CURS_3

NOŢIUNI DE STRUCTURA ATOMILOR. ORBITALI ATOMICI, MOLECULARI

3.1. MODELUL STATIC AL ATOMULUI

După descoperirea electronilor s-a pus problema aranjării acestora împreună cu sarcinile
pozitive în interiorul atomului, ceea ce a dus la elaborarea mai multor modele atomice.
Primul model elaborat de J.J. Thomson (1898) explica în mod static aşezarea electronilor
în atom. După acest model, atomul are forma unei sfere în care sarcinile electrice pozitive
repartizate uniform sunt neutralizate de un număr egal de sarcini electrice negative (electroni)
aşezaţi după vârfurile unor forme geometrice regulate. Acest model static a cedat curând locul
unor modele dinamice.

3.2. MODELUL PLANETAR AL ATOMULUI

Folosind razele X (ioni de He2+) emise de elemente radioactive, Rutherford (1911) a

măsurat devierile acestora la trecerea prin foiţe metalice foarte subţiri (fig. 1) şi a constatat că cea
mai mare parte a radiaţiilor trec nedeviate (ca şi cum ar trece printr-un spaţiu gol), un număr mic
de particule α sunt deviate sub diferite unghiuri, iar o parte neânsemnată sunt întoarse din calea lor
sau deviate sub un unghi foarte mare. Rezultă că în atomi majoritatea spaţiului este gol, motiv
pentru care majoritatea particulelor trec nedeviate. Particulele care sunt deviate trec prin imediata
vecinătate a unor centre (nuclee) grele încărcate cu un număr mare de sarcini pozitive (fig. 2).
 Figura 1. Difuzia particulelor α printr-o foiţă metalică

Figura 2. Traiectoriile hiperbolice ale particulelor care trec

prin vecinătatea unui nucleu.

Sunt întoarse din calea lor acele particule care se deplasează pe direcţia nucleelor atomilor
din foaia metalică. Pe baza experienţelor sale, Rutherford a propus primul model dinamic al
atomului numit modelul planetar inspirându-se după sistemul solar. După acest model, atomul este
alcătuit dintr-un nucleu central în jurul căruia se învârtesc electronii pe orbite circulare la distanţe
mari de nucleu, întocmai ca planetele în jurul soarelui.
 S-a calculat că raza unui nucleu este în jurul a 10-15 m în timp ce un atom are raza de
aproximativ 10-10 m (sau 1 Å). Numărul electronilor este egal cu numărul sarcinilor pozitive din
nucleu şi corespunde cu poziţia elementului în sistemul periodic.
Astfel, numărul de ordine Z capătă o semnificaţie fizică.
Cercetările ulterioare au confirmat în general această imagine a structurii atomului şi au
permis determinarea numărului de ordine Z pe cale experimentală pentru o serie de metale.
Cu ajutorul modelului planetar al lui Rutherford s-au explicat unele comportări ale atomilor
legate de proprietăţile lor magnetice, optice şi chimice. Acest model nu a putut explica însă
spectrele de linii ale atomilor, absorbţia şi emisia de energie, fenomene legate strâns de dispunerea
stratificată a electronilor în rotirea lor în jurul nucleului. Totodată acest model nu respecta legile
electrodinamicii clasice conform căreia o sarcină electrică în mișcare accelerate trebuie să emită
radiații electromgnetice și să piardă treptat energie (Clerk James Maxwell 1831-1879). Aceste
insuficiențe au fost îndepărtate cu ajutorul teoriei cuantelor de către Niels Bohr (1885 – 1962).

3.3 TEORIA CUANTELOR

Concepând lumina de natură ondulatorie se pot explica o serie de fenomene ca:

interferența, difracția, polarizarea luminii, dar nu se pot explica fenomene ca apariția și dispariția
razelor luminoase, adică fenomeneobservate la absorbția și emisia luminii în și din particule
materiale. Conform teoriei cuantelor, elaborate de Max Plank (1858 – 1947), emisia și absorbția
radiațiilor pentru sistemele microfizice (atomi, molecule) numite oscilatori, nu se face continuu,
ci în mod discontinuu, prin cantități discrete de energie, numite cuante, considerate a fi cele mai
mici cantități de energie.
Energia unui oscillator (E), în orice stare a sa, este un multiplu întreg al unei cuante de
energie:
E = n·h·ν, n – număr pozitiv, poate lua doar valori întregi, inclusive zero
h – constanta lui Planck (6,62559 · 10-34 J·s)
 Elaborarea teoriei cuantelor constituie un alt argument important de susținere a naturii
corpusculare, discontinue a materiei.

3.4 PREZENTAREA MECANIC – ONDULATORIE A ATOMULUI

Concepția actuală asupra structurii atomilor nu se limitează la mișcarea electronului pe o
simplă orbită, ci se concepe o regiune geometrică din atom în care există probabilitatea de a găsi
electroni într-un element de volum dat și la o anumită distanță față de nucleu. Totodată se admite
că electronul, ca orice particular elementară, în mișcarea sa continuă în atom poate avea în
același timp proprietăți corpusculare și proprietăți ondulatorii; apare astfel caracterul său dual.
Caracterul dual al luminii, corpuscular și ondulatoriu a fost extins în anul 1924 de către
Victor Luis De Broglie – fizician de origine franceză. El a demonstrate că lumina are și
proprietăți ondulatorii desi este alcătuită din particule și că particulele elementare, inclusive
electronii, au și proprietăți caracteristice undelor; adică, fiecărei particule I se asociază o undă.
Concepția lui De Broglie a fost fundamentată mathematic folosind relațiile lui Planck și
Eistein, care definesc cantitatea de energie:
E = h ν și E = mv2
Egalând cele două relații și ținând seama de expresia care definește lungimea de undă, λ = v/ ν,
înlocuind pe ν, rezultă:
ℎ
λ = unde: λ – lungimea de undă asociată particulei
𝑚⋅𝑣

elementare;
h – constanta lui Planck
m - masa particulei
v- viteza particulei
Relația de mai sus exprimă echivalența între lungimea de undă ce carcterizează o mișcare
ondulatorie și proprietățile ce caracterizează un corpuscul, respective masa și viteza. Relația lui
De Broglie se aplică numai particulelor elementare, cu masa m foarte mică. Dacă masa particulei
este mare, lungimea de undă devine deosebit de mica, nemăsurabilă, încât nu prezintă importanță
fizică.
În cazul celui mai simplu sistem chimic, atomul de hidrogen, format dintr-un proton cu
sarcina +1 și un electron cu sarcina -1, mecanica cuantică arată, că pentru unda tridimensională
asociată electronului în mișcare în jurul protonului, este valabilă ecuația de undă Schrödinger:
 8𝜋 2 𝑚
𝛥𝜓 + (𝐸 − 𝐸𝑝)𝜓 = 0,
ℎ2

în care: h – constanta lui Planck; m – masa electronului; E – energia totală a electronului; Ep = -

e2/r energia potențială; E - Ep – energia cinetică a electronului; 𝜓 – funcția de undă, dependentă de
coordonatele x, y, z, ale electronului, nuicleul fiind presupus imobil și situat în originea acestui
system de coordinate.
Ecuația lui Schrödinger reprezintă ecuația de bază a mecanicii cuantice și leagă funcția
de undă 𝜓
în orice punct al spațiului în jurul nucleului, de energia acestuia. Integrarea ecuației de undă și
obținerea valorilor 𝜓 este posibilă numai pentru anumite valori ale energiei totale E a sistemului,
numite valori propria, obținute cu ajutorul numerelor cuantice n, l, m. Soluțiile obținute, câte una
pentru fiecare număr cuantic n, l, m (𝜓n, l, m) se numesc funcții de undă orbitales au simplu orbitali
atomici, OA și definesc fiecare o stare posibilă a electronului în atom, caracterizatprin energia și
geometria sa.
Orbitalii atomici reprezintă zone de spațiu în jurul nucleului în care densitatea de
probabilitate (P) a electronului ǀ 𝜓 ǀ2 are o valoare maximă. Un orbital atomic este definit de
următoarele numere cuantice:
Numărul cuantic principal n, determină nivelele energetice principale ale atomului,
mărimea orbitalilor și distribuția radială medie a densității electronice în jurul nucleului. Ia valori
numere întregi positive de la 1 la n. Electronii cu același număr cuantic principal n, se găsesc
aproximativ la aceeași distanță medie de nucleu și formează un strat electronic.
Numărul cuantic orbital sau azimutal l, caracterizează substraturile de electroni și
determină forma norului electronic, continuitatea, discontinuitatea și alungirea sa. El poate avea
toate valorile numerelor întregiîntre zero și n-1. Electronii cu același număr cuanticscundar l,
constituie un substrat electronic.
Numărul cuantic magnetic m, caracterizează starea electronului în câmpuri magnetice și
determină momentul magnetic al electronuluicare ocupă un orbital, adică orientarea în spațiu a
planului orbitalului electronic. El poate avea toate valorile numerelor întregi cuprinse între -l și +l,
adică în total poate avea 2l+1 valori definite.
Numărul cuantic de spin s, caracterizează mișcarea de rotație a electronului în jurul propriei
axe; are valoarea ±1/2.
 Orbitalii atomici se deosebesc între ei prin energie, formă și orientare. Energia orbitalilor
este funccție de numărul cuantic principal n, forma lor, de numărul cuantic azimutal, iar orientarea
în spațiu funcție de numărul cuantic magnetic m. Orbitalii care aparțin aceluiași substrat, făcând
parte din același strat, au aceleași energii și formă, deosebindu-se între ei numai prin orientarea lor
spațială.
Orbitalii s, caracterizați prin l = 0 și m = 0, au cea mai mica energie și cea mai mare
stabilitate și o simetrie sferică.

Fig.3 Orbital de tip s

Orbitalii p, carcterizați prin l = 1; m = -1; 0; +1, au o simetrie axială și forma bilobară cu
cei doi lobi simetrici, despărțiți printr-un plan nodal (planul y, z) care trece prin nucleu, în care
densitatea electronicăeste zero și funcția de undă a electronilor 𝜓 = 0 își schimbă semnul. Unul din
lobi corespunde regiunii în care funcția 𝜓 este pozitivă și se notează cu (+), iar celălalt lob regiunii
în care funcția 𝜓 este negative și se notează cu (-). Orbitalii p sunt orientați în spațiu, astfel încât
să formeze între ei unghiuri de 900.

Fig.4 Orbitali de tip p

Orbitalii d, în număr de cinci, caracterizați prin l = 2, m = -2, -1, 0, 1, 2 și notați cu

simbolurile dxy, dyz, dxz, dx2-y2 și dz2 sunt formați din patru lobi.