Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

L7. PERMITIVITATEA ŞI FACTORUL DE PIERDERI LA DIELECTRICII SOLIZI

1. Obiective
Obiectivele acestei lucrări sunt:
• Identificarea şi cunoaşterea parametrilor unor dielectrici solizi pe bază de mică, sticlă,
hârtii şi mase plastice stratificate;
• Însuşirea metodelor de determinare a permitivităţii dielectrice şi a tangentei unghiului
de pierderi pentru dielectricii din laborator;
• Punerea în evidenţa a dependenţei permitivităţii şi a factorului de pierderi de frecvenţa
câmpului electric aplicat.

2. Aspecte teoretice

2.1. Proprietăţi şi parametri specifici la dielectrici

Un dielectric este un material care conţine sarcină electrică legată. La aplicarea unui câmp
electric exterior, într-un astfel de material se formează dipoli electrici, iar cei existenţi se re-
orientează, adică materialul se polarizează.
Mai multe mecanisme concură la polarizarea dielectricilor în câmpuri electrice constante. In
cazul aplicării unor câmpuri electrice variabile în timp (armonice), apare un defazaj între
intensitatea câmpului electric E şi mărimea polarizaţiei electrice P, care provoacă disipări
suplimentare de energie, responsabile de pierderile dielectrice.
Caracteristic dielectricilor este că dacă temperatura sau câmpul electric depăşesc anumite
valori, atunci se stabileşte brusc fenomenul de conducţie electrică şi materialul se stăpunge.
Mărimile care caracterizează comportarea dielectricilor sunt:
- conductivitatea electrică σ, respectiv, rezistivitatea electrică ρ;
- permitivitatea relativă εr;
- factorul de pierderi tgδ;
- rigiditatea dielectrică Estr.
Conductivitatea electrică σ şi câmpul electric maxim admisibil (de străpungere) Estr depind
atât de natura, structura şi puritatea substanţelor constituente, cât şi de geometria electrozilor
şi de natura câmpului electric aplicat (constant sau variabil în timp).
Permitivitatea relativă εr și factorul de pierderi tgδ sunt parametri de material direct legaţi de
procesul de polarizare (de formare sau/şi de orientare a dipolilor electrici) şi de pierderile care
apar în dielectric la polarizarea acestuia.

A. Permitivitatea relativă

Permitivitatea relativă a unui dielectric εr este definită ca raport între capacitatea C a unui
condensator la care spaţiul dintre şi în jurul electrozilor este umplut cu materialul respectiv şi
capacitatea C0 a aceluiaşi condensator cu dispunerea electrozilor în vid:

75
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

C
εr = (1)
Co
Deoarece permitivitatea relativă a aerului uscat, lipsit de CO2, la presiunea atmosferică
normală este εr aer = 1,00053, în practică, în definirea permitivităţii relative a dielectrcului se
utilizează capacitatea dispozitivului de electrozi în aer Ca în locul capacității C0 a
condensatorului cu vid:
C
εr = (2)
Ca
Permitivitatea absolută a materialului ε este produsul dintre permitivitatea relativă εr și
permitivitatea vidului εo:
ε = ε o ⋅ ε r [F/m] (3)
unde permitivitatea vidului are valoarea:
1
ε0 = F/m (4)
4π ⋅ 9 ⋅ 10 9
Pentru calcule practice, se consideră permitivitatea vidului εo în pF/cm:
ε 0 = 0,08854 pF/cm. (5)

B. Tangenta unghiului de pierderi dielectrice

Unghiul de pierderi dielectrice δ este complementul unghiului de defazaj φ între tensiunea

aplicată u(t) şi intensitatea curentului electric i(t) ce trece prin condensatorul având ca
dielectric materialul studiat.
Celula de măsurare a parametrilor dielectricilor se reprezintă uzual printr-o schemă
echivalentă RC în paralel (Fig. 1) în care comportarea dielectricului este reprezentată prin
elementul rezistiv Rp şi capacitiv Cp , sau printr-o schemă echivalentă RC în serie (Fig. 2), în
care elementele componente sunt Rs şi Cs.

Fig. 1. Schema echivalentă RC paralel a Fig. 2. Schema echivalentă RC paralel a

condensatorului cu pierderi condensatorului cu pierderi

76
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

Utilizând reprezentarea în complex a parametrilor schemelor echivalente (Fig. 1, Fig. 2), se

obţin expresiile tangentei unghiului de pierderi, numit şi factor de pierderi:
- pentru schema RC paralel (Fig. 1):
IR 1
tg δ p = = , (6)
I C R p ωC p
- pentru schema RC serie (Fig. 2):
UR
tg δ s = = ωR s C s . (7)
UC
De menţionat că factorul de pierderi are aceeaşi valoare pentru reprezentarea paralel şi serie
(δp, δs). Rezultă, între parametrii RC ai celor două reprezentări, următoarele relaţii:
Cs 1 + tg 2δ 1
Cp = , Rp = ⋅ Rs , ωRs Cs = (8)
1 + tg 2δ tg 2 δ ωR p C p

C. Permitivitatea complexă

Permitivitatea complexă ε r defineşte global comportarea dielectricului în câmpuri electrice

armonice:
ε r = ε ,r − j ε ,r,' (9)
unde
- partea reală a permitivitaţii complexe reprezintă permitivitatea propriu-zisă (care
caracterizează acumularea de sarcina electrică sub acţiunea câmpului electric):
Re{ε r } = ε r = ε r
,
(10)
- partea imaginară reprezintă partea disipativă a permitivităţii (care caracterizează pierderile
în dielectric):
Im{ε r } = ε ,r, = ε ,r ⋅ tgδ (11)

Produsul ε ,r ⋅ tgδ se numeşte indice de pierderi deoarece caracterizează pierderile dielectrice

raportate la unitate de volum de dielectric ptot care apar la aplicarea unui câmp electric de
intensitate E cu şi pulsaţie ω. Aceste pierderi se pot calcula cu relaţia:
ptot = ω ⋅ ε o⋅ ε r, ⋅ tgδ ⋅ E 2 [W/m3] (12)
Pierderile specifice într-un dielectric depind de pătratul intensităţii câmpului electric E, de
frecvenţa f a câmpului electric ( ω = 2π f ) şi de indicele de pierderi ε ,r ⋅ tgδ .

2.2. Descrierea dielectricilor din laborator

În laborator sunt disponibile diferite folii şi plăci dielectrice, cu dimensiunile de

150×150 mm, utilizate ca materiale electroizolante sau ca dielectric de capacitor, pe bază de:
mică, sticlă, ceramici, hârtie, mase plastice, existente în laborator.

77
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

• Foliile de mică – fac parte din grupa silicaţilor de aluminiu.

Mica muscovit (cu potasiu - KH2Al3(SiO4)3) are anizotropie înaltă; în câmp electric se
produce un proces puternic de polarizare electronică şi ionică; absoarbe apa din atmosferă,
de aceea rezistivitatea este mai mică, de ordinul (109÷1014) Ω.
Mica flogopit (cu magneziu - KH2Mg3Al(SiO4)3) are proprietăţi dielectrice mai slabe, dar
are stabilitate termică mai bună, astfel că este folosită în sistemele de izolaţie la
temperaturi înalte.
• Sticlele electroizolante sunt compuşi anorganici pe bază de dioxid de siliciu sau bor
(SiO2, B2O3) în amestec cu oxizi ai metalelor alcaline sau alcalino-pământoase.
• Ceramicile electroizolante se obţin prin ardere la temperaturi înalte (1400-1500°C) a
amestecurilor de argilă (caolin) sau steatită cu fondanţi (marmură, feldspaţi, etc.) şi
substanţe de degresare (SiO2, MgO). Proprietătile dielectrice depind de raportul dintre
masa de substanţă cristalină si cea amorfă.
• Hârtiile şi cartoanele electroizolante se obţin prin măcinare şi amestecarea celulozei sau
a răşinilor sintetice. Pasta astfel obţinută, la care se adaugă o suspensie de clei (răşină
naturală sau sintetică) este trecută prin valţuri încălzite. Se obţin folii de diferite grosimi.
• Folii de răşini de polimerizare (PE – polietilena, PP – polipropilena, PS – polistiren) se
obţin prin procedeul de polimerizare şi extrudare. Sunt flexibile, au caracter nepolar, sunt
nehigroscopice şi permitivitatea depinde puţin de frecvenţă.
• Foliile poliesterice sunt cunoscute sub denumirea de Mylar, Hostaphan, etc. si se obţin
din tereftalat de polietilenă. Au bune porprietăti mecanice şi electroizolante, rezistă până
la temperaturi de 130ºC. Foliile cu grosimi de ordinul (6÷200) μm se folosesc ca dielectric
de capacitor.
• Plăcile de mase de presare se obţin prin policondensare, produsele rezultate fiind rigide
(ex. bachelitele cu umplutură textilă, SO2 sau fibre de sticlă). Proprietăţile dielectrice sunt
influenţate de umiditate şi temperatură.
Caracteristicile unor dielectrici sunt indicate în Anexa 1.

3. Determinări experimentale

3.1. Descrierea şi identificarea eşantioanelor de lucru

- Se vor analiza şi identifica probele din laborator din folii şi plăci dielectrice.
- Se măsoară grosimea di a fiecărei probe (în cel puţin 3 puncte) şi se calculează grosimea
medie dmed. Datele se trec în Tabelul 1.
- Descrierea probei se va face examinând aspectul, culoarea, flexibilitatea etc.
Tabelul 1. Grosimea si aspectul probelor de dielectric de studiat
Cod Proba de di dmed
Descriere probă Observatii
probă dielectric [mm] [mm]
Rasina sintetica:
D1 Aminoplast formaldehidă cu
compuși amino
Rasina fenolica cu
D2 Bachelită
fibre de bumbac
Rasina
D3 Straticel fenolformaldehidica
cu hartie

78
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

Rasina
D4 Textolit fenolformaldehidica
cu tesătură textibă
Folie de
D5 Polietilenă
polietilena
Rasina fenolica cu
D5 Sticlotextolit
tesatura de sticla
Hartie de ambalat
D7 Carton
presată
Hartie de ambalat
D8 Hârtie

3.2. Studiul dependenţei permitivităţii relative şi a factorului de pierderi cu frecvenţa

câmpului electric aplicat

A. Schema electrică de măsurare

Schema de măsurare a permitivităţii relative şi a factorului de pierderi este redată în Fig. 3.

RLC bridge
R
L
C
CX

Fig. 3. Schema electrică de măsurare a permitivităţii relative şi a factorului de pierderi

Măsurătorile se fac cu puntea RLC tip HM 8018, care măsoară capacităţi sub 200 pF la
pulsaţii ω=105 rad/min şi capacităţi peste 200 pF la pulsaţii ω=104 rad/min. Puntea HM 8018
afişează direct, pe ecran, parametrii dielectricului.

B. Celula de măsurare
Celula de măsurare, notată Cx in Fig. 3, este formată din trei electrozi metalici:
1 - electrod cilindric;
2 - electrod plan;
3 - inel de gardă.
Proba de dielectric (notată 4 în Fig. 3) de grosime d se introduce între electrozii 1 şi 2. Inelul
de gardă are rol de ecran.

Fig. 3. Părţi componente a celulei de măsurare

79
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

Aria Sef a secţiunii condensatorului cu dielectric care se ia în calcul este cea formată din partea
acoperită de electrodul cilindric la care se adaugă şi o parte din aria jocului dintre electrodul
cilindric (interior) şi inelul de gardă. Rezultă:
π ⋅ Dmed
2
S ef = , (13)
4
unde
D1 + D2
D med = (14)
2
în care D1 este diametrul electrodului cilindric; D2 este diametrul interior al inelului de gardă.

C. Modul de lucru
• Se aşează, rând pe rând, probele de dielectric în celula de măsură;
• Se conectează celula de măsură la puntea RLC;
• Se procedează la efectuarea de măsurătorilor de parametrii R şi C, cu schema serie sau
paratlel, pentru diferite valori ale frecvenţei tensiunii aplicate celulei de măsurare. Datele
se trec în Tabelul 2.

Tabelul 2. Date măsurate şi prelucrate

C0
Proba Date măsurate şi prelucrate
[pF]
f [Hz]

Cx [pF]

D1 Rx [kΩ]

εr

tg δ

... ... ... ...

f [Hz]

Cx [pF]

Dn Rx [kΩ]

εr

tg δ

D. Prelucrarea datelor
Pentru calculul permitivităţii relative se aplică relaţia (2), în care se consideră capacitatea
capacitorului cu aer dată de relaţia:
ε o ⋅ S ef
C a= (15)
d med

80
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

unde permitivitatea vidului εo are valoarea dată de relaţia (5), secţiunea efectivă a probei Sef se
calculează cu relaţiile (13) şi (14), iar grosimea medie a probei dmed este cea calculată şi notată
în Tabelul 1.
Factorul de pierderi se calculează în funcţie de tipul de schemă folosit. Pentru schema RC
paralel, factorul de pierderi se calculează cu relaţia (6). Rezultă:
1 1
tg δ = = (16)
ωR x C x 2π f RxC x
Cu datele obţinute, se trasează graficul

4. Sugestii, concluzii

• Adaugaţi în Tabelul parametrii de material indicaţi în Anexa 1.

• Reprezentaţi grafic caracteristicile εr = f(f) şi tg δ = f(f) pentru probele de dielectrici
studiate. Justificaţi forma curbelor obţinute.
• Construiţi o scară a permitivitatii relative a dielectrcilor studiaţi.
• Specificaţi cerinţele impuse dielectricilor de condensator.
• Specificaţi cerinţele impuse materialeor dielectrice care s efolosesc ca izolanţi electrci.

Bibliografie
1. Helerea E.: Materiale electrotehnice. Dielectrici. Editura Universităţii Transilvania,
Braşov, 1998.
2. Ifrim A., Noţingher P.: Materiale electrotehnice, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti 1992.
3. Helerea E., Oltean D., Munteanu A., Pană Gh.: Materiale pentru electrotehnică şi
electronică. Îndrumar de laborator, Universitatea “Transilvania” Braşov, 1991.
4. Helerea E., Ţiganea D., Stănuleţ D.: Materiale electrotehnice, Universitatea din Braşov,
1984.
5. Zavat R., Helerea E., Ţiganea D.: Materiale electrotehnice. Îndrumar de laborator.
Universitatea din Braşov, 1980, pag. 85.

Anexe
Anexa 1. Caracteristici la dielectrici solizi

81
 Materiale electrotehnice – Indrumar de laborator

Anexa 1. Caracteristici la dielectrici solizi

αC ρV fmax Estr θmax

Dielectric εr tg δ*
[K-110-6] [Ωm] [MHz] [MV/m] [0C]

Hârtie ≈6 0.01 +250 4.1013 0.5 120 100

Mica 5-8 0.0001 +30 1015 1000 500 200

Al2O3 8.5 - - 6.102 - 390 85

Ta2O5 27 0.1-0.05* - 2.104 - 1500 200

PET 3.2 0.004 +125 4.1015 2 160 125

2.1015
Polimeri

PC 2.8 0.002 +50 1 180 150

PS 2.4 0.0001 -200 4.1015 2500 75 70

PP 2.3 0.0005 -150 4.1015 340 90

X7R 1800 0.02 ±1000- 1012 25 15÷35 85

Ceramici
Tip 1

NPO 60 0.001 +300 1012 70 15÷35 85

Z5U 6000 0.03 ±1000 1011 2 15÷35 85

82