3.

ATOMUL INVELISUL ELECTRONIC AL ATOMULUI MISCAREA ELECTRONULUI FOTONUL ELECTRONIC NUMERE CUANTICE ELECTRONICE STRATURI, SUBSTRATURI SI ORBITE ELECTRONICE NUCLEUL ATOMIC INTERACTIUNEA ELECTRONULUI CU NUCLEONII FOTONUL NUCLEAR NUMERE CUANTICE NUCLEARE STRATURI SI ORBITE NUCLEARE SARACIREA NUCLEULUI ATOMIC PRIN DEZINTEGRARE NUCLEARA RADIOACTIVA INTERACTIUNEA NEUTRONILOR SI PROTONILOR CU NUCLEUL ATOMIC REACTIA DE FISIUNE NUCLEARA NECONTROLATA Atomul este cea mai complexa particula existenta in natura. Atomul este alcatuit din invelis electronic, nucleu si orbite. Orbitele atomului sunt de doua feluri, orbitele electronice si nucleare. Invelisul electronic al atomului se compune din orbitele electronice pe care sunt asezati si se rotesc electronii. Orbitele electronice sunt dispuse la exteriorul nucleului atomic pe sapte straturi K, L, M, N, O, P, Q si sapte substraturi s, p, d, f, g, h, i care contin un numar de 140 de orbite electronice indiferent de natura atomului. Electronii sunt particule incarcate din punct de vedere electric negativ. Nucleul atomic se compune din orbitele nucleare pe care sunt asezati si se rotesc nucleonii: protonii si neutronii. Orbitele nucleare sunt dispuse in interiorul nucleului atomic pe sapte straturi A, B, C, D, E, F, G si contin un numar de sapte orbite nucleare inchise in jurul unui centru de masa, indiferent de natura atomului. Protonii sunt particule incarcate din punct de vedere electric pozitiv. Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric. Un atom este un sistem neutru din punct de vedere electric, deoarece numarul sarcinilor electrice negative, electronii este egal cu numarul sarcinilor electrice pozitive, protonii. Invelisul electronic al atomului este alcatuit din electroni care sunt asezati si se rotesc pe orbite electronice situate la exteriorul nucleului atomic. Pentru a explica modul de asezare a electronilor in jurul nucleului, cum si spectrul de linii (discontinuu) dat de atomii diferitelor elemente, Niels Bohr, folosind modelul atomului planetar al lui Rutherford si teoria cuantelor a lui Plank, formuleaza in 1913 trei postulate: - miscarea electronului in jurul nucleului se face numai pe anumite orbite, stationare sau permise care corespund unor energii cuantificate a atomului - in cursul miscarii electronului pe o orbita permisa, atomul isi conserva energia sa totala, adica nu absoarbe si nu emite energie - absorbtia sau emisia de energie luminoasa are loc numai la salturile electronului de pe orbita inferioara pe una superioara si la revenirea lui inapoi. Electronii au energie si masa. Acestea pot fi, constante atunci electronul se gaseste pe orbita fundamentala, sau poate creste prin absorbtia unui foton din exteriorul atomului si atunci acesta va trece pe o orbita superioara. Acest foton este o particula neutra din punct de vedere electric si se numeste foton electronic care arata starea de excitatie a atomului. Electronul aflat pe aceasta orbita, nu are o situatie stabila si va reveni pe orbita fundamentala, eliberand fotonul electronic si energia primita. Odata cu emiterea acestui foton electronic atomul trece din starea de excitatie in starea fundamentala. Variatia energiei dintre cele dou stari este data de relatia E = Ey Ei = h. Atomul de hidrogen are un singur electron, intre acesta si nucleu exista o forta de atractie electrostatica a carei intensitate este prezentata in ecuatia 1, iar pentru ca electronul sau sa nu cada pe nucleu exista o forta centrifuga 2 care este egala cu forta de atractie electrostatica, de unde rezulta ecuatia 3. Actiunea electronului care se roteste pe orbita in miscare de revolutie, mor22, este egala cu un multiplu al

lui h, adica ecuatia mor22 = nh, unde n = 1,2,3.... Ridicam la patrat ecuatia si o impartim la ecuatia de mai sus si obtinem ecuatia 4, de unde rezulta ca, razele orbitelor atomului de hidrogen 5 sunt proportionale cu patratele numerelor intregi 1, 4, 9, 16,... (Tabelul 1a). Electronul care se roteste pe o orbita are, pe de o parte energie cinetica 6, unde membrul din dreapta este egal cu ecuatia 7, iar pe de alta parte contine si energie potentiala 8 care este negativa, deoarece in timpul caderii sale pe o orbita mai apropiata de nucleu, electronul pierde energie pe care o cedeaza in exterior. In cazul acesta, energia totala este 9, unde introducem valoarea lui r si obtinem valoarea electronului pe orbita n, 10. Daca electronul cade de pe o orbita superioara m, pe una inferioara n, atunci se elibereaza diferenta de energie Em - En = h si deci, frecventa energiei emise este conform ecuatiei 11. Fractia din fata parantezei contine numai marimi constante, de unde se obtine constanta lui Rydberg, R = 3,288 . 1015Hz. In final rezulta ecuatia 12 care reprezinta frecventa si toata lungimea de unda emisa de atom si frecventa luminii care este absorbita de atom. Daca atomului de hidrogen ii furnizam suficienta energie din exterior, el poate emite o parte a spectrului de radiatii electromagnetice si anume: radiatii hertiene, radiatii termice care se impart in radiatii infrarosii, vizibile si ultraviolete (Tabelul 1b), iar daca acestuia ii furnizam energia h = 21,78 . 10-12 erg, adica, 13,6 eV, cu ajutorul unui fascicul de fotoni ultravioleti sau nucleari sau X, atunci atomul pierde electronul si devine ion pozitiv, protonul si electronul devin liberi. Sommerfeld (1916) dezvoltand teoria lui Bohr, considera ca electronul se poate roti nu numai pe orbite circulare, dar si pe orbite eliptice, nucleul atomic gasindu-se intr-unul din cele dou focare ale elipsei. Electronii rotindu-se in jurul nucleului, au dupa mecanica cuantica sau ondulatorie, atat proprietati de particula cat si de unda, ceea ce le confera anumite functii de unda orbitale. Electronul ocupand o orbita este caracterizat prin 4 numere cuantice. 1. Numarul cuantic principal n determina numarul straturilor electronice. Electronii cu acelasi numar cuantic principal se gasesc la aceeasi distanta de nucleu formand un strat electronic. Numarul cuantic principal poate avea valorile n = 1, 2, 3, 4, 5, 6 si 7 care se numesc stratul K, L, M, N, O, P si Q. Stratul n=1 se numeste stratul electronic K care se afla cel mai aproape de nucleul atomic si are nivelul energetic cel mai mic. Cu cat valorile lui n sunt mai mari, cu atat stratul se afla la o distanta mai mare de nucleu, legatura dintre electronii existenti din acel strat si nucleul atomului este mai slaba. 2. Numarul cuantic secundar l determina substraturile electronice, adica orbitele si forma lor care poate fi circulara sau eliptica. Valorile lui l depinde de valoarea corespunzatoare a lui n, iar l poate avea valorile 0, 1, 2, 3,...n - l, deoarece intre numere cuantice n si l exista relatia l = n - 1. De exemplu, pentru stratul M determinat de numarul cuantic principal n = 3, vom avea trei substraturi electronice pentru care l are valorile 0, l si 2. Cu cat l are valoarea mai mica cu atat orbita sa eliptica este mai alungita, la valoarea maxima a lui l, adica l = n - l, elipsa se transforma in cerc. 3. Numarul cuantic magnetic m determina pozitia spatiala (orientarea in spatiu) a planului orbitelor electronice. El poate avea toate valorile intregi negative si pozitive cuprinse intre - l si + l: -l,...-2, -1, 0, +1, +2,...+l De exemplu; l = 0; m = 0; l = l ; m = - l, 0, + l; l = 2; m = -2, -1, 0, + l, + 2. 4. Numarul cuantic al spinului s se datoreste miscarii electronului in jurul propriei sale axe, miscare numita spin electronic care da nastere unui moment magnetic propriu al electronului. Deoarece relatia electronului in jurul axei sale nu se poate face decat in doua sensuri, numarul cuantic al spinului s nu poate avea decat doua valori: +1/2 sau - 1/2, dupa cum sensul rotatiei electronului este paralel sau antiparalel cu acela al rotirii orbitei electronice. Tinand seama de valorile pe care le pot lua cele 4 numere cuantice n, l, m, s si de principiul de excluziune a lui Pauly care spune ca, "intr-un atom nu pot exista doi electroni care sa aiba toate cele 4 numere cuantice identice" sau cei doi electroni care apartin aceluiasi atom aflati pe o orbita electronica, se deosebesc intre ei, cel putin printr-unul din cele 4 numere cuantice. Numarul maxim de electroni N ce pot exista intr-un strat cu numarul cuantic principal n este dat de relatia: N = 2n2 Electroni cu numarul cuantic principal n = 1 constituie stratul K, iar cel cu numarul cuantic principal n = 2 stratul L s. a. m. d. Numarul maxim de electroni dintr-un substrat cu numarul cuantic secundar l este dat de relaia: 2(2l + 1). Din cele prezentate se observa ca, diferitele straturi si substraturi electronice corespunzatoare numerelor cuantice principale n si secundare l vor contine, incepand de la nucleu (stratul K) spre periferie (stratul Q), numarul maxim de electroni. Numarul maxim de electroni pe straturi n-1234567 strat - K L M N O P Q N=2n2 - 2 8 18 32 50 72 98 Numrul maxim de electroni pe substraturi l-0123456 substrat - s p d f g h i N=2(2l+1) - 2 6 10 14 18 22 26

In fizica atomica notarea substratului electronic l = 0, avand 2 electroni se face cu litera mica s, substraturile cu 6, 10, 14, 18, 22, 26 electroni, adica substraturile l = 1, 2, 3, 4, 5, 6 cu literele p, d, f, g, h, i. Fiecare strat de electroni este format din substraturi, iar substraturile sunt alcatuite din una sau mai multe orbite, intre care exista diferente de energie. Orbitele sunt de sapte feluri si se noteaza cu literele mici s, p, d, f, g, h, i. Orbitele de acelasi tip formeaza un substrat. Intr-un strat de electroni pot exista cel mult sapte feluri de substraturi corespunzator celor sapte tipuri de orbite. Se stie ca, la fiecare nivel de energie (valoarea permisa a energiei unui sistem cuantic atom, molecula etc., raportata la o anumita stare ca stare fundamentala: ex., invelisul de electroni K, cu numar cuantic principal n = 1, este nivelul de energie cel mai slab), corespunde un anumit numar de orbite, rezulta ca, numarul maxim de electroni dintr-un substrat este bine determinat, dupa cum urmeaza: intr-un substrat s exista 1 orbita s, intr-un substrat p exista 3 orbite p, intr-un substrat d exista 5 orbite d, intr-un substrat f exista 7 orbite f, intr-un substrat g exista 9 orbite g, intr-un substrat h exista 11 orbite h, intr-un substrat i exista 13 orbite i. Starile posibile ale electronilor in cadrul unui atom (orbite atomice), in ordinea crescanda a nivelelor de energie sunt reprezentate alaturat si exprima schematic straturile de electroni, (in care energia electronilor creste de la orbita s spre orbita i), substraturile si orbitele. Orbitele sunt reprezentate prin puncte mici, iar substraturile prin puncte apropiate si asezate la acelasi nivel. Intru cat se cunosc numai 105 elemente chimice straturile, substraturile si orbitele vacante sunt folosite de electronii atomului atunci cand, acesta absoarbe sau primeste energie din exterior. Electronii atomului trec pe orbite superioare vacante, iar la revenire pe orbitele inferioare atomul emite diferenta de energie care corespunde distantelor pe verticala. Electronul in miscarea sa, produce o miscare ondulatorie, undele ocupa tot spatiul in care se propaga, iar densitatea norului electronic este mai mare acolo, unde este posibila gasirea lui. In stratul electronic K cu n = 1 care este cel mai apropiat de nucleu si cu energia cea mai joasa, exista o singura orbita 1s, densitatea maxima a norului electronic fiind concentrata pe o suprafata sferica a, cu raza de 0,35A, iar electronul are o viteza de 108 cm/s. In stratul L cu n = 2 care contine un substrat s si un substrat p, in care se gasesc 4 orbite care au simetrie diferita. O orbita din cele 4 orbite are simetrie sferica este o orbita 2s (b), celelalte trei orbite sunt orbite 2p (distribuite in spatiu dupa axele x, y, z deci, orbitele px, py, pz). Densitatea norului electronic, in cazul orbitelor 2p, prezinta doua regiuni de densitate maxima, de o parte si de alta a nucleului, in planul nucleului densitatea este zero. In stratul electronic L cu n = 2, in care se gasesc 4 orbite, pe care pot exista maximum 4 x 2 = 8 electroni, deoarece se stie ca, pe o orbita nu se pot gasi decat cel mult doi electroni, cu conditia ca spinul lor sa fie diametral opusi (antiparaleli). Imperecherea a doi electroni cu spini opusi (electroni perechi), pe aceeasi orbita duce la compensarea momentelor magnetice, ceea ce determina la stabilitatea sistemului atomic. Daca pe o orbita se afla numai un singur electron, atunci electronul se numeste neamperecheat. Electronii se situeaza pe orbitele straturilor K, L, M, N, O, P, si Q de jos in sus, in ordinea crescatoare a nivelelor lor energetice, incepand cu nivelul de energie cel mai scazut al stratului K, fiind cel mai apropiat de nucleu, numit si stratul starii fundamentale. Desi din calcule rezulta, numarul maxim de electroni in straturi si substraturi, totusi numai primele patru straturi electronice: K, L, M, N sunt ocupate complet cu acest numar maxim, iar celelalte straturi: O, P, si Q ale atomilor mai grei raman in realitate incomplete, deoarece nu toate substraturile se completeaza cu electroni, datorita faptului ca, nici atomi elementelor cunoscute nu dispun de un numar asa mare de electroni in invelisul electronic al atomilor elementelor respective. Pentru aceste straturi electronice se gasesc 32, 8 si 2 electroni in locul valorilor teoretice 50, 72 si 98. Electronii sunt particule elementare cu sarcina electrica negativa ( _ ), constituent universal al atomului. Electronii si orbitele electronice reprezinta invelisul nucleului atomic sau norul electronic. Acestea au o densitate

maxima in spatiul inconjurator nucleului atomic. Din cele prezentate rezulta ca,

invelisul electronic al atomului este alcatuit din electroni care sunt asezati si se rotesc pe sapte straturi electronice, K, L, M, N, O, P si Q, sapte substraturi s, p, d, f, g, h si i, avand in total 140 de orbite. Existenta acestor orbite este scoasa in evidenta de faptul ca, atomul absoarbe si emite energie, iar pentru aceasta ii sunt necesare un numar suficient de orbite electronice minime si maxime si locuri vacante pentru toti electronii atomului care participa la procesul absorbtiei si emisiei de energie, conform ecuatiei 12 care confirma faptul ca, in structura atomului pot exista 140 de orbite (Tabelul 2), iar din punct de vedere spectroscopic rezulta ca, fiecare spectru de linie colorata, pornind de la nucleu spre exteriorul sau, violet, indigo, albastru, verde, galben, portocaliu si rosu, reprezinta un substrat electronic.(Tabelul 1c). Datorit acestor aspecte se simplifica ordinea ocuparii cu electroni a diverselor straturi si substraturi electronice al atomilor. (Tabelul 3). Nucleul atomic reprezinta samburele atomului si este alcatuit din nucleoni, protoni si neutroni care sunt asezati si se rotesc pe orbite nucleare. In nucleul atomic protonii si neutronii se deplaseaza pe orbite circulare inchise in jurul unui centru de masa. In nucleul atomic este concentrata toata energia si masa atomului. In nucleul atomic exista cea mai mare densitate de particule din alcatuirea atomului. Protonii si neutronii au si ei energie si masa. Energia si masa acestor nucleonii este constanta cand acestia se afla pe orbita nucleara fundamentala, in cazul atomilor stabili, dar exista posibilitatea ca, energia acestor nucleoni sa creasca sau sa scada prin: - interactiunea unui electron ori a unui foton nuclear sau X cu nucleoni - dezintegrare nucleara radioactiva - interactiunea neutronilor si protonilor cu nucleoni care sunt de trei feluri: 1 - imprastierea elastica 2 - captura neutronilor si protonilor 3 - fisiunea nucleara. Interactiunea electronilor sau fotonilor nucleari sau X cu particulele nucleului atomic protoni si neutroni este identica, indiferent de substanta sau materia cu care interactioneaza. Un lucru este foarte important de precizat si anume ca, particulele nucleului atomic absorb si emit energie, pe acelasi principiu ca si in cazul electronilor din invelisul electronic al atomului. In cazul interactiunii electronilor (-e) sau fotonilor ori X cu protoni, acestia emit perechi de particule electroni (-e) - pozitroni (+e) si se transforma in neutroni si trec de pe orbita fundamentala pe o orbita superioara, iar datorita acestei interactiuni atomul a trecut din starea fundamentala in starea de excitatie. Electroni (-e) si pozitroni (+e) emisi formeaza radiatiile alcatuite din electroni, particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii formate din pozitroni, particule incarcate din punct de vedere electric pozitiv. Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza reciproc printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule (o) neutre din punct de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de radiatii X sau moi care sunt identice si au caracteristici asemanatoare cu radiatiile nucleare radioactive emise de nucleele atomice in procesul dezintegrari nucleare radioactive. La revenirea neutronilor de pe orbita superioara pe orbita fundamentala, acestia emit fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua orbite nucleare. In cazul interactiunii electronilor (-e) sau fotonilor ori X cu neutroni, acestia emit perechi de particule electroni (-e) - neutrini (o)) si se transforma in protoni si trec de pe orbita fundamentala pe o orbita superioara. Electroni (-e) si neutrini (o)) emisi formeaza radiatiile care sunt alcatuite din electroni, particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii X sau moi care sunt alcatuite din neutrini, particule neutre din punct de vedere electric. Protoni au o situatie instabila pe aceasta orbita superioara si revin pe orbita fundamentala, emitand fotonii nucleari (of) Xd duri si diferenta de energie dintre cele doua orbite nucleare. In acest caz, atomul trece din starea de excitatie in starea fundamentala. Fotonii nucleari (of) emisi sunt particule neutre din punct de vedere electric. In cazul nucleului atomic valoarea frecventei radiatiei absorbite si emise se calculeaza cu ajutorul ecuatiei: = A2 . R (1/n2 - 1/ m2) + 2 e Unde este frecventa radiatiei absorbite sau emise, A masa atomica a nucleonului - proton sau neutron care absoarbe sau emite energie, R constanta lui Rydberg = 3,288 . 1015Hz, 1/n2 se numeste termenul fundamental sau orbita fundamentala a nucleului atomic pe care se afl nucleonul initial, iar 1/m2 se numeste termenul curent sau orbita superioara pe care sare nucleonul dupa ce absoarbe energie din exterior, iar e reprezinta energia perechilor de particule emise, egala cu 1 MeV. Energia absorbita sau emisa de un proton ori neutron din nucleu poate avea valoare egala cu energiei de legatura a electronului din invelisul electronic al atomului, atunci cand un foton produce emisia unei perechi de particule din interiorul nucleonilor, transformarea lor din protoni in neutroni si invers si trecerea nucleonilor de pe

stratul fundamental (b = 1) pe stratul superior cel mai indepartat din nucleu (b = 7), iar la revenirea nucleonilor pe stratul fundamental, acestia emit fotoni nucleari care au energia, 13,249...eV in cazul protonilor si 13,347...eV pentru neutroni care reprezint energiile maxime de legatura ale electronului in invelisul electronic al atomului, indiferent de natura atomului. Initial nucleonul se afla pe orbita fundamentala b = 1 si se substituie pe rand sarind sau trecand pe alte orbite superioare, unde b = 2, 3, 4, 5, 6, si 7, iar frecventele calculate corespund lungimilor de unda ale radiatiilor pe care le emite nucleonul cand sare sau trece inapoi, de pe orbita superioara pe orbita fundamentala. Nucleonii, respectiv protonii si neutroni, rotindu-se pe orbitele nucleare, au dupa mecanica cuantica sau ondulatorie, atat proprietati de particula cat si de unda, avand anumite functii de unda orbitale. Nucleul atomic contine un numar de protoni egal cu numarul de ordine Z si identic cu numarul electronilor, iar numarul total de nucleoni, protoni si neutroni este egal cu numarul de masa A. Diferenta dintre numarul de masa A si numarul de ordine Z reprezinta numarul de neutroni N, de unde: N = A - Z. Numarul neutronilor din nucleu creste proportional pe masura ce masa atomica a acestuia creste. Nucleonii din nucleu au diferite starii energetice caracterizate prin anumite numere cuantice, asemanator starilor energetice al electronilor din invelisul electronic al atomului. Pentru a caracteriza o stare energetica a unui nucleon din nucleu sunt necesare mai multe numere cuantice, decat cele 4 numere cuantice cunoscute caracteristice starii energetice al electronilor din atom, datorita densitatii mari a nucleonilor in nucleul atomic. Un nucleon, proton sau neutron care se afla situat pe o orbita este caracterizat prin 9 numere cuantice. 1. Numarul cuantic principal b determina numarul straturilor de nucleoni. Nucleonii care au acelasi numar cuantic principal b se gasesc la aceeasi distanta intre ei si pe aceeasi orbite, formeaza un strat nuclear. Numarul cuantic principal b poate avea valorile; b = 1, 2, 3, 4, 5, 6 si 7 care se numesc straturile A, B, C, D, E, F si G. Stratul b = 1 se numeste stratul A si porneste din centrul nucleului spre exteriorul acestuia care reprezinta nivelul energetic cel mai mic. 2. Numarul cuantic secundar p determina numarul de protoni sau neutroni ce se pot afla pe un strat nuclear. Valorile lui p cresc exponential cu numarul de protoni sau neutroni care pot exista pe un strat nuclear, corespunzator lui b. Intre numarul cuantic principal b si numrul cuantic secundar p exista relatia p = 2b, p poate avea valorile: 21, 22, 23, 24, 25, 26 si 27 care reprezinta numarul maxim de protoni (p) sau neutroni (n) de pe un strat nuclear. Atomii cu numarul cuantic secundar p = 21 situati pe stratul A sunt hidrogenul H = 1 care are nucleul alcatuit dintr-un singur nucleon respectiv, un proton si heliu He = 4 care are nucleul format din 2 protoni si 2 neutroni, iar p = 22, pe stratul B se afla litiu Li = 6 care are 3 protoni si 3 neutroni, situati in felul urmator: 2 protoni si 2 neutroni pe stratul A, iar 1 proton si 1 neutron pe stratul B si asa mai departe. 3. Numarul cuantic magnetic q determina pozitia spatiala (orientarea in spatiu) a planului orbitei nucleare. El poate avea toate valorile intregi negative si pozitive cuprinse intre -p si +p: -p -2, -1, 0, +1, +2, +p De exemplu; p = 0; q = 0; p = 1; q = -1, 0, +1; p = 2; q = -2, -1, 0, +1, +2; p = 3; q = -3, -2, -1, 0, +1, +2, +3. 4. Numarul cuantic al spinului nuclear r reprezinta miscarea nucleonului in jurul propriei axe, miscare numita spin nuclear care da nastere unui moment magnetic propriu al nucleonului, proton sau neutron. Intru cat relatia nucleonului in jurul axei sale nu se poate face decat in doua sensuri, numarul cuantic al spinului nuclear r nu poate avea decat doua valori: +1/2 sau -1/2, dupa cum sensul rotatiei nucleonului este paralel sau antiparalel cu acela al rotirii orbitei nucleare. 5. Numarul cuantic al momentului cinetic orbital t al protonului si neutronului care ia valori multipli intregi h/2. Se stie ca, miscarea orbitala in campul gravitational se face in jurul centrului de masa si nu in jurul corpului cu masa mai mare. Miscarea protonilor si neutronilor pe orbitele nucleare se face, astfel incat centrul de masa al sistemului proton - neutron ramane imobil. Centrul de masa se gaseste la distanta rp de proton si la distanta rn de neutron, astfel incat: rp + rn = r, unde r, este distanta dintre proton si neutron, fata de centrul de masa. 6. Numar cuantic al momentului cinetic si spinului nuclear u care se compune din momentul cinetic orbital nuclear si din spinul nuclear al nucleonilor individuali si care au valorile 0, 1/2, 1, 3/2, 2, 9/2,... 7. Numarul cuantic al interactiunii momentului cinetic si spinul nuclear antiparalel v care se compun din momentul cinetic orbital si din spinul nuclear antiparalel al nucleonilor individuali, respectiv proton sau neutron. 8. Numarul cuantic al momentelor cinetice nucleare a nucleonilor pereche z a cate 2 protoni sau 2 neutroni care se satureaza reciproc complet, adica in fiecare caz rezulta valoarea totala z = 0. 9. Numarul cuantic al momentului cinetic nuclear total x determinat de nucleonii nepereche. Tinand cont de valorile pe care le pot lua cele 9 numere cuantice b, p, q, r, t, u, v, z, x si de principiul de excluziune a lui Pauly care spune ca, doi electroni care apartin aceluiasi atom se deosebesc intre ei, cel putin printrunul din cele 4 numere cuantice, in cazul nucleonilor din nucleu se poate vorbi de faptul ca, nucleonii se pot deosebi

intre ei prin cele 9 numere cuantice, mentionate anterior. Numarul maxim de nucleoni ce pot exista pe un strat nuclear este dat de relatia N = 2 . 2b. Nucleonii cu numarul cuantic principal b = 1 constituie stratul A pe care se pot situa 4 nucleoni, respectiv He = 4 care este alcatuit din 2 protoni si 2 neutroni. Nucleonii cu numar cuantic principal b = 2 constituie stratul B care pot avea 8 nucleoni, de exemplu C = 12, alcatuit din 6 protoni si 6 neutroni, situati in felul urmator: pe stratul A, 2 protoni si 2 neutroni, iar pe stratul B, 4 protoni si 4 neutroni. Numarul maxim de nucleoni pe straturi. b-1234567 Strat - A B C D E F G N=2 . 2b - 4 8 16 32 64 128 256 Numarul maxim de protoni si neutroni pe straturi. p-1234567 Strat - A B C D E F G p = 2b - 2 4 8 16 32 64 128 Straturile de nucleoni sunt formate din 7 orbite, intre care exista diferente de energie. Se stie ca, fiecare nivel de energie corespunde unei anumite orbite, de unde rezulta si numarul maxim de nucleoni situati pe un strat nuclear care este bine determinat. Straturile posibile ale nucleonilor in cadrul nucleului atomic (orbite nucleare), sunt reprezentate in schema alaturata, in care se poate vedea ca, energia nucleonilor creste de la orbita A fiind cea mai apropiata de centrul de masa spre orbita G, cea mai indepartata de centrul de masa al nucleului atomic. Pe fiecare orbita pot stationa un numar bine determinat de nucleoni, protoni si neutroni. Intru cat se cunosc numai 105 elemente chimice, straturile F si G sunt partial ocupate. Elementul chimic 103 lawrenciu (Lw) are pe stratul F numai 41 de protoni in loc de 64 protoni, iar pe stratul G nu are nici un proton, dar in schimb are 28 de neutroni pe acest strat (Tabelul 4). Locurile vacante sau libere sunt folosite de nucleonii atomului atunci cand acestia absorb sau primesc energie din exterior si trec de pe orbita fundamentala pe o orbita superioara. Nucleonii emit perechi de particule si sar de pe nivelele energetice fundamentale (Wf), pe nivele energetice superioare (Ws) vacante, iar la revenire pe nivelele energetice fundamentale (Wf), atomul va emite diferenta de energie care corespund distantelor pe verticala dintre nivelele energetice respective, plus energia perechilor de particule emise. Variatia energiei dintre doua (orbite) nivele energetice este data de relatia, W = Wf - Ws + 2e = h Daca pe o orbita se afla un numar par de protoni si neutroni atunci avem nucleoni pereche care se satureaza reciproc complet, iar daca pe o orbita se afla un numar impar de protoni si neutroni atunci avem nucleoni nepereche nesaturati. Energia nucleului atomic poate sa scada sau saraci, in cazul atomilor instabili al substantelor sau minereurilor radioactive. Saracirea energiei nucleare are loc printr-un proces de lunga durata, numit dezintegrare nucleara radioactiva. La dezintegrarea protonilor se emit perechi de particule subatomice electroni (-e) - pozitroni (+e) si se transform in neutroni care trec pe o orbita inferioara A si emit diferenta de energie dintre orbita superioara si orbita inferioara, plus energia emisa odata cu perechea de particule, electron(-e) - pozitron (+e). W = (Wf - Ws) + ( W-e + W+e) = h Electroni (-e) si pozitroni (+e) emisi formeaza radiatii alcatuite din electroni, particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii formate din pozitroni, particule incarcate din punct de vedere electric pozitiv. Aceste particule avand sarcini electrice diferite se atrag si se neutralizeaza reciproc printr-un proces de anihilare A, in urma caruia rezulta doua particule (o) neutre din punct de vedere electric care sunt emise sub forma unor cuante de radiatii moi. In nucleul atomic densitatea nucleonilor este foarte mare si datorita ocuparii complete cu neutroni a orbitelor inferioare, atunci neutroni trec pe orbita superioara B, aici avand o situatie instabila, va reveni pe orbita fundamentala C sau pe orbita inferioara D emitand un foton nuclear (of) care are o energie egala cu diferenta de energie dintre cele doua orbite. In interiorul nucleului atomic exista patru tipuri de interactiuni: - de respingere si imprastiere electrostatica electroni-electroni, pozitroni-pozitroni si pozitroniprotoni - anihilare electroni-pozitroni - nucleare pozitive electroni-protoni, pozitroni-protoni si neutrini-

protoni - nucleare neutre electroni-neutroni, neutrini-neutroni si pozitroni-neutroni. Electroni emisi in procesul dezintegrari protonilor interactioneaza cu protoni E intalniti in drumul lor spre exteriorul nucleului. Protoni E emit perechi de particule electroni (-e) - pozitroni (+e) si se transforma in neutroni F care trec de pe orbita superioara pe o orbita inferioara si emit fotoni nucleari (of) . Electroni subatomici emisi in timpul procesului de dezintegrare nucleara radioactiva din interiorul protonilor si neutronilor, au sarcina electrica negativa si proprietati identice cu electroni elementari din invelisul electronic al atomilor. La dezintegrarea neutronilor se emit perechi de particule subatomice electroni (-e) - neutrini(o), iar neutroni se transforma in protoni care trec pe orbita inferioara A si emit diferenta de energie dintre orbita superioara si orbita inferioara, plus energia emisa odata cu perechea de particule electroni(-e) - neutrini(o). W = (Wf - Ws) + ( W-e + Wo) = h Electroni (-e) si neutrini(o) emisi formeaza radiatii alcatuite din electroni, particule incarcate din punct de vedere electric negativ si radiatii formate din neutrini, particule neutre din punct de vedere electric. Datorita ocuparii complete cu protoni a orbitelor inferioare, atunci protoni trec pe orbita superioara B, aici avand o situatie instabila, va reveni pe orbita fundamentala C sau pe orbita inferioara D emitand fotoni nucleari (of) care au o energie egala cu diferenta de energie dintre cele doua orbite. In urma proceselor de dezintegrare nucleara radioactiva nucleele atomice emit trei tipuri de radiatii radioactive: - radiatii constituite din electroni(-e) particule subatomice care au sarcina electrica negativa, - radiatii alcatuite din pozitroni (+e) particule subatomice care au sarcina electrica pozitiva, - radiatii moi formate din neutrini (o) si dure din fotoni nucleari (of), particule subatomice care sunt neutre din punct de vedere electric. Radiatiile radioactive emise de atomul minereului radioactiv au o energie foarte mica, deoarece aceste particule au sarcina electrica pozitiva si o buna parte din aceste particule interactioneaza cu electroni din invelisul electronic care se unesc si se anihileaza reciproc, rezultand doua cuante neutre din punct de vedere electric. La randul lor aceste radiatii , si interactioneaza cu electroni din invelisiul electronic al atomului si in exteriorul atomului cu substante sau minereuri producand ionizarea atomilor acestora, prin smulgerea electronilor din invelisul electronic al atomilor substantelor sau minereurilor respective. Interactiunea particulelor nucleare neutroni si protoni cu nucleele atomice sunt cele mai puternice interactiuni existente la nivelul nucleului atomic. Neutronii nu au sarcin electrica si interactioneaza cu nucleele atomice in trei feluri. 1. Imprastierea elastica. Neutronul loveste nucleul si ambele particule ca doua sfere elastice se imprastie, fara ca sa produca vreo reactie nucleara. Imprastierea elastica a particulelor se produce dupa legile ciocnirii din mecanica, neutronul si nucleul dupa ciocnire se deplaseaza in directii diferite. 2. Captura neutronilor. Neutronul patrunde in nucleu si provoaca o transmutatie nucleara. La interactiunea neutronului cu atomul de hidrogen, acesta captureaza un neutron devine hidrogen greu sau deuteriu. 1 2 1H (n, ) 1D 3. Fisiunea nucleara. Neutronul patrunde in nucleu si sparge nucleul in mai multe fragmente (de regula in doua fragmente). Un neutron care interactioneaza cu nucleul atomic aduce cu el si o cantitate de energie. In cazul interactiuni neutronilor cu nuclee de uraniu 23592U acestea se sparg in doua nuclee, unul de bariu 145 88 56Ba si unul de kripton 36Kr si se emit trei neutroni n, fenomen cunoscut sub denumirea de reactie de fisiune nucleara. Nucleele care iau nastere prin fisiune nucleara devin nuclee radioactive care emit radiatii , si , iar neutroni emisi produc o cascada de reactii de fisiune nucleara in lant cu nucleele atomilor A intalniti in calea lor. La fiecare fisiune a nucleului se emit 2, 3 sau mai multi neutroni. 1 235 140 94 1 0n + 92U => 55Cs + 37Rb + 2 0n 1 n + 23592U => 14556Cs + 8836Kr + 3 10n 0 1 235 145 97 1 0n + 92U => 57Cs + 35Rb + 4 0n Neutroni emisi in procesul fisiunii nucleare au o energie si viteza foarte mare. Fenomenele ar putea fi identice si in cazul interactiunii protonilor cu nucleele atomice. Aceasta asertiune este sustinuta de transmutatia nucleara artificiala, realizata de Chadwick care prin bombardarea cu particule 42 a particulelor de beriliu 94Be, acesta se transforma in atom de carbon 126C care emite un neutron. 4 9 12 ++ 1 2 + 4Be => 6C + 0n Particulele 42 au sarcina electric pozitiva ca si protoni, iar in urma interactiunii protonilor cu nucleele

atomice sau a fisiuni nucleare ar rezulta particule atomice noi si neutroni. Totusi in cazul particulelor 42 fizicianul englez Blackett a fotografiat in camera cu ceata, interactiunea dintre acestea cu nucleul de azot 147N, de unde a rezultat un nucleu de oxigen 178O care emite un proton. 4 14 17 1 2 + 7N => 8O + 1p Cunoscand toate acestea, vom putea oare, obtine energie fara riscul contaminarii radioactive si fara a se produce pierderi materiale si umane?

STRUCTURA INVELISULUI DE ELECTRONI AL ATOMULUI 1. Straturi electronice, orbitali Luand in considerare modelul Bohr-Sommerfeld al atomului, pe baza datelor experimentale disponibile, este posibila construirea unei imagini intuitive asupra structurii atomilor diferitelor elemente. Pornind de la spectrul hidrogenului, s-a ajuns la concluzia ca invelisul electronic al atomilor are o structura stratificata. Electronii care graviteaza in jurul nucleului pe orbite eliptice se gasesc la distante medii diferite fata de nucleu. Electronii care se gasesc fata de nucleu la distante medii apropiate ca valoare alcatuiesc un strat electronic. Apartenenta electronilor la un anumit strat este caracterizata de numarul cuantic principal n. Cel mai apropiat strat de nucleu este notat cu K pentru care n = 1. Urmatoarele straturi sunt: L (n = 2), M (n = 3), N (n = 4), O (n = 5), P (n = 6), Q (n = 7). In atomul de hidrogen, in stare fundamentala (atom izolat in stare energetica minima), electronul se gaseste pe stratul K. In miscarea sa continua, electronul se poate gasi intr-o anumita regiune a spatiului din jurul nucleului. Aceasta portiune a spatiului in care exista probabilitatea de a se gasi electronul poarta numele de orbital. In fiecare orbital pot exista cel mult doi electroni caracterizati de o miscare de spin opus (miscare de rotatie). Aceasta miscare a electronilor este caracterizata de numarul cuantic de spin s, care poate lua valorile -1/2 si +1/2. Stratul K (n = 1) este constituit dintr-un singur orbital de simetrie sferica numit orbital s (figura 1). Fig. 1. Orbital s. Stratul L (n = 2) este constituit din doua tipuri de orbitali de simetrii diferite, care alcatuiesc doua substraturi. Pentru a caracteriza tipul de simetrie a unui orbital s-a introdus numarul cuantic secundar (azimutal) l. Valorile numarului cuantic secundar l sunt functie de numarul cuantic principal n. Pentru n = k, numarul cuantic secundar l poate lua valorile 0, 1, 2, , k-1. Prin urmare, pentru stratul K (n = 1) numarul cuantic secundar l are o singura valoare (l = 0), ceea ce inseamna ca stratul K este format dintr-un singur substrat s. Pentru stratul L (n = 2), l are valorile 0 si 1, adica stratul L contine doua substraturi, un substrat constituit dintr-un orbital s (l = 0) si un substrat format din trei orbitali p (l = 1). Orbitalii p au forma a doi lobi simetrici fata de nucleu (figura 2).

Fig.2. Orbitalii de tip p. Orientarea orbitalilor este data de numarul cuantic magnetic m. Numerele cuantice magnetice pot lua valorile -l, - (l-1), , -2, -1, 0, +1, +2, , l-1, l. Pentru cazul orbitalilor p, numarul cuantic magnetic are valorile -1, 0, +1, care corespund orientarii orbitalilor dupa axele de coordonate. Stratul M (n = 3) valorile numarului cuantic secundar si ale numarului cuantic magnetic sunt urmatoarele: n=3 l=0 m=0 l=1 m = -1; 0; +1 l=2 m = -2; -1; 0; +1; +2 Pe langa substraturile s (l = 0) si p (l = 1), apar si orbitalii caracterizati de numarul cuantic secundar l = 2, care se numesc orbitali d. In numar de cinci, orbitalii d sunt formati in general din patru lobi cu orientare diferita in spatiu dxy, dyz, dzx, , cu exceptia orbitalului care are o forma deosebita (figura 3). Pentru stratul N numerele cuantice au valorile: l=0 m=0 l=1 m = -1; 0; +1 n=4 l=2 m = -2; -1; 0; +1; +2 l=3 m = -3; -2; -1; 0; +1; +2; +3

Fig. Orbitali d. Orbitalii caracterizati de numarul cuantic secundar l = 3 se numesc orbitali f, care sunt in numar de sapte, asa cum rezulta din valorile numarului cuantic magnetic. Forma si simetria orbitalilor f este mai complicata (figura 4.).

Fig.4. Orbitali f. 2. Ocuparea cu electroni a orbitalilor Ordinea de ocupare cu electroni a orbitalilor unui atom in stare fundamentala se face pe baza urmatoarelor reguli: - principiul ordinii crescatoare a energiei; - principiul excluziunii al lui W.Pauli; - regula lui Hund. Principiul ordinii crescatoare a energiei Numai in atomul de hidrogen ordinea crescatoare a nivelurilor energetice corespunde ordinii de dispunere a nivelurilor data de numarul cuantic principal n si numarul cuantic secundar l: 1s2s2p3s3p3d4s4p4d4f5s5p5d5f In atomii polielectronici se produce o energetica a invelisului electronic, asa cum rezulta din diagrama energetica a substraturilor electronice (figura 5). Fig.5. Nivele energetice ale orbitalilor. Prin urmare, orbitalii vor fi ocupati cu electroni in ordinea: 1s2s2p3s3p4s3d4p5s4d5p6s4f5d6p Au fost propusi mai multi algoritmi de stabilire a succesiunii de ocupare a orbitalilor. Unul dintre acestia este regula n + l minim. Conform regulii n + l minim substraturile electronice sunt ocupate cu electroni in ordinea crescatoare a valorii sumei dintre numarul cuantic principal n si numarul cuantic secundar l. La valori egale ale sumei, energia cea mai mica corespunde orbitalului cu n mai mic. Regula poate fi redata sub forma tabelara (tabelul 1). Tabelul 1. Regula n + l minim. n l 1 0 s 1 2 0 s 2 1 p 3 0 s 3 3 1 p 4 4 2 d 5 0 s 4 1 p 5 2 d 6 3 f 7 0 s 5 1 p 6 5 2 d 7 6 3 f 8 4 g 9 0 s 6 1 p 7 2 d 8 3 f 9

4 5 g h n+l 1 11 0 Cea mai sugestiva ilustrare a regulii n + l minim este tabla de sah a lui Goldansky, in care pe diagonala principala se trec orbitalii s, iar pe urmatoarele diagonale orbitalii p, d si f. Secventa ocuparii cu electroni a orbitalilor este indicata de sageata (figura 6).

Fig.6. Tabla de sah a lui Goldansky. Principiul excluziunii al lui Pauli stabileste ca in invelisul electronic al unui atom nu pot exista electroni care sa fie caracterizati de toate cele patru numere cuantice identice. Consecinta acestui principiu este faptul ca un anumit orbital nu poate fi ocupat decat cu cel mult doi electroni, care au spinul opus. Regula lui Hund stabileste ca, in cazul orbitalilor de acelasi tip, electronii se dispun astfel incat modulul sumei numerelor cuantice de spin sa fie maxim. Prin urmare, orbitalii de acelasi tip vor fi completati mai intai cu cate un electron de acelasi spin, dupa care va incepe plasarea celui de-al doilea electron de spin opus pe orbitalul respectiv. Atomul de hidrogen (Z = 1), are un singur electron plasat pe orbitalul 1s. Configuratia electronica se noteaza: 1s1. Pentru urmatorul element, heliu (Z = 2), configuratia electronica este 1s2. In continuare este redata ordinea de ocupare a orbitalilor pentru atomii elementelor pana la neon (Z = 10): 1s 2s 2p x 2py 2pz H (Z = 1) He (Z = 2) Li (Z = 3) Be (Z = 4) B (Z = 5) C (Z = 6) N (Z = 7) O (Z = 8) F (Z = 9)

1s1 1s2 1s22s1 1s22s2 1s22s22p1 1s22s22p2 1s22s22p3 1s22s22p4 1s22s22p5

Ne (Z = 10) 1s22s22p6 Sodiul (Z = 11) are configuratia electronica 1s22s22p63s1, care poate fi redata simplificat: [10Ne]3s1, in care [10Ne] simbolizeaza configuratia neonului. Electronul prin care un element se deosebeste de cel precedent se numeste electron distinctiv. Electronul distinctiv se afla pe nivelul energetic cel mai ridicat. Pozitia acestuia in invelisul electronic este de cea mai mare importanta pentru comportarea chimica a elementului respectiv. Regula regula n + l minim reda doar ordinea de ocupare a orbitalilor. Pentru elementele usoare aceasta corespunde configuratiei electronice. La elementele mai grele se produce o reasezare a nivelurilor energetice datorita fenomenului de ecranare a nucleului de electronii de pe straturile electronice inferioare. In felul acesta, la elementele cu Z mai mare, nivelurile energetice se dispun mai intai dupa numarul cuantic principal n, iar pentru acelasi n - dupa numarul cuantic secundar l. De exemplu, in cazul vanadiului (Z = 23), configuratia electronica devine: 1s22s22p63s23p63d34s2. Exista si cateva exceptii de la regulile care dau ordinea de ocupare cu electroni a orbitalilor. Astfel, cromul, conform regulii n+l, ar trebui sa aiba configuratia [18Ar]4s23d4. Dar, configuratia electronica a cromului, determinata din date experimentale, este [18Ar]4s13d5. Prin aceasta se realizeaza semicompletarea substratului 3d (3d 5), ceea ce conduce la o structura electronica mai stabila. O situatie similara este intalnita in cazul molibdenului care are configuratia: [Kr]5s 14d5. In cazul cuprului, conform regulii n+l, configuratia electronica ar trebui sa fie [Ar]4s 23d9, in realitate este [Ar]4s13d10, care asigura un substrat 3d complet ocupat (3d10). Structuri electronice cu stabilitate ridicata sunt si cele cu substratul f semicomplet (f7) sau complet (f14). Configuratiile electronice ale elementelor sunt date in tabelul 1. Tabelul 1. Configuratiile electronice ale elementelor. Z Denumire Simbol 1 Hidrogen H 2 Heliu He 3 Litiu Li 4 Beriliu Be 5 Bor B

Configuratie electronica 1s1 2 1s = [He] [He] 2s1 [He] 2s2 [He] 2s22p1

6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70

Carbon Azot Oxigen Fluor Neon Sodiu Magneziu Aluminiu Siliciu Fosfor Sulf Clor Argon Potasiu Calciu Scandiu Titan Vanadiu Crom Mangan Fier Cobalt Nichel Cupru Zinc Galiu Germaniu Arsen Seleniu Brom Kripton Rubidiu Strontiu Ytriu Zirconiu Niobiu Molibden Technetiu Ruteniu Rodiu Paladiu Argint Cadmiu Indiu Staniu Stibiu Telur Iod Xenon Cesiu Bariu Lantan Ceriu Praseodim Neodim Prometiu Samariu Europiu Gadoliniu Terbiu Disprosiu Holmiu Erbiu Tuliu Yterbiu

C N O F Ne Na Mg Al Si P S Cl Ar K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I Xe Cs Ba La Ce Pr Nd Pm Sm Eu Gd Tb Dy Ho Er Tm Yb

[He] 2s22p2 [He] 2s22p3 [He] 2s22p4 [He] 2s22p5 [He] 2s22p6 =[Ne] [Ne] 3s1 [Ne] 3s2 [Ne] 3s23p1 [Ne] 3s23p2 [Ne] 3s23p3 [Ne] 3s23p4 [Ne] 3s23p5 [Ne] 3s23p6 = [Ar] [Ar] 4s1 [Ar] 4s2 [Ar] 4s23d1 [Ar] 4s23d2 [Ar] 4s23d3 [Ar] 4s13d5 [Ar] 4s23d5 [Ar] 4s23d6 [Ar] 4s23d7 [Ar] 4s23d8 [Ar] 4s13d10 [Ar] 4s23d10 [Ar] 4s23d104p1 [Ar] 4s23d104p2 [Ar] 4s23d104p3 [Ar] 4s23d104p4 [Ar] 4s23d104p5 [Ar] 4s23d104p6 [Kr] 5s1 [Kr] 5s2 [Kr] 5s24d1 [Kr] 5s24d2 [Kr] 5s14d4 [Kr] 5s14d5 [Kr] 5s24d5 [Kr] 5s24d6 [Kr] 5s24d7 [Kr] 5s24d8 [Kr] 5s14d10 [Kr] 5s24d10 [Kr] 5s24d105p1 [Kr] 5s24d105p2 [Kr] 5s24d105p3 [Kr] 5s24d105p4 [Kr] 5s24d105p5 [Kr] 5s24d105p6 = [Xe] [Xe] 6s1 [Xe] 6s2 [Xe] 6s25d1 [Xe] 6s24f2 [Xe] 6s24f3 [Xe] 6s24f4 [Xe] 6s24f5 [Xe] 6s24f6 [Xe] 6s24f7 [Xe] 6s24f75d1 [Xe] 6s24f9 [Xe] 6s24f10 [Xe] 6s24f11 [Xe] 6s24f12 [Xe] 6s24f13 [Xe] 6s24f14

71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 101 102 103 104

Lutetiu Hafniu Tantal Wolfram Reniu Osmiu Iridiu Platina Aur Mercur Taliu Plumb Bismut Poloniu Astatin Radon Franciu Radiu Actiniu Toriu Protactiniu Uraniu Neptuniu Plutoniu Americiu Curiu Berkeliu Californiu Einsteiniu Fermiu Mendeleviu Nobeliu Lawrenciu Kurceatoviu

Lu Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At Rn Fr Ra Ac Th Pa U Np Pu Am Cm Bk Cf Es Fm Md No Lr Ku

[Xe] 6s24f145d1 [Xe] 6s24f145d2 [Xe] 6s24f145d3 [Xe] 6s24f145d4 [Xe] 6s24f145d5 [Xe] 6s24f145d6 [Xe] 6s24f145d7 [Xe] 6s14f145d9 [Xe] 6s14f145d10 [Xe] 6s24f145d10 [Xe] 6s24f145d106p1 [Xe] 6s24f145d106p2 [Xe] 6s24f145d106p3 [Xe] 6s24f145d106p4 [Xe] 6s24f145d106p5 [Xe] 6s24f145d106p6 [Rn]7s1 [Rn]7s2 [Rn]7s26d1 [Rn]7s26d2 [Rn]7s2d3 [Rn]7s26d15f3 [Rn]7s26d15f4 [Rn]7s25f6 [Rn]7s25f7 [Rn]7s26d15f7 [Rn]7s26d15f8 [Rn]7s25f10 [Rn]7s25f11 [Rn]7s25f12 [Rn]7s25f13 [Rn]7s25f14 [Rn]7s26d15f10 [Rn]7s26d25f10

Sistemul periodic si periodicitatea proprietatilor elementelor Sistemul periodic a fost elaborat pe baza a trei idei fundamentale care s-au dezvoltat in timp: - posibilitatea unei clasificari naturale a elementelor, - convingerea ca exista o legatura stransa intre o marime fundamentala caracteristica fiecarui element si comportarea chimica a elementului respectiv, - existenta unei periodicitati a proprietatilor elementelor. Aceste idei au fost sintetizate pentru prima data de Mendeleev, care a intocmit un tabel al elementelor (in 1869), din care a rezultat (in 1871) sistemul periodic apropiat de forma actuala. Dmitri Ivanovici Mendeleev (1834 1907) s-a nascut in orasul Tobolsk din Siberia. Dupa efectuarea studiilor universitare la Sankt Petersburg, pleaca in Polonia, apoi la Paris, unde ii cunoaste pe Ch.A.Wrtz, J.B.Dumas si M.Berthlot. In anul 1859 pleaca in Germania, unde lucreaza timp de 2 ani in laboratoarele lui R.W.Bunsen din Heidelberg. In aceasta perioada participa la primul congres international de chimie de la Karlsruhe (1860), unde are ocazia sa audieze conferinta lui S.Canizzaro despre atomi, molecule si determinarea maselor atomice. In 1861 se intoarce in Rusia, unde este numit profesor de tehnologie chimica la Institutul Tehnologic din Sankt Petersburg, iar in 1868 trece profesor de chimie la Universitatea din acelasi oras. In urmatorul an da publicitatii prima varianta a tabelului periodic, care ii poarta numele, ca semn al recunoasterii comunitatii stiintifice internationale. A efectuat cercetari in domeniul solutiilor, al tehnologiei titeiului si al gazeificarii carbunilor in subteran. Sistemului periodic actual (forma lunga pag. 27) este format din 18 coloane numite grupe si sapte linii orizontale numite perioade. Prima perioada contine doua elemente: hidrogenul, trecut de obicei in grupa 1 (grupa metalelor alcaline) si heliul, care apartine grupei a 18-a (grupa gazelor rare). Alte grupe care au un nume distinct sunt: grupa a 2-a (metale alcalino-pamantoase), grupa a 16-a (calcogeni), grupa a 17-a (halogeni). Perioadele 2 si 3 contin cate 8 elemente, repartizate in grupele 1, 2, 13-18, care au fost cunoscute sub numele de grupe principale. Perioadele 4, 5 si 6 contin cate 18 elemente, iar perioada a 7-a este deocamdata incompleta. Sistemul periodic este completat cu doua serii de cate 14 elemente cu caracter metalic numite lantanide si actinide, care dupa proprietatile lor ar trebui sa ocupe aceeasi casuta cu lantanul, respectiv actiniul. In sistemul periodic se pot distinge diferite portiuni care cuprind elemente cu proprietati asemanatoare, denumite blocuri de elemente. Blocul s cuprinde elementele la care, in general, electronul distinctiv se plaseaza intr-un un orbital s. Din blocul s fac parte elementele din grupele 1 si 2. La aceste elemente, stratul exterior este constituit din orbitali s. Blocul p se caracterizeaza prin faptul ca, electronul distinctiv se plaseaza, cu mici exceptii, intr-un un orbital p, fiind alcatuit din elementele grupelor 13-18. Blocul d este format din elementele grupelor 3 12, cunoscute si sub numele de grupe secundare. La aceste elemente, denumite metale tranzitionale, electronul distinctiv este plasat intr-un un orbital d.

Blocul f este constituit din cele doua doua serii de elemente: lantanidele si actinidele, la care electronul distinctiv este plasat, cel mai adesea, pe un orbital f. Proprietati periodice Volumul atomic poate fi calculat ca raportul dintre masa atomica si densitatea elementului. In figura 7 este redata variatia volumului atomic functie de numarul atomic Z. Se poate constata ca metalele alcaline ocupa maximele curbei, aceste elemente avand cel mai mare volum atomic. Pozitii apropiate de minimele curbei ocupa elementele grupei 13: B, Al, Ga, In, Tl. De asemenea, volume atomice reduse au elementele tranzitionale. Metalele alcalino-pamantoase, halogenii si gazele rare cu exceptia heliului, ocupa pozitiile intermediare. Fig.7. Volumul atomic functie de numarul atomic Z. O reprezentare sugestiva a volumului atomic al elementelor din grupele principale este redata in figura 8. Pentru aceste elemente raza atomica, cu cateva exceptii, scade in perioade de la stanga la dreapta intrucat marirea numarului de electroni in stratul exterior, concomitent cu marirea sarcinii pozitive a nucleului, conduce la accentuarea fortei de atractie intre nucleu si electronii exteriori.

Fig.8. Razele atomice [in pm] ale elementelor din grupele principale. Raza atomica este determinata de numarul de straturi electronice. Adaugarea unui nou strat electronic duce la marirea considerabila a razei atomice. Prin urmare, in grupele principale raza atomica va creste de sus in jos, regula mai putin evidenta la elementele tranzitionale. In privinta razelor ionice, o proprietate generala este: anionii au raza, prin urmare si volumul, mai mari decat ale atomilor din care provin, iar la cationi, raza si volumul, sunt mai mici (figurile 9 si 10). Razele anionilor scad in perioade de la stanga la dreapta intrucat pentru acelasi numar de electroni, cresterea sarcinii pozitive a nucleului duce la marirea fortei de atractie intre nucleu si invelisul electronic: Similar este si cazul cationilor: Nr. de protoni Nr. de electroni Raza ionica [] Na+ 11 10 0,95 Mg2+ 12 10 0,65 Al3+ 13 10 0,50 Nr. de protoni Nr. de electroni Raza ionica [] N-3 7 10 1,71 O28 10 1,40 F9 10 1,36

Fig.9. Marimile relative ale anionilor si atomilor din care provin.

Fig.10. Marimile relative ale cationilor si atomilor din care provin. O alta proprietate periodica este energia de ionizare, care reprezinta energia necesara pentru indepartarea unui electron dintr-un atom aflat in stare gazoasa. Energia de ionizare primara se refera la indepartarea electronului de pe nivelul energetic superior (prima treapta de ionizare), energia de ionizare secundara se refera la indepartarea unui electron din cationul rezultat (a doua treapta de ionizare). In fig. 11 este redata variatia energiei de ionizare primara functie de numarul atomic Z.

Fig.10. Variatia energiei de ionizare primara functie de Z. Cele mai mici energii de ionizare le au metalele alcaline, iar cele mai mari le corespund gazelor rare. Acest fenomen este explicat de faptul ca, cu cat numarul de electroni de pe stratul exterior este mai mare, cu atat si energia necesara eliminarii unui electron este mai mare. La gazele rare, energia mare de ionizare este datorata si stabilitatii configuratiei exterioare 1s2 sau ns2np6. De asemenea, se poate constata ca, in cadrul unei grupe, energia de ionizare scade de sus in jos intrucat, cu cat electronul este mai indepartat de nucleu, cu atat forta cu care este atras de sarcina pozitiva a nucleului este mai mica.

Electronegativitatea reprezinta proprietatea unui atom al unui element dintr-o combinatie chimica de a atrage electronii. Elementele ale caror atomi atrag puternic electronii se numesc electronegative, iar elementele ale caror atomi au tendinta de a pierde electroni se numesc electropozitive. Despre elementele electropozitive se spune ca au caracter metalic, in timp ce elementele electronegative au caracter nemetalic. Taria caracterului metalic sau nemetalic poate fi apreciata empiric pe baza intensitatii cu care se desfasoara unele reactii chimice la care participa elementele respective. O masura a caracterului elementelor este data de electronegativitatea , definita in 3 moduri: Pauling, Allred-Rochow si Mulliken. In figura 11 sunt redate electronegativitatile Pauling. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 H H 2,20 e Li Be B C N O F N 0,98 1,5 2,0 2, 3,04 3,4 3,9 e 7 4 55 4 8 Na Mg Al Si P S Cl Ar 0,93 1,3 1,6 1, 2,19 2,5 3,1 1 1 90 8 6 K Ca Sc Ti V Cr Mn Fe Co Ni Cu Zn Ga Ge As Se Br Kr 0,82 1,0 1,3 1,5 1,6 1,6 1,5 1,8 1,8 1,9 1,9 1,6 1,8 2, 2,18 2,5 2,9 3, 0 6 4 3 6 5 3 8 1 0 5 1 01 5 6 0 Rb Sr Y Zr Nb Mo Tc Ru Rh Pd Ag Cd In Sn Sb Te I X 0,82 0,9 1,2 1,3 1,6 2,1 1,9 2,2 2,2 2,2 1,9 1,6 1,7 1, 2,05 2,1 2,6 e 5 2 3 6 8 3 9 8 96 6 2, 6 Cs Ba La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg Tl Pb Bi Po At R 0,79 0,8 1,2 1,3 1,5 2,3 1,9 2,2 2,2 2,2 2,5 2,0 1,6 2, 2.02 2,0 2,2 n 9 7 6 0 8 4 2 33 Fr Ra Ac 0,7 0,9 1,1 0 Cel mai electronegativ element este fluorul ( = 3,98), iar cel mai electropozitiv este franciul ( = 0,7). In general, electronegativitatea creste in perioade de la stanga la dreapta. Prin urmare, metalele alcaline sunt cele mai electropozitive, iar halogenii sunt cele mai electronegative elemente. In grupe, electronegativitatea scade de sus in jos. 4. EXERCITII SI PROBLEME PROPUSE 1. Elementul chimic reprezinta: a) specia de atomi cu acelasi numar de neutroni; b) specia de atomi cu acelasi numar de masa; c) specia de atomi cu acelasi numar atomic; d) specia de atomi la care numarul electronilor este egal cu numarul neutronilor; e) nici unul din raspunsurile a-d nu este corect. 2. Numarul de masa este dat de: a) suma dintre numarul de electroni si numarul de protoni; b) suma dintre numarul de electroni, numarul de neutroni si numarul de protoni; c) suma dintre numarul de protoni si numarul de neutroni; d) numarul protonilor; e) numarul neutronilor. 3 Izotopii sunt specii atomice care au: a) acelasi numar de protoni; b) acelasi numar de neutroni; c) acelasi numar de protoni si neutroni; d) acelasi numar de neutroni si electroni; e) nici unul din raspunsurile a-d nu este corect. 4. Numarul atomic al unui element se noteaza cu Z si este egal cu: a) numarul de nucleoni; b) numarul de protoni; c) numarul de neutroni; d) masa atomica; e) nici unul din raspunsurile a-d nu este corect. 5. Relatia intre numarul de masa A, numarul atomic Z si numarul de neutroni din nucleul unui atom este data de expresia: a) A = Z - N; b) Z = A + N; c) A = Z + N; d) N = Z - A; e) Z = N - A. 6. Cei trei izotopi ai hidrogenului : protiu, deuteriu si tritiu difera prin: a) numarul atomic; b) numarul de protoni din nucleu; c) numarul de masa; d) numarul de electroni;

e) structura invelisului electronic. 7. Atomul de deuteriu contine: a) 2 electroni, 2 protoni, 2 neutroni; b) 2 electroni, 2 protoni, 1 neutron; c) 1 electron, 1 proton, 1 neutron; d) 1 electron, 1 proton, 2 neutroni; e) 1 electron, 2 protoni, 1 neutron. 8. Care din urmatoarele afirmatii este falsa? a) un orbital nu poate fi ocupat decat cu maximum doi electroni de spin opus; b) un orbital nu poate fi ocupat cu doi electroni, decat dupa ce toti orbitalii substratului respectiv sunt ocupati cu cate un electron; c) fiecare strat electronic este format din unul sau mai multe substraturi; d) electronii de pe ultimul strat al unui atom sunt denumiti electroni de valenta; e) electronul distinctiv al unui atom este cel cu energia cea mai mica. 9. Elementul cu Z=20 se gaseste in : a) perioada 3 si grupa II; b) perioada 2 si grupa II; c) perioada 2 si grupa III; d) perioada 3 si grupa II; e) perioada 4 si grupa II. 10. Elementele tranzitionale sunt: a) elemente puternic electropozitive; b) elemente puternic electronegative; c) elemente la care electronul distinctiv ocupa orbitali de tip p; d) elemente la care electronul distinctiv ocupa orbitali de tip s; e) elemente la care electronul distinctiv ocupa orbitali de tip d. 11. Care din urmatoarele afirmatii, dedusa din comportarea chimica a elementelor, este corecta? a) structurile electronice stabile corespund configuratiilor cu substraturi complet ocupate (s2, p6, d10, f 14 ) si substraturi pe jumatate ocupate (d5, f 7); b) metalele tranzitionale sunt puternic electronegative; c) lantanidele si actinidele sunt puternic electronegative; d) elementele din grupele principale au caracter amfoter; e) elementele din grupele secundare prezinta energie de ionizare mare. 12. Cunoscand ca pentru atomul de fier (Z=26) configuratia electronica este: 1s22s22p63s23p64s23d6, 3+ inseamna ca pentru ionul Fe configuratia electronica stabila va fi: a) 1s22s22p63s23p64s23d3; b) 1s22s22p63s23p63d5; c) 1s22s22p63s23p64s13d4; d) 1s22s22p63s23p63d6; e) 1s22s22p63s23p64s23d4. 1 Care dintre urmatoarele configuratii electronice corespunde elementului Ti (Z=22)? a) 1s22s22p63s23p64s23d2; b) 1s22s22p63s23p64s13d3; c) 1s22s22p63s23p63d4; d) 1s22s22p63s23p64s23d3; e) 1s22s22p63s23p64s23d4; 14. Dintre ionii 3Li+, 38Sr2+, 13Al3+, 37Rb+, 12Mg2+, raza ionica cea mai mare o are: a) Li+; b) Mg2+; c) Al3+; d) Rb+; e) Sr2+; 2+ 3+ 16. Dintre ionii: 9F , 34Se , 35Br , 51Sb , 53I , raza ionica cea mai mica o are: a) I-; b) Br-; c) F-; d) Se2+; e) Sb3+. 17. Cati electroni necuplati pot exista pe un orbital f: a) 7; b) 14; c) 1; d) 2; e) 5. 18. Numarul maxim de electroni de pe substratul d este: a) 2; b) 6; c) 5; d) 10; e) 14. 19. Numarul maxim de electroni necuplati care pot ocupa substratul p este: a) 1; b) 3; c) 6; d) 2; e) 4. 20. Numarul maxim de electroni de pe stratul electronic 4 (N) este: a) 16; b) 4 ; c) 8; d) 14; e) 32. 21. Numarul maxim de electroni de pe stratul 3 (M) este: a) 18; b) 10; c) 6; d) 3; e) 14. 22. Completarea cu electroni a substratului 3d incepe la elementul cu numarul atomic Z egal cu: a) 21; b) 19; c) 20; d) 18; e) 22. 2 Care dintre configuratiile electronice de mai jos poate fi atribuita ionului Sr2+ stiind ca numarul de ordine ZSr=38: a) 1s22s22p63s23p63d104s24p6; b) 1s22s22p63s23p63d104s24p45s2;

1s22s22p63s23p63d104s24p55s1; 1s22s22p63s23p63d104s24p65s2; 1s22s22p63s23p63d104p65s2. 24. Dintre elementele: I, Se, C, O, F, caracterul nemetalic cel mai pronuntat il are: a) Se; b) C; c) F; d) I; e) O. 25. Dintre elementele: K, Al, Li, Sr, Cs, caracterul metalic cel mai pronuntat il are: a) Li; b) Cs; c) Al; d) Sr; e) K. 26. Numerele de ordine ale elementelor: Ba, Cr, Fe, Zn, Ge, sunt: 56; 24; 26; 30; 32. Care dintre ionii: Ba2+, Cr3+, Fe3+, Zn2+si Ge4+ are configuratie de gaz rar: a) Zn2+; b) Fe3+; c) Ba2+; d) Cr3+; e) Ge4+. 27. Numerele de ordine ale elementelor: Cu, Mo, S, Cd, Pb, sunt: 29; 42; 16; 48; 82. Care dintre ionii Cu2+, Mo2+, S2-, Cd2+ si Pb2+ are configuratie de gaz inert: a) Cd2+; b) S2-; c) Mo2+; d) Pb2+; e) Cu2+. 28. Sa se calculeze masa atomica a magneziului stiind ca acesta contine izotopii cu numarul de masa: 24; 25 si 26 in procent de 78 %, 10 % si 12 %. a) 24,34; b) 24,00; c) 25; d) 26; e) 24,25. 29. Cati electroni se gasesc pe orbitalii 3d ai atomului de cupru (Z=29)? a) 9; b) 4; c) 6; d) 8; e) 10. 30. Se dau urmatorii ioni ai elementelor din perioada a doua: Na+, Mg2+, Al3+, S2-, Cl-. Raza ionica a acestor ioni scade in ordinea: a) S2- > Cl- > Na+ > Mg2+ > Al3+; b) Na+ > Mg2+ > Al3+ > S2- > Cl-; c) S2- > Cl- > Al3+ > Mg2+ > Na+; d) Al3+ > Mg2+ > Na+ > Cl- > S2-; e) S2- > Cl- > Al3+ > Na+ > Mg2+. 31. Caracterul metalic al urmatoarelor elemente: Rb, K, Na, Mg, Al scade in ordinea: a) Rb > K > Na > Mg > Al; b) Al > Mg > Na > K > Rb; c) Na > K > Rb > Al > Mg; d) Rb > K > Na > Al > Mg; e) Al > Mg > Rb > K > Na. 32. Configuratia electronica a atomului 29Cu este: a) 1s22s22p63s23p63d94s2; b) 1s22s22p63s23p63d54s24p4; c) 1s22s22p63s23p64s24p63d3; d) 1s22s22p63s23p63d104s2; e) 1s22s22p63s23p63d104s1. c) d) e) 3 Configuratia electronica a atomului 24Cr este: 1s22s22p63s23p63d44s2; 1s22s22p63s23p33d9; 1s22s22p63s23p63d6; 1s22s22p63s23p64s13d5; 1s22s22p63s23p64s23d4. 34. Electronul distinctiv al atomului 30Zn este plasat pe orbitalul: a) 3d; b) 4d; c) 4s; d) 3p; e) 4p. 35. Numarul straturilor electronice ale unui atom este indicat de: a) numarul grupei; b) numarul perioadei; c) numarul de electroni de valenta; d) numarul atomic; e) nici unul din raspunsurile a-d nu este corect. 36. Configuratia electronica 1s22s22p63s23p6 corespunde: a) atomului de argon si ionului F-; b) atomului de clor si ionului Na+; c) ionilor Ca2+ si K+; d) atomului de sulf si ionului K+; e) ionului Cl+. (Numere atomice Z : Ar - 18; F - 9; Cl - 17; Na - 11; K - 19; Ca - 20). 37. Care din ionii de mai jos contin 12 protoni si 11 electroni: a) Na+; b) Al3+; c) Mg2+; d) Ne+; e) nici unul. (Numere atomice Z : Na - 11; Al - 23; Mg - 12; Ne - 10). 38. Indicati seria in care toate speciile sunt izoelectronice: a) H, He+, Li+, H2+, Be2+; b) H-, Li+, H2, He, Be2+; c) N2, CO, NO+, CN-, Ne; d) N3-, O2-, F-, Ar, NH3; e) N2, NH4+, HF, H2O, CO2. a) b) c) d) e)

a) b) c) d) e)

39. Configuratia electronica a ionului Cu+ este: 1s22s22p63s23p63d94s2; 1s22s22p63s23p63d10; 1s22s22p63s23p63d94s1; 1s22s22p63s23p63d104s1; 1s22s22p63s23p63d84s2. (Numarul atomic Z pentru cupru este 29). 40. Configuratia electronica a ionului S2- este: 1s22s22p63s23p23d1; 1s22s22p63s23p33d1; 1s22s22p63s23p33d3; 1s22s22p63s23p4; 1s22s22p63s23p6. (Numarul atomic Z pentru sulf este 16). 41. Care din urmatoarele afirmatii este falsa: in grupele principale razele atomice cresc de sus in jos; razele ionilor cresc in grupele principale in acelasi sens cu razele atomice; razele ionilor negativi scad in perioada de la stanga la dreapta; razele cationilor sunt mai mici decat razele atomilor de la care provin; razele anionilor sunt mai mici decat razele atomilor de la care provin. 42. La elementele din grupele principale sunt in curs de completare orbitalii: numai orbitalii s; numai orbitalii p; s si p; p si d; s si d. 4 In general, la elementele din grupele secundare electronul distinctiv se plaseaza: pe orbitalul s al ultimului strat electronic; pe orbitalii d ai penultimului strat electronic; pe orbitalii p ai stratului de valenta; pe orbitalii s si p ai penultimului strat electronic; pe orbitalii f de energie maxima. 44. Ordinea crescatoare a razelor ionilor Na+, Mg2+; si Al3+ este: Na+, Mg2+, Al3+; Mg2+, Al3+, Na+; Al3+, Mg2+, Na+; Na+, Al3+, Mg2+; Al3+, Na+, Mg2+. 45. Intr-un atom energia electronilor este minima: pe stratul electronic exterior; pe stratul de valenta; pe stratul cel mai apropiat de nucleu; pe orbitalii s; pe orbitalii f partial ocupati. 46. Cati electroni neimperecheati exista in invelisul de electroni al urmatoarelor specii chimice: 17Cl; 8O; 26Fe3+. a) 1, 0, 1; b) 0, 2, 3; c) 1, 2, 5; d) 0, 4, 5; e) 1, 0,

a) b) c) d) e) a) b) c) d) e) a) b) c) d) e) a) b) c) d) e) a) b) c) d) e) a) b) c) d) e)

47. Care din elementele cu configuratiile electronice de mai jos are cea mai mica energie de ionizare? a) 1s22s22p63s2; b) 1s22s22p63s1; c) 1s22s22p6; d) 1s22s22p5; e) 1s22s22p 48. Care element din sistemul periodic formeaza cel mai greu un ion pozitiv? a) H; b) Li; c) He; d) Cs; e) Xe. 49. Dupa completarea cu electroni a substratului 4p, electronul distinctiv se plaseaza pe substratul: a) 4d; b) 5s; c) 3d; d) 5p; e) 5d. 50. Ocuparea cu electroni a substratului 3p incepe la atomii de: a) Na; b) Si; c) P; d) Al; e) Mg. 51. Principiul excluziunii al lui Pauli prevede: a) atomul unui element chimic se deosebeste de atomul elementului precedent prin electronul distictiv; b) electronul distinctiv tinde sa ocupe in invelisul electronic al atomului locul vacant de energie minima; c) intr-un orbital nu pot exista decat maximum 2 electroni de spin opus; d) un orbital nu poate fi ocupat cu doi electroni decat dupa ce toti orbitalii substratului respectiv sunt ocupati cu cate un electron; e) numarul maxim de electroni de pe un strat n este 2n2. 52. Perioada a 4-a a sistemului periodic este formata din: a) 6 elemente; b) 2 elemente; c) 18 elemente; d) 4 elemente; e) 8 elemente. 5 Indicati care din urmatoarele afirmatii este falsa: a) numarul straturilor electronice ale unui atom este indicat de numarul perioadei din care acesta face parte;

b) elementele la care se completeaza orbitalii de tip s sau p ai ultimului strat (ns si np) se gasesc in grupele principale ale sistemului periodic; c) elementele la care electronul distinctiv se plaseaza in orbitalii de tip d ai penultimului strat electronic formeaza grupele secundare ale sistemului periodic; d) fiecare perioada se termina cu un gaz rar; e) la elementele care fac parte din grupa lantanidelor si actinidelor este in curs de completare substratul f al penultimului strat (n-1)f.

VARIATIA PROPRIETATILOR ELEMENTELOR CHIMICE IN TABELUL PERIODIC 1. INTRODUCERE Elementele dintr-o grupa a tabelului periodic au aceeasi configuratie electronica a stratului de valenta si deci proprietati chimice asemanatoare. Elementele din aceeasi perioada difera unul de vecinul sau prin electronul distinctiv, acest lucru avand drept consecinta proprietati chimice diferite. Numarul atomic corespunde numarului total de electroni. In anul 1913, fizicianul englez Henry G.J. Moseley a reformulat legea periodicitatii elementelor chimice, astfel: Proprietatile elementelor chimice sunt functii periodice ale numarului atomic . Sensul fizic al legii periodicitatii consta in aceea ca se revine periodic la distributii electronice identice pe ultimul strat numit strat de valenta. Proprietatile elementelor sunt determinate de configuratiile lor electronice si pot fi clasificate ca in schema de mai jos: PROPRIETATILE ELEMENTELOR CHIMICE

NEPERIODICE 10 numarul atomic 20 numarul de masa 30 spectre de raze 10 raza atomica si volumul atomic 20 raza ionica si volumul ionic 30 energia de ionizare 0 4 afinitatea pentru electroni 50 spectre optice 0 6 puncte de topire si puncte de fierbere 2. PROPRIETATI NEPERIODICE FIZICE

PERIODICE CHIMICE 10 caracter electropozitiv (metalic) 2 caracter electronegativ (nemetalic) 30 valenta 0 4 numarul de oxidare N.O.
0

Proprietatile neperiodice ale elementelor chimice sunt determinate de nucleele atomilor prin valoarea numarului atomic prin valoarea numarului de masa 2.1. NUMARUL ATOMIC Numarul atomic, notat . din nucleu, numarul electronilor .

si

, reprezinta numarul protonilor

din invelisul electronic si

casuta (numarul de ordine) din tabelul periodic al elementelor chimice, Numarul atomic creste continuu in tabel de la 1 la 112. 2.2. NUMARUL DE MASA Numarul de masa, notat , unde

, reprezinta suma dintre numarul de protoni si numarul de neutroni din nucleu: reprezinta numarul de neutroni.

, adica

OBSERVATIE: Pentru orice specie de atomi, numarul de masa , fiind o suma de particule, este un numar intreg. Pentru aplicatii numarul de masa se va stabili rotunjind partea zecimala a masei atomice relative, prin adaus atunci cand aceasta este mai mare decat 0,5 si prin lipsa atunci cand aceasta este mai mica decat 0,5. Izotopii, (lb. greaca: isos = acelasi si topos = loc) sau nuclizi, notati numar de protoni (acelasi numar atomic De exemplu, hidrogenul are 3 izotopi: - tritiu (un proton si doi neutroni). Izotopii unui element chimic ocupa acelasi loc in tabelul periodic al elementelor. Elementele chimice cu numarul atomic impar pot avea maxim 2 izotopi, iar cele cu numarul atomic par pot avea mai mult de 2 izotopi. In cazul carbonului au fost identificati 12 izotopi. Dintre acestia, cel mai stabil este izotopul (contine in nucleu 6 protoni si 6 neutroni), fapt pentru care a fost ales ca izotop de referinta. Separarea izotopilor se realizeaza doar prin metode speciale deoarece difera putin prin proprietatile lor. 3. PROPRIETATILE PERIODICE Proprietatile periodice ale elementelor chimice sun determinate de invelisul electronic. 3.1. PROPRIETATILE FIZICE PERIODICE 3.1. RAZA ATOMICA SI VOLUMUL ATOMIC Raza atomica este o marime care caracterizeaza atomul si este egala cu jumatate din distanta dintre nucleele a doi atomi vecini dintr-un esantion de material in care atomii nu sunt ionizati. , sunt atomii aceluiasi element chimic diferit). , cu acelasi

), dar cu numar diferit de neutroni (numar de masa - protiu (un proton si zero neutroni) ;

- deuteriu (un proton si un neutron);

Raza atomica este de ordinul si, in grupele principale, creste de sus in jos, o data cu cresterea numarului de straturi. In perioada, la elementele din grupele principale, raza atomica scade de la stanga la dreapta, o data cu cresterea numarului atomic , deoarece electronii nou intrati se aseaza in acelasi substrat situat la aceeasi distanta de nucleu, in timp ce sarcina nucleara creste. Marimea razelor atomice influenteaza puternic caracterul electrochimic al elementelor si unele proprietati fizice. Volumul atomic reprezinta raportul dintre masa atomica si densitatea unui element. Volumul atomic, in perioada descreste de la stanga la dreapta, iar in grupe creste de sus in jos datorita cresterii numarului de straturi. 2.2. RAZA IONICA Raza ionica este o marime care caracterizeaza dimensiunea relativa a unui ion intr-un cristal ionic. Atomii elementelor au tendinta de a-si realiza, pe ultimul strat, configuratii electronice stabile de dublet si de octet, asemanatoare gazului rar cel mai apropiat: - prin punerea in comun a electronilor de pe ultimul strat cu electronii altor atomi identici sau diferiti, realizand astfel legaturi covalente; - prin cedare sau acceptare de electroni si formarea de ioni. Ionul este atomul incarcat cu sarcina electrica pozitiva sau negativa datorita numarului diferit de electroni de pe ultimul strat in comparatie cu cel al protonilor din nucleu. Procesul de formare a ionilor se numeste ionizare. Prin cedare de electroni, atomul unui element se transforma in ion pozitiv numit cation, iar prin acceptare de electroni, atomul elementului chimic se transforma in ion negativ, numit anion. In grupa, razele ionilor pozitivi si negativi cresc de sus in jos, o data cu cresterea numarul de straturi, in acelasi sens cu razele atomice. In perioada, razele ionilor pozitivi si negativi scad de la stanga la dreapta, o data cu cresterea numarului atomic . Intre razele atomice si cele ionice exista relatia:

Fie ionii:

Se observa ca un numar egal de electroni este atras de un numar din ce in ce mai mare de protoni. Acest lucru explica micsorarea razei ionice in perioada de la stanga la dreapta. 2.3. ENERGIA DE IONIZARE Energia de ionizare, notata si masurata in sau in electronvolti , reprezinta cantitatea de energie absorbita in procesul de indepartare a unuia sau a mai multor electroni dintr-un atom in faza gazoasa (energia consumata in procesul de formare a ionilor pozitivi): Energia de ionizare poate fi primara (pentru indepartarea unui singur electron), secundara (pentru indepartarea celui de-al doilea electron de pe stratul de valenta) etc. Cu cat ionizarea este mai avansata, este necesara o energie mai mare pentru a indeparta inca un electron: In perioada, energia de ionizare este cu atat mai mare cu cat numarul electronilor de valenta este mai mare, adica ea creste de la stanga la dreapta, o data cu cresterea numarului atomic . In grupele principale, energia de ionizare scade de sus in jos, o data cu cresterea numarului de straturi. Cu cat energia de ionizare este mai mica cu atat elementul este mai electropozitiv. Potentialul de ionizare, notat , reprezinta raportul dintre energia de ionizare si numarul atomic :

. 2.4. AFINITATEA PENTRU ELECTRONI Afinitatea pentru electroni, notata , reprezinta energia care se degaja atunci cand un atom accepta un electron pentru a forma un ion negativ. Afinitatea pentru electroni, in perioada creste de la stanga la dreapta, iar in grupa creste de jos in sus. Cu cat afinitatea pentru

electroni este mai mare, cu atat elementul este mai electronegativ. 2.5. SPECTRELE OPTICE Spectrele optice ale elementelor chimice din aceeasi grupa se aseamana mult intre ele si se deosebesc de spectrele optice ale elementelor chimice din alte grupe. 2.6. PUNCTELE DE TOPIRE SI DE FIERBERE Punctele de topire si de fierbere, in perioada cresc de la extremitati catre grupa IVA, in grupele IA, IIA, IIA, IVA cresc de jos in sus, iar in grupele VA, VIA, VIIA, VIIIA cresc de jos in sus. In grupele secundare punctele de fierbere cresc de sus in jos, cu exceptia grupelor IB si IIB unde scad. Variatia punctelor de topire in grupele secundare este neregulata. 3. PROPRIETATILE CHIMICE PERIODICE 3.1. CARACTERUL ELECTROPOZIT Electropozitivitatea reprezinta capacitatea atomilor cu putini electroni pe ultimul strat (electroni de valenta) de a-i ceda altor atomi si a forma ioni pozitivi (numarul protonilor din nucleu este mai mare decat numarul electronilor din invelisul electronic). In perioada caracterul electropozitiv scade de la stanga la dreapta, iar in grupa creste de sus in jos. 3.2. CARACTERUL ELECTRONEGATIV Termenul de electronegativitate a fost introdus in anul 1934 de R.S. Mulluken ca termen unic pentru a exprima in sens larg tendinta atomilor de a forma ioni pozitivi si negativi. Electronegativitatea este o marime care reprezinta capacitatea unui atom de a atrage spre el electroni cu scopul de a forma legaturi. Pentru a calcula electronegativitatea Mulliken a pornit de la premisa ca aceasta este egala cu diferenta dintre potentialul de ionizare si afinitatea pentru electroni :

Chimistul american Linus Pauling a realizat o scala a electronegativitatii cu valori cuprinse intre 1 si 4. Electronegativitatea cea mai mica apartine cesiului (elementul chimic cu caracterul metalic cel mai pronuntat) si cea mai mare apartine fluorului (elementul cu caracterul nemetalic cel mai accentuat). Elementele situate in grupele principale IA, IIA si IIIA isi realizeaza configuratia stabila de electroni pe ultimul strat prin cedare de electroni. Aceste elemente au valori mici ale electronegativitatii, mai mici decat 1,7. Electronegativitate mare o au elementele care capteaza cu usurinta electroni. Elementele situate in grupele principale IVA VIA isi realizeaza configuratia stabila prin punere in comun sau prin acceptare de electroni. Aceste elemente au electronegativitati mai mari de 1,7, avand o tendinta pronuntata de a atrage electroni. In perioada, electronegativitatea creste de la grupa IA la VIIA o data cu cresterea sarcinii nucleare si cu cresterea atractiei nucleului. In grupa, electronegativitatea creste de jos in sus, o data cu descresterea numarului de straturi ocupate de electroni si cresterea atractiei nucleului. 3.3. VALENTA Valenta este capacitatea unui atom de a lega sau substitui prin reactii chimice un anumit numar de alti atomi. Valenta este determinata de numarul electronilor care participa la legatura chimica. Numarul grupei principale indica valenta maxima a elementelor. Valenta se poate raporta la hidrogen sau la oxigen. Valenta elementelor raportata la hidrogen creste in perioada de la grupa IA la grupa IVA, apoi scade. Pentru elementele din grupele V-VII valenta fata de hidrogen se stabileste cu ajutorul relatiei: Valenta = 8 - nr. grupei Electrovalenta reprezinta valenta elementelor care se transforma usor in ioni si est egala cu numarul de electroni cedati sau acceptati. Covalenta reprezinta valenta exprimata prin numarul de electroni pe care un atom ii pune in comun cu electronii altui atom. Covalenta se noteaza cu cifre romane scrise in paranteza in dreapta simbolului chimic. De exemplu: H(I), O(II). 3.4. NUMARUL DE OXIDARE Numarul de oxidare, notat N.O., al unui atom sau ion: - este egal cu numarul de electroni proprii implicati in formarea de legaturi ionice sau covalente heteroatomice; - reprezinta sarcini reale pentru ionii din compusii ionici si sarcini formale pentru compusii covalenti; - este sarcina pe care ar avea-o un atom daca electronii din fiecare legatura la care ia parte acest atom ar fi atribuiti atomului cel mai electronegativ. Atomii elementelor in stare libera sau in compusi pot prezenta diverse numere de oxidare. Regulile de stabilire a N.O., stabilite prin conventie, sunt: 10 pentru substante chimice elementare (necombinate), atat pentru atomi, cat si pentru molecule N.O. = 0; 20 pentru ionii monoatomici si poliatomici N.O. = sarcina ionului (de exemplu, pentru: ; , si ); , ; , , si

30 pentru atomul de hidrogen din compusii covalenti N.O. = + 1 (de exemplu, pentru: ; , ; , , ; ; , ,

), pentru hidrurile ionice );

(ale metalelor alcaline) N.O. = - 1 (de exemplu, pentru:

40 pentru atomul de oxigen din compusii ionici sau covalenti N.O. = - 2 (de exemplu, pentru: compusii ionici ; ; ; , , , sau compusii covalenti , ; ,

, ; ,

), cu exceptia peroxizilor unde N.O. = - 1 (de exemplu, pentru: ; , );

50 N.O, depinde de electronegativitatea elementelor cu care un alt element formeaza un compus (de exemplu in cazul , iar al ; 60 suma algebrica a N.O. ale tuturor elementelor dintr-o molecula este zero; 70 suma algebrica a N.O. dintr-un ion complex este egala cu sarcina ionului; 80 in cazul carbonului din compusii organici N.O. se calculeaza insumand pentru cele patru legaturi ale carbonului, astfel: -1 pentru fiecare legatura C - H 0 pentru fiecare legatura C - C +1 pentru fiecare legatura C - X, unde X este un heteroatom (F, Cl, Br, O, N) 90 daca intr-o substanta, pentru un element, se obtin valori fractionare ale N.O., inseamna ca doi atomi ai aceluiasi element din acea substanta poseda numere de oxidare diferite. De exemplu in cazul , avem:

. Acest lucru se intampla deoarece exista doi atomi de sulf cu N.O. = + 5 si doi atomi de sulf cu N.O. = 0. Elementele din grupele principale IA, IIA si IIIA au N.O. pozitiv si egal cu numarul grupei. Elementele din Grupele principale IVA, VA, VI, si VIIA au N.O. in functie de caracterul chimic al elementelor cu care se combina, astfel: N.O maxim pozitiv si egal cu numarul grupei atunci cand se combina cu un element mai electronegativ; N.O. negativ si egal cu diferenta dintre 8 si numarul grupei atunci cand se combina cu un element mai electropozitiv. De exemplu, pentru elementele perioadei a 3-a: N.O. in compusii oxigenului Compusul N.O. Nr. grupei +1 IA +2 IIA +3 IIIA +4 +5 IVA V N.O. = nr. grupei N.O. in compusii hidrogenulu -4 IVA +6 VI +7 VII

Compusul N.O. Nr. grupei +1 IA +2 IIA N.O. = nr. grupei +3 IIIA -3 -2 V VI N.O. = 8 - nr. grupei -1 VII

Legaturi chimice -referatPrin transformari chimice,atomii au posibilitatea de a ajunge ntr-o stare de energie minima.n reactiile chimice,ntre atomi se stabilesc anumite forte,numite legaturi chimice.Acestea se clasifica n: ionice,covalente si metalice. *exemple de substante cu legaturi ionice : clorura de sodiu,oxidul de calciu,clorura de magneziu. *exemple de substante cu legaturi covalente : sulf,brom, zahar. *exemple de substante cu legaturi metalice : aur, zinc,cupru. *Regula octetului Care este originea si natura fortelor ce se manifesta n substante? Primul raspuns la aceasta ntrebare a fost dat de teoria electronica a legaturii chimice, elaborata de catre G.N.Lewis si W.Kossel,n 1916.Conform acestei teorii,legaturile chimice se realizeaza cu participarea electronilor din nvelisul exterior al atomilor, numiti electroni de valenta. Cauza formarii legaturilor chimice o constituie tendinta generala a atomilor de a ajunge ntr-o stare de energie minima prin realizarea unei structuri electronice stabile pe ultimul strat,corespunzatoare gazului inert cel mai apropiat n tabelul periodic.Gazele inerte au configuratie de octet pe stratul exterior (exceptie face heliul,care are configuratie de dublet), care le confera inertie chimica. De aici a rezultat regula octetului,care prevede ca atomii tind sa si realizeze o configuratie de maximum 8 electroni a ultimului strat (regula riguros valabila doar pentru elementele din perioada a 2-a).Atomii pot ajunge la configuratii electronice stabile prin cedare,acceptare sau punere n comun de electroni n reactii cu alti atomi cnd se formeaza legaturi chimice. *LEGTURA IONIC

Legatura ionica se realizeaza pe baza transferului de electroni de la atomii elementului cu caracter chimic metalic la atomii elementului cu caracter chimic ne- metalic si a interactiei electrostatice ntre ionii formati.Taria legaturii ionice este data de punctul de topire al substantei ionice. Temperatura la care un corp trece din stare solida n stare lichida se numeste punct de topire (p.t.). Elementele carbon (C) si wolfram (W) au cele mai ridicate puncte de topire, pe cnd elementele din grupa I au puncte de topire scazute.Cele mai scazute puncte de topire le au gazele rare. Valoarea punctului de topire este determinata de interactia care se stabileste ntre nucleul unui atom si nvelisul electronic al altui atom vecin. Aranjamentele de atomi sau de ioni,care asigura starea solida,sunt stabile, greu de distrus;va fi necesara o energie mare pentru a se topi.Aceste elemente au,n general, puncte de topire ridicate. *Compusi ionici Ecuatia de formare a unui ion este: n+ METAL METAL + ne. nNEMETAL NEMETAL - ne. Compusii ionici sunt formati din ioni de semn contrar continuti n rapoarte de numere ntregi,astfel ca suma sarcinilor electrice ale ionilor sa fie egala cu 0, pentru a asigura electroneutralitatea compusului. Regula pentru determinarea formulei unui compus ionic este : b+ bNumarul sarcinilor (+)=Numarul sarcinilor (-),astfel ca,pentru un compus X a Yb, numarul de ioni (+) x sarcina electrica a ionului (+) = numarul de ioni (-) x sarcina electrica a ionului (-) sau a(+b) + b(-a) = 0. Formula compusilor ionici indica natura ionilor si raportul n care ionii de semn contrar se gasesc n retea;ea nu corespunde unei molecule. Ecuatia de formare a unui compus ionic este: n+ nMETAL + NEMETAL METAL NEMETAL transfer de electroni exemplu : 2Na + Cl 2 2NaCl (clorura de sodiu) Clorura de sodiu este un compus ionic cunoscut sub denumirea de sare de bucatarie.Ea se obtine din apa marii,prin procesul de evaporare, de aceea se numeste si sare marina.Cantitati mari de clorura de sodiu se exploateaza prin extragerea din saline sub forma de sare gema ;este larg utilizata n industria chimica. Clorura de sodiu este o substanta alba,solida,cristalizata,foarte solubila n apa.Are punctul de topire ridicat (+801 grade Celsius). + Formarea ionilor de Na si Cl are loc prin transferul unui electron de la atomul cu caracter chimic metalic,sodiul,la atomul cu caracter chimic nemetalic,clorul,format prin disocierea moleculei de clor.Sodiul este un metal din grupa I A si are un electron de valenta,pe care l poate ceda si formeaza configuratia stabila a gazului inert neon.Clorul,nemetal din grupa VII A,are 7 electroni de valenta si poate ajunge la configuratia stabila de octet prin acceptarea unui electron,cel transferat de la ato-mul de sodiu. n majoritatea oxizilor metalici se formeaza legaturi ionice prin transferul electronilor de valenta de la atomii de metal la atomii de oxigen: transfer 2+ 2interactie 2+ 2Ca + O Ca + O Ca O de electroni electrostatica n hidroxizi,forta de atractie electrostatica se manifesta ntre ionii metalului si ionii hidroxid: transfer + interactie + Na + O H Na + O H Na O H de electroni electrostatica Legaturi ionice se realizeaza n saruri,n oxizi bazici si n majoritatea hidroxizilor. *Stabilitatea compusilor ionici n reactia magneziului cu oxigenul (de exemplu),fiecare atom tinde sa-si realizeze configuratia gazului inert cel mai apropiat: -atomul de magneziu cedeaza cei doi electroni de pe stratul de valenta si formeaza ionul pozitiv: 2+ 2+ Mg - 2e Mg , Mg ,[Ne] 2 2 6 2 2 2 6 2 2 1s 2s 2p 3s 1s 2s 2p 1s 2s 2p atom ion -atomul de oxigen accepta cei doi electroni cedati de atomul de magneziu si formeaza ionul negativ: 6

+2e 2 2 1s 2s 2p atom

2O, 4 1s 2s 2p ion 2 2

2O ,[Ne] 6 1s 2s 2p 2 2 6

2+ 2Ionii formati de Mg si O au configuratia gazului inert,neon.Acesti ioni de semne opuse se atrag prin forte electrostatice si formeaza compusul ionic,MgO. Oxidul de magneziu este un compus ionic stabil,desi energiile necesare formarii ionilor mai sus mentionati sunt mari.La formarea cristalului ionic se degaja o cantitate de energie suficient de mare,care compenseaza energia consumata la ionizare. *Retele ionice n starea solida,compusii ionici formeaza retele ionice. Caracteristic pentru retelele ionice este faptul ca ionii pozitivi alterneaza cu ionii negativi,ocupnd pozitii bine determinate si ntre ioni se exercita forte de atractie electrostatice. Unul dintre cei mai cunoscuti compusi ionici,clorura de sodiu,cristalizeaza n reteaua cubica.Retele de acelasi tip cu NaCl mai formeaza : NaF,KBr,NaI, MgO,AgF,AgCl,CaS. + Ionii de Na si Cl ocupa alternativ pozitii bine precizate n reteaua de + NaCl;astfel,fiecare ion de Na interactioneaza electrostatic cu un numar de 6 ioni Cl ,situati n imediata apropiere.n mod similar,fiecare ion de Cl este nconjurat de + 6 ioni de Na .Numarul ionilor de semn contrar,situati n imediata vecinatate,cu care se nconjoara un ion,reprezinta numarul de coordinare,N.C.. Raportul dintre numarul ionilor cu sarcini de semn contrar este de 1:1,asa ca,n ansamblu,cristalul de NaCl este neutru din punct de vedere electric. n interiorul cristalului nu exista molecule ca n cazul compusilor covalenti,deoarece legatura ionica nu este orientata n spatiu;fortele de atractie electrostatica actioneaza n toate directiile si se formeaza un macroagregat ionic. *Proprietati ale substantelor ionice 1).STAREA DE AGREGARE -n conditii normale de temperatura,substantele ionice sunt solide,cristalizate. Punctele de topire si de fierbere ale compusilor ionici au valori mari,deoarece legatura ionica este o legatura puternica. -Dimensiunile ionilor au un rol important n determinarea structurii si stabilitatii cristalului ionic.Punctele de topire ale compusilor ionici sunt cu att mai mari cu ct raza ionilor este mai mica: *NaF (992),NaCl (801),NaBr (740). -Stabilitatea cristalului ionic este influentata si de marimea sarcinii ionilor.Astfel, punctul de topire creste cu sarcina ionului pozitiv: *NaF (992),MgF2 (1260),AlF3 (1290). 2).REZISTENA MECANIC -Cristalele ionice se sfarma sub actiunea unei forte mecanice. 3).SOLUBILITATEA -Majoritatea compusilor ionici sunt solubili n solventi polari,asa cum este apa. 4).CONDUCTIBILITATEA ELECTRIC -Cristalele ionice nu conduc curentul electric n stare solida,deoarece ionii ocupa pozitii fixe n reteaua cristalina.Ionii sunt mentinuti n aceste pozitii datorita legaturii ionice puternice. -n stare lichida sau n solutie,ionii devin mobili;sub actiunea unei diferente de potential,ionii se pot deplasa spre electrozi,facnd posibila trecerea curentului electric. Substantele care permit trecerea curentului electric prin solutie sau topitura poarta numele de electroliti. *ELECTROLIZA CLORURII DE SODIU TOPITE Topitura de NaCl conduce curentul electric,deoarece este formata din ioni topire + -NaCl Na + Cl + -mobili de Na si

Cl :

La trecerea curentului electric prin topitura,ionii se deplaseaza spre electrozii de semn opus sarcinii lor: + -ionii pozitivi de Na sunt atrasi de electrodul legat la polul negativ al sursei,catod; ionii pozitivi se numesc cationi; -ionii negativi de Cl sunt atrasi de electrodul legat la polul pozitiv al sursei,anod; ionii negativi se numesc anioni.

La electrozi,au loc reactii primare: + -la catod,unde se gaseste surplus de electroni,ionii de Na accepta electroni si formeaza atomi de sodiu: + 0 (-) Na + 1e Na -la anod,exista un deficit de electroni,iar ionii de Cl cedeaza electroni si formeaza atomi de clor. 0 (+) Cl -1e Cl Atomii de clor sunt instabili si se unesc n molecule de clor,n cadrul unei reactii secundare: 2Cl Cl2 Ecuatia reactiei totale este: electroliza 2NaCl 2Na + Cl2 ELECTROLIZA este ansamblul proceselor care au loc la trecerea curentului electric continuu prin topitura sau solutia unui electrolit si consta n dirijarea ionilor si neutralizarea sarcinilor acestora la electrozi. IDENTIFICAREA IONILOR (LUCRARE DE LABORATOR) A.Identificarea CATIONILOR 2+ + Experienta nr.1 Mg + 2NaOH Mg(OH)2 + 2Na B.Identificarea ANIONILOR Experienta nr.2-identificarea ionului halogenura KBr + AgNO3 KNO3 + AgBr *Observatii: se formeaza un precipitat de culoare alb-galbuie,care se depune. KI + AgNO3 KNO3 + AgI *Observatii: se formeza un precipitat de culoare galbena,care se depune. Experienta nr.3-identificarea ionului sulfat NiSO4 + BaCl2 NiCl2 + BaSO4 *Observatii:se formeaza o substanta de culoare alb-murdar,care se depune. Tipuri de legturi chimice n general, legturile chimice au caracter ionic i covalent, excepie fcnd legturile dintre atomi identici (acestea sunt covalente 100%). Legturile ionice i covalente separate sunt ntlnite destul de rar. Disponibilitatea pentru o anumit legtur mparte compuii n: ionici i covaleni. Legtura ionic Legtura ionic este formata prin atragerea electrostatica cu sarcini opuse si are loc intre metalele tipice si nemetalele tipice. Pentru a forma o configuraie electronic exterioar de echilibru (8 electroni), atomii se pot asocia prin cedarea i respectiv primirea de unul sau doi electroni. Se formez astfel o molecul a crei legtur ionic (polar, heteropolar, electrovalent) se bazeaz pe atracia electrostatic exercitat ntre atomii ionizai pozitiv sau negativ. Atomii astfel construii n stare solid se organizeaz sub form de cristale, care datorit tipului de legtur se numesc cristale ionice. Cristalele ionice tipice se formeaz ca rezultat al reaciei dintre un element metalic puternic electropozitiv (grupele I,II) cu un element puternic electronegativ (grupele VI, VII). Metalele de tranziie pot forma i ele cristale atunci cnd diferena de electronegativitate este ndeajuns de mare. ex tipic:clorura de sodiu (NaCl) Teoria clasic a lui Born i Madelung d o imagine clar asupra naturii legturii ionice. ntre doi atomi apropiai, unul ionizat pozitiv i altul negativ, apar fore electrostatice centrale de atracie care variaz cu ptratul distanei i fore de respingere care variaz rapid cu inversul distantei la o putere n>2. Fora de atracie f este dat de relaia: f=(e1*e2)\ Aceasta legatura a fost studiata de Kossel. S-a constatat ca un ion de Na este inconjurat de 6 ioni de Cl,iar un ion de Cl este inconjurat de ioni de Na(raportul de combinare dintre ioni de Na si Cl este de 6:6). Concluzie:O substanta ionica este neutra din punct de vedere electric.Suma sarcinilor pozitive este egla cu suma sarcinilor negative.Din punct de vedere al tariei, legatura ionica este cea mai puternica.De aceea punctele de topire ale substantelor ionice sunt mai ridicate. Legtura covalent Legtura covalent este legtura chimic n care atomii sunt legai ntre ei prin perechi de electron puse n comun, atomii avnd poziii fixe unii fa de alii. Aceasta apare doar ntre atomii nemetalelor, iar rezultatul legrii se numete molecul. Legtura covalent poate fi de trei feluri, dup modalitatea de punere n comun a electronilor. Astfel, ea este: nepolar - apare la atomii din aceea i specie sau la atomii din specii diferite care au electronegativit i foarte apropiate (ace tia fiind carbonul i hidrogenul). Fiecare dintre cei doi atomi pune n comun cte un electron, i fiecare atrage la fel de mult perechea astfel format.

polar - exist doar ntre atomi ai nemetalelor din specii diferite. Fiecare dintre cei doi atomi pune n comun cte un electron, dar atomul care are electronegativitatea mai mare atrage mai puternic perechea format. Atomul cu electronegativitatea mai mic devine astfel dezvelit de electroni. coordinativ - este o legtur covalent polar special. n acest caz, doar un atom pune n comun cei doi electroni necesari formrii legturii (acesta numindu-se donor), iar cellalt doar accept perechea oferit (acesta numindu-se acceptor). Legtura metalic Legtura metalic. Mineralogul si chimistul norvegian V.M.Goldschmidt considera c ntre atomii unui metal ar exista covalene. L.Pauling considera c n reeaua metalic legturile dintre atomi sunt n rezonan, electronii de valen fiind repartizai statistic n mod egal ntre toi atomii alturai ai reelei cristaline. De exemplu, n reeaua cristalin a sodiului fiecare atom, avnd un electron de valen n orbitalul 3s, poate forma o covalen cu un atom vecin. Prin urmare, dup L.Pauling, ntre atomii unui metal se stabilesc legturi dielectronice, labile, care se desfac i se refac necontenit, ntre diferitele perechi de atomi vecini din reea. La formarea legturilor metalice n sodiul cristalizat ia parte numai electronul de valen al fiecarui atom n parte. Pentru explicarea intensitii legturii metalice, L.Pauling considera c prin transfer de electroni de la un atom la altul se formeaz i structuri ionice. Prin urmare, la metale unii atomi primesc mai muli electroni dect pot include n stratul de valen. Coeziunea mare a metalelor este explicat de ctre L.Pauling prin existena valenei metalice, care este cuprins ntre 1 i 6. Valena metalic este reprezentat de numarul electronilor care particip la formarea legturii metalice. Pentru elementele cu Z=19-31 valenta metalic este reprezentat de cifra scris deasupra fiecarui element. Prin urmare, numarul maxim de legturi metalice este format de metalele tranziionale cu coeziune maxim din grupele VI b, VII b i VIII b. Metalele al cror numr de legturi metalice este mare, au raze atomice mici, densiti i duriti mari, temperaturi de topire i de fierbere ridicate precum i o rezisten remarcabil la solicitrile mecanice exterioare. Spre deosebire de covalene, legturile metalice sunt nesaturate, nelocalizate i nedirijate n spaiu, ceea ce ar explica plasticitatea metalelor. Factori care determin natura legturilor chimice Electronegativitatea Electronegativitatea atomilor din molecul (atomi legai) reprezint tendina acestora de a atrage perechea de electroni de legtur. Evaluare cantitativ Metoda L. Pauling - cea mai des folosit pentru determinarea valorilor coeficienilor de electronegativitate.

Nemetale n- - NEMETAL NEMETAL- ne. Compusii ionici sunt formati din ioni de semn contrar continuti in rapoar- te de numere intregi,astfel ca suma sarcinilor electrice ale ionilor sa fie egala cu 0, pentru a asigura electroneutralitatea compusului. Regula pentru determinarea formulei unui compus ionic este : b+ b- Numarul sarcinilor (+)=Numarul sarcinilor (-),astfel ca,pentru un compus X a Yb,num ar ul de ioni (+) x sarcina electrica a ionului (+) = numarul de ioni (-) x sarcina electrica a ionului(-) sau a(+b) + b(-a) =0. Formula compusilor ionici indica natura ionilor si raportul in care ionii de semn contrar se gasesc in retea;ea nu corespunde unei molecule. Ecuatia de formare a unui compus ionic este: n+ nMETAL + NEMETAL METAL NEMETAL transfer de electroni exemplu : 2Na + Cl 2 2NaCl (clorura de sodiu) Clorura de sodiu este un compus ionic cunoscut sub denumirea de sare de bucatarie.Ea se obtine din apa marii,prin procesul de evaporare, de aceea se numeste si sare marina.Cantitati mari de clorura de sodiu se exploateaza prin extragerea din saline sub forma de sare gema ;este larg utilizata in industria chimica. Clorura de sodiu este o substanta alba,solida,cristalizata,foarte solubila in apa.Are punctul de topire ridicat (+801 grade Celsius). + Formarea ionilor de Na si Cl are loc prin transferul unui electron de la atomul cu caracter chimic metalic,sodiul,la atomul cu caracter chimic nemetalic,clorul,format prin disocierea moleculei de clor.Sodiul este un metal din grupa I A si are un electron de valenta,pe care il poate ceda si formeaza configuratia stabila a gazului inert neon.Clorul,nemetal din grupa VII A,are 7electroni de valenta si poate ajunge la configuratia stabila de octet prin acceptarea unui electron,cel transferat de la ato-mul de sodiu. In majoritatea oxizilor metalici se formeaza legaturi ionice prin transferul electronilor de valenta de la atomii de metal la atomii de oxigen: transfer 2+ 2- interactie 2+ 2- Ca + O Ca + O Ca O de electroni electrostatica In hidroxizi,forta de atractie electrostatica se manifesta intre ionii metalu- lui si ionii hidroxid: transfer + interactie + - Na + O H Na + O H Na O H

Interactiuni intermoleculare Legatura ionic si legatura covalenta sunt legaturi chimice puternice .Ele se stabilesc intre atomiprin intermediul electronilor de valenta si influenteaza principalele proprietati fizice si chimice ale substantelor. Intre moleculele substantelorse stabilesc interactiuni slabe,de natura fizica,numite interactiuni intermoleculare.Ele influenteaza proprietatile fizice ale substantelor moleculare si sunt modificate prin dizolvarea sau schimbarii de agregare. Interactiunile intermoleculare sunt: -legatura de hidrogen; -forte van der Waals:forte dipole-dipol; -forte de dispersie. Cea mai puternica interactiune intermoleculara este legatura de hidrogen. Legatura de hydrogen consta in atractia electrostatica care se stabileste intre nucleul atomului de hydrogen partial dezgolit de elctroni si o pereche de electroni neparticipanti la legatura de la un atom puternic electronegative si cu raza mica. Conditia formarii unei legaturi de hydrogen puternice este ca legatura H-X sa fie puternic polara ,iar acest aspect se realizeaza daca elemental X este F,O,N. Molecula de apa ,legatura covalenta H-O este puternic polara,atomul de hydrogen fiind puternic atragator de electroni.Apa are un punct ridicat de fierbere. In apa solida(gheatza) se gaseste un numar de legaturi de hydrogen aproape dublu decat in apa lichida.Fiecare molecula de apa din gheata este unita de alte patru molecule vecine prin patru legaturi de hydrogen.Doua legaturi de hydrogen sunt realizate prin intermediul atomilor de hydrogen,iar celelalte doua prin intermediul perechilor de electroni de l atomul de oxygen. Astfel fiecare atom de oxygen este inconjurat tetraedric de alti patru atomi de oxygen.Din cauza acestuia aranjamental moleculelor de apa ,gheata are structura afanata cu geometrie hexagonala. Realizarea nr dublu de legaturi de hydrogen incepe de la temperature de +4 grade .Moleculele de apa incep sa se distanteze intre ele si sa se aranjeze astfel incat sa permita realizarea celor patru legaturi de hydrogen pentru fiecare molecula de apa.Din aceasta cauza pe masura ce temperatura scade intre+4 si 0 grade volumul apei se mareste treptat.De aceea gheata are densitatea mai mica decat a apei si pluteste easupra apei.Apa cu temperatura de +4 grade are densitatea cea mai mare.Aceasta structura explica si punctual de topire ridicat al apei. Legaturile covalente N-H sunt mai putin polare decat legaturile O-H pt ca azotul are electronegativitatea mai mica decat O. De aceea lagaturile de hydrogen datorate grupelor N-H sunt mai slabe. Fortele van der Waals sunt interactiuni dipol-dipol numite si forte sau legaturi dipol-dipol si fortele de dispersie numite si forte London. Fortele vad der Waals sunt forte de atractie slabe care se manifest ape distante mici pt ca scad foarte repede o data cu cresterea distantelor dintre molecule. Interactiunea dipol-dipol consta in atractia electrostatic ace se stabileste intre poli de semn contrar ai moleculelor polare. Molecula acidului clorhidric este o molecula polara cu polul negative spre atomul de clor si polul pozitiv spre atomul de hydrogen. Moleculele polare de acid clorhidric sunt associate prin slabe atractii electrostatice care le ofera o orientare paralela si coliniara. Interactiunile dipol-dipol cresc cu cresterea polaritatii moleculei sis cad foarte repede cu distanta.Sunt interactiuni mai slabe decat legaturile de hydrogen. Fortele de dispersie sunt fosrte de atractie foarte slabe ce se stabilesc intre toate tipurile de molecule.La moleculele nepolare este un ingur tip de forte attractive dintre molecule. Fortele de dispersie se exercita intre atomii gazelor nobilein stare solida sau lichida. Fortele de dispersie sunt mai slabe decat interactiunile dipol-dipol sis cad ca si acestea foarte repede cu distanta manifestandu`se numai intre moleculele imediat vecine .Fortele de dispersie cresc cu cresterea masei moleculare. De exemplu gazelle nobile au puncte de topire foarte mici care cresc cu cresterea masei atomice. Legatura de hydrogen este de 10 ori mai slaba decat legatura covalenta. La moleculele polare interactiunile dintre molecule reprezinta o insumare a fortelor de dispersie slabe si a interactiunii dipol-dipol mai puternice. Intre moleculele apei se stabilesc cele trei tipuri de interactiuni intermoleculare legatura de hydrogen fiind insa cea mai puternica.Ea determina proprietetiile fizice ale apei. Solu ie De la Wikipedia, enciclopedia liber Salt la: Navigare, cutare Soluie de ap salin(saramur) ob inut prin dizolvarea srii de mas (NaCl) n ap. Sarea este solvatul, iar apa este solventul. O solu ie este un amestec omogen format din doi sau mai muli componeni. Soluiile pot fi saturate sau nesaturate (dup cantitatea de substan dizolvat). Orice soluie conine un solvent(substana care dizolv) i un solvat(substana care se dizolv). n cele mai multe cazuri, solventul este apa. Omogenitatea Omogenitatea este reprezentat de faptul c coninutul amestecului constituie un aspec unitar. Proprietile amestecului(concentraia, temperatura, densitatea etc) pot fi distribuite uniform n ntregul volum doar n absena

fenomenului de difuzie sau n urma ncheierii acestuia. n genere, substana prezent n cantitatea majoritar este considerat solvent. Solvenii pot fi sub o form gazoas, lichid sau solid. Unul sau mai multe elemente prezente n soluie, dar care nu coincid cu solventul se numesc solvai. Este obligatoriu ca soluia s aib aceeai stare de agregare. Tipuri de solu ii Gaz Gaz n gaz: o aerul(solvat: oxigen i alte gaze; solvent: azot) Solid n gaz: o praful atomosferic dizolvat n aer Lichid n gaz: o vapori de ap n aer Lichid Dac solventul este un lichid, atunci att gaze, ct i lichide sau solide pot fi dizolvate. Exemple sunt: Gaz n lichid: o Oxigen n ap o Dioxidul de carbon n ap(sifon) Lichid n lichid: o Etanolul(alcool etilic) n ap o Buturile alcoolice sunt n genere solu ii de etanol n ap Solid n lichid: o Zaharoz (zahr de mas) n ap o Cloratul de sodiu sau orice alt sare formeaz n ap un electrolit: n timpul dizolvrii, sarea se disociaz n ioni. Contraexemple: amestecuri lichide ce nu sunt omogene precum: coloizi, suspensii(o dispersie de particule relativ mari ntr-un lichid) i emulsii(suspensia unor particule lichide ntr-un alt lichid care nu se amestec). Solid n caz c solventul este un solid, atunci att gazele, ct i lichidele sau solidele pot fi dizolvate. Gaz n solid: o Hidrogenul se dizolv n genere n metale(exemplu: platin). Lichid n solid: o Mercurul se dizolv n aur, formnd un amalgam. o Hexanul n parafin. Solid n solid: o O elul, o solu ie de atomi de carbon ntr-o matrice cristalin de atomi de fier. o Alpacca, un aliaj alctuit din zinc(15%-30%), nichel(10%-30%) i cupru(50%-60%). Solubilitate Solubilitatea reprezint proprietatea unei substane de a se dizolva ntr-o alt substan. Din punct de vedere cantitativ, aceasta este egal cu cantitatea de substan ce se dizolv la o anumita temperatur in 100 g solvent(ap). Solubilitatea poate fi influenata de: Temperatur - cu ct cre te temperatura cu att cre te solubilitatea(excep ie fcnd gazele) Gradul de agitare al solu iei Mrimea granulelor substan ei dizolvate Presiunea gazelor - cu ct presiunea este mai mare cu att solubilitatea este mai mare Concentra iile solu iilor Concentraia procentual masic indic masa de substan dizolvata din 100g solvent.

Concentraia molar indic cantitatea de substan(numrul de moli) dizolvata dintr-un litru de soluie.

Reac ie chimic De la Wikipedia, enciclopedia liber Salt la: Navigare, cutare Reac iile chimice sunt interaciuni la nivel molecular dintre substane. Ele se pot clasifica n:[1] reac ii de combinare care doi sau mai mul i reactan i se unesc pentru a forma un singur produs de reac ie; reac ii de descompunere dintr-o substan compus (reactant) se formeaz doi sau mai mul i produ i de reac ie; reac ii de substitu ie atomul unui element nlocuiete atomii unui alt element ntr-o substan compus; reac ii de schimb dou substan e compuse i schimb ntre ele unele elemente, transformndu-se n alte substan e compuse.

Substanele care reacioneaz ntre ele se numesc reactani, iar substanele rezultate n urma reaciei se numesc produi de reacie. De exemplu: arderea carbonului (procesul de ardere reprezint adugare de oxigen); carbon + oxigen = dioxid de carbon C+O2=CO2 [] Tipuri de reac ii chimice [] Reac ia de combinare Reacia de combinare este reacia chimic n care doi sau mai muli reactani se unesc formnd un singur produs de reacie. Formul general: A+B=AB De exemplu: amoniac+acid clorhidric=clorur de amoniu(ipirig):NH3+HCl=NH4Cl [] Reac ia de descompunere Reacia de descompunere este reacia chimic n care un reactant se transform n doi sau mai muli produi de reacie. Formul general: AB=A+B De exemplu: carbonatul de cobalt se descompune termic n oxid de cobalt i dioxid de carbon: CoCO3=CoO+CO2 [] Reac ia de substitu ie Reacia de substituie (numit i reac ia de nlocuire) este reac ia chimic n care o substan simpl ia locul unui element dintr-o substan compus. Formul general: A+CD=C+AD De exemplu: reacia dintre fier i soluia apoas de piatr vnt: Fe + CuSO4(aq) = FeSO4 + Cu [] Reac ia de schimb Reacia de schimb (numit i reac ia de dubl nlocuire) este reac ia chimic n care dou substan e compuse i schimb ntre ele unele elemente. Formula general: AB+CD=AD+BC De exemplu: reacia de recunoatere a acidului sulfuric (dintre clorura de bariu i acidul sulfuric): BaCl2 + H2SO4 = BaSO4 + 2HCl [] Reac ia de neutralizare Reacia de neutralizare este reacia chimic dintre o baz i un acid, n urma crora rezult o sare i ap. Aceast reacie este o reacie de schimb. Formul general: H(radical) + (Metal)OH = H20 + (Metal)(Radical) De exemplu: HCl + NaOH = H20 + NaCl [] Viteza i efectul termic [] Reac ia endoterm Reacia endoterm este reacia chimic cu absorbie de cldur. EX: H2O2 = H2O + O2 -Q [] Reac ia exoterm Reacia exoterm este reacia chimic cu degajare de cldur. Exemplu: NaOH + H20 = NaOH(aq) + Q [] Reac ia lent Reacia lent este reacia chimic ce se desfoar ncet. Exemple de reacii lente servesc: descompunerea clorurii de argint; rncezirea grsimilor; fermenta ia alcoolic; coclirea obiectelor de aram. [] Reac ia rapid Reacia rapid este reacia chimic ce se desfoar repede, imediat dup ce a avut loc reacia. Exemple de reacii rapide sunt: reac ia indicatorilor n prezen a acizilor i bazelor; exploziile. [] Reac ii catalitice Reaciile catalitice sunt reacii care se desfoar n preajma unor catalizatori. Catalizatorii sunt substane chimice care mresc viteza unei reacii, aparent ei rmnnd neschimbai. (V2O5; MnO2). Acest lucru nseamn c ei intr n reacie, dar nu reacioneaz cu substanele din reacie, rmnnd la fel i mrind viteza reaciei (n cazul n care reacia se desfoar pe durat mai lung. De exemplu: 2KClO3 = 2KCl + 3O2 [] Exemple [] Reac ii de combinare Reacia de combinare este reacia chimic ce are loc ntre dou sau mai multe substane chimice, simple sau compuse, cu obinerea unei singure substane compuse. Ecua ia general este: A + B = AB. Aceast reac ie se mai nume te i reac ie de sintez. Importan a reac iei de combinare const n ob inerea unor substan e chimice esen iale pentru industrie i via a de toate zilele, conform exemplelor de mai jos: Sinteza acidului clorhidric: H2 + Cl2 = 2HCl Sinteza amoniacului: N2 + 3H2 = 2NH3 Stingerea varului: CaO + H2O = Ca(OH)2 [] Reac ii de substitu ie Reactia chimica ce are loc intre o substanta chimica simpla si una compusa cu obtinerea altei substante simple si altei substante compuse prin mecanism de schimb se numeste reactie de inlocuire sau substitutie. Ecuaia general:A + BC AC + B Reactia de inlocuire se aplica la obtinerea unor gaze precum hidrogenul prin reactia dintre metalele situate in stanga hidrogenului in seria activitatii chimice a metalelor si acizi : Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2 De asemenea, prin acest tip de reactie chimica se pot obtine metale mai putin reactive conform seriei activitatii chimice a metalelor: Fe + CuSO4 = FeSO4 + Cu albastru verde brun-roscat [] Reac ii de schimb Este reactia chimica ce are loc intre doua substante chimice compuse cu obtinerea altor doua substante chimice compuse prin mecanism de schimb sau dubla inlocuire Ecuatia generala:AB + CD CB + AD Reactia de schimb sau dubla inlocuire

are loc prin schimbarea primului element chimic intre doua substante chimice compuse. Prin acest tip de reactie chimica se pot identifica substantele chimice care contin diferiti radicali acizi cum ar fi radicalul clorura sau sulfat: H2SO4 + BaCl2 BaSO4 + 2HCl CuSO4 + BaCl2 BaSO4 + CuCl2 albastru precipitat alb nisipos HCl + AgNO3 AgCl + HNO3 NaCl + AgNO3 AgCl + NaNO3 precipitat alb-branzos [] Reac ii de descompunere Reactia de descompunere este reactia chimica in urma careia, dintr-o substanta chimica compusa, se obtin doua sau mai multe substante chimice simple sau compuse. Ecuatia generala: AB = A + B Reactia de descompunere se mai numeste si reactie de ANALIZA. Importanta reactiei de descompunere consta in obtinerea unor substante chimice importante. Aceste reactii au loc in conditii speciale. Reactia de descompunere a calcarului are loc in cuptorul de var, la temperatura ridicata. CaCO3 = CaO + CO2 In urma reactiei se obtine CaO, var nestins, care se stinge cu apa si se foloseste in constructii ca var stins. Descompunerea cloratului de potasiu se foloseste pentru obtinerea oxigenului in laborator. 2KClO3 = 2KCl + 3O2 Este o substanta care explodeaza usor si se utilizeaza la prepararea prafului de pusca. Descompunerea apei oxigenate nu are loc la incalzire ci folosindu-se un catalizator de dioxid de mangan. 2 H2O2 = 2H2O + O2 Reactia are loc si la dezinfectarea ranilor. Substanta dezinfectanta este oxigenul care se degaja. REACTII CHIMICE 1. Reactia chimica reprezinta fenomenul prin care una sau mai multe substante se transforma in alte substante, fara a afecta natura atomilor constituenti ai substantelor transformate. In mediul inconjurator pot fi observate numeroase reactii, desi majoritatea acestora au o desfasurare lenta. Cateva exemple in acest sens sunt: ruginirea pieselor din otel, fermentatia alcoolica, inverzirea frunzelor datorita formarii clorofilei, arderea combustibilor. Reactiile chimice pot fi puse in evidenta prin urmatoarele manifestari: a. Formarea bulelor de gaz Daca se introduce o bucata de zinc intr-o solutie de acid clorhidric se constata desfasurarea unei reactii in urma careia se degaja hidrogen (figura 1). Mult mai violenta este reactia sodiului cu apa, produsul de reactie fiind tot hidrogenul (figura 2). b. Formarea precipitatelor Daca intr-o solutie de azotat de plumb se toarna solutie de dicromat de sodiu, se constata aparitia unui precipitat de culoare galbena constituit din dicromat de plumb greu solubil (figura 3). c. a culorii Substantele absorb lumina de anumite lungimi de unda, astfel incat ele apar colorate diferit. Culoarea substantelor este o caracteristica a acestora. a naturii unei substante printr-o reactie chimica poate duce deseori la modificari de culoare. Astfel, daca intr-o solutie incolora de tiocianat de amoniu se toana o solutie de alaun feriamoniacal se constata colorarea solutiei in rosu intens datorita formarii tiocianatului de fier (III). Trebuie remarcat faptul ca a culorii poate fi si semnul desfasurarii unor procese fizice, nu neaparat chimice. d. Efecte termice Transformarile substantelor au loc prin scindarea unor legaturi chimice si formarea altora noi. Intrucat energia legaturilor chimice este apreciabila, este de asteptat ca desfasurarea unor reactii chimice sa fie insotita de importante efecte termice. Se cunosc multe exemple de reactii care au loc cu degajare de caldura (exoterme) si reactii care au loc cu absorbtie de caldura (endoterme). De exemplu, in reactia dintre oxidul de calciu (var nestins) si apa se degaja o cantitate mare de caldura care poate aduce apa la fierbere. Dimpotriva, la reducerea oxidului de fier Fe 3O4 cu hidrogen este necesar un important aport de caldura din exterior, reactia fiind endoterma. e. Aparitia flacarii este un alt semn de desfasurare a unei reactii chimice. Elocvente in acest sens sunt reactiile de ardere a hidrocarburilor. Flacara care apare la becul Bunsen este semnul decurgerii reactiei de oxidare a metanului cu oxigenul din aer (figura 4). f. a proprietatilor fizice ale solutiilor este o alta dovada a desfasurarii unei reactii chimice. O astfel de proprietate este conductanta. Daca intr-un vas cu solutie de acid clorhidric se adauga o solutie de hidroxid de sodiu, cu ajutorul unui conductometru se poate constata micsorarea conductantei solutiei pana la neutralizarea completa a acidului. 2. Reprezentarea reactiilor chimice se face cu ajutorul ecuatiilor chimice. Substantele care se transforma intr-o reactie chimica sunt denumite reactanti, iar substantele care se formeaza sunt denumite produsi de reactie. Intr-o ecuatie chimica reactantii se trec in termenul stang al ecuatiei, iar produsii de reactie in termenul drept. Intrucat in cursul unei reactii chimice nu se modifica natura atomilor substantelor, ecuatiile chimice se egaleaza astfel incat numarul atomilor unui anumit element din membrul stang sa fie egal cu cel din membrul drept. Sa consideram reactia chimica dintre hidrogen si clor, in urma careia se formeaza acid clorhidric: H2 + Cl2 = 2HCl (1) Pentru acidul clorhidric se alege coeficientul 2 astfel incat, atat numarul atomilor de clor, cat si numarul atomilor de hidrogen sa nu se modifice in desfasurarea reactiei. Stabilirea coeficientilor se poate face si algebric. De exemplu, reactia de oxidare a amoniacului se scrie sub forma: xNH3 + yO2 = zNO + wH2O (2) Avand in vedere faptul ca in cursul reactiei numarul de atomi de N, O si H nu se modifica, se obtine sistemul de trei ecuatii cu 4 necunoscute: x=z 3x =2w 2y = z + w Sistemul poate fi rezovat admitand x = 1. Rezulta: z =1; w = 3/2; y = 5/4. Pentru ca toti coeficientii sa fie intregi, acestia se inmultesc cu 4. Reactia (2) devine: 4NH3 + 5O2 = 4NO + 6H2O (3)

Semnificatia primara a ecuatiei chimice (1) este faptul ca o molecula de hidrogen interactioneaza cu o molecula de clor pentru a forma doua molecule de acid clorhidric. In cursul acestei transformari sunt scindate legaturile covalente H H si Cl Cl, realizandu-se noile legaturi covalente H Cl. Ecuatiile chimice poseda proprietatile ecuatiilor matematice. Prin urmare, ecuatia (1) poate fi amplificata cu numarul lui Avogadro, obtinandu-se: NA H2 + NA Cl2 = 2 NA HCl (4) Din ecuatia (4) rezulta a doua semnificatie a ecuatiei chimice: 1 mol de hidrogen reactioneaza cu 1 mol de clor pentru a se obtine 2 moli de acid clorhidric. In unele situatii, pentru a nu crea confuzii, formulele chimice ale reactantilor si ale produsilor de reactii sunt urmate de simbolul starii de agregare scris intre paranteze: 2Na (s) + 2H2O (l) = 2NaOH (aq) + H2 (g) (3) Se folosesc urmatoarele simboluri: s solid, l lichid, g gaz, aq solutie apoasa. 3. Clasificarea reactiilor chimice Este dificila alegerea unui criteriu unic si bine definit de clasificare a reactiilor chimice. Un criteriu de clasificare a reactiilor chimice ar putea fi modul in care reactantii interactioneaza pentru a forma produsii de reactie. Pe baza acestui criteriu se deosebesc: reactii de combinare (sinteza), reactii de descompunere, reactii de substitutie simpla si reactii de substitutie dubla (reactii de dublu schimb). Reactiile de combinare (sinteza) sunt reactii in care interactioneaza doua substante pentru a forma un singur compus. Exista foarte multe exemple in acest sens: N2 + 3H2 = 2NH3 Fe + S = FeS Ca + Cl2 = CaCl2 2C + H2 = C2H2 SO3 + H2O = H2SO4 Reactiile de descompunere sunt transformari in care dintr-o substanta se formeaza doua sau mai multe substante: CaCO3 = CaO + CO2 4C3H5(ONO2)3 = 12CO2 + 10H2O + 6N2 + O2 4NH4NO3 = 3N2 + N2O4 + 8H2O Fe2(SO4)3 = Fe2O3 + 3SO3 Reactii de sustitutie simpla sunt transformari in care un element sau un grup de elemente dintr-o combinatie este inlocuit cu un alt element sau grup de elemente: Fe + CuSO4 = Cu + FeSO4 Mg + 2H2O = Mg(OH)2 + H2 Zn + 2HCl = ZnCl2 + H2 Cl2 + 2KI = 2KCl + I2 Reactii de substitutie dubla sau reactii de dublu schimb sunt transformari in care se schimba doua elemente sau grupari de elemente intre doua combinatii chimice: Pb(NO3)2 + 2KI = PbI2 + 2KNO3 AgNO3 + KCl = AgCl + KNO3 H2SO4 + BaCl2 = BaSO4 + 2HCl CaCl2 + K2CO3 = CaCO3 + 2KCl Un caz special al reactiilor de substitutie dubla il constituie reactiile dintre un acid si o baza: H2SO4 + 2NaOH = Na2SO4 + 2H2O Daca, de exemplu, se alege natura reactantilor in calitate de criteriu de clasificare am putea avea foarte multe tipuri de reactii: reactiile elementelor, reactiile acizilor, reactiile bazelor, reactiile sarurilor, reactiile oxizilor, reactiile compusilor organici si multe altele. Demne de retinut din clasificarea pe baza naturii reactantilor sunt reactiile de combustie, care sunt reactii ale oxigenului cu combinatiile carbonului care contin hidrogen si/sau alte elemente, cum ar fi oxigenul, sulful, azotul. Exemple in acest sens sunt procesele de ardere ale unor hidrocarburi (toluen, metan, acetilena), alcooli (metanol), compusi cu sulf (tiofen): C6H5-CH3 + 9O2 = 7CO2 + 4H2O CH4 + 2O2 = CO2 +2H2O 2C2H2 + 5O2 = 4CO2 + 2H2O 2CH3OH + 3O2 = 2CO2 + 2H2O C4H4S + 6O2 = 4CO2 + 2H2O + SO2 Tot reactie de combustie poate fi considerata si arderea carbonului: C + O2 = CO2 Frecvente, atat in chimia anorganica, cat si in chimia organica sunt reactiile de hidroliza, in care reactantul este apa: Al2(SO4)3 + 6H2O = 2Al(OH)3 + 3H2SO4 R-CN + H2O = R-CONH2 Reactiile de precipitare si reactiile de complexare sunt clase de reactii pentru care criteriul de clasificare este natura produsilor de reactie: Pb(NO3)2 + K2SO4 = PbSO4 + 2KNO3 CoCl3 + 6NH3 = [Co(NH3)6]Cl3 Reactiile chimice se desfasoara printr-o succesiune de procese de scindare si formare a legaturilor chimice. Secventa etapelor care intervin in desfasurarea unei reactii se numeste mecanism de reactie. Etapele unei reactii chimice

pot avea loc succesiv sau simultan (sincron). In foarte multe cazuri, reactiile chimice pot fi considerate ca un proces de transfer al unor specii chimice de la o molecula la alta, urmat de o reorganizare a structurii la nivel molecular. De exemplu, reactiile de oxido-reducere pot fi considerate ca procese de transfer de electroni, iar reactiile de neutralizare pot fi asimilate, in general, cu procese de transfer de protoni. De exemplu, reactia de oxidare a ionilor de Fe2+ cu are la baza procesul de transfer de electroni de la

ionii de Fe2+ la : 2KMnO4 + 8H2SO4 + 10 FeSO4 = 2MnSO4 + 5Fe2(SO4)3 + K2SO4 + 8H2O Similar, reactia de neutralizare a amoniacului cu acid acetic poate fi asimilata cu transferul protonilor de la molecula de acid acetic la molecula de amoniac, rezultatul transferului fiind formarea ionului amoniu: CH3COOH + NH3 = CH3COONH4 In chimia organica, reactiile chimice sunt de obicei transformari de desfacere si refacere a legaturilor covalente. Exista trei tipuri fundamentale de astfel de reactii: substitutie, aditie si eliminare. In general, molecula substantei organice care sufera transformari este numita substrat, iar reactantul cu ajutorul caruia se produc aceste transformari este numit reactiv. Substitutia este reactia in care este inlocuit un atom sau o grupare atasata de un atom de carbon cu un alt atom sau grupare: CH3-CH2-Cl + NaOH = CH3-CH2-OH + NaCl Aditia este transformarea care conduce la marirea numarului de atomi sau grupari atasate de atomii de carbon ai substratului: HC CH + HCN => H2C=CH-CN Eliminarea este inversa aditiei si conduce la micsorarea numarului de atomi sau grupari legate la atomii de carbon: CH3-CH2-OH => H2C=CH2 + H2O Reactiile de scindare a legaturilor covalente C-C pot fi interpretate tot ca procese de eliminare. Practic, toate reactiile organice se pot incadra in unul dintre aceste trei tipuri. O categorie distincta o reprezinta transpozitiile, care sunt transformari de rearanjare a structurii moleculare: N-Metilanilina 2-Metilanilina 4-Metilanilina (o-Toluidina) (p-Toluidina) Stoechiometrie Stoechiometria este partea chimiei care are ca obiect stabilirea relatiilor cantitative intre reactanti si produsii de reactie. Numele de stoechiometrie provine din greaca: stoicheon inseamna element, iar metron masura. Deci, stoechiometria este stiinta masurarii elementelor. Asa cum s-a vazut mai inainte, intrucat masele particulelor elementare, ale atomilor si ale moleculelor sunt extrem de mici si este dificil sa se opereze cu asemenea valori, a fost introdusa unitatea atomica de masa (uam), care reprezinta a 12-a parte din masa atomului de carbon : 1 uam = 1,6605 10-27 kg Pe baza unitatii atomice de masa au fost determinate masele atomice (relative) ale tuturor elementelor. In general, masele atomice sunt numere fractionare intrucat elementele sunt constituite din mai multi izotopi. Cunoscand masele atomice se pot calcula masele moleculare (relative), prin insumarea maselor relative ale tuturor atomilor din molecula. In cazul combinatiilor ionice, care nu sunt constituite din molecule propriu-zise, se calculeaza masa relativa a multimii de atomi din formula empirica. Aceasta masa formulara este numita tot masa moleculara, desi termenul nu este riguros. De exemplu, masa moleculara a apei este 2 1 + 16 = 18, iar a acidului sulfuric este 2 1 + 32 + 4 16 = 98. La fel se calculeaza si masa moleculara a NaCl: 23 + 35,5 = 58,5 sau a sulfatului de cupru: 63,5 + 32 + 4 16 = 159,5. In ecuatiile chimice, cu ajutorul coeficientilor, este indicat raportul intre numarul de molecule ale reactantilor si produsilor de reactie. Pentru a putea utiliza entitati numarabile si la nivel macroscopic a fost introdusa notiunea de mol. Molul a fost definit initial prin masa de substanta, exprimata in grame, numeric egala cu masa moleculara a substantei respective. Prin urmare, 1 mol de H2SO4 este cantitatea de substanta care contine 98 g H 2SO4. Inseamna ca masa molara a H2SO4 este 98 g/mol = 98 10-3 kg/mol. Definitia molului, unitate fundamentala in Sistemul international de unitati este urmatoarea: Molul este cantitatea de substanta a unui sistem care contine atatea entitati elementare cati atomi exista in 0,012 kg carbon . Acest numar de unitati elementare este egal cu 6,022 1023 si este numit numarul lui Avogadro (NA). Numarul lui Avogadro se refera la diferite entitati elementare, care pot fi: molecule, atomi, ioni sau electroni. Determinarea formulei brute a substantelor Formula bruta a unei substante, care indica natura atomilor constituenti si raportul dintre numarul acestora, poate fi determinata pe baza compozitiei procentuale obtinuta prin analiza chimica. De exemplu, compozitia elementala a unei substante este: Na 43,4 %; C 11,3 % si O 45,3 %. Masele atomice ale elementelor componente sunt: Na 23; C 12 si O 16. Formula bruta a substantei este de forma NaxCyOz.

Se impart valorile obtinute la cea mai mica dintre ele si se obtine: x = 2; y = 1 si z = 3. Formula bruta a substantei este: Na2CO3. Calcule stoechiometrice Calculele stoechiometrice se bazeaza pe legea conservarii masei: Intr-o reactie chimica, masa reactantilor este egala cu masa produsilor de reactie. Se poate spune ca in cursul unei reactii chimice masa se conserva. Sa consideram o reactie cunoscuta si suficient de rapida, cea dintre sodiul metalic si apa, care se desfasoara conform ecuatiei chimice: 2Na + 2H2O = 2NaOH + H2 Mase atomice: Na 23; H 1; O 16. Sa admitem ca intr-un vas cu apa suficient de multa se introduc 0,23 g sodiu. Ne punem problema sa calculam cantitatea (masa) de apa care a reactionat, precum si cantitatile (masele) de hidroxid de sodiu si hidrogen care au rezultat in urma reactiei. Cantitatea de apa care a reactionat cu sodiul: 2 23 g Na . 2 18 g H2O 0,23 g Na . x g H2O ------------------------------------------------------g H2O Similar se calculeaza masa de NaOH rezultat: 2 23 g Na . 2 40 g NaOH 0,23 g Na . x g NaOH --------------------------------------------------------g NaOH Masa de hidrogen care rezulta: 2 23 g Na . 2 g H2 0,23 g Na . x g H2 ------------------------------------------------g H2 Se poate calcula direct volumul de H2 care rezulta din reactie in conditii normale de temperatura si presiune: 2 23 g Na . 22,4 L H2 (cn) 0,23 g Na . x L H2 (cn) ---------------------------------------------------------L H2 (cn) Pentru a calcula volumul de hidrogen care se degaja in conditii diferite de cele normale se folosesc ecuatiile de stare ale gazelor perfecte. In exemplul dat s-a specificat ca masa de apa este in cantitate suficienta, adica sensibil mai mult decat este necesar pentru reactia cu sodiul. Reactia decurge pana la consumarea intregii cantitati de sodiu. In acest caz sodiul este reactantul limita. Randamentul de substanta reprezinta raportul dintre cantitatea de produs de reactie obtinut practic si cantitatea aceluiasi produs care se obtine teoretic conform stoechiometriei reactiei.

(50) Intrucat cantitatea de produs de reactie obtinuta practic este mai mica sau cel mult egala cu cea teoretica, randamentul maxim este 1. Daca randamentul se exprima in procente, relatia de calcul este:

(51)