EXPERIENŢA DEBYE-SCHERRER DE DIFRACŢIE A

ELECTRONILOR PE O REŢEA POLICRISTALINĂ

1. Scopul lucării:

• Determinarea lungimii de undă asociată electronilor

• Verificarea ecuaţiei de Broglie
• Determinarea constantelor de reţea ale grafitului

2. Teorie

În anul 1924 Louis de Broglie a sugerat că în afara proprietăţilor specifice de

particule, acestea pot avea şi caracter ondulator şi a presupus că lungimea de undă a undei
asociate unei particule libere este dată de relaţia:
h
λ= (1)
p
unde:
p este impulsul particulei
h este constanta lui Planck

Această ipoteză, confirmată de experienţele de difracţie de electroni pe o reţea

cristalină de nichel făcute de Clinton Davisson şi Lester Germer în anul 1927, a fost extinsă
de la particulele libere la orice tip de particule.
În experimentul de faţă este demonstrat caracterul ondulator al electronilor printr-o
experienţă de difracţie de electroni pe o reţea policristalină de grafit, experiment cunoscut
sub numele de difractie Debye-Scherrer.
Un fascicol de electroni monocromatici emişi de catodul unui tub electronic sunt
focalizaţi de un sistem de lentile electromagnetice şi cad pe o folie policristalină de grafit.
Atomii grafitului sunt aranjaţi într-o reţea cristalină care acţionează ca o reţea de difracţie
pentru electroni, pe un ecran fluorescent apărând figura de difracţie sub forma a două inele
concentrice (Fig. 1) corespunzătoare celor două constante de reţea d1 şi d2 (Fig. 3).
Diametrul inelelor concentrice se modifică în funcţie de lungimea de undă a electronilor şi,
deci, in funcţie de tensiunea de accelerare, conform consideraţiilor de mai jos.
Energia unui electron accelerat de o diferenţă de potenţial (tensiune) U este:
p2
eU = (2)
2m

unde:
U - tensiunea de accelerare
e - sarcina electronului
p - impulsul electronului

1
 Fig. 1. Reprezentarea schematică a inelelor de difracţie. Cele două inele cu diametrele
D1 şi D2 corespund constantelor de reţea d1 şi d2 (conform Fig. 3)

Separând impulsul p din ecuaţia (2) se obţine p = 2meU , iar din ecuaţia (1)
rezultă:
h
λ= (3)
2meU

expresie care arată că lungimea de undă λ depinde de tensiunea de accelerare U.

În anul 1913 sir H. W. Bragg şi fiul său W. L. Bragg au înteles că aranjarea

periodică a atomilor în reţeaua cristalină a unui monocristal este formată din plane
cristaline paralele. Dacă pe un set de astfel de plane cristaline cade un fascicol
monocromatic de raze X sau electroni monoenergetici care se presupune că au caracter
ondulatoriu, fiecare element al planului cristalin acţionează ca un centru de împrăştiere
generând o undă sferică elementară reflectată, suprapunerea acestor unde sferice
elementare generând un front de undă reflectat. Conform legilor reflexiei, lungimea de
undă a undei reflectate este aceeaşi cu a undei incidente si unghiul de reflexiei este egal cu
unghiul de incidenţă. Din suprapunerea undelor reflectate pe plane succesive se obţin
maxime de interferenţă (interferenţă constructivă) dacă diferenţa de drum
Δ = Δ1 + Δ 2 = 2d sin θ (Fig. 2) este un multiplu întreg de lungimi de undă:

2d sin θ = nλ , n = 1,2,3,... (4)

unde:
d - distanţa dintre două plane succesive;
θ - unghiul de incidenţă măsurat faţă de plan.

Condiţia (4) este cunoscută ca relaţia Bragg.

2
 Fig. 2. Reprezentarea schematică a Fig. 3. Constantele de reţea în grafit:
condiţiei de difracţie Bragg d1 = 2,13 ⋅10 −10 m; d 2 = 1,23 ⋅10 −10 m

În experimentul din această lucrare se foloseşte un material policristalin care este

format dintr-un număr foarte mare de monocristale (cristalite) aranjate neregulat in spaţiu.
Vor exista totdeauna câteva monocristale a căror orientare satisface condiţia Bragg pentru
o lungime de undă şi direcţie a fascicolului incident date. Totalitatea reflexiilor produse de
aceste cristalite se află într-un con a cărui axă este dată de direcţia fascicolului incident,
astfel că pe ecranul aflat perpendicular pe această axa vor apărea cercuri concentrice.
Planele cristaline importante pentru figura de difracţie din acest experiment sunt, conform
Fig. 3.

Fig. 4. Reprezentarea schematică a difracţiei Debye-Scherrer

L=13,5cm (distanţa dintre stratul de grafit şi ecran)
D este diametrul inelului de difracţie observat pe ecran

Din Fig. 4 se obţine relaţia:

D
tg 2θ = (5)
2L
unde:
D este diametrul unui inel
L – distanţa de la probă la ecran

3
 Pentru unghiuri θ mici:

tg 2θ ≈ sin 2θ ≈ 2 sin θ (6)

Substituind (6) în (4) se obţine, pentru primul ordin de difracţie n = 1 , expresia
pentru lungimea de undă asociată electronilor:
D
λ=d (7)
2L
Ţinând cont de ecuaţia (3) se obţine pentru diametrul inelelor de difracţie:
1
D = k (d ) (8)
U
unde
2hL
k (d ) = (9)
d 2me
1
este panta dreptei D = D( ) , pantă care depinde de constanta de reţea d .
U

2. Descrierea instalaţiei experimentale

Tubul electronic (de fapt, un tub catodic) în care apare fenomenul este reprezentat
în Fig. 5. Conexiunile dintre tub şi sursa de înaltă tensiune sunt reprezentate în Fig. 6.

Fig. 5
unde:
1 - pin de ghidare cu cheiţă;
2 - pini de conexiune electrică;
3 - catod;
4 - filament de încălzire a catodului;
5 - anod;
6 - electrod de focalizare;
7 - strat subţire de grafit policristalin;
8 - ecran florescent (aici apar inelele de difracţie).
4
 Fig. 6. Schema conexiunilor (a se respecta culorile cablurilor, în caz contrar
instalaţia putând fi distrusă)

Sursa de înaltă tensiune este prezentă în două versiuni: una veche, mai mare ca
gabarit, cu afisaj analogic şi una nouă, mai mică, cu afişaj digital pentru tensiunea furnizată
(0-5 kV). Ambele tipuri de surse au aceleaşi borne de conexiuni, astfel că Fig. 6 este bună
indiferent de sursă.

4. Modul de lucru

• Se aplică o tensiune de accelerare U ≤ 5 kV şi se observă figura de difracţie

• Se variază tensiunea de accelerare între 3 kV şi 5 kV în trepte de 0,5 kV şi se
măsoară diametrele D1 şi D2 ale inelelor de difracţie observate pe ecran
• Rezultatele experimentale se trec în Tab. 1.

Tab. 1
U (kV) D1 (cm) D2 (cm)
3
3,5
4
4,5
5

5
 5. Prelucrarea rezultatelor experimentale
a. Determinarea lungimii de undă asociată electronilor
Din valorile măsurate ale diametrelor inelelor de difracţie D1 şi D2 şi valorile
constantei de reţea d1 şi d2 presupuse cunoscute (Fig.3), folosind ecuaţia (7) se poate obţine
lungimea de undă experimentală a electronilor. λ1 exp şi λ 2 exp (ambele scalate în pm) se
calculează cu ajutorul lui D1, d1 şi respectiv D2, d2.

b. Verificarea relaţiei de Broglie

Relaţia de Broglie (1) se verifică folosind ecuaţia (3) prin calcularea valorii
teoretice a lungimii de undă λ t (scalată tot în pm), unde:

e =1,602·10−19 C
m = 9,109·10−31 kg
h = 6,625 ·10−34 Js

Rezultatele se trec în Tab. 2. De fapt, Tab. 1 poate fi omis, iar datele experimentale
(diametrele inelelor de difracţie) se pot trece direct în Tab. 2. Se compară cele trei lungimi
de undă pe fiecare linie, observând că valorile sunt apropiate.

Tab. 2 1
U (kV) D1 D2 λ1 exp λ 2 exp λt

(V −1 / 2 )
U (cm) (cm) (pm) (pm) (pm)

3
3,5
4
4,5
5

c. Determinarea constantei de reţea a grafitului

1
Diametrele D1 şi D2 se reprezintă grafic în funcţie de . Aşa cum arată
U
ecuaţia (8), rezultă două drepte (regresii lineare ale punctelor experimentale), pantele lor
k1(d1) şi respectiv k2(d2) satisfăcând ecuaţia (9). Pantele dreptelor se determină de pe
grafice, iar cu ajutorul ecuaţiei (9) se calculează cele două constante de reţea ale grafitului,
d1 şi respectiv d2. Acestea se compară apoi cu valorile cunoscute din legenda Fig. 3.

Atenţie !
- Dacă figura de difracţie constă din cercuri deformate sau nu este suficient de vizibilă,
înseamnă că stratul de grafit (reţeaua de difracţie a electronilor) s-a distrus local. În această
situaţie, fascicolul de electroni poate fi mutat într-o altă zonă a stratului de grafit, prin
utilizarea unui mic magnet montat pe un colier circular, care se pune pe gâtul tubului
catodic şi se roteşte până când figura de difracţie este perfectă (constă din cercuri).
Magnetul se cere laborantului.
- Trebuie inspectat vizual suficient de des stratul de grafit. În cazul în care se observă pe el
un punct strălucitor, tensiunea de accelerare va fi imediat redusă la zero. Se poate încerca
eventual redirecţionarea fascicolului aşa cum este explicat mai sus.
6
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" DIN BUCURESTI
CATEDRA DE FIZICA

LABORATORUL DE FIZICĂ ATOMICĂ ªI FIZICĂ NUCLEARĂ

BN 030

DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE
ATENUARE MASICĂ PENTRU RADIATIA
GAMMA

2016
DETERMINAREA COEFICIENTULUI DE ATENUARE MASICĂ
PENTRU RADIATIA GAMMA

1. Scopul lucrării

Scopul lucrării este determinarea coeficientului de atenuare masică a

radiațiilor γ pentru diferite materiale în vederea verificării legii de atenuare a
radiației γ în substanță și a folosirii rezultatelor obținute în diferite aplicații
(măsurarea grosimilor și densităților materialelor incandescente, a nivelului unui
lichid inaccesibil etc.).

2. Teoria lucrării

Fenomenul de atenuare a intensității radiației γ , la trecerea printr-un strat de

substanța se datorește atât unor fenomene de absorbție a energiei cuantelor γ de către
atomii substanței, cât și unor fenomene de imprăștiere (difuzie) a acestor cuante. La
energiile pe care le au cuantele (fotonii) γ emise de sursele radioactive
(100KeV...3MeV) principalele procese de interacțiune ale radiației cu substanța sunt
următoarele: 1)- efectul fotoelectric și 2)- formarea de perechi ( fenomene care
conduc în principal la absorbție de energie) precum și 3)- efectul Compton ( care este
în principal un fenomen de difuzie, însoțit însă numai de absorbția parțială a energiei
cuantelor).
Efectul fotoelectric are loc la întâlnirea unui foton cu un electron aflat în
învelișul electronic al unui atom. Fotonul cedează întreaga sa energie electronului,
smulgându-l din atom dacă energia de legătură este inferioară energiei cedate de
fotonul incident , diferența de energie fiind preluată de electron sub forma de energie
cinetică. Probabilitatea procesului este cu atât mai mare cu cât energia fotonului este
mai apropiată de energia de legatură a electronului și crește cu numărul de ordine al
absorbantului.
Efectul Compton are loc la intâlnirea fotonului cu un electron liber sau slab
legat în atom. Fotonul cedează numai o parte din energia sa electronului (pe care
acesta o preia ca energie cinetică), fotonul fiind deviat după interacțiune sub un
anumit unghi și având o energie mai mică decât cea inițială; fotonul nu dispare , ci
doar își mărește lungimea de undă asociată. Fracțiunea de energie preluată de electron
este cu atât mai importantă cu cât este mai mare energia fotonului incident și unghiul
de recul al electronului.
Formarea de perechi electron- pozitron are loc în prezența unui nucleu atomic
sau a altei particule , dacă energia fotonului este mai mare decât 1,02 MeV, adică
energia corespunzatoare masei de repaus a celor două particule nou create ( energia de
prag a fenomenului generării de perechi). Diferența dintre energia fotonului incident
și 1,02 MeV apare ca energie cinetică a electronului și a pozitronului formati și a
nucleului de recul.
Datorită proceselor descrise mai sus, fasciculele de radiație γ sunt atenuate
atunci când străbat corpurile, efectul global fiind obținut prin acumularea efectelor celor
trei procese, care predomină la diferite energii. Astfel la energii joase (sub 200-300KeV)
predomină efectul fotoelectric, la energii medii (200 KeV - 2 MeV) predomină efectul

1
Compton, iar le energii mai mari de cca 2MeV predomină efectul generării de
perechi.
Considerând un strat de substanță cu grosimea d x , pe suprafața căruia cade
normal un fascicul de radiații γ cu intensitatea I (exprimată în particule/cm2s),
atenuarea produsă de acest strat va fi:
− dI = μ I 0 dx (1)
unde μ reprezintă coeficientul de atenuare al substanței, adică tocmai parametrul care
trebuia determinat.
Integrând relația (1) , obținem:
I = I 0 e − μx (2)
unde I 0 reprezintă intensitatea fasciculului de radiații la intrarea în substanță (x = 0),
iar I este intensitatea fasciculului după traversarea stratului de grosime x. De aici se
vede ca μ reprezintă inversul grosimii pentru care intensitatea fasciculului se reduce
de e ori. Valoare lui depinde de energia cuantelor γ , precum și de natura materialului
atenuator.
μ
Raportul dintre coeficientul de atenuare și densitatea materialului, adică ρ
poartă numele de coeficient de atenuare masică și se exprima în cm2/g. La aceeași
energie a cuantelor γ , acest coeficient are valori apropiate pentru diversele materiale.
Dacă se logaritmează expresia (2) se obține:
ln I = ln I 0 − μx (3)
Aceasta este tocmai ecuația unei drepte într-o reprezentere a lui ln I = f(x).
Ordonata la origine este ln I 0 iar panta este m = μ .

3. Descrierea instalației experimentale.

Sursa de radiații γ este de forma unei capsule , care conține un preparat de
60
Co. Sursa este ecranată cu un castel de plumb care asigură protecția contra efectului
nociv al radiațiilor. Fasciculul de radiații necesar se obține prin orificiul unui
colimator de plumb.
Instalația de măsură este formată dintr-un detector cu scintilații așezat în fața
colimatorului și conectat la un calculator. Analiza datelor transmise către computer se
face cu ajutorul soft-ului CASSYlab.
Plăcuțele de Pb, Al, și Fe se așază pe rând între colimator și detector.
Fasciculul de radiații γ emis de sursa de radiații, ecranată de ecran și colimat
de colimator, trece prin proba de măsurat, ajungând la detectorul de radiații, unde
produce impulsuri electrice, care conțin informația căutată.
Semnalul transmis de detector este înregistrat în computer sub forma unei
spectrograme. Aria cuprinsă sub graficul acestei spectrograme este proporțională cu
intensitatea radiației detectate și poate fi utilizată în locul lui I în formula (3).

4. Modul de lucru

• In prezența asistentului , se pune în funcțiune lucrarea . In timpul efectuării

lucrării detectorul nu va fi mișcat din locul lui și nici sursa , deoarece numărul de
cuante care ajung la detector depinde de unghiul solid sub care sursa “ vede “
detectorul. Tensiunea aplicată detectorului trebuie să rămană constantă (U =
670V).

2
• Se deschide programul CASSYlab şi apare o fereastră "Settings". Se activează
canalul de măsurare (butonul roşu) şi se continuă în fereastra "Measuring
Parameters" în care se face clic pe "Multichannel", apoi "New Spectrum" şi "256"
(numărul de canale). Se stabileşte timpul de măsurare la 30 s şi se închid cele
două ferestre. Acum se poate porni înregistrarea spectrului energetic al radiaţiilor
gama.
• Se inregistrează spectrograma radiației de fond (sursa este acoperită de castelul
de plumb) și se calculează aria de sub grafic astfel: se dă click stânga in orice
punct al spatiului de lucru și se selecteaza optiunea Integral ->Area to X-axis apoi
se selectează graficul obținut. Valoarea ariei apare în colțul din stânga jos al
ecranului. Se notează această valoare în tabel în dreptul valorii x = ∞ .
• Se descoperă colimatorul și se determină intensitatea radiației emise direct de
sursă (fără mediu atenuator) și se notează valoarea intensității pentru x = 0 .
• Se determină intensitatea radiației γ atenuată de către fiecare dintre materialele
amintite ( Pb, Fe, Al). Placuțele vor fi puse pe rând deasupra colimatorului
(sursei) mărind astfel treptat grosimea de atenuator. Pentru fiecare grosime se
determină intensitatea radiației transmise într-un interval de timp de 30 s.
Rezultatele experimentale se trec în tabelul de mai jos în care x este grosimea
placuțelor, t este timpul , A este aria cuprinsă între spectrogramă și axa Ox fără
corecția de fond, A’ este intensitatea corectată iar f este intensitatea radiației de fond.

Tabel
mat gros x [mm] t [s] A’ [div] A = A’-f ln A μ
Aer ∞ 600
0 30
Pb 5 30
10 30
15 30
20 30
25 30
0 30
Fe 5 30
10 30
15 30
20 30
25 30
0 30
Al 5 30
10 30
15 30
20 30
25 30

3
 5. Indicații pentru prelucrarea datelor experimentale.

Pentru a afla coeficientul de atenuare vom lua în considerare faptul că aria măsurată
este proporțională cu intensitatea I a fasciculului , așa încât putem transforma relația
(2) în:

A = A0 e − μ x (6)

Cu ajutorul datelor din tabel vom face reprezentarea grafică punând în abscisă
grosimea plăcuțelor atenuatoare, x (în centimetri), iar în ordonată logaritmul ariei. Din
grafic se calculează panta acestei drepte:

m = Δ ( ln n) / Δx (7)

De aici se obține coeficientul de atenuare pentru materialul respectiv :

μ=m (8)

μ 2
Se calculează apoi coeficientul de atenuare masică ρ exprimat în cm /g.
Densitățile care ne interesează sunt:

ρPb = 11,34 g / cm2 ; ρFe = 7,80 g / cm2 ; ρAl = 2,70 g / cm2 ; ρCu = 8,90 g / cm2

Referatul va cuprinde un rezumat al teoriei, dispozitivul experimental, graficul

ln A = f(x) , calculul pantei , al coeficientului de atenuare și al coeficientului de
atenuare masică.

4
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE FIZICĂ ATOMICĂ ŞI FIZICĂ NUCLEARĂ

BN-031A

DETERMINAREA CONSTANTEI PLANCK

DIN STUDIUL EFECTULUI
FOTOELECTRIC EXTERN
 DETERMINAREA CONSTANTEI PLANCK
DIN STUDIUL EFECTULUI FOTOELECTRIC EXTERN

1. Scopul lucrarii
In aceasta lucrare se face un studiu al efectului fotoelectric extern, determinându-
se, din datele experimentale obtinute, valoarea constantei lui Planck.

2. Teoria lucrarii
Efectul foelectric extern consta in scoaterea (extragerea) de electroni dintr-un corp
(metalic sau semiconductor), prin actiunea unui flux de lumina trimis pe suprafata lui.
Electronii emisi se numesc fotoelectroni.
Efectul fotoelectric este un fenomen foarte usor de pus in evidenta. Este suficient sa
iluminam cu o lampa de mercur (sursa de radiatii ultraviolete) o placa de zinc legata la un
electroscop incarcat. Daca electroscopul este incarcat pozitiv nu se intâmpla nimic, dar
daca este incarcat negativ, el se descarca lent; iradierea cu lumina permite sarcinilor
negative in exces sa paraseasca placa metalica (Halbwachs, 1888). Plecând de la aceasta
observatie, efectul fotoelectric poate fi privit ca fenomenul de emisie de electroni de catre
o suprafata metalica, datorita iluminarii sale cu un fascicol luminos.
In realitate, insa, se intâlnesc patru tipuri de efecte fotoelectrice:
a) Efectul fotoelectric extern, in care absorbtia luminii conduce la emisia de
electroni in afara metalului iradiat, datorita interactiei dintre radiatiile luminoase si
electronii liberi din reteaua cristalina a metalului.
b) Efectul fotoelectric al radiatiilor X, care consta in scoaterea in afara metalului
a electronilor din paturile interioare ale atomului, ca urmare a actiunii fascicolului de
radiatii X.
c) Efectul fotoelectric intern, in care absorbtia luminii duce numai la marirea
numarului electronilor de conductie din interiorul metalului iradiat, fara ca ei sa paraseasca
metalul. Acest fenomen duce la o micsorare rapida a rezistentei electrice a materialului
iradiat.
d) Efectul fotogalvanic, care consta in fenomenul de aparitie a unei tensiuni
electromotoare la contactul dintre semiconductor si un metal, sau dintre doi
semiconductori, daca asupra regiunii de contact se trimite un fascicul luminos.

a) Efectul fotoelectric extern

Folosindu-se diferite surse de lumina monocromatica, având diferite frecvente, se
poate pune in evidenta faptul ca efectul apare doar pentru undele electromagnetice cu
lungimea de unda suficient de mica, respectiv cu frecventa suficient de mare. Un studiu
mai sistematic permite sa se determine o frecventa de prag ν p , sub care nu mai apare
efectul fotoelectric. Aceasta frecventa de prag este caracteristica pentru materialul din care
este confectionata placa.
Pentru un studiu mai aprofundat al acestui efect, placa metalica trebuie asezata in
vid, acest lucru permitând culegerea sarcinilor negative eliberate. Tehnicile spectrografiei
de masa astfel aplicate au permis masurarea sarcinii electrice specifice a particulelor
eliberate prin efect fotoelectric, ceea ce a dus la identificarea acestora cu electronii.

1
 S-a construit o celula fotoelectrica inchizând intr-un tub vidat o placa metalica
sensibila la lumina, numita fotocatod, precum si un electrod filiform, anodul, destinat
colectarii fotoelectronilor.
Explicarea efectului pe baza teoriei ondulatorii a luminii intâmpina dificultati de
netrecut. Einstein a aratat ca toate aceste dificultati dispar daca consideram lumina drept un
flux de particule, numite fotoni, de energie hν ( h este constanta lui Planck, iar ν
frecventa luminii), deci daca ne vom situa pe pozitii pur corpusculare.
Din acest punct de vedere, mecanismul efectului fotoelectric este urmatorul:
Un foton absorbit cedeaza energia sa unui electron. Daca aceasta energie este
suficienta pentru a elibera electronul de fortele care il leaga, el poate parasi suprafata
materialului.
Deoarece probabilitatea ca un electron sa absoarba simultan doi fotoni este foarte
mica, inseamna ca fiecare electron smuls isi dobândeste energia de la un singur foton.
Energia hν a unui foton, care produce efectul fotoelectric, este primita integral de
electron, astfel: o parte W ' pentru a scoate electronul din atom, o alta parte W (numita
“lucrul de extractie”) pentru a desprinde electronul de pe suprafata corpului, iar restul
pentru imprimarea unei energii cinetice E c electronul extras.
Expresia conservarii energiei va avea deci urmatoarea forma:
hν = W '+ W + Ec . (1)
In metale exista un numar mare de electroni care pot fi considerati aproximativ
liberi (nelegati de atomi). De aceea W ' poate fi neglijat:
W ' = 0. (2)
Pe masura ce scade energia hν a fotonilor incidenti, va scadea si viteza electronilor
emisi. Pentru o anumita frecventa (numita frecventa de prag), respectiv pentru o lungime
c
de unda de prag λ p = (unde c este viteza luminii in vid), viteza electronilor emisi se
νp
anuleaza, iar pentru ν < ν p , electronii nu mai pot parasi corpul.
Pentru frecventa de prag avem relatia:
c
hν p = h =W . (3)
λp
Determinarea energiei cinetice E c a electronilor emisi se poate face prin metoda
câmpului intârzietor, care consta in a obliga electronii emisi sa traverseze un câmp electric
al carui sens este dirijat astfel incât sa ii frâneze. Pentru o anumita valoare U f a diferentei
de potential corespunzatoare câmpului intârzietor, intensitatea curentului electric format
din electronii emisi prin efect fotoelectric, se anuleaza. Deci:
mv 2
eU f = E c = (4)
2
(
unde e reprezinta sarcina electronului e = 1,6 ⋅10 −19 C .)
Introducând relatiile (4), (3) si (2) in (1), obtinem:
hν = hν p + eU f
h h
sau Uf = ν− νp . (5)
e e
Ecuatia (5) este ecuatia unei drepte intr-o reprezentare U f = f ( ν ) , ordonata la
h h
origine fiind frecventa de prag − ν p iar panta dreptei este .
e e

2
 Definind potentialul de extractie V p prin relatia:
eV p = W = hν p (6)
se poate determina aceasta marime caracteristica fiecarui metal, rezultatele fiind prezentate
mai jos in Tabelul 1:

Tabelul 1
Metalul Cs Pb K Na Ca Mg Zn Ni Fe
Potentialul de
extractie 2,1 2,2 2,4 2,5 2,3 2,4 3,4 5,0 4,8
V p [V ]

Trebuie facuta observatia ca determinarea tensiunii U f este in practica deranjata

de un efect fotoelectric parazit de pe anodul colector. In urma unor masuratori de mare
finete s-a ajuns la concluzia ca anodul colector trebuie sa fie constituit dintr-un alt material
decât catodul, asa incât frecventa de prag a lui sa fie cu mult mai mare ca a fotocatodului.
In acest fel, fotocelula lucreaza normal cu radiatii luminoase a caror frecventa este cuprinsa
intre cele doua frecvente de prag.

3. Descrierea dispozitivului experimental

Dispozitivul experimental se refera exclusiv la studiul efectului fotoelectric extern
realizat cu ajutorul unei celule fotoelectrice de uz curent, iluminarea facându-se cu lumina
din domeniul vizibil si ultraviolet, cuprinzând urmatoarele:
- lampa de decarcare cu vapori de mercur B, alimentata la o sursa de curent
alternativ de 220V, ce creaza fluxul de lumina;
- filtrul F care face ca lumina ce cade pe celula fotoelectrica C sa aiba o anumita
frecventa (vezi Tabelul 2);
- celula fotoelectrica C pe catodul careia este depus materialul fotosensibil studiat;
- potentiometrul P ce realizeaza câmpul intârzietor variabil intre catodul celulei
fotoelectrice si anodul sau;
- un galvanometru G cu spot luminos, pentru masurarea intensitatii fotocurentului;
- un voltmetru V pentru masurarea tensiunii intârzietoare.

Fig. 1

3
 Tabelul 2
⎡o⎤
FILTRUL ν [Hz] λ ⎢A ⎥ U f [V ]
⎣ ⎦
A 5190 ⋅1011 5780
B 5494 ⋅1011 5460
C 6883 ⋅1011 4358
D 7412 ⋅1011 4046
E 8120 ⋅1011 3658

In cadrul lucrarii prezentate se va trasa pe baza de masuratori dreapta U f = f ( ν )

si se va determina constanta lui Planck, h , din panta dreptei respective.

4. Modul de lucru
Pentru fiecare filtru se masoara variatia intensitatii fotocurentului indicat de
galvanometrul G in functie de tensiunea inversa U ; valoarea tensiunii este modificata cu
potentiometrul P si masurata cu voltmetrul V. Curentul respectiv tinde spre zero pentru
valoarea U f a tensiunii intârzietoare.

5. Indicatii pentru prelucrarea datelor experimentale

5.1. Se traseaza pe hârtie milimetrica, pentru fiecare filtru, graficele I = f (U ) .

5.2. Extrapolând curbele I = f (U ) se gaseste tensiunea intârzietoare U f pentru care

intensitatea curentului se anuleaza, la fiecare din cele cinci filtre.

5.3. Se completeaza tabelul 2 cu datele privind tensiunea de frânare.

5.4. Se traseaza graficul U f = f ( ν ) , care conform relatiei (5), trebuie sa fie o dreapta.

5.5. Se determina panta dreptei, care conform relatiei (5), trebuie sa fie egala cu raportul
h
m= calculându-se apoi constanta lui Planck h = me ( sarcina electronului
e
e = 1,6 ⋅ 10 −19 C ).

5.6. Prin prelungirea dreptei pâna la intersectia cu axa absciselor, se determina frecventa de
c
prag ν p si se calculeaza λ p = .
νp

6. Intrebari
1. In ce consta efectul fotoelectric extern ?
2. Cum poate fi folosit efectul fotoelectric pentru determinarea constantei lui Planck ?
3. Ce este pragul efectul fotoelectric ?
( )
4. De ce este necesara trasarea dreptei ν = f U f ?

4
 DETERMINAREA DOZELOR DE RADIATIE SI A ACTIVITATII
SURSELOR CU AJUTORUL RADIOMETRELOR

1. Scopul lucrării
În vederea protejării personalului care lucrează în mediu afectat de radiații ionizate
este necesară determinarea rapidă a gradului de periculozitate a zonei respective.
Scopul lucrării constă în determinarea de către studenți a mărimii fizice specifice
măsurării radiațiilor nucleare precum și a utilizării radiometrului în vederea determinării
activității unei surse radiaoctive.

2. Teoria lucrării
Distrugerile prin iradiere produse în țesuturile vii depind de energia ce a fost absorbită
de către țesut de la radiația incidentă.
Doza de radiație D, numită și doza energetică integrală de radiație, măsoară energia
disipată de radiație pe unitatea de masă de țesut biologic sau de substanța și absorbită complet
de acel țesut sau acea substanță. Deci, prin definiție,
ΔW
D= .
Δm
Unitatea de măsură pentru doză este Gray-ul. Prin definiție, 1 Gray (1 Gy) reprezintă
doza de radiație absorbită de substanță în condițiile unei energii primite și disipate integral în
unitatea de masă având valoarea de 1 J/Kg. O unitate tolerată este rad-ul (1 rad =10-2J/Kg).
Mărimea care măsoară efectele biologice ale radiațiilor nucleare este echivalentul de
doză (doză biologică) a cărui unitate de măsură în S.I. este sivert-ul. Prin definiție, la o
dozăde Gy corespunde o doză biologică de un Sievert dacă radiațiile ionizate sunt X sau γ . O
unitate de măsură toleretă pentru doza biologică este rem-ul. 1 rem reprezintă doza biologică
corespunzătoare unei doze energetice de un rad pentru radiațiile X sau γ .
În cazul radiațiilor y, intensitatea I, adică energia ce traversează în unitatea de timp
unitatea de arie perpendiculară pe direcția de propagare, scade exponențial cu grosimea x
asubstanței absorbante străbătute după legea:
I = I 0 e − μx
unde I 0 este intensitatea inițială, iar μ -coeficientul de atenuare al radiațiilor y respective.
Rezultă:
dW
dI = − μ ⋅ I ⋅ dx =
t ⋅ Az
ΔW = − μ ⋅ t ⋅ l ⋅ A ⋅ Δx = − μ ⋅ t ⋅ i ⋅ ΔV
ΔV fiind volumul în care se produce absorbția, iar semnul "-" indicând scăderea energiei
câmpului de radiații în urma absorbcâmpului de radiații în urma absorbției de către substanță.
Dacă substanța are densitatea ρ , doza de radiații este:
ΔW μ
D= = ⋅ It .
ρΔV ρ
Dezvoltăm raționamentul impunând unele condiții simplificatoare, adecvate însă
experimentului real pe care îl efectuăm și anume:
- se consideră o sursă de radiații γ , pentru care absorbția în mediu în care lucrăm,
aerul, poate fi în prima aproximație negijată;
- sursa se presupune a fi punctiformă și emite fotoni cu energie Eγ .
- nu se ia în calcul fondul de radiații.

1
 Mai reamintim că activitatea Λ a unei surse de radiații este definită ca numărul de
dezintegrări ce au loc în sursă, în unitatea de timp:

dN
Λ=
dt
având drept unitate în S.I. becquerel-ul (1 Bq=1 dezintegrare/secundă), și ca unitate de
măsură tolerată Curie-ul (1 Ci = 3,7 ⋅ 1010 dezintegrări/secundă).
În aceste condiții, intensitatea I a radiațiilor la distanța r de sursă, în absența oricărui
absorbant intermediar, se scrie:
ΛsEγ
I=
4πr 2
s fiind numărul de cuante emise la fiecare dezintegrare. Deci
μ ΛsEγ
D = ⋅t =
ρ 4πr 2
doza debit de radiație este doza primită în unitatea de timp de către substanța respectivă:
D μ ΛsEγ
d= = ⋅
t ρ 4πr 2
Pentru o anume sursă și o anume substanță absorbantă, termenii μ, ρ, , Eγ , s sunt constanți.
Se notează
μsEγ
Γ=
4πρ
acestă constantă găsindu-se tabelată în literatura de specialitate. Doza debit, în condițiile
considerate:
ΓΛ
d=
r2

3. Descrierea instalației experimentale

Orice radiometru are mai multe etaje principale care apar sub forma următoarei scheme bloc:

Detectorul, de tip Geiger-Müller, al radiometrului portabil "Doziport-537" dă la ieșire

impulsuri a căror rată (număr de impulsuri/minut) este proporțională cu doza debit a
radiațiilor ionizate ce cad asupra detectorului. Impulsurile venite de la sondă sunt amplificate,
apoi standardizate ca amplitudine și durată de un formator. Circuitul integrator transformă
aceste impulsuri standardizate într-o tensiune continuă, proportională cu rata acestora,
tensiune ce poate fi citită pe scala instrumentului indicator etalonată în mărimi radiometrice
(milirem/oră). Fluctuatia statistică se micșorează operând cu o constantă de timp de 5 sau
10 secunde.
Ca sursă de radiații g se poate folosi un preparat de 137Cs sau un preparat de 60Co și
vor fi puse la dispoziția studentului de către cadrul didactic.

2
 4. Modul de lucru
• Se pornește dozimetrul, se fixează constanta de timp la valoarea maximă și
scala de măsură la valoarea de 0,3 mrem/h
• Se înregistrează valoarea dozei debit in absența sursei de radiații (doza de
fond) și se notează valoarea în tabel în dreptul valorii r = ∞
• Se fixează sursa la capătul bancului optic astfel încât mijlocul containerului
cilindric ce conține preparatul radioactiv să fie la o distanță de 5 cm față de
capătul riglei gradate.
• Se înregistrează dozele debit mutând detectorul din 5 in 5 cm pornind de la
capătul riglei. Valoarea corespunzătoare lui r =5 cm se inregistrează la capătul
riglei gradate deoarece materialul radioactiv se află în mijlocul containerului
cilindric.
• Datele obținute se trec în tabelul de mai jos:
• Se repetă operațiunile de mai sus de trei ori (se completează liniile I, II, III)
• Se calculează valorile medii ( d ) pe fiecare coloană
• Se efectuează corecția de fond d = d − d ∞ unde d ∞ este valoarea din ultima
coloană corespunzătoare distantei infinite față de sursă

r (cm) 5 10 15 20 25 30 ∞
1 / r 2 cm
I
d II
III
d
d = d − d∞

5. Prelucrarea rezultatelor experimentale

Se reprezintă grafic dozele debit medii găsite la distanțele menționate ca funcție de

( )
inversul pătratului acestor distanțe: d = f 1 / r 2 și se aproximează punctele cu o dreaptă
(abaterile sunt explicabile în condițiile simplificatoare menționate0.
Din panta dreptei se determină activitatea sursei de radiații luând în calcul, pentru
sursa de 137Cs : Γ = 3, 49 rem / cm 2 ⋅ mCi ⋅ h iar pentru sursa de 60Co : Γ = 1, 76 rem / cm2 ⋅ mCi ⋅ h

OBSERVATII*

1. Această lucrare este destinată să pregătească utilizatorii de radiație pentru a fi capabili să-și
organizeze singuri protecția. Din acest motiv rugăm pe cei ce efectuează lucrarea să considere
că propria siguranță poate depinde de măsurile luate.
2. La fondul de radiații contribuie toate sursele din laborator, inclusiv cea examinată. Se poate
determina fondul, îndepărtând detectorul până unde doza este constantă.
( )
3. Curba d = f 1 / r 2 se apropie de o dreaptă, dar din cauza fenomenelor de împrăștiere și
acumulare este doar cu bunăvoință apropiată de o dreaptă.

*Observațiile aparțin domnului profesor George Ionescu.

3
 UNIVERSITATEA "POLITEHNICA" BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL DE FIZICĂ

LABORATORUL DE FIZICA ATOMICA SI FIZICA NUCLEARA

BN-031 B

DETERMINAREA CONSTANTEI
RYDBERG
 DETERMINAREA CONSTANTEI RYDBERG

1. Scopul lucrării
Determinarea constantei implicate în seriile spectrale ale atomilor hidrogenoizi.

2. Teoria lucrării
Atomii fiecărui element chimic emit, atunci când sunt excitaţi (de exemplu într-o
descărcare în gaz), un spectru optic caracteristic de radiaţii, astfel că fiecare element poate
fi identificat după spectrul său. Aceasta este esenţa analizei spectrale calitative. De
asemenea, atomii pot fi excitaţi prin absorbţie de radiaţie, spectrul de absorbţie fiind
identic cu cel de emisie. Spectrele elementelor chimice sunt cu atât mai complicate, cu cât
numărul lor de ordine Z este mai mare. Spectrele optice ale atomilor sunt datorate
electronilor optici, adică electronilor ce se găsesc pe orbita periferică.
Spectroscopiştii experimentatori au stabilit că toate liniile din diferitele serii
spectrale ale atomului de hidrogen pot fi descrise printr-o relaţie generală care dă lungimea
de undă a liniilor spectrale /1-4/:
1 R R ⎛ 1 1 ⎞
ν% mn = = T ( m ) − T ( n ) = H − H = RH ⎜ − ⎟ (1)
2 2 2
λ mn m n ⎝m n2 ⎠
unde n şi m sunt numere întregi, T(m) şi T(n) sunt termeni spectrali, iar RH este constanta
Rydberg. ν% mn este numărul de undă (cunoscut şi ca frecvenţă spaţială), definit ca inversul
lungimii de undă λ mn . Relaţia (1) este formularea matematică a principiului de combinare
Rydberg-Ritz : toate frecvenţele (sau numerele de undă) ale atomului de hidrogen pot fi
scrise ca diferenţa a doi termeni spectrali iar dacă există în spectru frecvenţele (spaţiale)
ν% mk şi ν% nk , atunci există de asemenea diferenţa lor ν% mn .
Explicarea liniilor spectrale ale atomului de hidrogen a constituit o verificare de
succes a teoriei atomului de hidrogen, dată de Niels Bohr în 1913 (şi pentru care a primit
premiul Nobel pentru fizică în 1922). Bohr afirmă că nu există decât anumite orbite
permise pentru electron, corespunzătoare unor stări staţionare.
Astfel, el emite următoarele postulate:
I. Atomul se poate afla într-un şir discret de stări staţionare, determinate de şirul
discret E1 , E2 , …, En … de valori ale energiei totale. În aceste stări atomul nici nu emite,
nici nu absoarbe energie.
II. Energia atomului poate varia discontinuu, prin trecerea de la o stare staţionară
de energie totală Em0 la altă stare staţionară de energie totală Em . Frecvenţa fotonului
absorbit sau emis este dată de relaţia:
Em0 − Em
ν mn = , (2)
h
procesul de absorbţie având loc în cazul în care electronul trece de pe o orbită mai
apropiată de nucleu pe una mai depărtată, iar emisia atunci când parcurge drumul invers.
III. Mărimea momentului cinetic al electronului pe orbitele circulare permise în
jurul nucleului trebuie să fie egală cu un număr întreg de h :

1
 M = mvr = nh (3)
h
unde h = este constanta lui Planck redusă, h este constanta lui Planck iar n se numeşte
2π
număr cuantic principal şi poate lua valorile n = 1, 2, 3,....
Astfel, considerând modelul planetar al atomului cu nucleul (protonul) imobil, se
obţine că energia totală En (compusă din energia cinetică a electronului în mişcarea sa în
jurul nucleului şi energia electrostatică de interacţie coulombiană nucleu-electron) pe
orbita n este cuantificată:
e 4m 1
En = − ⋅ (4)
8ε02h 2 n 2
unde m este masa electronului, e este sarcina electronului şi ε0 este permitivitatea electrică
a vidului.
Cea mai scăzută energie a atomului de hidrogen (numită şi stare fundamentală)
corespunde numărului numărului cuantic n = 1 şi are valoare de –13,6 eV. Ionizarea
atomului de hidrogen, adică spargerea lui într-un nucleu şi un electron corespunde unei
depărtări practic infinite dintre aceste particule, energia minimă a acestui sistem fiind zero.
Energia minimă necesară pentru a ioniza atomul de hidrogen aflat în starea fundamentală
se numeşte energie de ionizare şi are valoarea de 13,6 eV.
În mecanica cuantică energia atomului de hidrogen, expresia (4), se află prin
integrarea ecuaţiei Schrödinger, fără a se mai introduce condiţia (3).
Energia totală a atomului de hidrogen este negativă (ecuaţia (4)), ceea ce exprimă
faptul că electronul se află legat în câmpul electromagnetic al nucleului.
Folosind relaţiile (2) şi (4) se obţine:
1 me4 ⎛ 1 1 ⎞
= ⋅⎜ − ⎟ (5)
λ mn 8ε02 h3c ⎝ m2 n 2 ⎠
care comparată cu (1), conduce la relaţia:
me4
RH = , (6)
8ε02 h3c
expresie obţinută în cazul modelului în care s-a considerat protonul imobil.
Din relaţia (2) pot fi găsite toate lungimile de undă ale liniilor diferitelor serii
spectrale ale hidrogenului. O serie spectrală reprezintă totalitatea liniilor spectrale care au
un nivel energetic de bază comun (fig.1).
Astfel există seria Lyman la care nivelul energetic comun este corespunzător lui
m=1 (în relaţia (5)), iar m ≥ 2,K şi are liniile în domeniul ultraviolet (adică seria Lyman
conţine toate tranziţiile în care este prezent nivelul fundamental de energie); seria Balmer
(vizibil) la care m = 2 şi n = 3, 4, 5, 6, 7, … (adică seria Balmer conţine toate tranziţiile în
care este prezent primul nivel excitat de energie); seria Paschen la care m = 3 şi n = 4, 5,
… iar liniile spectrale au lungimile de undă corespunzătoare radiaţiilor din infraroşu etc.

3. Principiul experimentului
În această lucrare se va studia seria spectrală Balmer, determinându-se lungimile de
undă pentru liniile H α , Hβ , H γ , H δ , H ε şi H ∞ (limita seriei Balmer). Astfel, liniile
spectrale de mai sus ale hidrogenului înregistrate pe o placă fotografică (spectrogramă )
plasată în planul focal al unui spectroscop cu prismă sunt prezentate în partea de sus a
figurii 2.

2
 Pentru determinarea lungimilor de undă ale liniilor hidrogenului, se foloseşte un
spectru cunoscut, înregistrat la acelaşi spectroscop şi în condiţii identice, al mercurului.
Lungimile de undă ale liniilor mercurului, de la stânga la dreapta în spectrograma din
figura 2, sunt 623.4, 612.3, 579.0, 577.0, 546.1, 491.6, 435.8, 434.7, 433.9, 407.8 şi 404.7
nm. Astfel, spectrul mercurului este folosit pentru etalonarea în lungimi de undă a
spectrogramei.
În cazul seriei Balmer, relaţia (1) devine:
1 ⎛ 1 1 ⎞
ν% n = = RH ⎜ − ⎟ unde n = 3,4,5,6,K (7)
λn ⎝2 2
n2 ⎠
de unde rezultă constanta Rydberg:
4n 2
RH =
(
λ n n2 − 4 ) (8)

Fig. 2

3
 4. Dispozitivul experimental
Studierea spectrogramei se face cu un microscop. Măsuţa microscopului poate fi
deplasată în plan orizontal, pe două direcţii perpendiculare, cu ajutorul a două şuruburi.
Deplasarea în lungul spectrului permite măsurarea poziţiei unei linii spectrale pe o riglă
gradată în mm folosind un vernier cu precizia de 0,1 mm. Pentru fixarea poziţiei liniei
dorite, ocularul microscopului este prevăzut cu un fir reticular.
Pentru efectuarea lucrării sunt necesare: spectrograma cu spectrul hidrogenului
atomic vizibil (seria Balmer), cu spectrul mercurului şi un microscop.

5. Modul de lucru şi prelucrarea datelor experimentale

Se identifică spectrul mercurului şi al hidrogenului privind întâi spectrograma cu
ochiul liber şi apoi la microscop.
Privind prin ocular, se potriveşte oglinda microscopului pentru a avea o bună
iluminare a spectrogramei. Se deplasează măsuţa microscopilui în plan orizontal astfel
încât zona de pe spectrogramă înconjurată cu un cerc din figura 2 să fie pe axa obiectivului
microscopului. Pentru a nu se sparge spectrograma, poziţia verticală iniţială a
microscopului trebuie să fie cu obiectivul lipit de spectrogramă. Se ridică treptat tubul
microscopului, până când liniile spectrale apar clare. Se verifică paralelismul între liniile
spectrale şi firul reticular, aşezarea paralelă a firului reticular făcându-se prin rotirea
ocularului.
Se citesc pe rigla gradată (prin suprapunerea firului reticular cu fiecare linie)
poziţiile xi ale celor 11 linii ale mercurului şi se completează tabelul de mai jos. Atenţie :
tabelul poate fi completat atât de la dreapta la stânga cât şi de la stânga la dreapta. Priviţi
cu ochiul liber spectrograma aflată pe măsuţa microscopului (fără a o atinge) şi figura 2
pentru a şti din care parte începeţi completarea tabelului.

Tabelul 1 : Etalonarea spectrogramei cu ajutorul spectrului mercurului

λ (nm) 623.4 612.3 579.0 577.0 546.1 535.4 435.8 434.7 433.9 407.8 404.7
x (mm)

λ
1
(
2
μm
−2

Se citesc, de asemenea, pe rigla gradată poziţiile x j ale celor 6 linii din seria
hidrogenului ( H α , H β , H γ , H δ , H ε şi H ∞ ) şi se trec în tabelul 2.

Tabelul 2 : Determinarea spectrului hidrogelului (seria Balmer) şi a constantei

Rydberg
Linia x (mm) λ (nm) n RH RH σR
H

Hα
Hβ

Hγ

Hδ
Hε
H∞

4
 Se trasează pe hârtie milimetrică curba de etalonare λ = f ( xi ) pentru mercur. De
fapt, curba de etalonare o constituie dependenţa x(λ) dar pentru motive ce vor fi explicate
în continuare, preferăm reprezentarea λx). Am amintit că spectrograma a fost înregistrată
cu un spectroscop cu prismă. Elementul dispersiv al spectroscopului – prisma – are un
1
indice de refracţie a cărui dependenţă într-o formă simplificată este liniară în (formula
λ2
lui Cauchy /5/). Poziţia unei linii spectrale pe spectrogramă este aproximativ proporţională
1
cu indicele de refracţie al prismei adică, în cele din urmă, este liniară în (sau,
λ2
1
echivalent, funcţia este liniară în x). Astfel, pe acelaşi grafic, pe axa verticală din
λ2
1
dreapta, se reprezintă graficul = f ( xi ) . Astfel, această ultimă reprezentare permite o
λ2
mai bună determinare a lungimilor de undă ale liniilor spectrale ale hidrogenului care se
⎛ 1 ⎞
găsesc în afara domeniului acoperit de spectrul mercurului. Şi dependenţa x ⎜ ⎟ sau
⎝ λ2 ⎠
1
( x ) poate fi considerată – în sens extins – curbă de etalonare.
λ2
Având poziţiile x j ale celor 6 linii ale hidrogenului, se scot din curba de etalonare
lungimile de undă ale liniilor H α , H β , H γ K necesare pentru calcularea constantei lui
Rydberg.
Se calculează constanta Rydberg conform relaţiei (8); valorile obţinute se trec în
tabelul 2.
6
∑ RHi
Se calculează valoarea medie RH = i =1 şi deviaţia standard a valorii medii
6
6
∑ ( RHi − )
2
RH
σR = i =1 şi rezultatul final se scrie sub forma RH = RH ± σ R .
H 6⋅5 H

6. Întrebări (întrebările 12-16 sunt facultative)

1. Ce sunt liniile spectrale ?
2. Ce este lungimea de undă ? Dar numărul de undă ? În ce relaţii se găsesc acestea cu
frecvenţa radiaţiei ? Dar cu energia radiaţiei ?
3. Ce este o serie spectrală a hidrogenului? Câte linii spectrale conţine o serie
spectrală ? Ce este limita unei serii spectrale ?
4. Ce este un termen spectral?
5. Ce reprezintă principiul de combinare Rydberg-Ritz în studiul liniilor spectrale
emise de atomi ? Care este utilitatea lui ? Ce este mai simplu de cunoscut : liniile
spectrale sau termenii spectrali ? Justificaţi răspunsul.