Experienţa Debye-Scherrer de difracţie a electronilor pe o rţea policristalină

Scopul lucrării. Determinarea lungimii de undă asociate electronilor. Verificarea relaţiei de Broglie.
Determinarea constantei de reţea a grafitului.

Teoria lucrării. În anul 1924 Louis de Broglie a sugerat că fiecărei particele libere i se poate asocia o
undă a cărei lungimea de undă  este dată de relaţia
h
 (1)
p
unde h este constanta lui Planck, iar p este impulsul particulei.
Ipoteza lui de Broglie a fost confirmată de experimentul Davisson-Germer de difracţie a electronilor pe o
reţea cristalină de nichel.
În experimentul de faţă (experimentul Debye-Scherrer) este demonstrat caracterul ondulatoriu al
electronilor prin difracţia acestora pe o reţea policristalină de grafit.
Un fascicol de electroni monoenergetici emişi de catodul unui tub electronic sunt focalizaţi de un
sistem de lentile electromagnetice şi cad pe o folie policristalină de grafit. Atomii grafitului sunt aranjaţi într-
o reţea cristalină care acţionează ca o reţea de difracţie. Pe un ecran fluorescent se poate vedea figura de
difracţie sub forma a două inele concentrice (Fig. 1a) corespunzătoare celor două constante de reţea d1 şi
d 2 (Fig. 1c). Diametrul inelelor concentrice se modifică în funcţie de lungimea de undă a electronilor.

a) b) c)
Fig. 1 Reprezentarea schematică a inelelor de difracţie (a). Reprezentarea schematică a condiţiei Bragg (b). Cele două
inele cu diametrele D1 şi D2 corespund constantelor de reţea d1 şi d2 (c)

Energia unui electron accelerat la o diferenţă de potenţial U este:

eU  p 2 /(2m)  p  2emU (2)
unde e este sarcina electrică a electronului, iar p este impulsul acestuia.
Relaţia (1) devine   h / 2emU (3)
şi arată că lungimea de undă λ asociată electronului este determinată de tensiunea de accelerare U.
În anul 1913 H. W. Bragg şi W. L. Bragg au arătat că aranjarea periodică a atomilor în reţeaua
cristalină a unui monocristal este formată din plane cristaline paralele. Dacă pe un set de astfel de plane
cristaline cade un fascicol monocromatic de raze X sau electroni monoenergetici, fiecare element al planului
cristalin acţionează ca un centru de împrăştiere generând o undă sferică elementară reflectată, suprapunerea
acestor unde sferice elementare generând un front de undă reflectat. Din suprapunerea undelor reflectate pe
plane succesive se obţin maxime de interferenţă (interfernţa constructivă) dacă diferenţa de drum
  1   2  2d sin  (Fig. 1b) este un multiplu întreg de lungimi de undă:
2d sin   n; n  1,2,3,... (4)
unde d este distanţa dintre două plane succesive, 2 este unghiul dintre fascicolul incident si cel reflectat (θ
unghiul măsurat de la plan), iar n este ordinul de difracţie. Condiţia (4) este cunoscută ca relaţia Bragg.
În experimentul din această lucrare se foloseşte un material policristalin format dintr-un număr foarte
mare de monocristale aranjate neregulat în spaţiu. Vor exista întotdeauna câteva monocristale a căror
orientare satisface relaţia Bragg. Totalitatea reflexiilor produse de aceste cristale se află într-un con a cărui
axă este dată de direcţia fascicolului incident, astfel că pe ecranul aflat perpendicular pe această axa vor
apărea cercuri concentrice. Planele cristaline importante pentru figura de difracţie din acest experiment sunt
cele pentru care constantele de reţea sunt: d1  2.13 Å, d1  1.23 Å (conform Fig. 1c).
Din Fig. 2 se obţine relaţia tg 2  D / 2 L (5)
unde D este diametrul unui inel, L este distanţa de la probă la ecran.
 Fig .2 Reprezentarea schematică a unghiului de difracţie θ.
L=13.5cm (distanţă dintre folia de grafit şi ecran);
D este diametrul inelului de difracţie observat pe ecran

Pentru unghiuri θ mici se poate face aproximaţia tg 2   sin 2  2 sin  (6)
Din (6) în (4) se obţine expresia lungimii de undă asociate electronilor pentru primul ordin de difracţie:
D
d (7)
2L
Ţinând cont de expresia (3) se obţine pentru diametrul inelelor de difracţie expresia:
1
D  k d  (8)
U
2 Lh
unde k d   (9)
d 2me

este panta dreptei D  f 1 / U . 
Modul de lucru:
a), b) - Determinarea lungimii de undă a electronilor şi verificarea relaţiei de Broglie
- se aplică o tensiune de accelerare U  5 kV şi se observă figura de difracţie;
- se variază tensiunea de accelerare între 3kV şi 5kV în trepte de 0.5kV şi se măsoară diametrele
D1 şi D2 ale inelelor de difracţie observate pe ecran. Rezultatele se trec în Tabelul I;
- se măsoară distanţa L dintre folia de grafit şi ecran;

Tabel I

U 1/ U D1 D2 1 exp  pm   2 exp  pm   th (pm)

1 (cm) (cm)
(kV)  (rel.(3))
(V 2 ) (relaţia (7)) (rel. (7))
1 3
2 3.5
3 4
4 4.5
5 5

- se compară valorile experimentale ale lungimii de undă a electronilor obţinute din figura de
difracţie cu cele teoretice.

c) - Determinarea constantei de reţea a grafitului. Conform relaţiei (8), diametrul inelelor de

 
difracţie D depinde de tensiunea de accelerare U, panta dreptei D  D 1 / U fiind determinată de valoarea
constantei de reţea d.
- se reprezentă grafică mărimea diametrelor măsurate D1 şi D2 ca funcţie de 1 / U ;
- sedetermină pantele k1 d1  şi k 2 d 2  ale dependenţelor liniare din graficele de mai sus;
2 Lh
- se determină constantele de reţea d1, 2  .
k1,2 2em