LEGĂTURI CHIMICE

Legatura chimică
• Studiul atomului, a arătat că el nu este o particulă indivizibilă, ci are o
strutură complexă, fiind alcătuit din numeroase particule elementare
• În reacțiile chimice, atomul intervine ca un tot unitar, modificările care
apar fiind numai la nivelul învelișului electronic și anume asupra
stratului exterior numit strat de valență sau de legătură
• Atomii elementelor se combină între ei pentru a ajunge la configurații
stabile:
– Prin cedare de e- = transfer de e- → legătura ionică →asociații
deschise, rețele cristaline ionice
– Prin punere în comun de e- → legătura covalentă → molecule
– Legătura metalică
 Legatura chimică
• Cele două tipuri de legături, ionică și covalentă sunt numai
aparent diferite, nu există legătură pur ionică sau pur covalentă
• Fiecare legătură covalentă are un grad de ionicitate, cu atât mai
pronunțat cu cât polaritatea legăturii este mai mare, deci cu cât
diferența de electronegativitate dintre cei doi atomi este mai mare
• Procentul ionic al covalenţei depinde de diferenţa de
electronegativitate a atomilor şi se calculează cu relaţia:
i=1-e-0,5(XA-XB)2
Exemple: C-H 5% H-O 40%
C-O 22% N-O 6%
 Legatura ionică
• Cu excepția gazelor rare toți atomii sunt instabili

• Kossel (1916) pune bazele științifice ale legăturii ionice pornind de la

posibilitatea de modificare a configurației electronice, astfel încât atomul să-și
dobândească configurația stabilă corespunzătoare gazului rar cel mai apropiat

• Instabilitatea configurației electronice este cu atât mai mare cu cât atomul se

află de un gaz rar
• Elementele din grupele 1 şi 2 (IA şi IIA) pierd cu uşurinţă electroni devenind
ioni pozitivi, cu configuraţia electronică a gazului rar ce precede elementul în
sistemul periodic:
 Legatura ionică
• Atomii care preced gazele rare în sistemul periodic al
elementelor, cei din grupa 16 (VIA) şi 17 (VIIA), îşi
completează octetul cu un număr de electroni egal cu
opt minus numărul grupei (exprimat în cifre romane sau
cifra unităţilor numărului care indică grupa), devenind
ioni negativi cu configuraţia de octet a gazului rar ce
urmează elementului în sistemul periodic:
 Legatura ionică

Ionii formați în acest mod se atrag prin forţe electrostatice până la o anumită
distanţă minimă dependentă de razele lor ionice, când se manifestă forţele
repulsive din învelişurile electronice. În urma dispunerii ordonate, într-un
aranjament cât mai compact al ionilor pozitivi şi negativi, se construiesc reţelele
cristaline.
Reacţia dintre un metal alcalin şi un halogen conduce la formarea unei
halogenuri ionice ca urmare a transferului de electroni de la metalul alcalin,
elementul electropozitiv, la halogen, elementul electronegativ:
 Rețea ionică

• Rețeaua ionică este formată din ioni, în nodurile acesteia exisistând

ioni pozitivi și negativi dispuși alternativ
• Rețeaua NaCl este o rețea cubică, cubul este unitatea care se repetă
• Formula compușilor ionici indică raportul dintre ionii de semn contrar
din rețea
Legatura ionică
Legatura ionică
 Legatura ionică
• Ionii monoatomici stabili au un număr mic de sarcini electrice, cu
valorile cuprinse între -3 şi +3. Electrovalenţa +3 este întâlnită mai
rar; de exemplu ionul Al3+ este întâlnit ca atare în unii compuşi ionici
în stare solidă, în soluţie existând numai sub formă hidratată
[Al(H2O)6]+3.
• Electrovlenţele +4 şi -3 se întâlnesc foarte rar. Stabilitatea ionilor
este cu atât mai mică cu cât valoarea absolută a sarcinii ionului este
mai mare.
• Ionii poliatomici sau complecşi, cu un număr mare de sarcini, sunt
mai stabili decât cei monoatomici cu aceeaşi sarcină, deoarece
aceasta este repartizată pe toţi atomii speciei chimice; de exemplu,
ionul fosfură P3- este mai puţin stabil şi mai polarizabil (deformabil)
decât ionul fosfat PO4 3–
• Anionii monoatomici sunt puţin la număr, formaţi de nemetale şi
prezintă întotdeauna configuraţia gazului rar ce urmează
elementului în sistemul periodic.
• Cationii pot avea în afară de configuraţia gazului rar ce precede
metalul în sistemul periodic şi alte configuraţii electronice.
 OBSERVAȚII
• Carbonul și hidrogenul au tendință pronunțată de a forma covalențe
și tendință redusă de a ceda sau accepta electroni pentru a trece în
ioni, deci realizează cu preponderenţă covalenţe în detrimentul
legăturii ionice, datorită electroneutralităţii lor şi volumului atomic
mic care permite întrepătrunderea orbitalilor (apropierea avansată a
atomilor).
• ionul C4+ nu există datorită disproporţiei mari dintre sarcină şi volum;
• ionul C4- există în carburile metalice, în absenţa apei (de ex:Al4C3);
Al4C3 + 12H2O  3CH4 + 4Al(OH)4
• ionul H+ există numai legat covalent de moleculele de apă în soluţii
apoase (ion hidroniu H3O+) şi apare în reacţiile protolitice.
• ionul H- (hidrură) se întâlneşte în hidruri metalice, în absenţa apei
(NaH, CaH2).
H:-- + H2O  H2 + OH—
 Legatura ionică
• Formarea combinaţiilor ionice respectă regulile empirice ale lui
Fajans (1924), conform cărora un atom trece cu atât mai uşor în
stare ionică, cu cât:
– configuraţia electronică realizată de ionul format este mai stabilă;
– sarcina ionului este mai mică;
– raza ionică mai mare pentru cation şi mai mică pentru anion.
• Pentru ca legătura chimică să fie stabilă, la formarea ei trebuie să
se elibereze energie (proces exoterm). Cu cât cantitatea de energie
eliberată este mai mare cu atât combinaţia este mai stabilă.
Combinaţiile ionice sunt, în general, combinaţii exoterme.
• Pentru ca bilanţul energetic în procesul de formare al ionilor să fie
exoterm, trebuie ca afinitatea pentru electron atomului nemetalic să
depăşească energia de ionizare a atomului metalic.
 Caracteristicile legăturii ionice
• nu este dirijată în spațiu, pentru că se formează prin forțe
electrostatice dintre ioni, forțe care se manifestă uniform în toate
direcțiile
• nu se formează asociații închise de tip molecule, ci structuri
geometrice deschise, tridimensionale, numite rețele cristaline ionice
• numărul de coordinație N.C. al fiecărui ion, este determinat de
raportul rc/ra
• formulele brute atribuite combinațiilor ionice: NaCl, CaF2, CaO, etc.,
nu reprezintă adevărata compoziție procentuală a substanței ci
numai raportul de combinare al ionilor
• permite combinațiilor ionice să se dizolve în solvenți polari, pentru
că ea nu este dirijată în spațiu și nici rigidă. Ruperea legăturii este
un proces fizic
• poate permite substiuirea ionilor cu alți ioni, atunci când
dimensiunile ionilor sunt comparabile
 Proprietățile substanțelor ionice
Proprietățile legăturii ionice se transferă în totalitate compușilor ionici:

1. Sunt majoritatea substanțe solide și au caracter salin. În soluții

suprasaturate se separă cristale.
2. Au temperaturile de topire, de fierbere și călduri de vaporizare
ridicate. Cresc cu creșterea nr. de sarcini și scad cu creșterea
razei ionilor.
NaF MgF2 AlF3
NaF NaCl NaBr
3. În soluție sau topitură combinațiile ionice conduc curentul electric.
Ionii sunt conducători de ordinul II, deci creșterea temp. duce la
creșterea conduct. electr.
4. Sunt solubile în solvenți polari, în special în apă și insolubile în
solvenți nepolari.
5. Au reactivitate chimică mare datorită momentului de dipol mare
(µ>5D) µ=e.d
6. La lovire cristalele ionice se sfărâmă, sunt casante.
Variația pt
Conduc curentul electric în soluție sau topitură
Solubilitatea în apă