1.1.

CALITATEA MĂRFURILOR

1.3.1. Conceptul calităţii

1.3.1.1. Nivelul trebuinţelor, cauză a calităţii

Problematica calităţii este una dintre cele mai complexe aspecte ale
vieţii dar şi ale producţiei şi produselor rezultate. Dacă organismele vii au
un mecanism propriu, necunoscut, dar a cărui performanţe se pot constata,
calitatea în viaţa oamenilor şi a obiectelor pe care le folosesc, este un
rezultat al instrucţiei şi educaţiei.
Posibilitatea ca o trebuinţă să fie satisfăcută într-o măsură mai mare
sau mai mică, determină necesitatea unei ierarhizări a mijloacelor (adică a
mărfurilor) prin care acest lucru se realizează. Un produs îşi afirmă utilitatea
prin calitatea sa, dar utilitatea este diferită de la individ la individ, dar este
diferită şi în timp şi spaţiu pentru aceiaşi trebuinţă. A raporta calitatea
pentru a fi măsurată la utilitate este greu de realizat datorită labilităţii
punctului de referinţă - utilitatea. Pentru a opera cu noţiunea de calitate în
diferite activităţi şi procese economice este necesar să se facă precizări
semantice în cadrul unor accepţiuni convenţionale care nu urmează litera
dicţionarelor lingvistice.
Interesele de piaţă înclină spre a lega calitatea bunurilor materiale şi
a serviciilor de gradul în care acestea satisfac trebuinţele individului.
ISO 9000:2000 defineşte calitatea astfel: “Calitatea reprezintă măsura
în care ansamblul de caracteristici intriseci îndeplineşte cerinţele”.
Întreprinzătorii comerciali îşi asumă riscul de a reprezenta pretenţiile
consumatorilor şi în numele acestora formulează pretenţiile sub forma
 cerinţelor de calitate pentru fiecare produs în parte. Complexitatea
mărfurilor actuale impune precizări prin caracteristici EXPRIMATE adică
care sunt absolut necesare pentru a fi reţinute şi atinse la produsele finite,
dar sunt şi cerinţele, IMPLICITE, care fără a mai fi menţionate se presupun.
Calitatea produselor cu care se operează în economie este o calitate
reală, concretă şi care poate şi trebuie să fie controlată. În organizarea
actuală a societăţii, cerinţele de calitate sunt formulate sau se fac referiri la
ele în actele economice încheiate între beneficiari şi furnizori mai ales prin
precizarea caracteristicilor explicite. O altă categorie de proprietăţi ale
bunurilor sunt impuse prin norme de protecţie a consumatorilor şi a mediului,
norme care nu au importanţă numai pentru consumatorul individual ci au
implicaţii sociale.
Esenţial în abordarea conceptului calităţii trebuie să rămână înţele-
gerea primordialităţii cerinţelor provenite de la consumatori care se
manifestă pe piaţă sau sunt cerinţe potenţiale.

1.3.2. Cerinţe generale de calitate

1.3.2.1. Calitatea merceologică

Consumul fiind faza finală a unui ciclu economic, toate produsele se

raportează la măsura în care cele achiziţionate au satisfăcut aşteptările
cumpărătorilor. Mărfurile au apărut pe piaţă datorită unor cerinţe şi numai
“serviciul” consumat poate da măsura satisfacţiei sau insatisfacţiei. Pe baza
acestei realităţi se acceptă ideea că mărfurile sunt cumpărate pentru serviciile
pe care le pot releva prin consum, deci se achiziţionează “serviciul” nu
marfa ca atare.
Merceologia îşi propune să previzioneze gradul de satisfacţie în
consum prin studierea proprietăţilor care sunt răspunzătoare de serviciul ce
poate fi relevat în faza consumului. Calitatea mărfurilor apare astfel ca o
consecinţă a relaţiei cerere-ofertă, relaţie realizată prin intermediul banilor,
dar trecând peste acest moment deoarece nu este edificator în esenţa opţiunii
consumatorului decât atunci când se măsoară plăcerile cu neplăcerile
consumării sau folosirii mărfurilor. Esenţa calităţii merceologice constă în a
alege caracteristicile şi nivelul lor care va asigura cea mai bună previzionare
a gradului de satisfacţie ce se va obţine în consum. Aceasta presupune
formularea unei vizuini de ansamblu pe baza unor cerinţe generale în cadrul
cărora se pot face focalizări pentru o destinaţie precisă şi un anumit nivel al
pretenţiilor.
 1.3.2.2. Cerinţele calitative ale produselor

În standardul internaţional ISO 9000:2000 cerinţa este definită ca

fiind o “necesitate sau aşteptare care este formulată, în general implicită sau
obligatorie”.
Gruparea cerinţelor care concură la aprecierea calităţii produselor
poate fi pe următoarele direcţii:
- cerinţe utilitar-funcţionale şi ergonomice;
- cerinţe igienico-sanitare şi de securitate;
- cerinţe estetice;
- cerinţe de durabilitate;
- cerinţe ecologice şi sociale;
- cerinţe economice.
Cerinţele utilitar-funcţionale şi ergonomice vizează aspectele legate
de aptitudinile produselor de a răspunde unor trebuinţe bine conturate în
cadrul cărora se pot stabili grade de satisfacţii. Capacitatea de a oferi un
serviciu este primordială şi esenţială pentru raţiunea de a “apare” o anumită
marfă. Proprietăţile utile determinate de componenta materială a produsului
şi care determină plăcerea de consum sunt amplificate prin contribuţia
ergonomiei care măreşte confortul.
Mulţimea trebuinţelor determină şi mulţimea serviciilor utilitare.
Cerinţele de durabilitate se referă la capacitatea mărfurilor de a-şi
oferi serviciile un timp cât mai îndelungat. Pentru mărfurile cu caracter
industrial se apreciază durata de uzură sau durata de funcţionare, iar pentru
cele alimentare conservabilitatea.
Pentru alimente este importantă posibilitatea stocării lor spre a
satisface o cerinţă de securitate, pentru mărfurile ce sunt supuse uzării
(îmbrăcăminte, încălţăminte, mobilă), perioada de timp în care îşi păstrează
însuşirile utile are importante implicaţii economice, iar aparatele şi maşinile
se caracterizează prin durata de funcţionare şi prin posibilitatea de a fi
reparate în caz de defecţiuni. Proprietăţile de fiabilitate, mentenabilitate şi
disponibilitate au directă legătură cu durata lor de exploatare care trebuie să
fie cât mai lungă şi sigură.
 Fiabilitatea. Termenul de fiabilitate poate fi utilizat pentru a desemna
un procentaj de succes. Mărfurile având caracter de maşini şi aparate trebuie
să aibă capacitatea de a funcţiona în condiţii normale de exploatare un anumit
timp, care dacă nu este atins afectează veniturile cumpărătorilor producând
astfel insatisfacţii în consum, uneori putând determina strămutarea cererii
spre alte domenii de produse. Fiabilitatea se apreciază după durata de timp
în care se poate beneficia de serviciul oferit, adică până la defectarea sau
căderea aparatului sau maşinii.
Exprimarea fiabilităţii se face prin:
 durata medie a vieţii produsului;
 centila “P”;
 timpul mediu între defectări.
Durata medie de viaţă a unui produs se previzionează pe baza
aprecierii mediei timpilor de funcţionare a unui eşantion supus încercării de
funcţionare.
Centila “P” se referă la numărul de produse defecte din 100 după un
timp de încercări.
Timpul mediu între două defectări se referă la durata de folosire a
produselor care au suferit întreruperi în funcţionare datorită intervenţiilor
pentru reparaţii. Suma lor ca medie permite aprecierea produselor în privinţa
durabilităţii în condiţiile când acestea sunt reparabile. Deci fiabilitatea nu
poate fi certă ci numai previzionată pe baza încercării unor eşantioane de
produse similare.
Mentenabilitatea este aptitudinea produselor, ca în anumite condiţii
date să fie menţinute în stare de funcţionare, iar mentenanţa se referă la
totalitatea acţiunilor tehnice şi organizatorice care se asociază pentru a
menţine sau a restabili funcţionalitatea produselor. Mentenanţa poate fi
preventivă sau corectivă şi se apreciază prin costuri şi durata timpilor de
întrerupere. Uşurinţa de întreţinere în funcţie, deci mentenanţa este un
important indice de calitate la aparate care sunt prin construcţia lor
reparabile sau necesită acţiuni de întreţinere (ungere, curăţire etc.).
Disponibilitatea priveşte capacitatea aparatelor şi maşinilor de a fi
apte pentru utilizare în condiţii de fiabilitate şi mentenanţă. Disponibilitatea
este în relaţie cu timpii de solicitare şi nesolicitare precum şi cu timpii de
disponibilitate şi indisponibilitate.
Durabilitatea produselor este concepută la crearea lor astfel încât să
se încadreze în uzarea morală. O durabilitate exagerată nu-şi are rostul în
condiţiile apariţiei unor produse noi de înlocuire, situaţie care este tot mai
evidentă prin reducerea duratei de viaţă a produselor.
Cerinţele igienico-sanitare şi de securitate cuprind totalitatea
însuşirilor prin care utilizatorul este protejat împotriva îmbolnăvirilor sau
accidentării. Condiţiile de calitate impusă prin norme sanitare şi de protecţie
se referă la absenţa componenţilor din alimente care pot provoca îmbol-
năviri sau dereglări fiziologice şi metabolice ca şi la cerinţele privind forma
încălţămintei şi a îmbrăcămintei mai ales pentru copii. Normele de securi-
tate se referă la izolaţiile electrice sau la supraîncălzirea unor părţi compo-
nente a maşinilor în mişcare, la protecţia împotriva pătrunderii degetelor etc.
Cerinţele estetice se impun ca o componentă care s-a manifestat în
produsele create de-a lungul întregii istorii a civilizaţiei începând cu
obiectele de îmbrăcăminte şi mobilier şi terminând cu aparatele şi mijloacele
de transport (căruţe, maşini). Cerinţele privind estetica produselor sunt
rezultat al perceperii lor pe baza unor experienţe anterioare cât şi o perce-
pere psihică. În realizarea esteticii intervine forma produsului cu o anumită
linie şi stil dar şi culoarea şi aspectul suprafeţei la care se adaugă şi alte
elemente cum ar fi: simetria, proporţia, armonia, ritmul, contrastul şi ornamentul.
Acestea se corelează cu moda şi tradiţia în viziunea designerilor.
Cerinţele ecologice şi sociale impun mărfurilor constrângeri în
privinţa reziduurilor după consum ca şi a efectelor sociale ce decurg din
consumul exagerat a unor componenţi cum ar fi nicotina din produsele de
tutun sau alcoolul din băuturile alcoolice. Cerinţele pentru a nu se polua
mediul şi a se evita dezechilibrele ecologice se rezolvă prin proiectarea unor
produse care să se integreze complet mediului, în mod natural sau cu costuri
cât mai reduse. Aşa sunt produsele biodegradabile (de natură animală sau
vegetală) şi noile generaţii de mase plastice şi detergenţi.
Cerinţe economice. Funcţia economică a calităţii. În concepţia
modernă, calitatea produselor este apreciată prin prisma serviciului adus
clientului raportat la costul global. Prin serviciul produsului înţelegem
sinteza optimă dintre nivelul iniţial al calităţii şi fiabilitatea sa (care este
calitatea în timpul utilizării). În costul global intră costul produsului, chel-
tuielile cu mentenabilitatea, precum şi valoarea pagubelor rezultate, datorită
indisponibilităţii produsului, ca urmare a defectărilor în timpul utilizării.
Calitatea optimă exprimă gradul în care un produs îndeplineşte
serviciul cerut, misiunea pentru care a fost realizat, în condiţii de cost global
minim. Eficienţa produsului este determinată de aportul principalelor
proprietăţi la serviciul adus, raportat la costul global. Deci, în cadrul acestei
funcţii, eficienţa economică constă în stabilirea unui raport optim între:
efortul producătorului pentru asigurarea calităţii, la care se adaugă cheltuielile
în utilizare, şi nivelul serviciului adus, exprimat prin gradul de satisfacere al
nevoii.
Calitatea unui produs este apreciată de client cu atât mai mult cu cât
aceleaşi caracteristici calitative - concretizate prin serviciul adus - sunt
realizate la un cost global mai redus.
De aici rezultă cele două influenţe economice ale calităţii:
- una asupra costului de producţie, datorită nivelului prescris al caracte-
risticilor (chimice, fizico-mecanice etc.) din specificaţiile standardului
de produs;
- alta asupra veniturilor clientului, datorită modului de satisfacere al
nevoii pe durata de folosinţă a produsului, exprimată de fiabilitate şi
mentenabilitate.
Din cele două influenţe economice ale calităţii rezultă, un principiu
de bază al strategiei de realizare a calităţii optime.
Realizarea produselor în conformitate cu calitatea prevăzută în
contract sau în standarde nu trebuie să fie însoţită de reducerea cheltuielilor
proprii, în dauna calităţii, întrucât nu se va realiza un nivel de disponibilitate
aşteptat de client şi un cost global satisfăcător. Economiile aplicate de
producători trebuie să fie corelate nu numai cu beneficiile proprii, ci şi cu
efectele economice ale indisponibilităţilor care pot surveni în utilizarea
produselor.
În legătură cu această problemă, profesorul Octavian Onicescu afirma:
„Calitatea poate fi apreciată făcând apel la un principiu al strategiei jocurilor
ţinând seama că producerea unui obiect cu o anumită calitate este o
strategie”.
 Prin urmare:
• a cere un minim al costului şi un maxim de satisfacţie pentru utilizatori
este un caz ideal;
• un cost minim necondiţionat este o cerere absurdă;
• un maxim de satisfacţie a utilizatorilor este o cerinţă de artă (poate fi
valabilă pentru obiecte unice, izolate);
• condiţionarea reciprocă a acestor două laturi este secretul, care este în
mâna ştiinţei viitoare.

1.3.3. Globalizarea calităţii în domeniul economic

Preocuparea pentru lucrul “bine făcut” aparţinea în trecut eticii, iar

respectul pentru un astfel de comportament însoţea încrederea în producător.
Calitatea, în înţelesul actual al termenului se impune treptat odată cu marea
producţie industrială când o mulţime de piese de schimb şi mijloace de
asamblare trebuie să fie “la fel”, la începutul secolului fiind introduse în
construcţia de maşini toleranţele cu limite inferioare şi superioare,
încadrarea în aceste limite definind calitatea. Calitatea la care ne referim
acum, orientată spre solicitările beneficiarului este mult mai recentă, fiind
pusă în anii ‘40–‘50 după al Doilea Război Mondial în SUA, dar
globalizarea problematicii calităţii bunurilor are loc abia în anii ‘80.
Se pare că animatorii calităţii în producţie şi economie au fost
japonezii, deşi cele mai înalte cote de calitate, mai întâi au fost obţinute în
SUA iar lucrări publicate în acest domeniu au apărut tot aici.
Între 1950 şi 1960 se intensifică interesul japonez pentru sistemul
calităţii din SUA, iar trei dintre cei mai mari cercetători şi militanţi pentru
calitate sunt invitaţi să-şi expună concepţiile şi experienţa americană.
Consideraţi iniţiatorii promovării problematicii calităţii în economie,
japonezii solicită sprijinul aşa numiţilor “guru” în calitate a lui W.E.
Deming în 1950, J.M. Juran în 1954 şi A. Feigenbaum în 1958 care susţin
cursuri şi conferinţe managerilor din întreprinderile nipone.
W.E. Deming în anii ‘50 lansează conceptul ciclului calităţii în patru
faze (PDCA - plan, do, check, act) planifică - execută - verifică - acţionează
renunţând la simplul control al producţiei, propune o atitudine de auto-
perfecţionare.
Joseph M. Juran s-a remarcat prin preocupările privind controlul
calităţii în industrie, fiind adept al cunoaşterii solicitărilor beneficiarilor şi al
spiralei calităţii, nevoile, trebuinţele constituind baza perfecţionării calităţii.
Armand Feigenbaum este preocupat de sistemul total al calităţii,
adică antrenând toate mijloacele tehnice, organizatorice, informatice pentru
a satisface prin calitate solicitările beneficiarilor în condiţii economice de
eficienţă.
Philip Crosby militează pentru un înalt nivel al calităţii cunoscut ca
principiul “ZERO DEFECTE” prin mobilizarea tehnică şi a atenţiei personalului
care se poate realiza nu atât prin mijloace tehnice moderne cât mai ales prin
importanţa acordată calităţii de către conducere şi de întregul personal
urmărind evitarea erorilor.
Kaoru Ishikawa iniţiator al accentuării în producţia japoneză a
aspectelor calitative, a colaborat cu specialiştii americani în anii ‘50 având
importante contribuţii proprii în privinţa antrenării întregului personal al
societăţilor la rezolvarea problemelor de calitate, a iniţiat cercurile de
calitate şi a insistat asupra cunoaşterii şi satisfacerii cerinţelor consumatorilor.
Metoda analizei cauză-efect în managementul calităţii îi aparţine.
Genici Taguchi acordă mai mare importanţă “pregătirii” calităţii prin
concepţie şi documentaţie care să asigure o bună execuţie, consideră impor-
tantă cunoaşterea comportării în consum a produselor şi este preocupat de
necesitatea evidenţierii pierderilor ce le pot înregistra cei ce achiziţionează
produsele întreprinderii, adică mai mult o preocupare în afara liniilor de
producţie propriu-zise.
Numărul specialiştilor şi a sistemelor şi metodelor determinate de
dezvoltarea managementului calităţii se măresc, putând fi amintiţi şi Sheco
Shingo, Claus Moller, J. Kelada şi alţii.
Agitaţia teoretică şi abordarea practică a noii viziuni asupra calităţii
s-a dezvoltat până în anii ‘80, când a fost edificator că succesul pe piaţă este
condiţionat de o nouă atitudine în oferta de bunuri, acest lucru fiind
demonstrat în special de dinamica şi vigoarea concurenţei japoneze pe toate
pieţele lumii şi mai ales în SUA. Numai în vânzările de autoturisme, în anul
1992 SUA a vândut 5,684 milioane iar Japonia a produs 9,374 milioane faţă
de anul 1995 când Japonia era prezentă doar cu 7,645 milioane autoturisme.
Diversificarea produselor pe baza dezvoltării chimiei şi introducerea
maselor plastice, a fibrelor sintetice, a coloranţilor şi aromelor sintetice
pentru alimente, a biostimulatorilor, în producţia de bunuri au determinat
noi probleme calitative legate de limitarea lor în consum datorită unor efecte
după un consum de durată cum ar fi dereglarea echilibrului ecologic sau
poluarea mediului sau efectele consumului pe o perioadă lungă asupra
sănătăţii oamenilor şi animalelor. Astfel calitatea sub multiplele ei aspecte s-
a globalizat ajungând pe masa de lucru a organismelor internaţionale cum ar
fi ONU şi instituţiile specializate: OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii),
FAO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură),
ONUDI (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială), ISO
(Organizaţia Internaţională de Standardizare) etc. În colaborare cu ţările
membre, aceste organisme impun norme de protecţie a consumatorilor şi a
mediului care determină alte atitudini în privinţa calităţii.
În globalizarea calităţii un rol important revine standardizării prin
care se urmăreşte stabilirea liniilor directoare şi extinderea experienţei
ţărilor avansate prin elaborarea standardelor ISO seria 9.000 şi ISO seria
10.000. Ultimele redactări după 1991 cuprind o problematică vastă, pornind
de la terminologii, sistemul de conformitate cu prevederile calitative,
asigurarea calităţii, mentenanţa şi disponibilitatea produselor, asigurarea
calităţii în proiectare ca şi auditul calităţii.
Evoluţia actuală a economiei în Europa Unită a condus la creşterea
importanţei calităţii şi la necesitatea dezvoltării unei culturi europene a
calităţii care să determine o creştere a competivităţii economiei din această
zonă a globului. Concluziile analizei organismelor europene au evidenţiat că
factorul hotărâtor în achiziţia bunurilor pe continent este calitatea şi în mai
mică măsură preţul.
Deoarece întreprinzătorii europeni nu s-au angajat suficient în mana-
gementul calităţii s-au stabilit iniţiative organizatorice şi manageriale ca şi
programe ştiinţifice şi educaţionale care să susţină creşterea importanţei
calităţii în activitatea economică şi socială. Este de remarcat documentul
elaborat ele Directoratul General III al Comunităţii Europene care răspunde
de politica calităţii, intitulat: Politica Europeană de Promovare a Calităţii
care are două părţi, o Viziune Strategică privind Calitatea şi Progresul
European pentru Promovarea Calităţii.
Realizarea unei variante europene asupra calităţii este necesar să fie
asimilată de către întreprinzătorii acestui continent, accentul fiind pus pe
managementul strategic al calităţii bazat pe satisfacerea beneficiarilor, moti-
varea şi satisfacerea personalului, eficacitatea demersului spre calitatea la
nivel de EXCELENŢĂ şi nu doar spre simpla conformitate cu specificaţiile.
Politica europeană a calităţii se focalizează pe satisfacţia beneficiaru-
lui, respectul faţă de mediul ambiental, asigurarea îndeplinirii mai eficiente
a diferitelor funcţii de strategie şi management şi dezvoltarea resurselor
umane. Dintre acţiunile mai importante se pot remarca:
- iniţiativa europeană pentru întreprinderile mici şi mijlocii urmărind
creşterea competitivităţii acestora pe piaţă;
- programul SPRINT pentru sprijinirea acţiunilor şi proiectelor de
cercetare vizând noi metodologii şi tehnici în domeniul calităţii;
- proiecte de cooperare şi asistenţă tehnică cu ţările din afara Uniunii
Europene;
- programe educaţionale şi de instruire în domeniul calităţii la diferite
niveluri;
- promovarea unor sisteme de premii de calitate la nivel european şi naţional.
Exemple de organizaţii nonprofit având ca scop promovarea calităţii
în Europa: Organizaţia Europeană pentru Calitate (EOQ) şi Fundaţia
Europeană pentru Managementul Calităţii (EFQM) care au hotărât să
înfiinţeze “Platforma Europeană a Calităţii” - instrument pentru unirea
eforturilor de generalizare în toate unităţile productive şi comerciale a
Sistemului Calităţii Totale (TQM). În aceiaşi direcţie de generalizare a
preocupărilor pentru calitate şi realizarea culturii europene a calităţii, au
acţionat şi cunoscutele programe: TEMPUS, ERASMUS, SOCRATES în
domeniul educaţiei şi programele: COPERNICUS şi ESPRIT în domeniul
cercetării ştiinţifice.
1.3.4. Ipostazele calităţii în general

Produsele în evoluţia lor, de la concepere la consum se întruchipează

calitativ în diferite ipostaze care oglindesc atât evoluţia concepţiei cât şi
relaţia cu costurile implicate pentru realizarea lor. Diferitele ipostaze ale
calităţii nu trebuiesc confundate cu calitatea producţiei. Producţia este un
proces tehnico-economic care are proprii parametrii de calitate între care şi
parametrul calităţii produselor care priveşte procentul de produse defecte şi
costurile noncalităţii.
Practica promovării calităţii nu poate opera cu noţiuni imprecise cum
ar fi “satisfacţia în consum” sau “calitate bună”, fiind necesare mijloace de
referinţă cuantificabile. În aceiaşi postură apare şi termenul de calitate,
folosit cu o semnificaţie generală care disipează precizia noţiunii şi o face
inoperantă în relaţii economice. Mărfurile ating un anumit nivel calitativ
pornind de la cerere şi parcurgând fazele de realizare a produsului finit pe
piaţă. Din ciclul calităţii se poate constata că aspectele calitative se regăsesc
în mai multe ipostaze ce pot fi identificate astfel:
- calitatea solicitată de beneficiar;
- calitatea concepută prin proiect;
- calitatea produselor;
- calitatea acceptată pe piaţă.
În spiritul conceptului calităţii, fiecare ipostază presupune formularea
specificaţiilor care să o definească.
Calitatea solicitată de beneficiar se defineşte fie precis prin pretenţiile
formulate la contractarea produselor, fie, dacă este vorba despre bunuri de
consum ce vor fi lansate pe pieţe, pe baza studiilor cererii de consum, a
cunoaşterii comportării produselor în folosinţă, în general prin studiul pieţii
pe baza tehnicilor de marketing. Nivelul calităţii solicitate depinde de
nivelul pretenţiilor pe baza experienţei de piaţă a solicitanţilor-beneficiari,
dar şi de nivelul ofertei determinată de concurenţă. Promovarea acestei
ipostaze se realizează printr-o bună colaborare între compartimentele de
cercetare-dezvoltare şi compartimentul de marketing din întreprindere.
Acolo unde s-a introdus un sistem de calitate integrator, orientarea spre
cerere este acceptată, spre deosebire de situaţiile în care predomină
interesele de producţie.
Calitatea proiectată este rezultată din activitatea de cercetare bazată
pe concluziile privind nivelul solicitărilor referitoare la caracteristicile de
calitate şi concepţia creatorilor şi tehnicienilor asupra modului de rezolvare
practică, ţinând cont de posibilităţile tehnice şi economice ale întreprinderii.
Calitatea proiectată sau prescrisă va constitui baza documentaţiei tehnice
pentru procesul de producţie. Nivelul calităţii prescrisă, faţă de nivelul
calităţii în ipostaza solicitărilor depinde în primul rând de exigenţele
beneficiarului, aceste exigenţe fiind rezultate din experienţa de piaţă a firmei
şi tipul de strategie adoptat de aceasta. Nivelul calităţii proiectate poate fi
superior cerinţelor suscitând astfel interesul cumpărătorilor.
Calitatea produselor (sau calitatea reală) este calitatea cu care
întreprinderea apare pe piaţă şi care depinde de reuşita procesului productiv.
Această calitate se concretizează în calitatea loturilor de produse pregătite
pentru expediţie.

1.3.4.1. Ipostazele calităţii relevante pentru domeniul economiei

Relaţiile comerciale, operaţiunile de contractare şi recepţie a mărfu-

rilor, ca şi cerinţele de protecţie socială şi a mediului pun în evidenţă şi alte
ipostaze ale calităţii cum ar fi: calitatea prescrisă, calitatea certificată,
calitatea contractată, calitatea tehnică, calitatea recepţionată, calitatea
comercială.
Calitatea prescrisă este consemnată în documente cu caracter
obligatoriu de care se ţine cont la conceperea şi proiectarea noilor produse.
Această calitate se regăseşte în imaginea de produs iar nivelul indicatorilor
se regăsesc în standarde sau în normative obligatorii de protecţie a
consumatorilor, norme sanitare şi de siguranţă ca şi de protecţie a mediului.
Calitatea certificată este rezultatul în urma analizei proiectelor şi a
documentaţiei tehnice de produs în urma căreia se atestă posibilitatea reali-
zării în cadrul unei întreprinderi a calităţii produselor la un anumit nivel.
Calitatea certificată are mare importanţă în aspectele juridice ale circulaţiei
mărfurilor.
 Calitatea contractată exprimă pretenţiile beneficiarului formulate
precis în acte juridice (contractul economic) în care nivelul caracteristicilor
de calitate este precis formulat. Calitatea contractată este rezultatul unor
negocieri, este o alegere din oferta care există pe piaţă. Alegerea nivelului
calitativ este dependent de susţinerea economică a cererii şi de nivelul
pretenţiilor consumatorilor.
Calitatea tehnică sau industrială exprimă gradul de conformitate cu
documentaţia care a stat la baza producţiei şi este oferită pe piaţă, cuprinzând
performanţele tehnice şi mai puţin învelişul imaterial de marcă sau preţ.
Calitatea comercială este cea mai complexă formă de afirmare a
nivelului calitativ deoarece este determinată de relaţiile de piaţă, relaţii în
care produsul apare în toată complexitatea sa, corporală, acorporală şi de
imagine. Calitatea comercială se selectează din calitatea contractată ca
urmare a jocului cererii şi ofertei. Adevărata calitate comercială se poate
afirma numai ca urmare a unei concurenţe reale şi legale în afara
monopolului producţiei.

1.4. Sistemul calităţii

1.4.1. Prezentarea managementului calităţii

Asigurarea scopului final al activităţii întreprinderilor, obţinerea

profitului este determinat în mare măsură de calitatea bunurilor oferite pe
piaţă. Managementul acordă un loc tot mai important calităţii separându-se o
secţiune specială, managementul calităţii, care după cunoscutul calatolog
J. Juran cuprinde trei părţi: planificarea calităţii, ţinerea sub control a
calităţii şi îmbunătăţirea calităţii. Merceologia având ca obiectiv calitatea în
relaţia cu partea corporală a produsului şi cu utilitatea sa are legătură directă
cu managementul calităţii cu care se intersectează pe problematica perfec-
ţionării bunurilor, contribuind la elaborarea documentelor calităţii şi a
sistemului calităţii. Întreprinderile ofertante de produse şi servicii, adoptând
un sistem de calitate, organizează managementul calităţii şi elaborează
documentele specifice ce sunt de mare importanţă în relaţiile de piaţă. Ele
constituie mijloace de promovare a vânzării, stau la baza auditului calităţii,
sistemului de calitate, pot fi consultate la încheierea contractelor.
Merceologia intervine în caracterizarea cea mai corectă a produselor în
corelaţie cu scopul pentru care au fost realizate.
Fiecare întreprindere în calitate de ofertant, furnizor, îşi stabileşte
sistemul propriu de calitate în funcţie de obiectivele şi strategiile hotărâte
pentru activitatea de piaţă. Sistemul calităţii (sau sistemul calitate cum se
mai obişnuieşte în literatura de specialitate), decurge din politica economică
a întreprinderii în acest domeniu şi are la bază principiile Calităţii Totale
(TQ) sau a Managementului Calităţii Totale (TQM). În cadrul sistemului
calităţii liniile directoare se stabilesc ţinând cont de conceptele manageriale
cu “ZERO DEFECTE” sau “CALITATE DE EXCELENŢĂ”.
Aplicarea conceptului “Zero defecte” iniţiat de Crosby stabilind
relaţiile cauză-efect, opreşte fabricaţia sau ciclul calităţii la apariţia sau
depistarea primului defect pentru a stabilii cauza şi a-1 îndepărta, astfel pe
piaţă apar produsele fără nici un defect sau corespunzătoare în totalitatea
specificaţiilor calitative. Activitatea de promovare a “Calităţii de excelenţă”
(agreată în Europa) se referă la o nouă viziune asupra sistemului calităţii,
oarecum diferită de a sistemului standardizat prin seriile ISO-9.000 şi seriile
10.000, conformitatea cu specificaţiile de calitate fiind o limită inferioară a
calităţii, pe piaţă fiind oferite bunuri de cea mai bună calitate, calitate de
excelenţă, aceasta fiind calitatea de referinţă, deci se discută de la perfor-
manţele cele mai ridicate practicând o ierarhizare în jos faţă de certificarea
conformităţii prin standardele ISO ce reprezintă limita inferioară a calităţii.
După standardele ISO - 9004 elementele sistemului calităţii sunt:
- cercetarea şi prospectarea pieţii prin tehnicile de marketing;
- cercetarea şi dezvoltarea tehnică pentru producţie;
- proiectarea şi stabilirea caracteristicilor de specificare a nivelului calitativ al
produselor;
- asigurarea materială (materii prime, utilaje, instrumente de control);
- planificarea şi perfecţionarea proceselor de producţie şi de conducere
(manageriale);
- inspecţia şi măsurarea proceselor în vederea reglării lor;
- desfăşurarea producţiei;
- menţinerea proceselor la un nivel corespunzător asigurării nivelului
calitativ final;
- inspecţia, verificarea şi examinarea produselor, (în vederea expedierii
mărfurilor);
- ambalarea şi depozitarea;
- asigurarea sistemului de distribuţie şi vânzare printr-o trasabilitate logică;
- urmărirea utilizării bunurilor achiziţionate de către beneficiari;
- asistenţa în cursul folosirii bunurilor;
- urmărirea problematicilor legate de scoaterea din uz (remanenţă utilitară,
afectarea mediului etc.).
Aceste elemente ale sistemului calităţii prof. Juran le prezintă pe
baza modelului bine cunoscut ca “Spirala evoluţiei calităţii”.

Figura nr. 1 - Spirala evoluţiei calităţii

1.4.2. Documentele sistemului calităţii

Toate elementele, condiţiile şi dispoziţiile adoptate de o întreprindere

referitoare la sistemul calităţii se elaborează în formă scrisă ca documente
sistematice explicite, care în mod obişnuit sunt: manualul calităţii, planul
calităţii, procedurile calităţii, documentele calităţii, înregistrarea calităţii
precum şi diverse dispoziţii şi instrucţiuni.
Manualul calităţii are ca scop furnizarea datelor şi descrierea
sistemelor de conducere a calităţii, responsabilităţile şi autorităţile de decizie,
elementele de aplicare a standardelor de referinţă (ISO 9.000). Manualul
calităţii se elaborează pentru diferite nivele organizatorice ale întreprin-
derilor. Capitolele în redactarea manualului calităţii sunt: generalităţi,
prezentarea întreprinderii, sistemul calităţii, anexe. Manualul calităţii
prezintă intenţiile întreprinderii în politica calităţii care constituie atât un
mijloc de informare a partenerilor de afaceri cât şi un mijloc de punere în
aplicare a acestor intenţii.
Procedurile sistemului calităţii descriu activitatea unităţilor funcţionale
asupra modului de implementare a elementelor sistemului calităţii, fără a
intra în detalii tehnice.
Planurile calităţii detaliază procedurile în privinţa obiectivelor calităţii,
metodelor de lucru, instrucţiunilor, măsurilor pentru realizarea procedurilor
prin descrierea lor. Planurile calităţii se concentrează pe produs.
Documentele calităţii (diferite de documentele sistemului calităţii)
consemnează aspectele concrete ale calităţii în privinţa desenelor, specifi-
caţiilor, instrucţiunilor de inspecţie şi încercări, fişele tehnologice şi alte
detalieri care permit înţelegerea concretă a calităţii produsului şi modul de
urmărire al realizării ei.
Înregistrarea calităţii priveşte documentele în care se consemnează
rezultatele realizării calităţii cerute precum şi verificarea funcţionării
întregului sistem al calităţii. Trebuie înregistrate şi arhivate:
- rapoartele de inspecţie;
- datele încercărilor;
- rapoartele de calificare;
- rapoartele de validare;
- rapoartele de audit;
- rapoartele de analiză a materialelor;
- date ale etalonărilor;
- rapoarte privind costul calităţii.
 Documentele legate de calitate cuprind variante care se pot face
publice şi altele care constituie documente interne. Toate documentele
trebuiesc păstrate cu grijă şi ferite de modificări neautorizate. Acest lucru se
poate face atât în formă clasică cât şi electronică.

1.5. Controlul mărfurilor prin măsurători

(analize de laborator) şi controlul senzorial

1.5.1. Caracteristicile controlului prin măsurare şi analize de

laborator

Controlul prin măsurarea caracteristicilor produselor, ca de exemplu

materii prime, semifabricate sau produse finite, se efectuează cu scopul
determinării nivelului caracteristicilor mărfurilor care pot avea sau nu
legături cu nivelul calităţii. Controlul calităţii este un control special şi se
deosebeşte de analiza sau controlul senzorial asupra proprietăţilor. Acestea
vor caracteriza sau individualiza produsele creaţiile noi, înainte de a fi puse
în circulaţie sau pentru verificarea unor parametrii faţă de care se stabilesc
preţurile (grăsimea din lapte, conţinutul în zahăr a sfeclei etc.).
Controlul prin măsurare se efectuează folosind mijloace adecvate şi
repetabile, adică obiective. Când rezultatele obţinute se compară cu un
anumit nivel al caracteristicilor, cu indicii de calitate conform condiţiilor de
conformitate care au fost certificate sau cu cerinţele impuse prin contractele
economice, se realizează un control al calităţii. Controlul calităţii nu poate fi
conceput în afara unor termeni de referinţă. Determinarea conţinutului de
zahăr a sfeclei are o semnificaţie în care contractul de livrare sau de
achiziţie de la producător s-a stabilit în unităţi de masă (tone) sau în cantităţi
de zahăr. Interesul fabricii este de a promova relaţii pe baza conţinutului în
zahăr total şi nu a volumului pentru a nu stimula producţia de masă mare şi
conţinut mai redus, promovare care poate fi realizată fie prin impunerea
unui conţinut minim (criteriu de calitate acceptabil) fie prin neglijarea masei
şi achitarea contravalorii conţinutului total de zahăr.
 Verificarea şi controlul mărfurilor prin măsurare este caracterizată
astfel:
- necesitatea folosirea unor instrumente sau aparate de măsură;
- este necesară angajarea unui personal cu un anumit nivel de calificare şi
uneori acreditare; confirmată competenţa pentru capacitatea de a obţine
rezultate credibile prin folosirea aparatelor şi instrumentelor adecvate;
- are caracter cert, obiectiv al rezultatelor verificării;
- durata de timp mare (mai mare decât în cazul unor verificări senzoriale),
spre exemplu la determinarea conţinutului de apă în etuve, este necesar
un timp considerabil pentru deshidratare şi cântărire;
- poate fi cu distrugerea sau consumul produselor supuse determinării în
multe cazuri;
Din punct de vedere economic, costul verificărilor este mai ridicat.
Efectuarea determinărilor prin măsurare este reglementată în toate
ţările în scopul unificării metodelor de lucru, a unităţilor şi instrumentelor
folosite, prin standarde, iar pentru credibilitatea rezultatelor se instituie un
sistem de acreditare a laboratoarelor de încercări şi a competenţei personalului.
În ţara noastră răspunderea pentru folosirea şi recomandarea siste-
mului calităţii şi a organismelor care au abilitatea de a efectua verificări a
caracteristicilor produselor revine Asociaţiei de Standardizare din România
(ASRO). ASRO prin comisiile tehnice notifică organismele de certificare şi
al celor de acreditare a laboratoarelor de încercări şi pentru competenţă
profesională.
În buna funcţionare a sistemului de verificare un rol important revine
activităţii de metrologie. În ţara noastră funcţionează Biroul Român de
Metrologie Legală, ca organism guvernamental care impune prin îndrumare,
normare şi control întregul sistem de etalonare de măsură şi mijloace care se
pot utiliza şi care sunt necesare pentru verificările prin măsurare.
Standardele trebuie să facă referiri numai la un astfel de sistem de măsuri
legal.

1.5.2. Controlul alimentelor

 Verificarea alimentelor care populează piaţa este impusă prin legile
de protecţie a consumatorilor, protecţie care este cu atât mai necesară cu cât
gradul de chimizare a agriculturii (de unde provin materiile prime) este tot
mai ridicat iar în procesul de fabricaţie a alimentelor se intervine cu un
număr însemnat de compuşi care să păstreze aspectul, gustul şi componenţii
nutritivi. Alături de determinarea caracteristicilor de calitate legate de
valoarea biologică a alimentelor se instituie obligaţia verificării cantităţilor
maxime din substanţele amelioratoare de calităţi gustative, care s-au dovedit
dăunătoare peste anumite limite.
Dintre categoriile de substanţe care sunt limitate în conţinutul
alimentelor se pot enumera:
- substanţe cu caracter toxic (care se găsesc în mod natural în alimente):
aminoacizi toxici din seminţe de legume şi fructe necoapte, alcaloizi,
amigdalină, toxine din ciuperci;
- produşi toxici de contaminare sau care se formează prin procesul de
industrializare: azotaţii şi azotiţii din plante carne, etc.;
- produse toxice rezultate din dezvoltarea unor mucegaiuri;
- pesticidele asimilate de plante şi de animalele hrănite cu acestea
(cantităţile admise fiind de ordinul zecimilor şi sutimilor de mg/Kg);
- substanţe rezultate din contaminarea radioactivă de la deşeurile
industriale sau accidente gen Cernobîl.
Controlul este foarte sever pentru produsele destinate hranei copiilor.
Normele naţionale, standarde care se aliniază la cerinţele internaţionale
prevăd limitele maxime admise pentru fiecare produs sau grupă de produse
separat. Asupra mărfurilor alimentare se efectuează următoarele tipuri de
analize: analize fizice, analize chimice calitative, analize chimice cantitative,
analize instrumentale, analize microbiologice şi analiza contaminării
radioactive.
Analizele fizice au ca scop să măsoare nivelul caracteristicilor fizice
care au semnificaţie în aprecierea calităţii şi constau din: cântărire (masa
fructelor, a ouălor), măsurarea dimensiunilor (fructe, cartofi), comportarea
la fierbere (pastele făinoase), umiditatea etc.
Analizele chimice calitative urmăresc stabilirea proporţiei diverşilor
componenţi în fiecare aliment. Determinarea are loc pe baza reacţiilor
chimice specifice a componenţilor urmăriţi cu reactivi corespunzători
(substanţele proteice cu HNO3 dau coloraţie galbenă, glucidele cu soluţia
Fehling dau coloraţie roşie etc.). În acest mod se determină prezenţa
componentului nu proporţia lui.
Analiza chimică cantitativă urmăreşte determinarea proporţiei com-
ponentelor dintr-un produs, cele mai folosite metode fiind:
a. gravimetria prin separarea componenţilor sub formă de precipitat,
coagulat etc., care pot fi apoi măsuraţi gravimetric;
b. volumetria, adică prin măsurarea volumelor de substanţe care se
combină cu substanţele componente şi în funcţie de volumul consumat
din reactiv se deduc proporţiile dar şi determinarea acidităţii de exemplu
prin titrare cu soluţie decinormală de NaOH în prezenţa unui indicator -
fenolftaleina.
Analiza instrumentală se bazează pe folosirea unor aparate care
evidenţiază cu precizie producerea unor fenomene fizice care dau date
despre prezenţa şi cantitatea unor componenţi chimici dar şi proprietăţi
chimice generale: pH-ul, umiditatea.
Analiza microbiologică constă din determinarea florei microbiene
care se dezvoltă în corpul produsului sau dacă este contaminat. Se urmăresc
microorganismele dăunătoare sănătăţii. Tehnica constă din identificarea
formelor vegetative existente prin analiză microscopică folosind coloranţi
pentru o mai bună evidenţiere în câmpul microscopului. Pentru formele de
rezistenţă (sporulate) se folosesc recoltări de pe suprafaţa produsului care se
însămânţează pe culturi nutritive şi se ţin în termostate pentru a favoriza
dezvoltarea microorganismelor sporulate, după care sunt identificate tot
microscopic sau se recunoaşte cultura rezultată.
Analiza contaminării radioactive - alimentele pot prezenta contaminări
radioactive care depăşesc limitele admise. Determinarea lor se realizează cu
contoare de particole (contoare Geiger sau de scintelaţie). Radioactivitatea
alimentelor se măsoară în unităţi Becqurel (Bq) adică număr de dezintegrări
pe secundă.

1.5.3. Controlul mărfurilor nealimentare

 Datorită diversităţii ca origine, structură, componenţă, mărfurile ne-
alimentare, sub aspectul analizei caracteristicilor pot fi mai greu generalizate.
Pentru fiecare sector de produse există determinări care predomină şi unele
specifice numai acestora (puterea motoarelor, capacitatea de redare a frec-
venţelor din banda undelor auzibile, capacitatea reproducerii culorilor pe
ecran etc.).
1.5.3.1. Proprietăţi fizice

Determinările dimensionale se realizează prin mijloace de măsurare

de precizie, pe baza cotelor menţionate în schiţele produselor sau a desenelor
de execuţie, urmărind încadrarea în toleranţele admise. Astfel se stabilesc
caracteristicile care pot fi esenţiale pentru destinaţia produselor. De la
toleranţe de ordinul centimetrilor admise în cazul confecţiilor şi tricotajelor
sau a semifabricatelor din lemn, toleranţele sunt reduse la ordinul milimetrilor
pentru piesele mecanice din componenţa maşinilor sau aparatelor (la
biciclete pentru lungimea cadrului sau înălţimea furcii toleranţele sunt de 1-
3 mm, la jeantă 0,2 - 0,3 mm iar la torpedo sau la rulmenţi de 0,01 mm). Ca
instrumente de măsură se folosesc panglici textile metrice, rulete metrice,
rigle, şublere sau micrometre.
Determinările de masă privind calitatea sunt importante pentru
uniformitatea produselor (masa specifică a ţesăturilor, masa specifică a
tablelor metalice şi a altor semifabricate din oţel) sau pentru compactitate la
cele poroase (cărămizi, prefabricate din ciment etc.).
Compactitatea şi porozitatea. Porozitatea este alternativa compactităţii,
fiind proprietatea corpurilor care prezintă pori. Se exprimă ca volum al
porilor raportat la volumul total a corpului (unui produs). Porii pot fi închişi
sau deschişi. Mărfurile putând avea structuri compacte sau poroase, sau părţi
de structuri de compactităţi diferite vor prezenta multe proprietăţi determi-
nate de porozitate: termoizolarea la îmbrăcăminte şi materialele de
construcţie, însuşirile de sorbţie a pieii etc.
Proprietăţile de absorbţie reprezintă capacitatea de a reţine o canti-
tate de substanţă într-un corp prin pătrunderea în acesta a altor substanţe
lichide sau volatile. Proprietăţi absorbante au corpurile poroase şi reflectă
relaţiile mărfurilor cu mediul în care există. Ele absorb lichide, vapori dar
mai ales apă.
Higroscopicitatea se referă numai la absorbţia vaporilor de apă din
atmosferă sau a apei şi este deosebit de importantă pentru materialul lemnos,
pentru textile, pentru materialele de construcţii şi pentru mărfuri alimentare
ca făina, paste sau semiconserve uscate. Persistenţa apei absorbite în corpul
produselor se defineşte prin umiditate. Umiditatea sau cantitatea de apă
absorbită influenţează mult preţul la produse ca ceai, cafea sau alte
condimente valoroase. Nivelul umidităţii este specificat în condiţiile de
calitate la acele produse la care are importanţă cantitativă. Când este cazul la
umiditate ridicată se acordă bonificaţii de către vânzător, adică nu se plăteşte
apa dacă produsul este valoros, 1 % de umiditate la cafea poate însemna şi
50 de lei/kg.
Permeabilitatea este capacitatea materialelor de a fi străbătute de
particole materiale lichide sau de gaze. Permeabilitatea la apă este importantă
pentru materialele de construcţii iar la aer pentru mărfurile din piele şi
textile pentru aerisirea corpului. În multe cazuri produsele trebuie să fie
impermeabile (folii pentru ambalaje, învelitori la clădiri etc.).
Determinarea capacităţilor este necesară în cazul obiectelor din
sticlă şi ceramică a vaselor de gătit dar mai ales a ambalajelor pentru lichide
din sticlă, metal sau mase plastice sau în cazul vaselor de laborator cotate.
Metodele optice cuprind determinările care se fac cu scopul verificării
unor caracteristici, ca de exemplu: de culoare, nuanţă, grad de alb, sau a
capacităţii de reflexie, dar şi refracţia şi transparenţa obiectelor din sticlă sau
a pieselor optice. Prin metode optice, cu optimetru se pot determina şi
dimensiunile unor obiecte mici sau microscopia pentru structurile materiale-
lor (metalografia). Metodele optice cu laser sau holografice se extind prin
perfecţionarea instrumentelor şi reducerea lor dimensională folosite mai mult
pentru depistarea defectelor de structură şi a fisurilor imposibil de identificat
cu ochiul liber.
Metodele termice sunt importante pentru dilatarea metalelor, pentru
rezistenţa termică a materialelor supuse unor astfel de solicitări (materiale
refractare, cazane, vase de gătit) sau pentru proprietăţile de termoconducti-
bilitate şi termoizolare. Încercările nu se pot lipsi de cele mai variate metode
de determinare a temperaturilor (termometre, senzori termici, pirometre).
Defectoscopia grupează o multitudine de determinări, bazate pe
principii diferite care au la bază variaţia unor proprietăţi fizice determinate
de prezenţa defectelor. De exemplu, variaţia conductibilităţii electrice, a
permeabilităţii magnetice, a permeabilităţii pentru radiaţii (raze X, ultra-
sunete, radiaţii gamma, radiaţii cu neutroni etc.). Defectoscopia este
nedistructivă, extinde posibilităţile de verificare şi este rapidă. În măsurarea
variaţiilor determinate de prezenţa defectelor se aplică prelucrarea
semnalelor pe cale electronică cu ajutorul calculatoarelor care realizează
rapid atât numărarea defectelor cât şi clasificarea lor pe categorii de
gravitate. Defectul, în această abordare are un înţeles mai restrâns, nu
cuprinde totalitatea abaterilor de la prescripţiile caracteristicilor, aici este o
limitare mai mult la defectele de structură şi mai ales acele defecte care
rezultă (în urma unui proces tehnologie, de turnare sau alte prelucrări,
topire, recoacere etc.
Metodele folosite în defectoscopie depind de principiul care stă la
baza depistării defectelor structurale, adică în interiorul materialului.
Materialul este invadat (străbătut) fie de raze penetrante, fie de câmpuri
magnetice sau de substanţe.
În cazul metodelor de penetrare cu radiaţii, tehnica utilizată constă
din folosirea unor surse de radiaţii ce sunt dirijate spre produs şi evidenţiate
după străbaterea lui pe un ecran sau un material fotosensibil, fie că este
vorba de raze “X”, fie gamma, fie ultrasunete. Parcurgerea de către acestea a
obiectelor cu defecte (goluri, fisuri, aglomerări anormale) este diferită decât
în cazul străbaterii corpurilor fără defecte. Cele mai cunoscute metode sunt:
- defectoscopia cu raze gamma emise de un radioizotop, de exemplu
Cobalt 60, care străbat obiectele şi apoi impresionează un ecran pe care
se pot observa neuniformităţile de structură;
- defectoscopia cu radiaţii “X”, este mai frecvent utilizată prin intensitatea
radiaţiilor, pot străbate straturi de grosimi diferite şi se adaptează astfel
dimensiunilor pieselor studiate fie pentru control, fie pentru cercetare,
imaginea se poate observa pe un ecran;
- defectoscopia cu ultrasunete se bazează pe perceperea undelor electro-
magnetice de peste 20.000 Hz, fie a celor reflectate, fie a celor ce au
străbătut produsele;
- defectoscopia cu neutroni datorită marii capacităţi penetrante a neutronilor
este destinată controlului pieselor mari;
- defectoscopia electromagnetică este practicată pentru defecte de supra-
faţă folosind pulbere de fier care se aranjează sub influenţa câmpului
magnetic ce străbate piesele şi evidenţiază de obicei fisurile prin
aglomerarea pulberei în anumite regiuni.
1.5.3.2. Proprietăţile mecanice

Proprietăţile mecanice făcând parte din proprietăţile fizice, se

grupează separat deoarece toate se referă la comportarea mărfurilor când
asupra lor acţionează diverse forţe deformate prin direcţia şi intensitatea lor.
Proprietăţile de rezistenţă la distrugere. Corpurile solide supuse
acţiunii forţelor pe diferite direcţii, la un anumit nivel al acestora cedează.
Cele mai frecvente solicitări sunt la tracţiune, la încovoiere, la
torsiune, forfecare, la compresiune. Fiecare material poate prezenta o
rezistenţă specifică. Forţele pot fi aplicate prin şoc dinamic sau lent
crescător. Până la rupere sau distrugere materialele pot suferi deformări care
la rândul lor pot fi permanente sau elastice. Este important a se cunoaşte
mărimea forţelor la care survin modificările şi distrugerea.
Rezistenţa specifică a materialelor se determină prin folosirea unor
aparate în care se introduc epruvete de material de formă şi dimensiuni
specifice iar rezistenţa se exprimă prin raportarea mărimii forţei la care
materialul cedează la unitatea de suprafaţă (N/mm2, daN/mn2 sau daN/cm2).
Valorile de rezistenţă sunt foarte diferite în cazul “probei de rezistenţă la
tracţiune”: la lemn se înregistrează valori de 60-800 daN/cm2, la fibra de
bumbac 35 daN/mm2, la oţel 130 daN/mm2. Problematica comportării
materialelor la solicitările mecanice cuprinde o multitudine de aspecte
privind forţele şi modul lor de acţiune, felul deformărilor provocate, modul
cum cedează materialul etc.
Elasticitatea este proprietatea mărfurilor sau a materialelor din care
sunt realizate, de a se deforma sub acţiunea unor forţe exterioare şi de a
reveni la forma iniţială la încetarea lor. Limita de elasticitate este raportul
între forţele care au acţionat pentru deformare şi secţiunea iniţială a
materialului (sau obiectului). Elasticitatea are importanţă pentru stabilirea
destinaţiei unor materiale ca oţeluri elastice, lemn elastic, precum şi asupra
comportării în exploatare a arcurilor, a articolelor de îmbrăcăminte şi
încălţăminte care fiind elastice nu se deformează prin folosire.
Rigiditatea este proprietatea de a se opune elasticităţii.
Plasticitatea este proprietatea materialelor sau mărfurilor de a se
deforma permanent sub acţiunea forţelor exterioare. Plasticitatea mărfurilor
la temperatura obişnuită a mediului prezintă importanţă la prelucrări
culinare şi de cofetărie şi într-o măsură mai mică la articolele de pielărie şi
îmbrăcăminte. Plasticitatea la cald se corelează cu proprietăţile termice.
Duritatea este capacitatea materialelor de a se opune unei forţe care
tinde să-i distrugă suprafaţa prin zgâriere sau pătrundere. Duritatea deter-
mină menţinerea aspectului de suprafaţă a produselor (obiectele din sticlă
fiind mai dure îşi păstrează mai bine aspectul decât cele din masă plastică).
Duritatea este foarte importantă pentru sculele de prelucrare a lemnului sau
a metalului sau pentru pietrele de polizor. Duritatea pietrelor preţioase
alături de transparenţă şi culoare este un principal indicator de calitate.
Pentru compararea lor se utilizează o scară mineralogică (scara Mohs) cu
gradele de la 1 la 10 astfel: 1 - talc, 2 - gips, 3 - calcit, 4 - florină, 5 - apatit,
6 - feldspat, 7 - cuarţ, 8 - topaz, 9 - corindon, 10 - diamant.
Rezistenţa la uzură adică la acţiunea repetată sau continuă a forţelor
de frecare exterioare asupra corpurilor este importantă pentru aprecierea
comportării mărfurilor ce sunt supuse în cursul utilizării la acţiunea forţelor
de frecare cum este talpa la încălţăminte, căptuşeala la îmbrăcăminte,
rezistenţa covoarelor, a pardoselelor etc. Rezistenţa la uzură nu trebuie
confundată cu rezistenţa la obosire a materialelor care se referă la cedarea la
acţiunea repetată a tuturor solicitărilor.
Un grup de proprietăţi sunt specifice numai anumitor categorii de
mărfuri cum sunt cele elastice sau magnetice.

1.5.3.3. Proprietăţile chimice

 Mărfurile sunt supuse în cursul utilizării unui număr însemnat de
acţiuni a diverselor substanţe chimice mai mult sau mai puţin chimic active.
Rezistenţa sau comportarea mărfurilor în contact cu aceste substanţe
evidenţiază proprietăţile chimice. Fenomenele chimice în legătură cu
mărfurile sunt importante în tehnologia lor şi în efectuarea unor determinări
calitative. Orice marfă are o anumită compoziţie chimică care în unele cazuri
este esenţială în aprecierea calităţii (puritatea metalelor, a substanţelor
chimice pentru analize, a medicamentelor sau conţinutul de gluten al
grâului, conţinutul în grăsime a laptelui etc.).
Substanţele ca agenţi chimici care pot acţiona asupra mărfurilor sunt:
acizii, substanţele alcaline, sărurile, substanţele organice, coloranţii şi nu în
ultimul rând oxigenul.
În privinţa proprietăţilor chimice este importantă cunoaşterea:
- compoziţiei chimice a mărfurilor;
- stabilităţii sau inactivităţii la acţiunea agenţilor chimici;
- modificărilor chimice determinate de acţiunea agenţilor chimici.
Reactivii specifici sunt substanţe care reacţionează selectiv numai cu
un component dintr-un produs, permiţând identificarea acestuia. Pe această
bază se identifică componenţii importanţi pentru calitatea mărfurilor cum ar
fi celuloza la fibrele vegetale sau substanţe dăunătoare, de exemplu sărurile
de plumb în alimente. Pentru celuloză reactiv specific este soluţia de iod şi
iodură de potasiu, pentru glucoza soluţia Fehling etc.
Coroziunea metalelor constă din degradarea chimică lentă şi
progresivă a unui metal ca urmare a fenomenelor chimice şi electro-chimice
care au loc între metal şi agenţii mediului înconjurător (oxigen-apă) ori alţi
agenţi chimici. Cel mai adesea oxigenul se combină cu metalul formând
oxizi care în cazul fierului sunt poroşi şi procesul continuă în profunzime. În
cazul zincului, aluminiului, plumbului, pe suprafaţa obiectelor apare un strat
compact de oxizi care împiedică coroziunea de profunzime. Ruginirea în
cazul oţelurilor este un proces mai complex decât o oxidare rezultând şi
hidroxizi care favorizează extinderea fenomenului. Practic, fenomenul care
are loc este oxidarea straturilor de suprafaţă a metalului. În acest caz metalul
îşi pierde caracteristicile estetice, luciul, culoarea şi îşi reduce şi proprie-
tăţile mecanice. Fenomenul coroziunii deşi neplăcut permite recuperarea fierului
vechi ca materie primă pentru oţelării.
Alte materiale, care tind să înlocuiască metalul cum este sticla sau masele
plastice prezintă o mai bună stabilitate chimică. Totuşi, şi sticla în contact cu apa,
conţinând săruri, are tendinţe de coroziune pierzând din transparenţă iar masele
plastice şi cauciucul îmbătrânesc schimbându-şi aspectul suprafeţei (luciu, culoare).