Lecția 23 (13.04.

2022)

Tema : Dualismul undă-corpuscul a proprietăților microparticulelor

§32. Ipoteza De-Broglie şi confirmarea ei experimentală. Postulatele lui Bohr

în lumina dualismului undă – corpuscul.

Analizând anterior proprietăţile undelor electromagnetice de lumină, s-a

demonstrat că în unele fenomene, cum ar fi interferenţa luminii şi difracţia ei, se
manifestă proprietăţi ondulatorii, adică de undă, iar în altele, de exemplu,
fotoefectul, lumina manifestă proprietăţi corpusculare.
Mărimile fizice principale care caracterizează mişcarea unei particule aparte
sunt masa (m), energia ( E ) și impulsul ( P = m   ). Pentru unda de orice natură,
aşa mărimi sunt lungimea de undă (  ) şi frecvența ( ) . În contextul
dualismului undă – corpuscul relațiile dintre aceste mărimi se exprimă foarte
simplu reieșind din relația (22) exprimată anterior pentru energia fotonului :

E = h = mc 2 (1)
și anume:

h h
m= = (2)
c 2 c
de unde
h  h
P = mc = = (3)
c 
unde h = 6,62  10 J s - constanta lui Planck, c - viteza luminii.
−34

Din (3) reiese că:

h
= (4)
mc
În anul 1924 fizicianul francez Lui de Broglie prin analogie cu relația (4) a
sugerat ideea, că dualismul undă – corpuscul este caracteristic nu numai pentru
particule de lumină, adică pentru fotoni, dar şi pentru orice alte particule din care
este alcătuită substanţa.
Orice particulă cu masa m , care se mişcă cu viteza  posedă din punct de
vedere a teoriei ondulatorii o lungime de undă:
h
= (5)
m
această mărime a primit denumirea de lungime de undă de Broglie. Pentru
corpurile, (particulele) cu o masa mare,  este foarte mic, atât de mic încât este
imposibil de a observa proprietățile ei ondulatorii.

1
 Confirmarea experimentală a ipotezei de Broglie a avut loc în 1927 în
experimentele lui Davisson și Germen. Experimentul constă în următoarele (Fig.1):
Un fascicul de electroni de la un tun electronic, accelerați de tensiunea U, a
fost îndreptat spre un monocristal de nichel. Fasciculul de electroni reflectat se
capta de un cilindru Faraday (C), curentul de electroni fiind măsurat cu
galvanometrul G. Captorul „C” putea fi rotit în jurul monocristalului de nichel și,
deci, se puteau capta electronii reflectați sub diferite unghiuri  . In afară de
aceasta, la unghi constant de reflecţie se varia tensiunea de accelerare.

Fig. 1
S-a constatat, că pentru diverse unghiuri  (Fig. 2) se obţin maxime şi minime
de curent, iar la unghi constant curentul înregistrat de galvanometru prezintă o
serie de maxime pentru diferite valori ale tensiunii de accelerare (Fig. 3).

Fig. 2 Fig. 3

Dacă este cunoscut potenţialul U 0 ce corespunde, de exemplu, unui maximum,

uşor se poate de determinat viteza electronilor:
m 2
E= = eU 0
2
ori
2eU 0
= (6)
m
unde e - sarcina electronului.
2
 Dacă introducem (6) în (5), găsim lungimea de undă de Broglie asociată
electronului:
h 0

= = 1,67 A (7)
2e  mU 0
Să explicăm acest rezultat.
Placa de nichel constă din atomi (ioni), care formează o reţea spaţială periodică,
cu distanţa dintre atomii "d " . Această reţea reprezintă o reţea de difracţie spaţială,
(Fig.4) adică o reţea care constă dintr-o mulţime de straturi cu centre de
împrăştiere a radiaţiei.

Fig.4.
Dacă spre o astfel de reţea se îndreaptă o undă electromagnetică cu lungimea de
undă  0 sub unghiul  , atunci condiţia de apariţie a maximilor de difracţie în unda
reflectată va fi:
2d sin  = k  0 (8)
unde k = 0,1,2...
Această condiţie se numeşte condiţia Vulf – Bragg. De aici:

2d sin 
0 = (9)
k
0

Deoarece distanța dintre atomi este foarte mică ( d  1 A ), pentru a observa

fenomenul de difracție este necesar de a utiliza unde electromagnetice cu lungimea
de undă 0 , foarte mică, adică de ordinul unui Angstrom 1A = 10−10 m  , şi se află
0

 
în regiunea razelor “X”(Roentgen).
Experimentele cu razele X (difracţia lor de la reţeaua de Ni ) a dat valoarea lui
0

0 = 1,65 A , adică foarte aproape de mărimea  , obţinută prin formula (5) din
experimentele lui Davisson şi Jermer ca lungime de undă. Această coincidenţă
reprezintă o confirmare strălucită a ipotezei de Broglie, adică, în experimentul
Davisson şi Jermer s-a observat nu altceva, decât difracţia electronilor. Prin
urmare, electronul fiind o particulă, manifestă şi proprietăţi ondulatorii.

3
 Ipoteza de Broglie şi introducerea noţiunii de lungime de undă asociată
particulei de substanţă au adus la consecinţe foarte interesante, de exemplu, la
înţelegerea postulatelor lui Bohr referitor la sistemele atomice:
Postulatul 1.
Electronul se mişcă în atom pe orbite staţionare, fără a absoarbe ori a emite
energie. Orbite staţionare în atom vor fi acele orbite, pentru care momentul cinetic
h
mn rn al electronului este egal cu un număr multiplu numărului  = ; adică:
2
nh
mn rn = = n , (10)
2
unde n = 1,2,3... , este numit număr cuantic principal.
Fiecărei orbite staţionare „ n ” îi corespunde o stare staţionară a atomului
caracterizată de energia lui En .
Postulatul 2.
La trecerea atomului dintr-o stare staţionară (n) în altă stare staţionară (m) , se
emite sau se absoarbe o cuantă de energie:
h = E m − E n (11)
Analiză:
Între electron și nucleu acționează forța Coulomb de atracție:
Ze 2
Fn = (12)
4 0 rn2
unde Z este numărul de sarcină a nucleului (numărul de protoni).
Această forță reprezintă forța centripetă care duce la rotirea electronului în jurul
nucleului, deci:
mn2 Ze 2
= (13)
rn 4 0 rn2
Acum dacă din relația (10) evaluăm viteza electronului pe orbita staţionară “n”
a atomului, găsim că:
nh
n = (14)
2 mrn
Substituim (14) în (13) și găsim că orbitele staționare au razele:
 0h2n2
rn = (15)
 Ze 2 m
Acum determinăm lungimea de undă de Broglie a electronului pe prima orbită
staționară ( n = 1) a atomului utilizând viteza lui din relația (14). Obținem:
h h  2mr1
= = = 2r1 (16)
m1 mh
4
 Am primit un rezultat uimitor – lungimea de undă asociată electronului coincide
exact cu lungimea primei orbite staţionare.
Deci, orbite staţionare sunt acele orbite ale electronilor, lungimea cărora este
egală cu un număr întreg de lungimi de undă asociate de Broglie.
Înafara de aceasta Ideile lui de Broglie au servit drept bază pentru apariţia şi
dezvoltarea unei ramuri noi a fizicii moderne, numită mecanica cuantică. În
mecanica cuantică se consideră legităţile mişcării în microunivers.

Tema: Elemente de mecanică cuantică

§ 33. Relaţia incertitudinii a lui Heisenberg. Ecuaţia lui Schrödinger

După cum am clarificat în compartimentul precedent, electronul, (sau o altă

microparticulă) se comportă ca o undă. Evident apare întrebarea, cum de
determinat poziţia lui exactă în spaţiu?
Răspuns la această întrebare a fost dat în 1927 de fizicianul german W.
Heisenberg. Este cunoscut faptul că, pentru a calcula traiectoria mişcării particulei
este necesar de a cunoaşte coordonata ei (x) şi impulsul ( p = m ) . Heisenberg
teoretic a ajuns la concluzia că, determinarea exactă şi simultană a acestor două
mărimi pentru o particulă elementară este imposibilă. Această concluzie
analitic se înscrie printr-o inegalitate:
h
x  p x  (17)
2
Această inegalitate se numeşte relaţia de incertitudine, (nedeterminare) a lui
Heisenberg. În relaţia (17) x şi p x reprezintă eroarea absolută de determinare
a acestor două mărimi. După cum reiese din (17), dacă noi determinăm cu o
precizie de 100% o mărime, de exemplu, coordonata " x" , deci, eroarea este nulă
(x = 0) , atunci:
h
p x   (18)
2x
şi eroarea determinării p x →  . Este important să înţelegem că, această
incertitudine de determinare simultană a acestor două mărimi nu este o consecinţă
a imperfecţiunii aparatelor de măsurat.
Acesta este un principiu general al dependenţei reciproce a mărimilor canonic
conjugate, cum ar fi: x şi p x
y şi
py
z şi p z
E şi t

5
 Această incertitudine a mărimilor canonic conjugate este esenţială numai în
microunivers pentru particule cu o masă foarte mică. Într-adevăr, dacă substituim
în (17) valoarea lui p x = m x , obţinem:
h
x   x  (19)
2m
de unde se poate de observat că, cu cât m este mai mare, cu atât este mai mică
nedeterminarea (eroarea) la evaluarea coordonatei şi vitezei particulei.
Deci, tragem concluzia că, existenţa unei unde asociate microparticulei este
valabilă numai pentru microunivers. Această undă are o natură complet deosebită.
Mai bine zis nu există o aşa undă în sensul propriu al cuvântului, ci este o cale de
exprimare a modului deosebit de comportare a microparticulei în microunivers.
În aşa mod rămâne întrebarea: care este legea de mişcare a microparticulei?
Pentru a răspunde la această întrebare fizicianul austriac Schrödinger, făcând o
analogie cu ecuaţiile Maxwell pentru undele electromagnetice, a asociat mişcării
microparticulei o funcţie de undă complexă  ( x, y, z , t ) , care depinde de
coordonate şi timp. Starea microparticulei în orice moment de timp este
determinată de valoarea funcţiei  , care se determină prin rezolvarea ecuaţiei
Schrödinger:
2 2 d
−   + U = i (20)
2m dt
h
aici:  = , m - masa particulei,  operatorul lui Laplace, ce reprezintă, suma
2

2
derivatelor parţiale de gradul doi a funcţiei  pe coordonate, adică:
2 2 2
 = 2 + 2 + 2
2

x y z
i = − 1 este numărul imaginar, deci, i 2 = −1 . U - o funcţie oarecare de
coordonate şi timp, care determină forţa exterioară, care acţionează asupra
microparticulei. Ecuaţia Schrödinger nu se deduce, ci se postulează. Validitatea ei
este justificată prin faptul că, rezultatele obţinute în baza rezolvării acestei ecuaţii
în cadrul fizicii atomice şi nucleare, se află în bun acord cu experienţa.

§ 34. Ecuaţia staţionară a lui Schrödinger. Sensul şi proprietăţile funcţiei 

Dacă câmpul de forţă în care se mişcă particula este staţionar, atunci funcţia
U ( x, y, z ) nu depinde evident de timp şi ea are sensul de energie potenţială a
particulei.
În acest caz soluţia ecuaţiei Schrödinger constă din doi factori: unul din ei
depinde numai de coordonate, altul numai de timp:
E
−i (
 ( x , y , z , t ) =  ( x, y , z )  e
)t

, (21)
unde E - energia totală a particulei.
6
 Pentru a determina aspectul ecuaţiei Schrödinger în acest caz, substituim
această soluţie în ecuaţia Schrödinger (20):
E E E
 2 −i (  ) t −i ( ) t E −i ( ) t
− e   2 + e  U = i    (−i )  e  
2m 
E
−i ( )t
de unde, dacă reducem factorul e 
obţinem:
2

−  2 + U = E (22)
2m
sau:
2m
 2 + ( E − U ) = 0 (23)
2
Ecuaţiile (22) şi (23) reprezintă două forme ale ecuaţiei staţionare a lui
Schrödinger. Putem scrie încă o formă a acestei ecuaţii. Pentru aceasta atragem
atenţia că în ecuaţia Schrödinger (scrisă în orice formă) intră operatorul lui Laplace
2 .
În mecanica cuantică operatorii au o mare importanţă. Printr-un operator, de

exemplu  , în mecanica cuantică se subînţelege regula ori metoda cu care o
funcţie  se transformă în alta, de exemplu f :

f =  (24)
Prin urmare, dacă în ecuaţia (22) de considerat suma:
2 2
−  + U = Hˆ (25)
2m
drept operator, care acţionează asupra funcţiei  , atunci ecuaţia staţionară a lui
Schrödinger poate fi scrisă ca:
Hˆ  = E (26)
Operatorul Ĥ este operatorul energiei şi se numeşte Hamiltonian.
În mecanica cuantică se folosesc şi alţi operatori: operatorul coordonatei,
impulsului, momentului cinetic etc.

Interpretarea justă a sensului funcţiei  a fost dată de fizicianul german Max

Born. Born a demonstrat că, probabilitatea dP de a găsi particula în volumul
elementar al spaţiului dV este:
dP =  dV
2
(27)
dP
 =
2
Prin urmare: (28)
dV
Adică, pătratul modulului funcţiei de undă 
2
reprezintă densitatea
probabilităţii de a găsi particula în locul dat al spaţiului în momentul dat de
timp. Reieşind din acest sens al funcţiei  , ea trebuie să fie univocă, continuă şi
7
finită cu excepţia unor puncte deosebite. În afară de aceasta continuă şi finită
trebuie să fie şi prima ei derivată.
Aceste condiţii care trebuie să le satisfacă funcţia de undă se numesc condiţii
standarde pentru funcţia de undă.
În ecuaţia Schrödinger în calitate de parametru intră energia totală E a
particulei. În teoria ecuaţiilor diferenţiale (după cum este ecuaţia Schrödinger), este
demonstrat că ecuaţiile de tipul (22), (23) şi (26) au soluţii care satisfac condiţiile
standarde nu pentru orice valori ale parametrului E , dar numai pentru unele:
E1 , E2 , E3 ..... En
numite valori proprii ale parametrului E , iar soluțiile care corespund valorilor
proprii:
 1 ,  2 ,  3 ..... n
se numesc funcții proprii ale problemei în cauză.
Deci, cuantificarea energiei particulei în microunivers reiese însăși din bazele
mecanicii cuantice, fără introducerea unor condiții suplimentare.
Problema mecanicii cuantice constă în determinarea valorilor proprii și
funcțiilor proprii ale ecuației Schrödinger pentru orice particule, care se află în
câmpuri de forță de orice natură.