarea
cheltuielilor si veniturilor, depistarea fenomenelor cu influenta negativa
asupra costului productiei, profitului, exercitarea controlului financiar etc.;
e) functia de personal urmareste asigurarea intreprinderii cu forta
de munca necesara. Ea se refera la procesele de recrutare, selectare,
pregatire, promovare, salarizare.
Toate aceste functii sunt strans legate intre ele, intre ele exista
legaturi de conditionare reciproca, multiple si variate zone de interferenta.
In contextul economiei de piata actuale, se constata o schimbare a
raporturilor dintre functii, trecandu-se de la faza in care functia de productie
avea rolul determinant, la faza in care toate functiile au o pozitie relativ
egala.
Rolul si importanta bancilor, ca agenti economici, atat in cadrul
sistemului financiar si de credit, cat si in cadrul mecanismului de
functionare a economiei, trebuie analizat prin prisma functiilor bancilor,
care constau in:
a) mobilizarea capitalurilor banesti si distribuirea lor agentilor
economici sau statului sub forma de credit bancar;
b) transforma in capital de imprumut economiile si veniturile banesti
ale diferitelor categorii de populatie;
c) emit instrumente de credit;
d) efectueaza operatiuni tehnice specifice (tinerea unor evidente,
decontari intre agentii economici etc.).
 Societatile de asigurare, ca agenti economici, precum si activitatea
desfasurata in economie de acestea, au valente complexe. Asigurarile se
constituie intr-o importanta ramura prestatoare de servicii, intr-un
intermediar si/sau activ financiar, avand in vedere incertitudinea din
economie. Societatile de asigurare desfasoara o activitate economica iar
produsul activitatii lor (obligatia de asumare a unor riscuri asigurabile) se
valorifica in schimbul primelor de asigurare pe care asiguratii le platesc.
Societatile de asigurare isi pot diversifica activitatea prin alte prestatii
profitabile: depozite bancare, achizitii de titluri si hartii de valoare,
plasamente in investitii si bunuri imobiliare.
Societatile comune (mixte) reprezinta forme dinamice, eficiente prin
care firme nationale reusesc sa-si extinda domeniul de activitate, pietele
de desfacere, capitalul etc. Prin intermediul societatii comune se asigura
acoperirea nevoii de capital, materii prime, tehnologie, echipament, prin
unirea potentialului companiilor implicate.
De asemenea, se asigura nevoia de resurse umane, indeosebi
manageri, care sa conduca dupa principii moderne si eficiente, personal
specializat in domeniul marketingului, personal specializat pentru
productie, cercetare-dezvoltare, personal tehnic. Are loc accesul pe piata
locala si pe pietele invecinate mai usor. Societatile comune reprezinta si un
mijloc de atenuare a riscului politic care afecteaza, in principal, companiile
ce opereaza in sectoare strategice ale economiei tarii sediu. Aceste
societati pot beneficia de anumite facilitati (scutiri sau reduceri de taxe
vamale, scutiri de impozit pe profit, obtinerea de credite in conditii mai
avantajoase etc.) care se traduc in insemnate economii de fonduri care pot
fi utilizate in scop productiv. Un argument important pentru care firmele
opteaza pentru cooperarea prin societati comune il reprezinta impartirea
riscurilor si a costurilor. Prin societatile mixte, productia se poate adapta la
cerintele si exigentele tehnice, de calitate, prezentare si ambalare ale
pietei, contribuind la cresterea competitivitatii productiei nationale. De
asemenea, prin aceste societati se poate asimila si valorifica progresul
tehnic mondial, prin aportul adus de partenerul strain, fara a mai fi
necesara cumpararea de licente si astfel, reducerea unor importuri, prin
fabricarea produselor in tara.
Cooperarea tehnico-stiintifica internationala sub
forma programelor comune bilaterale de cercetare, ducand la
concentrarea potentialului firmelor partenere, genereaza importante
avantaje reciproce, cum sunt:
- reducerea relativa a cheltuielilor de cercetare, ceea ce permite
efectuarea unor cercetari suplimentare, pe termen scurt sau lung, in
domeniul acelor stiinte aplicative care prezinta intens pentru ambii
parteneri si care nu sunt incluse in planurile institutelor stiintifice de stat.
Largimea, in consecinta, a ariei tematice a cercetarilor, fara antrenarea de
noi fonduri, confera stabilitate si solidaritate partenerilor in lupta de
concurenta cu firme similare;
- aceasta forma de cooperare duce la scurtarea sensibila a timpului
de cercetare si depasirea, in consecinta, a firmelor concurente, mai ales in
perioadele in care are loc aplicarea in productie a unor descoperiri
stiintifice de mare insemnatate;
- deschide perspective de rezolvare si introducere in productie si
servicii a cuceririlor tehnico-stiintifice cu mare grad de complexitate;
- se creeaza posibilitatea de a primi informatii tehnico-stiintifice
valoroase, cunostinte si experienta de management, acumulate de firma
partenera, cu cheltuieli valutare reduse.