3.

Stările electronilor în cristale

Acest capitol este dedicat prezentării unor noţiuni de bază

referitoare la stările electronilor în corpurile cristaline. Cunoaşterea
stărilor electronilor este deosebit de importantă pentru caracterizarea
materialelor electrotehnice, proprietăţile electrice şi magnetice ale
acestora fiind sensibil influenţate de stările electronilor şi de
particularităţile oscilaţiilor termice ale atomilor care constituie
corpurile. Fixarea acestor noţiuni este necesară şi pentru descrierea şi
înţelegerea fenomenelor principale care au loc în materialele utilizate
în ingineria electrică, supuse acţiunii unor factori externi (câmp
electric, temperatură, radiaţii etc.).

3.1. Modelul clasic al electronului

Pentru început se va analiza, pe scurt, modelul clasic al
electronului (o particulă de masă m0 = 9,1110−31 kg şi sarcină electrică
qe− = −q0 = −1,6 10−19 C ), a cărui mişcare poate fi caracterizată cu
ajutorul legilor mecanicii clasice. Din punct de vedere cronologic,
problema caracterizării particulei numite electron a căpătat o
importanţă aparte în momentul în care au fost elaborate primele
modele fizice ale atomilor (Thomson, Rutherford) .

3.1.1. Modelul electronului legat

Primul model planetar al atomului elaborat acum mai bine de un
secol, presupunea că atomul este format din nucleu, în care este
concentrată sarcina pozitivă şi din electroni, care sunt particule
minuscule, încărcate cu sarcină negativa şi care „gravitează” în jurul
nucleului. În acest model clasic, electronul apare ca o particulă
„legată” de nucleul atomului. Desigur, acest prim model planetar
48 MATERIALE ELECTROTEHNICE
prezintă unele deficienţe majore, cea mai importantă fiind aceea că nu
permite explicarea stabilităţii atomului. Electronii aflaţi în mişcare
orbitală pe o orbită stabilă (staţionară) în jurul nucleului, prezintă o
acceleraţie centripetă. În acord cu legile electrodinamicii, o particulă
încărcată cu sarcină electrică care se mişcă accelerat, emite radiaţie
electromagnetică, ceea ce conduce la scăderea energiei sale. Aşadar,
după un anumit interval de timp, energia cinetică a electronului ar
deveni insuficientă pentru continuarea mişcării orbitale. Cu toate
acestea, importanţa acestui model este una deosebită întrucât introduce
pentru prima oară idea unei structuri a atomului.
De altfel, modelul descris anterior, cunoscut sub denumirea de
modelul planetar al lui Rutherford, a constituit baza unui model al
atomului mult îmbunătăţit şi anume cel al lui Bohr. De fapt, modelul
lui Bohr înlătură neajunsurile modelului planetar prin introducerea
unor ipoteze (postulatele lui Bohr). Este de remarcat faptul că, prin
postulatele pe care le introduce, Bohr utilizează pentru prima oară
noţiuni de fizică cuantică (chiar daca modelul său nu reprezintă o
tratare cuantică consecventă a atomului, ceea ce face ca aceste
informaţii să fie prezentate în partea introductivă a acestui capitol).

a) b)

Fig. 3.1. a) Reprezentare schematică a modelului planetar al atomului

(electronul legat); b) Momentul magnetic orbital al electronului.
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 49
Primul postulat al lui Bohr se referă la cuantificarea momentului

cinetic orbital peo al electronului. Conform acestuia, dintre toate
traiectoriile posibile ale electronului în jurul nucleului sunt staţionare
(stabile) numai acelea pentru care modulul momentului cinetic orbital
  
al electronului peo = m0  r v (fig. 3.1 a ) este un multiplu al constantei
 = h 2π ,
h
peo = n   = n 
, (3.1)
2π
în care v şi r reprezintă viteza tangenţială şi respectiv raza orbitei
electronului şi h = 6,62610−34 J  s este constanta lui Planck.
Al doilea postulat se referă la cuantificarea radiaţiei
electromagnetice emise sau absorbite de electroni. Astfel, un electron
emite sau absoarbe radiaţie electromagnetică numai atunci când trece
de pe o traiectorie de energie superioară pe o alta, de energie
inferioară, sau invers. Energia emisă sau absorbită E este:
E = hυ , (3.2)
în care hυ se numeşte cuantă de energie ( reprezentând frecvenţa
radiaţiei electromagnetice).
Ținând cont de cele arătate mai sus, ecuaţiile caracteristice stării
electronului în atomul de hidrogen (se consideră acest caz, al atomului
cu un singur electron, pentru simplificare – fig. 3.1 a ) sunt ecuaţia de
mişcare (de stabilitate a traiectoriei) şi anume condiţia de egalitate
dintre forţa electrostatică electron-nucleu şi forţa centrifugă:
1 q02 m0v2
 = (3.3)
4πε0 r2 r
şi ecuaţia de cuantificare a momentului cinetic orbital:
peo = m0  v  r = n  , (3.4)
în care 0 = 8,85·10-12 F/m este permitivitatea vidului.
Din relaţiile (3.3) şi (3.4) rezultă expresia vitezei electronului şi
aceea a razei orbitei:
50 MATERIALE ELECTROTEHNICE

q02 1
v=  , (3.5)
4πε0 n
4πε02 2
r= n . (3.6)
m0q02
Pe de altă parte, energia totală E corespunzătoare electronului în
atomul de hidrogen este egală cu suma dintre energia potenţială
(electronul găsindu-se în câmpul electric al nucleului) şi energia
cinetică a electronului Ece:
q02 m v2
E = Ep + Ece = + 0 , (3.7)
4πε0r 2
relaţie care, împreună cu (3.5) şi (3.6) conduce la expresia energiei
totale a electronului în atomul de hidrogen:
2
m  q2  1
En = 0  0   2 . (3.8)
2  4πε0h  n
Deoarece n = 1, 2, 3…, din relaţiile (3.5), (3.6) şi (3.8) rezultă o
primă concluzie deosebit de importantă şi anume că viteza, raza
orbitei şi energia electronului pot avea numai valori discrete.
Emisia sau absorbţia radiaţiei electromagnetice de către atom
(electron) este, de asemenea, ușor de înţeles în cazul simplu al
atomului de hidrogen. Din relaţia (3.8) şi în acord cu postulatul al
doilea, energia emisă de electron la trecerea dintr-o stare energetică de
energie En1 într-o altă stare energetică de energie En2 < En1 este dată de
relaţia:
2
m0  q02  1 1 
hυ = En1 − En2 =    2 − 2  , (3.9)
2  4πε0   n1 n2 
care permite calculul frecvenţei radiaţiei emise .
Menţionăm faptul că absorbţia radiaţiei electromagnetice de
către atom (electron) nu se face spontan ci numai atunci când atomul
(electronul) este excitat într-o stare de energie superioară (n > 1) stării
fundamentale (căreia îi corespunde n = 1). La revenirea electronului
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 51
din starea excitată în starea fundamentală, acesta emite radiaţie
electromagnetică.

În figura 3.1 b este reprezentat momentul magnetic meo
corespunzător mişcării orbitale a electronului, numit, simplu, moment
magnetic orbital. Mişcarea electronului având sarcina − q0 pe orbita sa
circulară (în jurul nucleului) poate fi asimilată cu un curent electric de
intensitate i (numeric egală cu sarcina electrică transportată pe
traiectorie în unitatea de timp). Pe de altă parte, sarcina transportată în
unitatea de timp este egală cu sarcina electronului ( − q0 ) multiplicată
cu numărul de rotaţii complete efectuate de electron într-o secundă:
ω
i = f  (− q0 ) = −  q0 = −
v q
q0 = − 0 2  peo , (3.10)
2π 2πr 2πm0r
în care f reprezintă frecvenţa de rotaţie a electronului.

Momentul magnetic asociat buclei de arie A parcursă de
curentul de intensitate i este (v. şi § 6.1):
  − q0 
meo = i  A = 2
 peo  A . (3.11)
2πm0r
Dacă se consideră că traiectoria electronului este un cerc de rază
r (fig. 3.1 a ), momentul magnetic orbital al electronului este:
 −q 
meo == 0  peo . (3.12)
2m0
Relaţia (3.12) indică faptul că momentului cinetic orbital al
electronului legat, în cazul modelului planetar (clasic) al atomului, îi
corespunde un moment magnetic orbital perpendicular pe planul
orbitei, al cărui sens este stabilit cu ajutorul regulii burghiului drept
 
(cei doi vectori peo şi meo sunt antiparaleli). Aşa cum se va prezenta în
§ 6.2, în afara momentului magnetic orbital, electronul prezintă şi un
moment magnetic de spin, care corespunde mişcării de rotaţie în jurul
propriei axe.
52 MATERIALE ELECTROTEHNICE
3.1.2. Modelul electronului liber în cristale
Dacă se consideră cazul unui cristal metalic, se poate presupune
că unii atomi aflaţi în nodurile reţelei cristaline sunt ionizaţi prin
„eliberarea” unuia sau a mai multor electroni de valenţă. Electronii
eliberaţi sunt numiţi electroni liberi (sau, anticipând, electroni de
conducţie), înţelegând prin aceasta că, nemaifiind fixaţi în atomi,
aceştia se pot deplasa în cristal. În metalele în care se admite faptul că
fiecare atom cedează câte un electron de valenţă, electronii liberi
formează aşa numitul gaz electronic.
Desigur, în urma unor astfel de procese de ionizare, atomii se
transformă în ioni pozitivi, care constituie surse de câmp electric în
cristalul considerat. Cu alte cuvinte, electronii liberi se deplasează în
cristal interacționând cel puţin cu ionii pozitivi prin intermediul
câmpului electric al acestora. În cazul unui cristal ideal, în care toţi
atomii aflaţi în nodurile reţelei cristaline sunt ionizaţi, electronii liberi
presupuşi a nu interacţiona între ei, s-ar deplasa într-un câmp electric
perfect periodic, conservându-şi astfel riguros energia.
Dacă într-un astfel de cristal se stabileşte un câmp electric

exterior E , asupra electronilor liberi se exercită forţa coulombiană:
 
Fe = −q0  E , (3.13)
care imprimă electronului o mişcare ordonată pe direcţia câmpului
electric şi în sens contrar acestuia, numită mişcare de drift. Viteza

corespunzătoare acestei mişcări ordonate se numeşte viteză de drift vE
şi este legată de intensitatea câmpului electric prin intermediul
mobilităţii electronului M, mărime definită ca fiind egală cu raportul
dintre modulul vitezei de drift şi modulul intensităţii câmpului electric
care determină mişcarea de drift:

vE
M=  . (3.14)
E
În cazul în care cristalul se găseşte la T  0 K , toate particulele
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 53
cristalului şi, deci, şi electronii liberi au o mişcare de agitaţie termică
complet haotică (se desfăşoară cu aceeaşi probabilitate după cele trei
direcţii ale spaţiului). Prin urmare, pe lângă viteza de drift, electronii
prezintă şi o viteză corespunzătoare agitaţiei termice, numită viteză

termică vT . Viteza totală a electronilor liberi este:
  
ve = vT + vE . (3.15)
Desigur, în acest caz cristalul nu mai poate fi unul ideal deoarece
particulele aflate în nodurile reţelei cristaline vibrează în jurul unor
poziţii fixe şi, ca urmare, la un moment dat, nu mai au o aşezare
perfect ordonată. Pe lângă aceasta, aşa cum s-a prezentat în capitolul
2, creşterea temperaturii conduce şi la formarea altor defecte cum ar fi
vacanţele sau particulele interstiţiale. Într-un astfel de cristal real,
energia electronilor liberi nu se mai poate conserva, pentru că

Fig. 3.2. Oscilaţiile particulelor din nodurile reţelei cristaline.

mişcările acestora sunt perturbate de interacţiunile cu particulele din

nodurile reţelei cristaline numite generic ciocniri.
Explicarea interacţiunii electron liber – reţea cristalină cu
ajutorul unor modele simplificate se poate face analizând, într-o primă
54 MATERIALE ELECTROTEHNICE
etapă, oscilaţiile particulelor aflate în nodurile reţelei. Un atom (ion)
aflat într-un nod la T  0 K vibrează în jurul unei poziţii de echilibru,
care este chiar nodul reţelei şi căreia îi corespunde valoarea minimă a
energiei de legătură w(a) dintre atomul considerat şi oricare altă
particulă vecină (distanţa a reprezintă constanta de reţea definită în
§ 2.1) (fig. 3.2). Pentru a caracteriza interacţiunea electron liber –
reţea, se defineşte mărimea numită raza activă a atomului, superioară
ca valoare razei atomului presupus sferic, ca fiind raza medie a sferei
cu centrul aflat în nodul reţelei, pe care atomul o acoperă cu oscilaţiile
sale tridimensionale.
Pentru a obţine ordinul de mărime al razei active a unui atom, se
consideră, mai întâi, cazul simplificat al unui atom aflat într-un nod al
reţelei cristaline care oscilează numai în lungul axei Ox (fig. 3.2).
Dacă amplitudinea oscilaţiei este u, aceasta se găseşte la distanţa a +
u, respectiv a – u faţă de particulele vecine. Prin urmare, energia
particulei creşte de la 2·w(a) la [w(a + u) + w(a – u)]. Valorile
energiei de legătură w(a + u) şi w(a – u) se obţin prin dezvoltare în
serie Taylor:
w u2 2w
w(a + u)  w(a) + u + , (3.16)
u 2 u2
w u2 2 w
w(a − u)  w(a) − u + , (3.17)
u 2 u 2
în care s-a considerat că u << a. Cu aceste expresii, creşterea energiei
de legătură w a particulei, ca urmare a deplasării acesteia în raport cu
nodul reţelei, poate fi exprimată astfel:
2 w
δw = w(a + u) + w(a − u) − 2  w(a) = u2 2 . (3.18)
u
Expresia forţei care tinde să aducă particula în poziţia de energie
minimă este:

F = − (δw) = −ξ  u , (3.19)
u
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 55

în care s-a utilizat notaţia ξ = 2  2w u2 .

Ecuaţia de mişcare a particulei considerate se poate scrie:
d 2u
m  2 = −ξ  u , (3.20)
dt
în care m reprezintă masa atomului considerat.
Ecuaţia (3.20) reprezintă ecuaţia unui oscilator armonic liniar,
soluţia acesteia fiind de forma:
u(t ) =Umax sin(ω0t + 0 ) , (3.21)
în care 0 = 2f0 = ξ m reprezintă pulsaţia proprie a oscilatorului,
Umax reprezintă amplitudinea şi 0 este faza iniţială.
În fizica solidului modulul de elasticitate Ee al unui material
cristalin se poate exprima cu ajutorul relaţiei Ee  ξ a , în care a
reprezintă constanta reţelei (fig. 3.2). Considerând că Ee = 1011N/m2,
a = 2 10−10 m şi m = 10−25 kg , rezultă valoarea pulsaţiei
ω0 = Eea m  1,4 1013s-1 şi ξ  20 N/m. Această valoare a pulsaţiei 0
indică faptul că atomul vibrează cu o frecvenţă extrem de mare, de
aproximativ 2·1012 Hz, ceea ce înseamnă că probabilitatea ca centrul
acestuia să se afle într-un punct situat în apropierea nodului este
extrem de ridicată.
Energia medie a atomului considerat w ~ este aceea a unui
oscilator armonic şi reprezintă suma dintre energia potenţială medie
~ şi energia cinetică medie w
w ~ = kT 2 (relaţia (1.8)-§ 1.1). Energia
p c

~ =   u2 2
potenţială medie a unui oscilator armonic are expresia wp

şi este egală cu energia cinetică medie. Ţinând cont de aceste

~ = kT.
considerente, energia totală medie a atomului este w
56 MATERIALE ELECTROTEHNICE

Fig. 3.3. Reprezentarea schematică a ciocnirilor electron-reţea cristalină

şi a razei active asociate vibraţiilor atomilor din nodurile reţelei.

Dacă se consideră cazul în care atomul efectuează oscilaţii

tridimensionale, energia cinetică medie w ~ = 3kT 2 (relaţia (1.7) -
c
~ = 3kT 2 = w
§ 1.1) şi ţinând cont că w ~ =   u2 2 , rezultă:
c p

3kT 31,3810−23  300

u~2 = =  6,2110−22m (3.22)
 20
şi raza activă a atomului u~ = 0,25 Å, ceea ce înseamnă aproximativ o
zecime din constanta reţelei cristaline.
Se precizează faptul că în acest model simplu, influenţele
oscilaţiilor particulelor vecine asupra oscilaţiilor atomului considerat
au fost neglijate (s-a utilizat modelul oscilatorului izolat). Desigur,
pentru o mai bună acurateţe, ar trebui considerate şi influenţele
oscilaţiilor particulelor vecine, ceea ce este posibil prin utilizarea
modelului mai complex al oscilatoarelor cuplate. Cu toate acestea,
introducerea noţiunii de rază activă a atomului şi obţinerea unui ordin
de mărime a acesteia permite explicarea interacţiunii (în sens clasic),
dintre electronii liberi şi particulele aflate în nodurile reţelei cristaline.
Altfel spus, conform celor arătate mai sus, din punct de vedere al
interacţiunii electron – reţea, atomul aflat într-un nod al reţelei poate fi
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 57
privit ca fiind o particulă de rază mai mare decât raza atomului imobil
(fig. 3.3). Se poate înţelege că datorită vibraţiilor, distanţele
interatomice se reduc şi, în situaţia în care un electron liber se găseşte
la o distanţă faţă de un nod al reţelei cristaline, chiar mai mare decât
raza atomului imobil, atunci acesta poate suferii o ciocnire
(probabilitatea de ciocnire este foarte de mare). În reprezentarea
schematică din figura 3.3 atomii aflaţi în nodurile reţelei la T  0 K
sunt astfel reprezentaţi încât raza lor este mai mare faţă de cazul în
care aceştia ar fi imobili ( T = 0 K ). Desigur, dimensiunea atomului nu
se modifică odată cu creşterea temperaturii dar, aşa cum s-a menţionat
mai sus, datorită oscilaţiilor tridimensionale, aceştia acţionează într-o
sferă a cărei rază depinde de raza activă a atomului. De asemenea, în
cazul schematizat în figura 3.3, se poate observa că electronul
considerat nu ar suferii ciocniri dacă atomii reţelei ar fi imobili
( T = 0 K ).
Pentru a caracteriza deplasarea electronilor liberi în cristal se
~
introduce mărimea numită drumul liber mijlociu l care se defineşte
ca fiind distanţa medie parcursă de un electron între două ciocniri
succesive cu reţeaua cristalină. Durata medie de ciocnire τ c reprezintă
durata medie dintre două ciocniri ale electronului cu reţeaua cristalină.
Desigur, ţinând cont de faptul că valoarea medie a vitezei electronului
~
liber este egală cu viteza de drift vE, rezultă că l = τc  vE . În § 4.2.1 se
va prezenta relaţia dintre durata medie de ciocnire τ c şi durata de
relaxare  a electronilor de conducţie.

3.2. Modelul cuantic al electronului

Anumite proprietăţi ale corpurilor nu pot fi explicate cu ajutorul
modelului clasic al electronilor, în care aceştia sunt consideraţi nişte
corpuri punctuale care se supun legilor mecanicii newtoniene.
Explicarea efectului fotoelectric, precum şi evidenţierea difracţiei unui
58 MATERIALE ELECTROTEHNICE
fascicul de electroni la impactul cu suprafaţa unui cristal, reprezintă
numai două argumentaţii care au condus la concluzia că
microparticulele (deci şi electronii) au un comportament dual: uneori
se comportă ca nişte corpuri materiale, în timp ce, alte ori, se
comportă ca nişte unde. Altfel spus, fiecărei microparticule îi poate fi
asociată o undă, numită undă asociată şi fiecărei unde i se poate asocia
o particulă (un corpuscul) în acelaşi fel în care, considerând un
exemplu foarte cunoscut, radiaţiei luminoase îi sunt asociaţi fotonii.
Comportamentul ondulatoriu al unui electron poate fi, deci,
caracterizat cu ajutorul undei asociate acestuia.
Această comportare duală corpuscul – undă a microparticulelor
este caracterizată în fizica cuantică de următoarele relaţii
fundamentale:
h
w = h  ν = ω = ω (3.23)
2π
şi
 h h 
p = =  K =  K , (3.24)
λ 2π

în care w şi p reprezintă energia şi, respectiv, impulsul particulei,  şi
 reprezintă frecvenţa şi, respectiv, pulsaţia undei asociate particulei,
 
K este vectorul de undă, K = K = 2π λ reprezintă numărul de unde
(modulul vectorului de undă) şi  = h 2 .
Pentru o mai bună înţelegere a acestei probleme, se va considera
cazul unei microparticule de masă m. Presupunem că aceasta se
deplasează în lungul axei Ox sub acţiunea unei forţe F(x, t). În situaţia
simplă în care mişcarea microparticulei se supune legilor mecanicii
clasice, poziţia particulei x(t) poate fi cunoscută la fiecare moment de
 
timp scriind legea a doua a lui Newton F = m  a şi ţinând cont de
condiţiile iniţiale referitoare la poziţie şi viteză x(0) şi v(0). Cunoscând
poziţia la fiecare moment, se poate calcula viteza, impulsul, energia
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 59
cinetică sau oricare altă mărime caracteristică. Cu alte cuvinte, starea
particulei la orice moment poate fi uşor cunoscută.
În mecanica cuantică, caracterizarea stării particulei se face într-
un mod diferit, cu ajutorul unei funcţii de undă (x, t ) ce defineşte
unda asociată particulei şi care depinde de poziţie şi de timp. În cazul
cel mai general, în care microparticula se află în poziţia
 
corespunzătoare vectorului de poziţie r , funcţia de undă (r, t )
satisface ecuaţia lui Schrödinger:

2 (r, t ) + j (r , t ) = U  (r, t ) , (3.25)
2m t

în care U reprezintă energia potenţială a particulei, j = −1 şi (r,t)
este laplacianul funcţiei de undă. Pentru a face o paralelă între cele
două formulări, în mecanica cuantică ecuaţia (3.25) corespunde celei
de-a doua legi a lui Newton din mecanica clasică, pentru că, permite

obţinere funcţiei de undă (r, t ) şi, deci, caracterizarea stărilor
particulei.
Dacă energia totală w a particulei se menţine constantă şi, deci,
particula se găseşte în stare staţionară, funcţia de undă ataşată acesteia

ψ(r ) depinde numai de poziţia particulei şi satisface ecuaţia lui
Schrödinger pentru stări staţionare:
  
ψ(r ) + U  ψ(r ) = w  ψ(r ) .
2
−  (3.26)
2m

Funcţia de undă (r, t ) se poate scrie astfel:
w t 
(r , t ) = ψ(r ) exp − j
  
 = ψ(r ) exp(− jωt ), (3.27)
  
în care s-a ţinut cont şi de relaţia (3.23).
Funcţia de undă nu are semnificaţie fizică. Totuşi, aceasta poate
fi interpretată astfel: pătratul modulului ei este egal cu densitatea de
 
probabilitate Ƥ (r, t ) de prezenţă a particulei în punctul r şi în
momentul t în care se consideră valoarea funcţiei, adică:
60 MATERIALE ELECTROTEHNICE
 2   
(r, t) = (r, t ) *(r, t ) = P (r, t ) , (3.28)

în care * (r ,t) reprezintă conjugata complexă a funcţiei de undă. În
cazul stărilor staţionare,
2   
ψ(r ) = ψ(r ) ψ* (r ) = P (r ). (3.29)
Interpretarea funcţiei de undă ataşată unei particule implică

utilizarea noţiunii de densitate de probabilitate P (r, t ) . Înțelegerea
corectă a densităţii de probabilitate de realizare a unui anumit
eveniment necesită unor noţiuni fundamentale de fizică statistică.
Totuşi, menţionăm aici că o proprietate de bază a probabilităţii se
referă la faptul că suma probabilităţilor unui sistem complet de
evenimente X1, X2,… Xn (evenimente incompatibile care, la fiecare
încercare, se realizează unul şi numai unul) este egală cu unitatea.
Matematic, această proprietate se scrie:

 P ( X ) = 1,
n
i i (3.30)
i=1

fiind cunoscută sub denumirea de normarea la unitate a probabilităţii.

În cazul evenimentelor cu evoluţie continuă (când parametrii xi
variază continuu), suma din relaţia (3.30) are o infinitate de termeni
finiţi (daca probabilităţile Pi sunt finite) şi, deci, normarea la unitate a
probabilităţii nu mai este satisfăcută. Din acest motiv, în locul
probabilităţilor Pi se operează cu probabilităţi elementare dP(X) =
P(X)·dX, în care P(X) reprezintă densitatea de probabilitate. Cu acest
formalism, normarea la unitate a probabilităţii ia forma:
 dP(X ) = P (X )dX = 1,
D
(3.31)

în care D reprezintă domeniul de variaţie a parametrilor x1, x2,… xn.

Ţinând cont de această interpretare a funcţiei de undă şi
bazându-ne pe noţiunile de fizică statistică (normarea la unitate a
probabilităţii), rezultă că integrala pătratului modulului funcţiei de
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 61
undă pe întreg domeniul de variaţie a variabilelor sale D este egală cu
unitatea, adică:
 Ψ dr =  ψ dr = 1.
2 2
(3.32)
D D

Interpretarea fizică a funcţiei de undă conduce la concluzia că

aceasta trebuie să satisfacă cel puţin următoarele condiţii standard: să
fie continuă, mărginită şi uniformă în întregul domeniu D de definiţie
a variabilelor de care depinde funcţia. Nu orice soluţie a ecuaţiei lui
Schrödinger este şi funcţie de undă. Pentru ca o soluţie a ecuaţiei
(3.25) sau (3.26) care îndeplineşte condiţiile standard, să poată fi
considerată funcţie de undă, aceasta trebuie să fie interpretabilă din
punct de vedere fizic. Dacă ne referim strict la ecuaţia (3.26), se
constată că soluţiile ei satisfac, în general, condiţiile standard numai
pentru anumite valori wn ale energiei, numite valori proprii ale
energiei, cărora le corespund funcţiile de undă proprii ψ n . Este posibil
ca mai multe stări distincte ale particulei, caracterizate de funcţiile de
undă distincte ψ1, ψ2 ,...,ψl , să corespundă unei singure valori date a
energiei. Se spune – în acest caz – că există degenerescenţă cuantică,
numărul l al funcţiilor de undă corespunzătoare ei se numeşte ordin de
degenerescenţă, iar nivelul căruia îi corespunde valoarea respectivă de
energie este degenerat. Valoarea medie a energiei particulei se poate
obţine din ecuaţia (3.26) multiplicată cu *, prin integrare pe tot
domeniul D, adică:
~ = ψ*  −  ψ +U  ψdv.
2
w D  2m 

(3.33)

Tot aici este util să se amintească şi unul dintre principiile de

bază ale mecanicii cuantice, necesar pentru a caracteriza stările
microparticulelor cu ajutorul funcţiilor de undă ataşate. Este vorba
despre principiul superpoziţiei, conform căruia o microparticulă care
se poate găsi în stările descrise de funcţiile de undă 1, 2,…,l se
62 MATERIALE ELECTROTEHNICE

poate găsi şi în starea descrisă de funcţia de undă  care este o

combinaţie liniară a celor l funcţii:
ψ = c1ψ1 + c2ψ2 + ...+ cl ψl . (3.34)

3.2.1. Funcţia de undă asociată unei particule libere

În cazul unei particule libere, aflată într-o stare staţionară,
funcţia de undă ataşată acesteia satisface ecuaţia (3.26). Într-un astfel
de caz, energia potenţială a particulei este constantă şi, pentru
simplificare, aceasta poate fi considerată nulă (U = 0). Drept urmare,
ecuaţia lui Schrödinger pentru stări staţionare (3.26) devine:
 
−  ψ(r ) = w  ψ(r ) .
2
(3.35)
2m
Considerând că particula se deplasează rectiliniu în lungul axei
Ox, ecuaţia (3.35) are forma:
2 d2ψ(x)
− = wψ(x) , (3.36)
2m dx2
ecuaţie diferenţială de ordinul al doilea, a cărei soluţie particulară are
aceeaşi formă ca cea a undei armonice plane:
 (2wm)1 2  x 
ψ(x) = C  exp , (3.37)
  
Deoarece energia totală a particulei este egală cu energia cinetică
(U = 0) şi energia cinetică a particulei se poate exprima în funcţie de
impuls w = p2 2m , atunci, ţinând cont de relaţia dintre impulsul
particulei şi numărul de unde (3.24), expresia funcţiei de unde devine:
p  x
ψ(x) = C  exp j = C  exp jKx. (3.38)
  
În cazul general, în care poziţia particulei este descrisă de
 
vectorul de poziţie r , funcţia de undă ψ(r ) pentru stări staţionare are
expresia:
 
 
ψ(r ) = C  exp j

p r 
     

= C  exp  j  K  r (3.39)
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 63
iar pentru stări nestaţionare:
 
(r , t ) = ψ(r ) exp(− jωt ) =
 (  
)
= C  exp − j  ωt  K  r ,
(3.40)

expresii care corespund undelor plane directe, respectiv inverse.

Relaţia (3.38) permite calculul pătratului funcţiei de undă.
Rezultă ψ2 (x) = C2, ceea ce înseamnă că particula considerată se
găseşte cu aceeaşi probabilitate în tot spaţiul de variaţie al coordonatei
x (respectiv, că aceasta nu poate fi localizată).

3.2.2. Funcţia de undă asociată unui sistem de particule

Mai multe microparticule între care se manifestă interacţiuni (de
exemplu electronii unui atom) formează un sistem (de microparticule).
Într-o astfel de situaţie, caracterizarea stării cuantice corespunzătoare
fiecărei particule în parte prin ataşarea câte unei funcţii de undă
proprii nu se poate realiza, mai cu seamă, în cazul sistemelor alcătuite
dintr-un număr mare de particule. De aceea, starea cuantică a unui
sistem de microparticule se caracterizează cu ajutorul unei funcţii de
undă globale. Dacă se consideră un sistem alcătuit din N particule,
funcţia de undă globală asociată acestuia s depinde simultan de
coordonatele tuturor particulelor şi de timp (în cazul stărilor
nestaţionare). Dacă se utilizează un sistem de coordonate carteziene,
pentru stări staţionare, funcţia de undă s(x1, y1, z1, x2, y2, z2…zN)
satisface ecuaţia lui Schrödinger:
N  2  2ψs 2ψs 2ψs 
 −  2 + 2 + 2  +
i =1 
 2m i  xi yi zi 
+ Us (x1, x2...,zN ) ψs = W  ψs , (3.41)
în care Us (x1, x2...,zN ) reprezintă energia potenţială a sistemului şi W -
energia sa totală. Funcţia de undă s poate fi interpretată astfel:
pătratul modulului acesteia ψs2 = ψs  ψs este egal cu densitatea
probabilităţii de prezenţă a primei particule din sistem în vecinătatea
64 MATERIALE ELECTROTEHNICE
punctului M1(x1, y1, z1), a particulei 2 în vecinătatea punctului M2(x2,
y2, z2) etc. Desigur, funcţia de undă s satisface condiţiile standard,
adică este continuă, uniformă şi mărginită în tot spaţiul de variaţie al
variabilelor de care depinde.
Caracterizarea stărilor electronilor unui cristal (care reprezintă
un sistem de particule alcătuit din electronii tuturor atomilor şi din
nucleele acestora) este posibilă cu ajutorul unei funcţii de undă
globale care, în stări staţionare, este soluţia ecuaţiei (3.41). Însă,
datorită complexităţii (energia potenţială Us fiind funcţie de
coordonatele tuturor particulelor), pentru astfel de sisteme nu s-au
putut obţine soluţii analitice ale ecuaţiei lui Schrödinger. De altfel,
singurul sistem de particule pentru care s-a obţinut expresia funcţiei de
undă este atomul de hidrogen. De aceea, caracterizarea stărilor
cuantice ale particulelor unui sistem se face cu funcţii determinate prin
metode aproximative, plecând de la funcţiile de undă unielectronice
n. Astfel, se consideră că starea fiecărui electron al sistemului este
descrisă de o funcţie de undă unielectronică a cărei formă corespunde
funcţiei de undă asociată electronului unui atom de hidrogen. Funcţia
de undă asociată sistemului de electroni ψs se poate, deci, scrie:
ψs = 1  2 N . (3.42)
În general, funcţiile unielectronice depind, în stările staţionare,
de patru indici numerici, numiţi numere cuantice:
- numărul cuantic principal n = 1, 2, 3…, care determină valorile
energiei electronului;
- numărul cuantic secundar (sau orbital) l = 0, 1, 2…n-1, care
determină valorile momentului cinetic orbital şi ale momentului
magnetic orbital ale electronului;
- numărul cuantic magnetic orbital ml = 0, 1,  2 …  l , care
determină valorile proiecţiilor momentului cinetic orbital şi ale
momentului magnetic orbital pe o direcţie arbitrară (adesea, direcţia
unui câmp magnetic exterior);
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 65
1
- numărul cuantic magnetic de spin ms =  , care determină valorile
2
proiecţiilor momentului cinetic, respectiv magnetic propriu (de spin)
ale electronului pe o direcţie arbitrară.
O stare determinată de un ansamblu de valori date al numerelor
cuantice n, l, şi ml se numeşte stare orbitală, iar una corespunzătoare
valorilor tuturor celor patru numere cuantice se numeşte stare
cuantică. Rezultă că, unei stări orbitale date îi corespund două stări
cuantice, care sunt definite, respectiv, de valorile +1/2 şi -1/2 ale
numărului cuantic magnetic de spin ms.
Pentru sisteme formate din particule care au numărul cuantic de
spin semiîntreg, cum sunt electronii, protonii, neutronii etc., este
valabil principiul de excluziune al lui Pauli al cărui enunţ este
următorul: într-o stare cuantică dată (un set de valori n, l, ml şi ms) se
poate găsi o singură particulă componentă a sistemului. Prin urmare,
într-un sistem de electroni, într-o stare orbitală dată, se pot găsi cel
mult doi electroni, unul având ms = +1/2, iar celălalt ms = -1/2 (se
spune că cei doi electroni au spinii antiparaleli). Se face observaţia că
1 3
particulele care au spinul semiîntreg (  ,  ) se numesc fermioni,
2 2
întrucât densitatea de repartiţie a acestora este determinată de
statistica Fermi-Dirac.
Caracterizarea stărilor electronilor aflaţi în corpurile cristaline
presupune stabilirea unor expresii ale funcţiei de undă globale s, care
ţinând cont de relaţia (3.42), necesită cunoaşterea expresiilor funcţiilor
de undă unielectronice. Datorită complexităţii acestei probleme, în
cele ce urmează, caracterizarea stărilor electronilor în cristale se va
face considerând unele ipoteze simplificate. În primul rând, se admite
că electronii unui cristal sunt indiscernabili astfel încât, funcţia de
undă atașată unui electron caracterizează toţi electronii cristalului.
Această ipoteză permite scrierea egalităţii ψs (x) = ψ(x), cu menţiunea
66 MATERIALE ELECTROTEHNICE
că ψ(x) (ataşată unui singur electron) caracterizează stările tuturor
electronilor cristalului. În al doilea rând, pentru reducerea numărului
de variabile, se va considera cazul cristalului unidimensional, ale
cărui particule imobile (ioni) sunt aşezate ordonat, la distanţa a una
faţă de cealaltă, în lungul axei Ox. Într-un astfel de caz, ecuaţia lui
Schrödinger pentru stări staţionare se poate scrie sub forma:
2 d2ψ(x)
− + U (x) ψ(x) = wψ(x), (3.43)
2m0 dx2
în care m0 este masa de repaus, w - energia totală şi U (x) - energia
potenţială a electronului. U (x) corespunde interacţiunii electronului cu
ionii reţelei (prin intermediul câmpului electric) şi este o funcţie
periodică de x. Drept urmare, energia potenţială a unui electron aflat
într-un punct x din cristalul unidimensional poate fi scrisă sub forma
unei serii Fourier:

2  n  x
U(x) = U0 + Un cos , (3.44)
n=1 a
în care a reprezintă constanta reţelei cristaline şi Un reprezintă
amplitudinea armonicii de ordin n.
Deoarece expresia lui U (x) conţine o infinitate de termeni,
ecuaţia (3.43) nu se poate rezolva analitic. De aceea, pentru aflarea
funcţiilor ψ(x) se consideră trei modele simplificate: modelul
electronilor liberi (în care se presupune că electronii cristalului nu
interacţionează cu particulele din nodurile reţelei cristaline), modelul
electronilor cvasiliberi (în care se admite ipoteza conform căreia
interacţiunea electron – reţea se face prin intermediul câmpului
electric) şi modelul electronilor (puternic) legaţi (de nucleul
atomului).

3.2.2.1. Modelul electronilor liberi

Informaţii referitoare la funcţia de undă a unei particule libere au
fost prezentate în § 3.2.1. În acest paragraf se va trata problema
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 67
stărilor electronilor liberi aflaţi într-un cristal unidimensional
dezvoltat după axa Ox .
Deoarece electronii liberi ai cristalului nu interacţionează cu
particulele aflate în nodurile reţelei (respectiv, forţa de interacţiune
F este nulă) energia potenţială a acestora este constantă (nu depinde
U
de x) căci F = − = 0 . Prin urmare, din expresia (3.44) se reţine
x
numai termenul constant, rezultând U (x) = ct. = U0 .
În lipsa câmpurilor de forţe exterioare şi la echilibru
termodinamic, funcţiile de undă ataşate electronilor liberi vor avea
aceeaşi formă cu (3.40), în cazul cristalului unidimensional considerat
fiind:
ψ(x) = C  exp( jKx) . (3.45)
Semnul din faţa exponentului indică sensul de propagare a undei
asociate: ψ+ (x) = C+  exp( jKx) este o undă care se propaga în sensul
axei Ox şi ψ− (x) = C−  exp(− jKx) este o undă care se propagă în sens
opus.
Prin normare la unitate a funcţiilor de undă ψ+ (x) şi ψ- (x)
rezultă că:
+ +

 ψ+  ψ*+dx = C+  dx → 
2

− −
+ +
(3.46)
ψ  ψ dx = C−  dx → ,
* 2
− −
− −

ceea ce înseamnă că aceste funcţii nu pot fi normate la unitate pe

domeniul întregului cristal unidimensional. Din acest motiv, acestor
funcţii li se impune o condiţie de periodicitate (ciclicitate) după
direcţia Ox, respectiv ca ψ(x) să fie o funcţie periodică de perioadă Lx
= N  a , unde numărul N este suficient de mare, (x) = (x + zLx ),
unde z = 0, 1,  2
În acest caz, condiţia de normare la unitate devine:
68 MATERIALE ELECTROTEHNICE
Lx
1
ψ  ψ*+ dx = C+ Lx = 1  C+ =
2
+
0 Na
Lx
(3.47)
1
0 ψ−  ψ*−dx = C− Lx = 1  C− = Na .
2

Aşadar, condiţiile de periodicitate pentru unda directă şi cea

inversă se pot scrie astfel:
(Na)−2 exp( jKx) = (Na)−2 exp jK(x + z  Lx )
1 1

(Na)−2 exp(− jKx) =

1
(3.48)
(Na)−2 exp− jK(x + z  Lx ),
1

de unde rezultă expresia numărului de unde:

2π 2π
K = n= n, (3.49)
Lx N a
în care n = 0, ±1, ±2…
Introducând (3.45) în (3.43) şi calculând derivata de ordinul al
doilea a funcţiei ψ(x) rezultă:

40

38 w
36

34

32

30

28

26

24

22

20

18

16

14

12

10

0
U0=ct.
-6 -5 -4 -3 -2 -1 0 1 2 3 4 5 6
K

Fig. 3.4. Variaţia energiei totale a electronului liber în funcţie de numărul

de unde K.
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 69

−
2m0

2 2 2

j  K  ψ(x) + U0  ψ(x)
(3.50)
= w  ψ(x),
rezultând, astfel, expresia energiei electronului liber:
2 K 2
w = U0 + . (3.51)
2m0
Funcţia w(K ) reprezentată în figura 3.4 indică faptul că energia
totală a electronului variază cu pătratul numărului de unde K.
Dar, aşa cum s-a arătat mai sus, impunerea condiţiei de
periodicitate funcţiei de undă conduce la o variaţie discretă a
numărului de unde în funcţie de valoarea numărului întreg n şi, deci,
la o variaţie discretă (în salturi) a energiei totale a electronului. Astfel,
pentru un n dat, energia electronului este:
2 Kn 2 22π2 2
wn = U0 + = U0 + n
2m0 m0  Lx 2
. (3.52)
22π2
= U0 + 2 n
2
m0  (N  a)
Relaţia (3.45) împreună cu (3.47) indică faptul că la echilibru
termodinamic şi în absenţa câmpurilor de forţe exterioare, mişcarea
electronului liber se face cu aceeaşi probabilitate în ambele sensuri ale
axei Ox şi, prin urmare, nu există un exces de electroni care se
deplasează într-un sens, în raport cu aceia care de mişcă în sens
contrar.
Rezultatul obţinut în cazul cristalului unidimensional şi anume
aceea că energia electronului liber ia valori discrete poate fi extins în
cazul general al unui cristal tridimensional. Astfel, pentru un cristal
cubic cu latura L, condiţia de periodicitate pentru funcţia ψ(x, y, z ) se
impune după cele trei axe ale sistemului de coordonate astfel încât
L = N1a + N2a + N3a , în care N1,2,3 sunt numere suficient de mari.
Numărul de unde după cele trei direcţii poate fi scris:
70 MATERIALE ELECTROTEHNICE

Fig. 3.5. Variaţia potenţialului electric în cazul reţelei cristaline

unidimensionale.

2π 2π
Kx = = nx
N1a L
2π 2π
Ky = = ny , (3.53)
N2 a L
2π 2π
Kz = = nz
N3a L
în care nx, ny şi nz sunt numere întregi independente. Rezultă că,
funcţia de undă ψ(x, y, z ) (relaţia (3.45)) se poate scrie sub forma:
2
ψ(x, y, z) = C  exp j  (nx x + ny y + nz z) , (3.54)
 L 
în care valorile constantei C (pentru cristalul cubic considerat) rezultă
tot din condiţia de normare la unitate:

 ψ  ψ dV = C
2
*
 L3 = 1, (3.55)
cub

respectiv C = 1 L3 . În acest caz, energia totală a electronului liber

depinde de suma pătratelor celor trei numere întregi nx2 + ny2 + nz2:

wnx ,ny ,nz = U0 +

22π2 2
m0  L2
( )
nx + ny 2 + nz 2 . (3.56)

Rezultă că există mai multe stări cu aceeaşi valoare a energiei, adică,

stările sunt degenerate (numărul de stări cu aceeaşi valoare a energiei
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 71
se poate afla considerând spaţiul numerelor nx, ny şi nz şi admițând că
fiecărui punct îi corespund două stări care diferă prin valoarea
numărului cuantic de spin al electronului ms).

3.2.2.2. Modelul electronilor cvasiliberi

Electronii cvasiliberi interacţionează cu particulele din nodurile
reţelei cristaline (ionii) prin intermediul câmpului electric. Altfel spus,
electronii cvasiliberi se deplasează în potenţialul periodic (datorită
periodicităţii reţelei cristaline) produs de ionii aflaţi în noduri. Ținând
cont de expresia potenţialului produs de un ion izolat având sarcina
electrică q, V (x) = q 4πε0 x , variaţia potenţialului reţelei este cea
prezentată în figura 3.5. Prin urmare, în expresia energiei potenţiale a
electronului (3.44) trebuie considerate toate armonicile seriei Fourier.
Pentru stabilirea expresiilor funcţiei de undă ataşată electronului
cvasiliber, fără rezolvarea ecuaţiei (3.45) în care U(x) are expresia
(3.44), se va analiza, mai întâi, propagarea undelor asociate
electronilor în cristal.

Fig. 3.6. Reprezentare schematică pentru explicarea relaţiei

lui Bragg în cristale.
72 MATERIALE ELECTROTEHNICE
În anumite condiţii (la fel ca undele electromagnetice) undele
asociate electronilor (descrise de funcţiile ψ(x) ) suferă reflexii pe
planele reticulare ale cristalului. Reflexiile se produc numai pentru
anumite valori ale lungimii de undă  şi ale unghiului de incidenţă 
în raport cu planul reticular. Relaţia matematică care stabileşte
condiţia de producere a reflexiilor este cunoscută în fizică drept
relaţia lui Bragg. Pentru a explica această relaţie, în cele ce urmează
se vor considera undele plane 1 şi 2, având aceeaşi lungime de undă
 (fig. 3.6) care suferă reflexii pe planele reticulare P1 şi P2 ale
cristalului. Se consideră că direcţiile de propagare ale celor două unde
formează acelaşi unghi (incident) cu cele două planuri P1 şi P2.
Analizând figura 3.6, rezultă că unda reflectată 1r este în fază cu
unda reflectată 2r numai dacă diferenţa de drum parcurs de 2r,
respectiv BC + CD = 2a·sin este un multiplu întreg al lungimii de
undă a undelor incidente , adică:
2a  sin θ = n  λ , (3.57)
ecuaţie care reprezintă relaţia lui Bragg şi în care n = ±1, ±2, …
Trebuie remarcat că numai în situaţia în care relaţia (3.57) este
verificată, undele reflectate 1r şi 2r formează prin însumare unda
nenulă ψr = ψ1r + ψ1r care reprezintă unda reflectată a undei incidente
i = 1 + 2. Pe de altă parte, din (3.57) rezultă că pentru un unghi de
incidenţă dat , reflexiile se produc numai pentru anumite valori ale
lungimii de undă  şi viceversa.
În cazul cristalului liniar unidimensional (fig. 3.5) în care
constanta reţelei este a, direcţia de propagare a undei asociate
electronului este cea dată de axa Ox şi deci, este perpendiculară pe
planul reticular. Prin urmare, cum  = 90o, relaţia (3.57) capătă forma
particulară 2a = nλ . Ținând seama de expresia numărului de unde
K = 2π λ şi de relaţia lui Bragg, în cazul cristalului unidimensional
rezultă:
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 73
π
K = n  , n = ±1, ±2, … (3.58)
a
Orice undă asociată electronului pentru care este verificată
expresia (3.58) suferă reflexii pe planele reticulare ale cristalului
unidimensional. Propagare undei ψ în lungul axei Ox corespunde, în
sens clasic, deplasării electronului în cristal, iar reflexia undei
corespunde ciocnirii electronului cu reţeaua cristalină. De aceea,
pentru K = n  π a , unda asociată suferă reflexii, adică mişcarea
electronului în potenţialul periodic al reţelei este puternic afectată de
ciocniri. Ciocnirile electronului cu reţeaua corespunzătoare reflexiilor
Bragg nu trebuie însă confundate cu cele datorate agitaţiei termice,
impurităţilor etc.
Cu aceste precizări pot fi considerate două cazuri:
1o) K  n  π a , situaţie în care, în lipsa reflexiilor Bragg, electronul
poate fi considerat liber şi stările lui pot fi analizate cu ajutorul
modelului electronului liber prezentat la punctul a). Energia
electronului are expresia (3.51), iar variaţia acesteia este cea
prezentată în figura 3.4.
2o) K = n  π a , caz în care mişcarea electronului este puternic
influenţată de ciocnirile cu reţeaua asociate reflexiilor Bragg. Astfel,
în urma ciocnirilor, viteza de deplasare a electronului este anulată şi
undele asociate corespunzătoare nu se propagă, adică sunt unde
staţionare.
În urma ciocnirilor, electronul îşi modifică sensul de deplasare,
şi deci acestuia i se poate asocia fie +, fie -, fie, conform
principiului suprapunerii amintit anterior, combinaţiile liniare + ± -.
Rezultă că electronului i se pot asocia funcţiile de undă pentru care
K = n π a:
74 MATERIALE ELECTROTEHNICE

ψ+ = C+ exp
jnπx   jnπx 
 + C− exp − 
 a   a 
= C+  cos
nπx 
,
 a 
(3.59)
ψ = C+ exp  jnπx   jnπx 
-
 − C− exp − 
 a   a 
= C−  sin
nπx 
,
 a 
valorile constantelor C+ şi C− calculându-se cu relaţia (3.47),
respectiv C+ = C− = 2 N  a .
Densitatea de probabilitate P+(x) de prezenţă a electronului în
punctul x, caracterizat de funcţia de undă +, este P+(x) =
πx
ψ+  ψ+ ~ cos2 .
*

a
Rezultă că unda + corespunde electronilor situaţi în vecinătatea
nodurilor reţelei cristaline (x = 0, a, 2a…) şi în care energia potenţială
are valori minime (fig. 3.5). Asemănător, pentru - se obţine P-(x) =
πx
ψ−  ψ− ~ sin2 . Rezultă că unda - caracterizează electronii situaţi
*

a
în zonele depărtate de nodurile reţelei, acolo unde energia potenţială
prezintă valori maxime (fig. 3.5).

2 2
Fig. 3.7. Reprezentarea schematică a mărimilor ψ+ şi ψ− în lungul
cristalului unidimensional.
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 75
Cu ajutorul expresiei (3.33), modificată pentru cazul cristalului
unidimensional (prin înlocuirea Laplacianului ψ cu derivata de
ordinul al doilea al funcţiei de undă d 2ψ dx2 ), se pot obţine expresiile
energiei electronului cvasiliber corespunzătoare celor două funcţii de
undă ψ+ şi ψ− (fig. 3.7):
~+ = ψ+*  −  d ψ + U + U cos 2n  x   ψ+ dx
L 2 2 + 
w+  w 0  2m0 dx2  0  n=1
n
a  
2 L +* d 2ψ+ +* +  2n 
L 
=− 
2m0 0
ψ 
dx2
dx +  ψ ψ 

U0 + 
n=1
Un cos  x dx (3.60)
a 
0

2 1
=  K 2 + U0 − Un ,
2m0 2
~− = ψ−*  −  d ψ + U + U cos 2n   ψ− dx
L 2 2 − 
w−  w 0  2m0 dx2  0  n=1
n
a  
2 L −* d 2ψ− L
−

2n 
=−
2m0 0 ψ 
dx2
dx +  ψ −*
ψ 

U 0 + n=1
Un cos
a 
dx (3.60’)
0

2 1
=  K 2 + U0 + U n .
2m0 2

Fig. 3.8. Variaţia energiei electronului cvasiliber în funcţie de numărul de

unde şi reprezentarea schematică a benzilor de energie permise şi
interzise.
76 MATERIALE ELECTROTEHNICE
Din relaţiile (3.60) şi (3.60’), rezultă că, pentru K = n  π a ,
energia electronului prezintă două valori, care se abat cu Un 2 şi,
respectiv, cu − U n 2 de la valoarea energiei electronului liber (relaţia
(3.52)), Un reprezentând amplitudinea armonicii de ordinul n a
energiei potenţiale (relaţia (3.44)). Cu alte cuvinte, pentru o valoare
dată a numărului n, energia unui electron are numai două valori
posibile w+n şi w-n, între care există un interval de valori pe care
energia electronului nu le poate lua, numit interval interzis.
În figura 3.8 se prezintă variaţia energiei electronului cvasiliber
în funcţie de numărul de unde K. Se constată că, atunci când
K  n  π a , energia electronului variază parabolic cu K , la fel ca în
cazul electronului liber. Dacă însă K = n  π a , variaţia energiei
electronului se abate de la parabolă în punctele de discontinuitate
corespunzătoare valorilor întregi ale numărului n. Intervalele w0 – w1,
w2 – w3 şi w4 – w5 conţin valori permise ale energiei electronului
cvasiliber şi formează aşa numitele benzi permise de energie (bp)
(reprezentate haşurat în partea dreaptă a figurii 3.8). În interiorul
acestor intervale permise, energia electronului variază periodic în
funcţie de numărul de unde K (curbele w(K ) din figura 3.8 fiind
reprezentate, din acest motiv, şi în exteriorul parabolei) şi, datorită
impunerii condiţiei de periodicitate prezentate în cadrul modelului
electronilor liberi, energia electronilor ia, în aceste intervale, valori
discrete. Pe de altă parte, intervalele w1 – w2 şi w3 – w4 conţin valori
ale energiei care nu pot fi atribuite electronului cvasiliber şi formează
aşa numitele benzi interzise de energie (bi). În figura 3.8, la mijlocul
intervalului w4 – w5 este prezentat nivelul corespunzător valorii
energiei notate cu wF, numită energie Fermi. Acesta corespunde
situaţiei în care temperatura cristalului considerat este T = 0 K şi
reprezintă cea mai mare valoare a energiei care poate fi atribuită
electronilor cristalului aflat la T = 0 K.
Cap. 3. Stările electronilor în cristale 77

Intervalele de valori permise ale energiei electronilor sunt numite

benzi permise de energie care, aşa cum se observă în figura 3.8, sunt
separate de benzile interzise de energie. Datorită periodicităţii
funcțiilor de undă, benzile permise conţin mai multe niveluri discrete
de energie. Figura 3.8 indică faptul că benzile interzise se îngustează
atunci când w creşte. Acest lucru se explică prin faptul că
amplitudinile Un din expresia energiei potenţiale (3.44) scad odată cu
creşterea ordinului armonicii n.
Nivelul Fermi, corespunzător energiei wF , reprezentat în figura
3.8 este ultimul nivel energetic „ocupat” cu electroni la T = 0 K . Prin
urmare, banda permisă corespunzătoare intervalului w4 – w5 este
incomplet ocupată cu electroni. Toate celelalte benzi permise situate
sub aceasta sunt complet ocupate cu electroni.