TEIEE

CURS 4
 PROCESE TERMICE
Prin construcția sa, un aparat electric de comutație are o structură
neomogenă. Astfel, în structura aparatului intră căi de curent din cupru
sau alamă, bobine realizate din conductoare de cupru emailat, camere
de stingere realizate din plăci feromagnetice asamblate cu ajutorul
unor pereți electroizolanți.

În unele componente ale aparatului se dezvoltă căldură prin diferite

procese fizice. Spre exemplificare, în figura următoare se prezintă schița
unui unui contactor electromagnetic, schiță în care sunt marcate
principalele componente care dezvoltă căldură:
• 1,3 – căile de curent (efect Joule, efect pelicular)
• 2 – camera de stingere (arc electric)
• 4 – bornele aparatului (efect Joule)
• 5,7 – miezul magnetic (curenți turbionari, histerezis)
• 6 – bobina de excitație (efect Joule)
• 8 – contacte electrice (efect Joule)
• A,B – borne
• C1, C2 – resorturi
• δc – cursa contactului
• δf – cursa electromagnetului
Este de la sine înțeles că, din cauza neomogenităților structurale a
aparatului și a surselor de căldură plasate neregulat în diferite
componente ale aparatului, într-un regim de funcționare dat au loc
transferuri de căldură din zonele cu temperaturi mai ridicate în cele cu
temperaturi mai scăzute.

Capacitatea unui aparat electric de a rezista, adică de a nu se degrada

sub acțiunea solicitărilor termice, în condiții predeterminate de
standarde, se numește stabilitate termică.

Calculul stabilității termice, în ansamblu, al unui aparat electric, nu este

realizabil din cauza structurii complexe a aparatului, dar este posibil să
se calculeze solicitarea termică a elementelor componente.
 TRANSFERUL DE CĂLDURĂ ÎN APARATELE
ELECTRICE
Temperaturile maxime atinse de aparatele electrice de comutație sau
de componentele acestora depind, pe de o parte, de cantitatea de
căldură dezvoltată, iar pe de altă parte, de cantitatea de căldură
transferată.

Transferul de căldură poate avea loc prin conductivitate termică,

radiație și convecție.
 TRANSFERUL DE CĂLDURĂ PRIN CONDUCȚIE
Prin conducție termică se nivelează diferențele între energiile cinetice
ale moleculelor, produse de oscilația, translația și rotația celor mai mici
particule de materie în medii solide.

Dacă materia este cu structură regulată și fără interstiții, ca în cazul

metalelor, nivelarea energiilor cinetice, și deci a temperaturilor, se
efectuează cu multă rapiditate. Dacă, dimpotrivă, materia are goluri și
discontinuități, ca în cazul ceramicii refractare, uniformizarea
temperaturilor se face mai lent.
Transmiterea căldurii prin conducție are loc conform legii lui Fourier:
𝑑𝑞
ℎ = −𝑛 = −𝜆𝑔𝑟𝑎𝑑𝜃
𝑑𝑡 ∗ 𝑑𝐴
h – intensitatea fluxului termic sau fluxul termic specific [W/m2]
dq – cantitatea de căldură elementară [Ws]
dA – aria elementară în transmitere [m2]
λ – transmisivitatea prin conducție sau conductivitate termică [W/m*grd]
θ – temperatura [oC sau K]
t – timpul [s]
n – versorul normal la suprafața de transmitere
Transferul de căldură are loc de la suprafețe cu temperatură mai mare
(θ+dθ) la suprafețe cu temperatură mai mică (θ).
Fig. Referitor la conductivitatea termică
 TRANSFERUL DE CĂLDURĂ PRIN RADIAȚIE

Un corp încălzit la temperatura T, diferit de zero absolut, transmite căldură

prin radiație electromagnetică altor corpuri învecinate, a căror temperatură
este mai mică decât temperatura sa.
Fluxul termic specific transferat prin radiație este dat de legea Stefan-
Boltzmann:

𝑃𝑡𝑟 = 𝑘 ∗ 𝑒𝑡 ∗ (𝑇14 − 𝑇24 )

în care:

Ptr – este fluxul termic radiat, specific [W/m2]

k=5,6697*10-8 [W/m2*K4] constanta Stefan-Boltzmann
T1 – temperatura suprafeței solidului care radiază [K]
T2 – temperatura mediului ambiant [K]
et – coeficientul de radiație sau emisivitatea totală a corpului

Emisivitatea totală et depinde de natura corpului, de modul de

prelucrare și tratare a suprafeței.
 TRANSFERUL DE CĂLDURĂ CĂTRE FLUIDE

Transferul de căldură de la mediile solide către fluide se realizează prin

procesele fizice de convecție și radiație.
Prin convecție se înțelege transferul de căldură realizat prin transportul de
molecule de fluid. Puterea P, transferată de la corpurile solide către mediile
fluide, se calculează cu relația lui Newton:

𝑃 = 𝛼 ∗ 𝐴 ∗ 𝑇1 − 𝑇2 = 𝛼 ∗ 𝐴 ∗ Δ𝑇
α - transmisivitatea totală [W/m2*grd]
A - aria de transmitere [m2]
T1 – temperatura suprafeței solidului care radiază [K]
T2 – temperatura mediului ambiant [K]
ΔT – diferența de temperatura [K]
REGIMUL TERMIC AL CONDUCTORULUI DREPT
CU SECȚIUNE CONSTANTĂ
În figura următoare s-a schițat un conductor drept cu secțiune constantă, parcurs
de curentul i și în care se dezvoltă puterea specifică p1.

Fig. Conductor drept cu secțiune constantă

Pentru stabilirea ecuației necesare descrierii regimului termic se scrie
bilanțul energetic al unui element de conductor de lungime dx situat la
distanța x de o extremitate a conductorului la care poate să apară un
efect de capăt:

𝜕𝜃
𝑝1 𝐴𝑑𝑥𝑑𝑡 = 𝑐1 𝐴𝑑𝑥 𝑑𝑡 − 𝜆Δ𝜃𝐴𝑑𝑥𝑑𝑡 + 𝛼𝑙𝑝 𝑑𝑥𝜃𝑑𝑡
𝜕𝑡
energia energia en. transferată en.transf.mediului
dezvoltată acumulată prin conducție term.
p1- puterea specifică dezvoltată [W/m3]
A – aria secțiunii transversale [m2]
α-transmisivitatea totală [W/m2*grd]

λ – transmisivitatea prin conducție sau conductivitate termică

[W/m*grd]

lp – lungimea periferică a conductorului [m]

θ – supratemperatura (față de temperatura mediului ambiant) [grd]
c1 – căldura specifică volumică [Ws/m3*grd]

p1=ρJ2
Dacă împărțim relația bilanțului energetic cu c1Adxdt atunci relația
devine:

𝜕𝜃
𝑝1 𝐴𝑑𝑥𝑑𝑡 = 𝑐1 𝐴𝑑𝑥 𝑑𝑡 − 𝜆Δ𝜃𝐴𝑑𝑥𝑑𝑡 + 𝛼𝑙𝑝 𝑑𝑥𝜃𝑑𝑡
𝜕𝑡

2
𝜕𝜃
𝜌𝐽 𝐴𝑑𝑥𝑑𝑡 = 𝑐1 𝐴𝑑𝑥 𝑑𝑡 − 𝜆Δ𝜃𝐴𝑑𝑥𝑑𝑡 + 𝛼𝑙𝑝 𝑑𝑥𝜃𝑑𝑡
𝜕𝑡

𝜕𝜃 𝜌𝐽2 𝜆 𝛼𝑙𝑝
= + Δ𝜃 − 𝜃
𝜕𝑡 𝑐1 𝑐1 𝑐1 𝐴
 TEMPERATURĂ CONSTANTĂ ÎN LUNGUL
CONDUCTORULUI

Dacă conductorul este lung se poate face abstracție de efectul de capăt

(diminuarea secțiunii, rezistența de contact) și deci într-o zonă
depărtată de capetele conductorului, se poate admite că temperatura
nu depinde de direcția de extindere a conductorului.

În aceste condiții se poate admite Δθ=0.

Rezistivitatea materialului depinde de temperatura dupa relația:
𝜌 = 𝜌𝑝 1 + 𝛼𝑅 𝜃
unde:
ρp este rezistivitatea materialului la temperatura de preîncălzire [Ωm]
αR coeficient de variație a rezistivității cu temperatura [grd-1]
θ – supratemperatura conductorului, față de temperatura de preîncălzire [grd]
𝜕𝜃 𝛼𝑙𝑝 𝜌𝑝 1 + 𝛼𝑅 𝜃 𝐽2
+ 𝜃− =0
𝜕𝑡 𝑐1 𝐴 𝑐1

𝜕𝜃 𝛼𝑙𝑝 𝜌𝑝 𝛼𝑅 𝐽2 𝜌𝑝 𝐽2
+ − 𝜃=
𝜕𝑡 𝑐1 𝐴 𝑐1 𝑐1
 ÎNCĂLZIREA CONDUCTORULUI

Se fac notațiile:
𝜃𝑜𝑚𝑎𝑥
𝜃𝑚𝑎𝑥 =
1 − 𝛼𝑅 𝜃𝑜𝑚𝑎𝑥

𝜌𝐽2 𝐴
𝜃𝑜𝑚𝑎𝑥 =
𝛼𝑙𝑝
Constanta de timp la încălzire T
𝑇0 𝑇1
𝑇=
𝑇1 − 𝑇0
Constanta de timp la răcire T0
𝑐1 𝐴
𝑇0 =
𝛼𝑙𝑝

Constanta de timp T0 reprezintă timpul necesar încălzirii conductorului la

temperatura θ0max , în ipoteza că energia disipată la periferia conductorului este
nulă.
 𝑐1
𝑇1 =
𝛼𝑅 𝜌𝐽2

Constanta de timp T1 reprezintă timpul necesar aducerii conductorului la

1
temperatura în ipoteza că energia disipată la periferia conductorului este nulă.
𝛼𝑅
Expresia următoare reprezintă supratemperatura conductorului în regim stabilizat,
cu rezistivitatea dependentă de temperatură:

𝑡
−
𝜃 = 𝜃𝑚𝑎𝑥 (1 − 𝑒 𝑇)
 RĂCIREA CONDUCTORULUI

Prin întreruperea curentului electric J=0, ecuația devine:

𝑑𝜃 𝛼𝑙𝑝 1
=− 𝜃=− 𝜃
𝑑𝑡 𝑐1 𝐴 𝑇0
Ecuația răcirii conductorului:
𝑡
−
𝜃 = 𝜃𝑖 𝑒 𝑇0

Unde θi reprezintă supratemperatura conductorului în momentul întreruperii

curentului.

Constanta de timp la răcire T0 este diferită de constanta de timp la încălzire T.

Fig. Graficul răcirii conductorului
 Dacă T1 = T0 atunci se obține densitatea critică de curent

𝑐1 𝑐1 𝐴
2
=
𝛼𝑅 𝜌𝐽𝑐𝑟 𝛼𝑙𝑝

𝛼𝑙𝑝
𝐽𝑐𝑟 =
𝜌𝛼𝑅 𝐴

Pentru densităti J ≥ Jcr alura curbei supratemperaturii se modifică conform

următorului grafic.
Fig. Supratemperatura unui conductor de cupru în funcție de intensitatea de
încălzire
 𝛼 𝑙𝑝
2 𝐴
𝜌𝐽 𝑐𝑟 𝜌 𝐴 1
𝜌𝛼𝑅𝐴
Pentru J = Jcr atunci 𝜃0𝑚𝑎𝑥 = = = = 235 oC
𝛼𝑙 𝑝 𝛼𝑙 𝑝 𝛼𝑅
Problema 1. Un conductor din cupru cu aria secţiunii transversale de
(20 × 5) mm2 este parcurs în regim nominal de curentul I = 250 A. Să se
calculeze supratemperatura maximă şi să se reprezinte grafic variaţia
supratemperaturii funcţie de timp la stabilizarea regimului termic .
Se cunosc:
• rezistivitatea cuprului la 20 grd ρCu20° = 1,79·10-8 Ω·m;
• căldura specifică volumică c1 = 3,46·106 W·s/m3·grd;
• coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura αR = 4·10-3 grd-1;
• transmisivitatea termica α = 10 W/m2·grd;
• temperatura mediului ambiant θma = 40◦C
REZOLVARE:
- se calculează densitatea de curent J
I 250
J= = = 2,5  10 6
A m 2

A 20  5 10 −6

- rezistivitatea la temperatura mediului ambiant este:

ρ 40 = ρ 20 1 + α R (θ ma − θ 0 )

 
ρ 40 = 1,79 10 -8 1 + 4 10 −3 (40 − 20 ) = 1,933 10 −8 Ω  m
- se calculeză supratemperatura maximă:
θ 0max
θ max =
1 − α R  θ 0max

unde
ρ 40  J 2  A
θ 0max =
α  lp

θ 0max =
( )2
1,93 10 −8  2,5 10 6 100 10-6
= 24,165 o
C
10  50 10 -3

24,165
θ max = −3
= 26,751 o
C
1 − 4 10  24,12
- pentru a trasa graficele θ inc = θ max (1 − e −t T ) şi θ r = θ max  e − t T trebuie să se
0

calculeze constanta de timp la încălzire T şi constanta de timp la răcire T 0

cu următoarele relaţii:
T1  T0
T=
T1 − T0

unde T0 este constanta de timp la răcire şi are relaţia:

c1  A
T0 =
α  lp

3,46 106 100 10-6

T0 = = 692 s
10  50 10 -3
şi constanta de timp T1 reprezintă timpul necesar aducerii conductorului la
temperature 1/αR, în ipoteza că energia disipată la periferia conductorului
este nulă:
c1
T1 =
α R  ρ 40  J 2

3,46 106
T1 = = 7159 s
−3 −8
(
4 10 1,93 10  2,5 10 )
6 2

7171 692
deci T este: T= = 766,1 s
7171 − 692
Fig. Variaţia temperaturii la încălzire şi răcire
 DETERMINAREA EXPERIMENTALĂ A
SUPRATEMPERATURII
În cazul corpurilor cu masă mare, temperatura de regim permanent
θmax este atinsă după un număr mare de ore, de exemplu între 10 și 20
ore de funcționare. În scopul reducerii timpului de experimentare se
construiește figura următoare.

Punctul de intersecție al dreptei θ=f(θ) cu axa ordonatelor definește

valoarea θmax. Cresterile de temperatură Δθ1, Δθ2, Δθ3 corespund unor
intervale de timp Δt egale. Practic, pentru obtinerea rezultatului este
necesar să se măsoare temperatura aparatului, corespunzătoare curbei
de încălzire, numai pentru câteva puncte A, B, C, D.
Justificarea metodei este următoarea:
𝑡
−
𝜃 = 𝜃𝑚𝑎𝑥 (1 − 𝑒 ) ecuația încălzirii
𝑇

- Derivăm relația
𝑑𝜃 1 −
𝑡
= 𝜃𝑚 𝑎𝑥 ∗ 𝑒 𝑇
𝑑𝑡 𝑇

−
𝑡 𝜃
𝑒 𝑇 =1−
𝜃𝑚𝑎𝑥

𝑑𝜃 1 𝜃 1
= ∗ 𝜃𝑚𝑎𝑥 ∗ 1 − = ∗ (𝜃𝑚𝑎𝑥 − 𝜃)
𝑑𝑡 𝑇 𝜃𝑚𝑎𝑥 𝑇
 𝑑𝜃
𝜃 = 𝜃𝑚𝑎𝑥 −𝑇∗
𝑑𝑡

Această relație în cantități finite, se scrie sub forma:

∆𝜃
𝜃 = 𝜃𝑚𝑎𝑥 −𝑇∗
∆𝑡

Unde Δθ este creșterea de temperatură în intervalul de timp Δt.