Călirea superficială prin inducţie

Este cea mai larg utilizată metodă de călire superficială. Are la bază principiul
inducerii unui flux electromagnetic în straturile superficiale ale unei piese ce constituie miezul
magnetic al unei bobine prin care circulă curent alternativ de medie frecvenţă (CMF) sau de
înaltă frecvenţă (CIF).
Densitatea curenţilor induşi denumiţi curenţi turbionari sau Foucault este maximă în
straturile superficiale datorită efectului pelicular. Acestea se încălzesc prin efectul Joule –
Lentz produs de curenţii induşi.

2
Q=0 . 24⋅R⋅I ⋅t , [kcal] (7.6)

Adâncimea prin care circulă curenţii induşi, deci adâncimea de încălzire, respectiv de
călire depinde de frecvenţa curentului alternativ ce trece prin bobină; cu cât frecvenţa este mai
mare cu atât adâncimea de încălzire este mai mică.

δ=503⋅
√ ρ
μ r⋅f , [mm] (7.7)
2
unde: f - rezistivitatea electrică a materialului, [ Ω⋅mm / m ];
μr - permeabilitatea magnetică a materialului;
f - frecvenţa curentului alternativ [Hz].
Pentru oţeluri μr şi f variază cu temperatura conform curbelor din fig. 7.34 pentru
oţeluri adâncimea se calculează cu relaţia:

K
δ=
√ f , [cm] (7.8)
unde:
K = 14,1 la 15°C
K = 500 la 800°C

Fig. 7.34. Variaţia permeabilităţii magnetice şi a rezistivităţii electrice a oţelurilor cu

temperatura de încălzire.

Călirea superficială prin inducţie constă în încălzirea straturilor superficiale prin

transformarea energiei induse în căldură şi răcirea ulterioară a piesei cu apă, ulei sau alt mediu
de răcire.
 Instalaţiile de încălzire prin inducţie pentru călirea superficială utilizează, în general,
curenţi alternativi de înaltă frecvenţă (CIF) cuprinsă între 100 KHz şi 2,5 MHz la puteri de 1 -
200 KW şi se compun dintr-un generator de înaltă frecvenţă (G), o baterie de condensatoare
(C) care compensează reactanţa inductivă a circuitului şi un transformator coborâtor de
tensiune (T) care alimentează inductorul (I), format în general dintr-o singură spiră şi în care
se introduce piesa de călit (P), fig. 7.35.

Fig. 7.35. Schema de principiu a instalaţiei de călire superficială prin inducţie.

Fig. 7.36. Călirea superficială prin inducţie: a) simultană cu răcitorul direct în inductor; b)
succesivă cu răcitor separat.

Călirea superficială prin inducţie poate fi simultană, când înălţimea inductorului

depăşeşte lăţimea piesei călite, fig. 7.36.a, şi succesivă când inductorul de o anumită înălţime
se deplasează cu o anumită viteză, în lungul piesei de călit, fig. 7.36.b.

7.2.2.2.1. Calculul inductorului

Inductorul este o spiră de cupru de secţiune circulară sau dreptunghiulară prin care
circulă un mediu de răcire în general apa.
Calculul inductorului constă în determinarea dimensiunilor spirei, puterea
inductorului, tensiunea şi curentul la bornele inductorului. Calculul se face în funcţie de forma
pieselor şi tipul de încălzire simultană sau succesivă. Datele preliminarii calculului sunt:
diametrul zonei încălzite (d), lungimea zonei încălzite (h), adâncimea de încălzire (δ),
frecvenţa curentului indus (f), temperatura de încălzire (Ti), durata de încălzire (ti), viteza de
avans a inductorului (vi), puterea generatorului de CIF (Pg) şi distanţa dintre inductor şi piesă
(a = 2 - 4 mm).
Astfel diametrul interior al inductorului se calculează cu relaţia:

Di=d+2 a ,[mm ] (7.9)

Înălţimea spirei se determină:

H=h+a - la încălzirea simultană

Vi
H=
t - la încălzirea succesivă (7.10)
unde: H pentru frecvenţe de 8 KHz şi adâncimi de călire 3 - 5 mm, are valoarea de 22 - 25
mm.
Lăţimea inductorului:

L = 0.8·H, (7.11)

Puterea inductorului:

Pu
D i=
ηi [KW] (7.12)

unde: Pu - puterea utilă determinată din calculul termic;

η i - randamentul inductorului, egal cu produsul dintre randamentul termic (0,95) şi
randamentul electric.

R op
ηel =
Ro (7.13)

unde: Ro - rezistenţa echivalentă a inductorului;

Rop - rezistenţa echivalentă a piesei.
Puterea utilă se calculează în funcţie de cantitatea de căldură necesară încălzirii
stratului de grosime δ şi înălţime h şi pentru compensarea pierderilor de căldură a şi timpul
necesar încălzirii t.

Q
Pu =
t , [KW] (7.14)

unde: Q = Qu + Qpt + Qpr + Qpc, [KJ] (7.15)

Qu - cantitatea de căldură utilă necesară încălzirii stratului:

Qu =m⋅c⋅( T pf −T pi )
, [KJ] (7.16)

Qpr - este cantitatea de căldură pierdută prin radiaţie:

 Q pr =C⋅S⋅ [( ) ( ) ]
T ps 4 T ind 4
100
−
100
⋅t
, [KJ] (7.17)

Qpc - este pierderea de căldură prin convecţie în mediul înconjurător:

Q pc =α c⋅S⋅( T ps −T a )⋅t
, [KJ] (7.18)

Qpt - căldura transmisă prin conductibilitate termică straturilor interioare ce se determină cu

diagrama din fig. 7.37.
În relaţiile de mai sus notaţiile au următoarele semnificaţii:
m - masa stratului încălzit, [kg];
c - căldura specifică, [KJ/Kg·grad];
Tpi şi Tpf - temperaturile iniţiale şi finale ale piesei, [K];
C - coeficient de radiaţie a suprafeţei piesei, [KJ/m2·h·K4];
Tps - temperatura suprafeţei radiate a piesei, [K];
Tind - temperatura inductorului, [K];
t - timpul încălzirii, [h];
α c - coeficient ele transfer al căldurii prin convecţie:

√
4 2
α c=2 . 71⋅b⋅ p ⋅( T ps−T a ) , [KJ/m2·h·K4]

S - suprafaţa piesei, [m2];

Ta - temperatura aerului, [K];
b - coeficient de temperatură b = 2.58 … 3.26, funcţie de Tps - Ta;
p - presiunea.

Fig. 7.37. Variaţia pierderilor de căldură transmisă miezului în funcţie de temperatură.

Factorul de putere al sistemului inductor - piesă:

Ro
cos γ=
Zo (7.19)
unde: Zo este impedanţa inductorului care pentru o singură spiră este:
 Z o = √ R2o + X 2o , [ Ω/ spira2 ].

în care: Xo - reactanţa echivalentă a sistemului formată din suma reactanţei inductorului,

piesei şi de interinducţia piesă inductor.

Puterea specifică a inductorului:

Pu
Ps =
π⋅d⋅h , [KW/cm2] (7.20)

Numărul de spire ale unui inductor plurispiral:

√
Ro
W =U i⋅
0. 85⋅Pi⋅( R 2o + X 2o )
(7.21)

unde: Pi - puterea totală a inductorului;

Ui - tensiunea în inductor.

Pi=U i⋅I⋅10−3 , [KW] (7.22)

Viteza minimă de deplasare a inductorului pentru oţelul carbon pentru o grosime a

stratului călit de δ = 1 - 5 mm este:

5
V min =−
δ , [m/s] (7.23)

Cantitatea de apă pentru răcire se calculează cu relaţia:

0. 24⋅Pi⋅(1−ηi )
q= ,
T 2−T 1 [1/s] (7.24)
unde: T2 ≤ 500°C - temperatura apei la ieşire, T1 - temperatura apei la intrare. Secţiunea goală
a spirei trebuie să asigure viteza de circulaţie a apei, în curgere turbulentă, de 1,0 - 1,5 m/s.
În general secţiunea canalului de răcire trebuie să asigure un debit de 6 - 12 l/min, la o
presiune de 3 - l05 N/m2. Frecventa curentului f din inductor este parametrul cel mai important
de care depinde rezultatul călirii superficiale prin inducţie, adică adâncimea de călire,
duritatea stratului superficial şi structura obţinută. Astfel, pentru piese cilindrice sau plate
frecvenţa minimă este de 5·104/δ2 [Hz], iar pentru piese cu formă complexă este de 5·109/δ2
[Hz].
În practică se utilizează frecvenţe înalte de 50 KHz … 30 MHz pentru adâncimi de 3
… 0,01 mm sau frecvenţe sonore înalte 500 … 10000 Hz pentru piese mijlocii cu adâncimi de
călire de 6 … 1 mm.
Pentru a mări adâncimea de călire se trece de la inductor monospiră la inductor cu
două şi mai multe spire sau la mărirea distanţei dintre inductor şi piesă.
Inductoarele pot fi confecţionate din conductori plini de cupru când pe ele se lipesc
ţevi de cupru prin care circulă apă de răcire, pentru ca temperatura inductorului să nu
depăşească 60°C la o densitate de curent maximă pe secţiunea inductorului de 300 - 600
A/mm2.
De asemenea, inductoarele pot fi constituite din conductori de cupru sub formă de ţevi
prin care circulă apa de răcire a inductorului sau inductorului şi piesei. Secţiunea inductorului
poate fi circulară sau dreptunghiulară.
Inductoarele pot avea diverse forme în funcţie de forma piesei de călit. Răcirea
straturilor încălzite se realizează fie direct, prin inductor care este prevăzut cu orificii de
răcire, fie printr-un răcitor separat, ataşat după inductor, fig. 7.36.
Călirea superficială prin inducţie prezintă unele avantaje cum sunt:
- permite obţinerea unei durităţi a stratului călit cu 3…8 unităţi HRC mai mare la
oţeluri carbon şi obţinerea unei martensite fine;
- fenomenele de oxidare şi decarburare sunt reduse la minimum;
- permite mecanizarea şi chiar automatizarea tratamentului termic.
Singurul dezavantaj îl constituie preţul de cost ridicat al instalaţiei.