Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Până nu demult se credea că apă există numai pe planeta noastră. Cercetările recente
au demonstrat, prin metoda spectroscopiei, prezenţa indubitabilă a apei în univers, atât în
formă gazoasă (vapori), cât şi în formă solidă (gheaţă).
Apa moleculară apare în norii circumstelari şi interstelari şi este un constituent
important al cozii unor comete (de exemplu Halley). De asemenea, apare la suprafaţa stelelor
mai puţin fierbinţi (“giganţi roşii”), unde sunt întrunite cerinţele speciale pentru existenţa
moleculei de apă ( presiune ridicată, temperatură relativ joasă şi radiaţie ultravioletă redusă).
În sistemul nostru solar, planeta Marte are, în calotele polare, mari cantităţi de apă, iar
relieful tipic pentru foste albii de râu indică existenţa unei perioade cu apă lichidă. Pe Venus,
procentul ridicat de deuteriu atmosferic a permis afirmarea existenţei, în trecut, a apei.
Sateliţii marilor planete de la periferia sistemului solar au şi ei apă (solidă), Mirinda (satelit al
lui Uranus) fiind constituit aproape exclusiv din gheaţă. Astfel, găsirea apei pe alte planete,
care părea cândva un mit, este astăzi obiect de cercetare febrilă.
Apa a fost şi este un element central în viaţa societăţii umane, aşezările şi civilizaţia
înflorind în prezenţa resurselor de apă şi pierind adesea odată cu dispariţia sau degradarea
acestora. Apa poate fi atât factor pozitiv cât şi negativ de dezvoltare, poate fi mijloc şi obiect
de muncă, este o resursă reînnoibilă dar de neînlocuit. Colectivităţile umane necesită apă
pentru un spectru de nevoi mult mai larg decât alte vieţuitoare şi deţin în bună măsiră
controlul resurselor de apă, pe care le utilizează în interesul propriei specii. Nevoi ale
colectivităţilor umane sunt în primul rînd sunt nevoile directe pentru populaţie (70-360 l/zi):
Nevoi gospodăreşti / individuale cum sunt cele pentru asigurarea nevoilor fiziologice de aport
hidric zilnic (2,5 l/zi), pentru asigurarea igienei personale, pentru întreţinerea curăţeniei
locuinţei (40-280 l/zi), pentru spălarea alimentelor, pentru prepararea hranei...
Urmează nevoi publice al comunităţii: consum divers de apă din unităţi sanitare, de
cultură şi educaţie, de deservire etc. (25 - 60 l/zi), nevoi pentru stingerea incendiilor şi alte
nevoi excepţionale; Avem apoi nevoile pentru activităţile economice ale colectivităţilor
umane: Nevoi pentru industrie ( ape de răcire, pentru generare de energie electircă ex. în
hidrocentrale, în procese tehnologice ca solvent sau reactant etc.), nevoi pentru zootehnie,
pentru piscicultură, pentru stropiri şi irigaţii în agricultură, nevoi pentru transport (navigaţie)
etc.
Apa este un element indispensabil vieţii, pentru toate organismele şi ecosistemele,
datorită largii răspândiri şi calităţilor deosebite pe care le are. Diversele teorii ale apariţiei
vieţii pe pământ acordă apei un rol central, majoritatea considerând oceanul primul şi pentru
miliarde de ani singurul leagăn al vieţii.
Echilibrul natural este adesea perturbat de om, din cauza favorizării unor specii şi
distrugere a altora, direct sau indirect prin modificările aduse mediului. Dar echilibrul
ecologic este un echilibru dinamic, şi compoziţia cantitativă şi calitativă în specii evoluează în
timp şi spaţiu, chiar fără influenţa omului, cu modificări ciclice sau ireversibile, echilibrul
fiind doar pe ansamblu şi în dinamică. Ba mai mult, "teoria catastrofelor" afirmă că evoluţia
ecosistemelor nu este liniară ci cu salturi determinate de evenimente majore climatologice sau
de altă natură, iar în cazul particular al apelor de inundaţii, care sunt un element natural
necesar evoluţiei naturale. De aceea, decelarea procentului contribuţiei omului la modificările
din ecosistemele acvatice şi evaluarea semnificaţiei şi consecinţelor ecologice este o problemă
complexă şi dificilă. Nu orice modificare naturală sau indusă e dăunătoare şi nu orice situaţie
staţionară înseamnă un mediu în bună stare ecologică. De aceea, relaţia apei cu biosfera
trebuie cunoscută mai în detaliu.
După ce am văzut câtă apă există pe Terra, cum e repartizată şi cum circulă la nivel
global, e timpul să privim apa mai de aproape, începând chiar de la nivel de moleculă, pentru
a înţelege apoi caracterele ei speciale fizice şi chimice, care stau la baza rolului biologic atât
de deosebit al apei.
Apa este o substanţă chimică, cu formula chimică H2O. Mult timp s-a crezut că apa
este o substanţă primară ce nu poate fi descompusă în elemente; abia în 1781 Cavendish a
infirmat această teorie, sintetizând artifical apă din oxigen şi hidrogen, iar Lavoisier a
descompus apa în cele două gaze componente, trecând vaporii de apă printr-un tub
incandescent.
Apa este o moleculă formată din doi atomi de hidrogen şi un atom de oxigen. Ca
raport volumic avem 2:1 dar ca procent masic în apă este 11,11 % hidrogen şi 88,89 %
oxigen. Cei doi atomi de hidrogen sunt legaţi de oxigen prin legături polare covalente.
Polaritatea permite ca moleculele să se lege între ele prin legături tip punte de hidrogen.
DIstanţa între atomul de oxigen şi cel de hidrogen este de 0,096 nanometri. Cei doi nuclei de
hidrogen stau faţă de oxigen sub un unghi de 104,50, astfel că molecula are o formă
triunghiulară. Masa moleculară relativă a apei este 18, mai exact 18,01534. Energia de
ionizare a moleculuei de apă este 12, 63 eV (electronvolţi). Un gram de apă pură conţine 10-7
grame de ioni H+.
Apa are şi în stare lichidă un caracter parţial ordonat, formând asociaţii efemere în care
o moleculă poate fi înconjurată de până la 6 alte molecule, formând efemere octaedre
deformate. Densitatea maximă (1000 kg / m3) este la 40C (mai exact la 3,980C). La presiune
atmosferică normală, apa fierbe la 1000C şi îngheaţă la 00C. Tensiunea superficială a apei
este foarte mare. Capacitatea calorică e de 4,1781 kJ/kg/K la 200C iar căldura specifică de
topire 333,3 kJ/kg şi de evaporare 2257 kJ/kg.
Originea apei terestre este destul de controversată. Se susţine că ea e exista de la
începutul formării Pământului dar nu în formă lichidă şi nici ca vapori în atmosferă, ci legată
în roci. Ea a fost eliberată treptat ca vapori de rocile fierbinţi împreună cu bioxid de carbon,
formând a doua atmosferă (cea iniţială, de heliu şi hidrogen, de la formarea pământului, se
persupune că ar fi fost rapid "măturată" de vântul solar). Când răcirea scoarţei a progresat
destul, apa s-a condensat, au apărut ploile şi s-au format mările, iar aportul de apă din
adâncimi a continuat prin emanaţiile vulcanilor.
Pământul este unicul loc cunoscut în care apa apare cert şi în formă lichidă. Este
rezultatul convergenţei mai multor factori, mici modificări putând duce la dispariţia apei
lichide şi deci a vieţii: o variaţie de numai +/- 5% a distanţei faţă de Soare, sau o variaţie a
intensităţii sau compoziţiei spectrale a radiaţiei acestuia, sau modificarea compoziţiei
atmosferei planetei noastre.
Apa de pe Terra e o cantitate constantă, pe care nu o putem influenţa, spre deosebire
de alte resurse cum e peştele sau cheresteaua, pe care teoretic le putem înmulţi, sau altele
precum combustibilii fosili (cărbune, petrol, gaz natural) pe care acum omenirea le reduce
constant prin consum. Putem însă să îi alterăm calitatea şi o facem din plin. Şi chiar şi
cantitativ, deşi teoretic ar fi pe pământ destulă apă pentru omenire, pentru prezent şi viitor, la
o privire mai detaliată vedem că ea este adesea e la locul nepotrivit, la timpul nepotrivit, în
forma nepotrivită sau cantitatea nepotrivită pentru necesităţile noastre actuale, care au evoluat
adesea ignorând faptul că apa nu e oriunde oricând oricum şi oricât la dispoziţia noastră.
În mod ultrasimplificat putem consdera că circuitul apei în natură se derulează astfel:
DIn atmosferă apa ajunge în principal ca ploaie sau ninsori pe suprafaţa continentelor şi
oceanelor. De aici o parte se evaporă înapoi în atmosferă iar o altă parte este transportată prin
apele de suprafaţă sau prin ape subterane şi ajunge la ocean, de unde prin evaporaţie o parte
ajunge iar în atmosferă. În realitate ciclul este foare complex, cu sute de "bucle" care uneori se
închid local, alteori trec prin toate compartimentele hidrosferei la scare întregii planete,
deoarece vânturile şi curenţii marini poartă aceiaşi moleculă de apă în călătorii pe distanţe
uriaşe.
Energia care "pune în mişcare" acest uriaş circuit este radiaţia solară. Dinamica
ciclului este variabilă în funcţie de sectoarele sale: Statistic, o moleculă de apă staţionează în
medie 9 zile în rezervorul atmosferic şi mai multe milenii în rezervorul oceanic şi în calotele
glaciare. Totalul evaporaţiei este evaluat la 70 x 1012 m3 / an deasupra continentelor şi 350 x
1012 m3 / an deasupra oceanelor, iar cantitatea totală de precipitaţii 100 x 1012 m3 / an
deasupra continentelor şi 320 x 1012 m3 / an deasupra oceanelor. Diferenţele sunt egalate de
curgerea apei şi gheţii de pe continente în ocean la suprafaţă (38 x 1012 m3 / an) şi prin
subteran (1,6 x 1012 m3 / an).
Apa nu apare în natură în stare pură, ci are multe săruri dizolvate şi alte substanţe.
Desigur proporţia variază mult între apele dulci şi cele sărate, oceanice sau din lacuri sărate.
Astfel, în ea găsim
cationi: calciu, magneziu, sodiu, potasiu, aluminiu, fier, mangan, titan, crom,
nichel, cupru, staniu, plumb, zinc, cobalt, arsen, seleniu, cadmiu, sronţiu, bariu,
litiu, beriliu etc. ;
anioni : fluor, azotat, brom, fosfat, bor, iod, cian, sulfat, carbonat, bicarbonat,
hidroxil, azotit etc. ;
substanţe neionice: silice, substanţe uleioase, petroliere, grase, fenoli,
detergenţi, gaze dizolvate (oxigen, dioxid de carbon, azot, în cantităţi mai mici
şi metan, oxizi de azot, amoniac, hidrogen sulfurat, radon etc.) precum şi
microfloră şi faună.
Abundenţa relativă a solidelor dizolvate în apă este desigur dependentă mult de natura
geologică a zonei şi de alţi factori. Totuşi statistic unele elemente sunt prezente în cea mai
mare parte a apelor şi au concentraţii semnificative, pe când altele apar rar sau numai în
cantităţi extrem de reduse. O statistică asupra compoziţiei apei potabile propune următoarea
ordine a abundenţei: