VARIAȚIA PROPRIETĂȚILOR FIZICE

ȘI CHIMICE ALE ELEMENTELOR

SISTEMULUI PERIODIC
 PROPRIETĂȚI FIZICE ȘI CHIMICE

• Neperiodice, determinate de nucleul atomic

– Nr. atomic Z, cu valori de la 1-118
– Masa atomică, cu valori cuprinse între 1,008 (H) și 294 (117Uus, 118Uuo)
– Spectre de raze X
• Periodice, determinate de învelișul electronic
– Proprietăți fizice
• Raza atomică
• Rază ionică
• Energia de ionizare
• Afinitate pentru electroni
– Proprietăți chimice
• Caracterul electropozitiv (metalic)
• Caracterul electronegativ (nemetalic)
• Valență, număr de oxidare N.O.
 1. RAZA ATOMICĂ

• este jumătatea distanței dintre nucleele a doi atomi, vecini dintr-o

moleculă (homonucleară, deci este practic raza covalentă) sau dintr-

un cristal;

• este o mărime caracteristică fiecărui atom, determinată prin

metode cristalografice (difracţie cu raze X), pe baza structurilor

cristaline ale combinaţiilor în care se găsesc atomii respectivi;

• într-o perioadă, metalele alcaline au cele mai mari raze atomice, fiind

urmate de metalele alcalino-pământoase şi de gazele rare; metalele

tranziţionale din mijlocul fiecărei serii au cele mai mici raze atomice

dintre elementele unei perioade;

 1. RAZA ATOMICĂ
– în cadrul unei perioade, în grupele principale, razele
atomice scad cu creşterea numărului de ordine Z
– în cadrul unei perioade, în blocul elementelor „d” se constată o
scădere a razelor atomice de la grupa a 3-a până la grupele 8-
10, apoi o uşoară creştere la elementele grupelor 11 şi12
– în cadrul unei perioade, în blocul elementelor „f” se constată o
scădere uşoară a razelor atomice cu creşterea numărului
atomic Z, deci se observă „contracţia lantanidelor”
• în grupele principale ale SP, razele atomice cresc în general
semnificativ cu creşterea numărului atomic Z; în grupele
secundare, razele atomice cresc uşor cu creşterea numărului
atomic Z, existând o diferenţă mică între razele atomice ale
elementelor din seriile 4d (perioada a 5-a) şi 5d (perioada a 6-a)
 2. RAZA IONICĂ

• este raza cationului, respectiv a anionului în compuşii ionici

cristalini, este dimensiunea relativă a unui ion într-un cristal ionic
• raza cationului este totdeauna mai mică decât raza atomului
din care provine (pierzând electroni, un atom se transformă într-un
cation cu aceeaşi sarcină nucleară ca a atomului – acelaşi număr de
protoni în nucleu – care atrage un număr mai mic de electroni, ceea
ce are ca rezultat scăderea razei)
• raza anionului este întotdeauna mai mare decât raza atomului din
care provine (acceptând electroni, un atom se transformă într-un
anion cu aceeaşi sarcină nucleară ca a atomului, care atrage un
număr mai mare de electroni, între care se manifestă şi
respingerile electrostatice, fapt ce determină extinderea norului
electronic şi deci creşterea razei)
 2. RAZA IONICĂ
• mărimea razelor ionice variază asemănător cu mărimea razelor
atomice
• ionii izoelectronici sunt ioni cu configuraţia electronică identică
• în cadrul unei perioade, pentru ionii izoelectronici (acelaşi număr
total de e-), atât pentru anioni, cât şi pentru cationi, se constată
scăderea razei ionice cu creşterea numărului atomic Z (adică a
sarcinii nucleare):

Na+ Mg2+ Al3+

11p 12p 13p
10e- 10e- 10e-

scade raza cationului cu creșterea lui Z

 2. RAZA IONICĂ
P3- S2- Cl-
15p 16p 17p
18e- 18e- 18e-

Scade raza anionului cu creșterea lui Z

• în grupă, razele ionilor cu aceeaşi sarcină cresc cu creşterea
numărului atomic Z
• pentru acelaşi element raza cationului scade cu creşterea
sarcinii cationului: raza cationului Fe2+ (26 protoni + 24 electroni)
este mai mare decât raza cationului Fe3+ (26 protoni + 23 electroni)
• razele ionilor depind de: sarcina nucleară efectivă, numărul de
electroni, precum şi de numărul şi tipul de electroni din orbitalii
atomici de valenţă.
2. RAZA IONICĂ
2. RAZA IONICĂ
 3. DENSITATEA
• masa unităţii de volum, exprimată în g/cm3
• în grupe se constată creşterea densităţilor elementelor odată
cu creşterea numărului atomic Z
• în perioade se constată creşterea densităţilor elementelor de
la extremităţi spre centru
• dintre nemetale, cel mai uşor element (densitatea cea
mai mică) este hidrogenul, urmat fiind de heliu; cele mai
grele nemetale (densităţile cele mai mari) sunt carbonul şi
iodul
• dintre metale, cel mai uşor este litiul (în general metalele
alcaline au densitate mică, subunitară); cele mai grele
metale sunt iridiul şi osmiul
 4. TEMPERATURA DE TOPIRE
• temperatura la care o substanţă solidă trece în stare lichidă la
presiunea de 760 mm Hg (temperatura normală de topire)
• în grupele principale se constată o scădere a punctelor de topire
cu creşterea numărului atomic Z, în timp ce în grupele secundare se
constată o creştere a punctelor de topire cu creşterea numărului atomic
Z
- cele mai mici puncte de topire le au He (-272,1) şi H (-259,23)
- cele mai mari puncte de topire le au C (forma alotropică diamant
3500) şi Wo (3410)
- singurele elemente lichide sunt Br (-7,25) şi Hg (-38,84)
- elemente uşor fuzibile (topesc la temperaturi joase) sunt:
cesiul, galiul, rubidiul, fosforul alb, potasiul, sodiul, sulful
- elemente greu fuzibile (topesc la temperaturi înalte) sunt:
reniul, osmiul, molibdenul, borul.
 5. TEMPERATURA DE FIERBERE

• temperatura la care presiunea vaporilor unui lichid

devine egală cu presiunea de 760 mm
• Hg (temperatura normală de fierbere)
- valorile variază asemănător cu punctele de
topire
 6. ENERGIA DE IONIZARE
• EI = energia consumată la îndepărtarea unuia sau mai multor
electroni dintr-un atom izolat în stare gazoasă sau energia
absorbită la formarea unui ion pozitiv din atomul liber; se
măsoară în electronvolţi (eV)
• energia primară de ionizare (EI1) este energia consumată la
smulgerea primului electron din configuraţia electronică a
atomului neutru; energia secundară de ionizare (EI2) este
energia consumată la smulgerea celui de al doilea electron din
configuraţia electronică a ionului cu sarcina 1+; energia terţiară de
ionizare este energia de ionizare pentru al 3-lea electron (EI3);
valoarea energiei de ionizare creşte brusc după prima treaptă de
ionizare: EI1 < EI2 < EI3... pentru că al doilea, al treilea electron
vor fi eliminaţi din ioni pozitivi, în care atracţia electrostatică a
sarcinii nucleare asupra fiecărui electron este mai mare
 6. ENERGIA DE IONIZARE
• în perioadă, energia primară de ionizare creşte de la grupa 1 la
grupa 18, deci odată cu creşterea numărului atomic Z;
elementele care au în stratul exterior configuraţii electronice
stabile au energii de ionizare mai mari:
- elementele grupei 18 – configuraţia electronică în stratul
exterior ns2np6
- elementele grupei 2 – configuraţia electronică în stratul
exterior ns2
- elementele grupei 15 – configuraţia electronică în stratul
exterior ns2np3 (substrat „p” semiocupat cu electroni)
- elementele grupei 12 – configuraţia electronică în stratul
exterior ns2(n-1)d10
• în grupe, energia primară de ionizare scade cu creşterea numărului
atomic Z, deci o dată cu creşterea numărului de straturi ocupate
cu electroni şi cu micşorarea atracţiei electrostatice a nucleului
asupra electronilor din stratul exterior ca urmare a depărtării de
nucleu.
 7. AFINITATEA PENTRU ELECTRONI
• energia degajată (sau consumată!) de un atom izolat în fază
gazoasă care acceptă un electron şi se transformă într-un ion
negativ, un anion; acceptarea a doi sau mai mulţi electroni în
configuraţia unui atom se face cu consum de energie;
• se măsoară în joules/atom, kilojoules/mol sau electronvolţi
• valoarea negativă reprezintă energia realizată, eliberată de un
atom la acceptarea unui electron; cu cât această valoare este mai
negativă, cu atât atomul are tendinţă mai mare de accepta un electron
• în perioadă, afinitatea pentru electron creşte, este din ce în ce mai
negativă, pe măsură ce creşte numărul atomic Z (excepţie fac
elementele grupei 2 şi 18)
• în grupe, afinitatea pentru electron scade cu creşterea numărului
atomic Z, deoarece electronul se adaugă pe un nivel a cărui distanţă
de la nucleu creşte odată cu numărul de straturi
 8. CARACTERUL ELECTROPOZITIV
• proprietatea atomilor de a ceda electroni şi de a forma ioni
pozitivi; sunt atomi ai metalelor (blocurile s, d, f integral, parţial
blocul p de elemente)
• creşte odată cu creşterea caracterului metalic şi cu scăderea
energiei de ionizare, adică:
- în grupele principale creşte de sus în jos odată cu creşterea
numărului atomic Z, deci cu creşterea numărului de straturi ocupate
cu electroni
- în perioade scade de la grupa 1 la grupa 14, odată cu
creşterea numărului atomic Z şi cu creşterea numărului de electroni
cedaţi
• metalele sunt ordonate în sensul descrescător al caracterului
electropozitiv în seria activităţii metalelor (seria Beketov-Volta,
seria tensiunilor chimice), în care tendinţa atomilor metalici de a
ceda electroni este comparată cu tendinţa atomului de hidrogen de
a ceda electroni:
 8. CARACTERUL ELECTROPOZITIV
K Ba Ca Na Mg Al Mn Zn Cr Fe Ni Sn Pb H Cu Bi Sb Hg Ag Pt Au

scade caracterul electropozitiv ale elementelor

scade reactivitatea chimică a elementelor
Variaţia caracterului electropozitiv ↔ variaţia caracterului metalic ↔
variaţia reactivităţii în grupă: - reacţia metalelor alcaline cu apa:
2Na + 2H-OH → 2NaOH + H2
2K + 2H-OH → 2KOH + H2
!!! Metalele grupei 1, metalele alcaline, reacţionează foarte uşor, chiar
violent, cu oxigenul şi cu apa, astfel încât este necesară păstrarea lor
sub petrol.
Reacţia sodiul cu apa este violentă, căldura degajată în urma reacţiei
putând topi metalul nereacţionat; potasiul reacţionează cu apa şi mai
energic decât sodiul,căldura degajată aprinzând instantaneu hidrogenul
degajat din reacţie, ceea ce poate provoca chiar explozii
 8. CARACTERUL ELECTROPOZITIV
• variaţia caracterului electropozitiv ↔ variaţia caracterului metalic ↔
variaţia reactivităţii în perioadă – ex. - reacţia metalelor din perioada
a 3-a cu apa:
2Na + 2H-OH → 2NaOH + H2→ reacţie violentă la temperatura
camerei
Mg + 2H-OH → Mg(OH)2 + H2 → reacţia decurge la uşoară încălzire
2Al + 6H-OH → 2Al(OH)3 + 3H2 → reacţia decurge la încălzire
puternică
• variaţia caracterului electropozitiv ↔ variaţia caracterului metalic ↔
variaţia tăriei bazelor (hidroxizilor metalici) în grupă şi în perioadă:
Perioada a 3-a
NaOH Mg(OH)2 Al(OH)3
bază tare bază de tarie medie bază cu caracter amfoter
Perioada a 2-a
Be(OH)2 Mg(OH)2 Ca(OH)2 Sr(OH)2 Ba(OH)2
amfoter tarie medie tare tare tare
 8. CARACTERUL ELECTROPOZITIV

• !!! Regula lui Sanderson pentru identificarea elementelor cu

caracter metalic din blocul p: numărul de electroni din stratul
de valenţă să fie mai mic sau egal cu numărul perioadei în
care se găseşte elementul:

- 12Mg : 10Ne 3s2 element din perioada a 3-a, grupa 2, cu atomii cu

2 electroni de valenţă în stratul de valenţă (al 3-lea) 2 < 3 Mg
este metal (alcalino-pământos)

- 31Ga : 18Ar 4s23d104p1 element din perioada a 4-a, grupa 13,

cu atomii cu 3 electroni de valenţă în stratul de valenţă (al 4-lea) 2
< 3 Ga este metal
 9. CARACTERUL ELECTRONEGATIV
• proprietatea atomilor elementelor de a capta
electroni şi de a forma ioni negativi; elementele au
un caracter electronegativ cu atât mai accentuat cu
cât acceptă un număr mai mic de electroni şi pe un
strat mai apropiat de nucleu, unde forţa de atracţie
e mai mare; sunt nemetale, deci îşi manifestă caracterul
nemetalic
• în grupe, scade de sus în jos, odată cu creşterea
numărului atomic Z, deci cu creşterea numărului de
straturi ocupate cu electroni
• în perioade, creşte de la grupa 14 la grupa 17,
odată cu creşterea numărului atomic Z, adică cu
micşorarea numărului de electroni captaţi şi creşterea
sarcinii nucleare
• FLUORUL, F este elementul cel mai electronegativ din
sistemul periodic.
 9. CARACTERUL ELECTRONEGATIV
• variaţia caracterului electronegativ al elementelor în grupe şi

în perioade influenţează caracterul acido-bazic al hidrurilor

elementelor:

- în perioadă, caracterul acid al hidrurilor creşte cu

creşterea caracterului electronegativ al elementului: amoniac,

apă, acid florhidric; hidrogen sulfurat, acid clorhidric

- în grupă, caracterul acid al hidrurilor scade cu creşterea

caracterului electronegativ al elementului: HF, HCl, HBr, HI

 ELECTRONEGATIVITATEA ELEMENTELOR
• Pauling defineşte electronegativitatea (notează cu χ coeficientul de
electronegativitate) ca puterea unui atom dintr-o moleculă de a atrage
spre sine norul electronic al covalenţei → proprietatea de
electronegativitate a unui atom este diferită de afinitatea pentru
electroni a unui atom (aceasta este proprietatea unui atom izolat!)

• Pentru cel mai electronegativ element din sistemul periodic, F, Pauling

atribuie coeficientul 4, iar pentru cel mai electropzitiv, Cs,
coeficientul 0,7. În funcţie de diferenţa de electronegativitate (de
diferenţa dintre coeficienţii de electronegativitate) între doi atomi,
Pauling prevede tipul de legătură ionică sau covalentă care se poate
stabili între aceştia (vezi capitolul LEGĂTURA COVALENTĂ).
 10. VALENȚĂ NUMĂR DE OXIDARE
• Noţiunea de număr de oxidare înlocuieşte conceptul de
valenţă, desemnând numărul de sarcini pozitive sau negative care
se pot atribui unui atom dintr-o combinaţie, în funcţie de sarcinile
electrice reale sau formale ale celorlalţi atomi cu care este combinat.
• Numărul de oxidare al elementelor în combinaţie cu alte
elemente mai electronegative decât ele prezintă valori pozitive,
deoarece pot ceda acestora, total sau parţial, electronii lor de
valenţă
• Numărul maxim de oxidare pozitiv al unui element este egal cu
numărul grupei sistemului periodic din care face parte elementul
respectiv. Există unele excepţii de la regula numărului de
oxidare pozitiv maxim pentru elementele din perioada a 2-a
precum şi pentru elementele tranziţionale din grupele VIIIB (8,9,10)
şi IB (11)
• În combinaţiile cu alte elemente mai electropozitive decât el, un
element are N.O. negativ
 10. VALENȚĂ NUMĂR DE OXIDARE
• Elementele nemetalice şi semimetalice au numărul de oxidare
minim N.O.min. egal cu (8-n) în care n este numărul grupei
principale (sau numărul care indică unitatea grupei) din care face
parte elementul respectiv – ex.: sulful din grupa VIA = 16 are
N.O.min. = -2 (8-6= 2) şi N.O.max. = +6
• În stabilirea numărului de oxidare al unui atom, trebuie să se ţină
seama de următoarele reguli:
– fluorul are în toate combinaţiile sale numărul de oxidare -1
– oxigenul are în aproape toţi compuşii numărul de oxidare -2, cu excepţia
oxidului de fluor OF2 în care oxigenul are N.O. = +2, a combinaţiilor
peroxidice unde are N.O. = -1 (H2O2, Na2O2, MgO2 şi a superoxizilor
metalelor alcaline unde are N.O.= -1/2
– metalele, cu puţine excepţii, au în combinaţiile lor numere de
oxidare pozitive;
– metalele alcaline au constant N.O. = +1, iar metalele alcalino-
pământoase au N.O.= +2, metalele grupei 12 Zn, Cd, Hg au N.O. = +2
– substanţele elementare au N.O. = 0
 10. VALENȚĂ NUMĂR DE OXIDARE
• suma sarcinilor pozitive şi negative ale elementelor dintr-o combinaţie neutră
din punct de vedere electric este egală cu zero = suma algebrică a
numerelor de oxidare ale speciilor chimice componente ale unei substanţe
neutre este zero
• suma algebrică a numerelor de oxidare ale speciilor chimice componente ale
unui ion poliatomic este egală cu sarcina ionului
 10. VALENȚĂ NUMĂR DE OXIDARE

• Se remarcă un
comportament chimic foarte
asemănător pentru elemente
din grupe principale ale
sistemului periodic învecinate
„pe diagonală” = asemănare
pe diagonală: Li şi Mg au
proprietăţi asemănătoare,
similar cuplurile Be–Al, B–
Si: