Structura atomului:

Descoperirea legilor chimiei a permis transformarea teoriei

atomice dintr-o conceptie filosofica n teorie stiintifica, fapt care a
reprezentat un pas important n dezvoltarea chimiei ca stiinta. Astfel,
descoperirea legii conservarii masei a permis scrierea reactiilor chimice n
mod cantitativ, sub forma ecuatiilor chimice.
Constatarea experimentala ca elementele se combina ntre ele n
proportii de masa bine definite, a dus la supozitia ca structura materiei este
discontinua.
Pe baza legii constantei compozitiei substantelor s-a definit notiunea
de echivalent chimic.
Legea proportiilor multiple sta la baza faptului ca un element poate
prezenta mai multi echivalenti chimici.
Legea lui Avogadro a permis formularea ipotezei existentei
moleculelor precum si a diatomicitatii moleculelor substantelor gazoase
simple (H2, Cl2, N2, O2 etc).
Teoria atomo moleculara a precizat notiunile de atom si molecula.
Atomul este cea mai mica particula dintr-un element care, prin
metode fizice si chimice obisnuite, nu se mai poate divide.
Molecula este cea mai mica particula dintr-o substanta care
pastreaza compozitia chimica, structura si proprietatile substantei
respective. Poate exista n stare libera.
Teoria atomo moleculara a permis explicarea legilor care stau la
baza formarii combinatiilor chimice
Particulele elementare constituente ale tuturor atomilor sunt:
protonii, electronii si neutronii.
Atomul este neutru din punct de vedere electric deoarece numarul
electronilor din nvelisul electronic este egal cu numarul de protoni din
nucleu.
Pentru a explica modul de repartizare a particulelor elementare n
atom au fost elaborate diferite modele cu privire la structura atomului:
modelul lui Thomson, modelul planetar, modelul Bohr, modelul
ondulatoriu.
Fiecare model atomic elaborat reflecta nivelul cunoasterii la etapa
respectiva.
Experientele de difuzie a particulelor o prin foite metalice au
dovedit ca atomul are o structura lacunara si i-au permis lui Rutherford sa
elaboreze modelul planetar al atomului. Potrivit acestei reprezentari
sarcinile pozitive sunt concentrate n partea centrala a atomului, numita
nucleu. La distanta mare se rotesc, n jurul nucleului, electronii, particule
ncarcate negativ.
Nucleul atomului concentreaza aproape ntreaga masa a atomului,
deoarece masa electronilor este de aproximativ 10 000 ori mai mica dect
masa protonilor.
Modelul planetar, elaborat de Rutherford, a explicat proprietatile
optice, proprietatile magnetice ale atomului, formarea ionilor etc. Acest
model nu a explicat stabilitatea atomilor, precum si formarea spectrelor de
linii.
Bohr a explicat structura atomului pe baza a doua postulate:
postulatul starilor stationare si postulatul frecventei.
UI. 2
20
O reprezentare completa a modului de repartizare a particulelor
elementare n atom a fost posibila prin extinderea caracterului dualist de
corpuscul unda asupra electronilor, de fapt asupra oricarei particule
materiale aflata n miscare.
Numere cuantice. Pentru a caracteriza miscarea electronului n
atom, se folosesc patru numere cuantice: numarul cuantic principal,
numarul cuantic secundar, numarul cuantic magnetic, numarul cuantic
de spin.
- Numarul cuantic principal, n, indica nivelul de energie si poate
lua valori ntregi pozitive: 1, 2, 3, .. Atomii elementelor
cunoscute au, n stare fundamentala, cel mult 7 straturi pe care se
afla electroni. Straturile se noteaza cu literele K, L, M, N, O, .
- Numarul cuantic secundar, l, indica subnivelul de energie si
tipul orbitalilor. Poate lua valori ntregi, pozitive de la 0 pna la n
1.
- Numarul cuantic magnetic, m, arata orientarea orbitalilor ntrun
cmp magnetic pertubator. Poate lua valori de la l+l,
inclusiv 0.
- Numarul cuantic de spin, s, indica orientarea spinului. Poate
lua valorile +1/2 sau 1/2 n unitati cuantice, h/2t.
Mecanica cuantica concepe atomul ca fiind format dintr-un nucleu
nconjurat de un nor de electroni.
Miscarea electronilor n spatiul tridimensional este redata de
ecuatia de unda a lui Schrdinger. Cu ajutorul ecuatiei lui Schrdinger s-a
stabilit ca electronii nu se misca n jurul nucleului pe traiectorii bine
definite (orbitele electronice n modelul Bohr), fiind imposibila decelarea,
cu exactitate, a pozitiei sale, la un moment dat.
Solutiile ecuatiei de unda, , se numesc functii de unda orbitale sau
orbitali si sunt o masura a probabilitatii de a gasi electronul ntr-un anumit
spatiu, n jurul nucleului.
Orbitalii sunt notati cu literele s, p, d, f si se caracterizeaza prin
simetrii diferite.
21
nvelisul electronic al atomilor este alcatuit din straturi, substraturi
si orbitali.
Ocuparea succesiva a orbitalilor cu electroni se realizeaza
respectnd anumite principii: principiul stabilitatii, principiul lui Pauli,
principiul lui Hund.
Aplicnd principiile de completare a nivelelor si subnivelelor
energetice cu electroni, repartizarea electronilor se face n ordinea:
1s, 2s, 2p, 3s, 3p, 4s, 3d, 4p, 5s, 4d, 5p, 6s, 5d1, 4f, 5d2-10, 6p, 7s, 6d1, 5f,
6d2-10, 7p, ..


2 SISTEMUL PERIODIC
Cu ajutorul sistemului periodic s-au recalculat masele atomice
pentru elementele la care alte metode nu au dat rezultate satisfacatoare:
indiu, lantan etc.
Pe baza legii periodicitatii (proprietatile elementelor sunt functii
periodice ale maselor atomice), Mendeleev a ajuns la concluzia ca exista
elemente nedescoperite, a caror existenta nu era cunoscuta la vremea
respectiva, pentru unele dintre acestea preciznd caracteristicile principale
(eka-aluminiu, eka-bor).
Studiind spectrele de raze X ale diferitelor elemente, Moseley a
constatat ca proprietatile elementelor se repeta n functie de sarcina
nucleara. Moseley a stabilit corelatia ntre structura interna a atomilor si
pozitia acestora n sistemul periodic. Numarul perioadei este egal cu
numarul straturilor electronice pe care le completeaza atomii elementului,
iar pentru elementele din grupele principale, numarul grupei este egal cu
numarul electronilor de pe ultimul strat.
Cu ajutorul sistemului periodic se pot face aprecieri asupra
proprietatilor elementelor, precum si asupra sensului n care acestea
variaza.
Proprietatile elementelor care prezinta caracter de periodicitate
sunt determinate de structura electronica periferica a atomilor elementelor.
Proprietatile elementelor care variaza n mod continuu de la un
element la altul sunt determinate de structura nucleului.

3 LEGATURII CHIMICE
Teoria electronica explica transformarile chimice ale substantelor
prin redistribuirea electronilor de valenta ntre atomi n molecule sau ntre
ioni .
Dupa modul cum se realizeaza legaturile ntre atomi, se cunosc trei
tipuri de legaturi chimice:
legatura electrovalenta sau ionica;
legatura covalenta;
legatura metalica.
Teoria electronica a legaturii ionice (electrovalentei) explica formarea
combinatiilor ionice prin atractia electrostatica ntre ionii cu sarcini de
semn contrar, ioni rezultati n urma unui transfer de electroni ntre atomi.
Teoria electronica a legaturii ionice arata ca, prin combinare chimica,
atomii si modifica structura electronica periferica, n asa fel nct sa
realizeze o configuratie electronica stabila, asemanatoare cu a gazului rar
apropiat. Tendinta atomilor de a-si forma, prin combinare cu alti atomi,
configuratii identice cu gazele rare explica reactivitatea acestora
Numarul de electroni transferati de un atom reprezinta
electrovalenta si determina sarcinile elementare ale fiecarui ion.
Pentru elementele din grupele principale din sistemul periodic,
electrovalenta este egala cu numarul de electroni care trebuie sa fie cedati
sau acceptati de un atom pentru a dobndi configuratie stabila, n general,
configuratie de octet.
Legatura ionica determina o serie de proprietati caracteristice
compusilor ionici: stare de agregare solida, puncte de topire ridicate,
solubilitate n solventi polari (apa).

Teoria electronica a covalentei explica formarea legaturii prin
punerea n comun a electronilor impari din stratul de valenta, realiznduse,
astfel, configuratii de 2 sau 8 electroni pentru ambii parteneri.
Legatura coordinativa este o legatura covalenta (se realizeaza prin
punere n comun de electroni) n care perechea de electroni pusa n comun
provine de la un singur atom.
Compusii covalenti sunt n stare de agregare gazoasa (compusi cu
mase moleculare mici), lichida sau solida.
Compusii covalenti nepolari se dizolva, n general, n solventi
nepolari (solventi cu constanta dielectrica mica) si nu conduc curentul
electric.
Compusii covalenti polari se dizolva n solventi polari. Daca
dizolvarea este nsotita de un proces de ionizare solutiile acestor compusi
conduc curentul electric.
Teoria electronica a legaturii chimice, admitnd doua posibilitati
de realizare a configuratiei stabile a ultimului strat electronic (transfer de
electroni ntre atomi sau punere n comun de electroni) a demonstrat ca
sistemele moleculare sunt mai stabile dect atomii izolati.
Teoria electronica a legaturii chimice nu a explicat factorii care
determina cuplarea electronilor n cadrul legaturii covalente si abaterile de
la regula octetului

4 COVALENTEI
Functia de unda moleculara, respectiv distributia densitatii norului
de electroni n molecula a fost determinata prin doua metode: metoda
legaturilor de valenta (MLV) si metoda orbitalilor moleculari (MOM).
Metoda orbitalilor moleculari explica formarea legaturii covalente
prin deformarea si contopirea totala a orbitalilor atomici periferici si
formarea unor orbitali moleculari care apartin tuturor nucleelor atomilor
implicati n legatura. Prin contopirea a doi orbitali atomici (OA) iau
nastere doi orbitali moleculari: unul de energie mai joasa, mai stabil, numit
orbital molecular de legatura (OML), altul de energie mai mare, numit
orbital molecular de antilegatura (OMA).
Repartizarea electronilor n orbitalii moleculari se face respectnd
aceleasi principii ca si n cazul orbitalilor atomici :principiul, care arata ca
un sistem are stabilitate maxima cnd energia lui este minima; principiul
excluziunii al lui Pauli ;regula lui Hund.
Orbitalii moleculari se vor completa cu electroni n urmatoarea
ordine:
os < o *
s < oz < tx = ty < t *
x = t *
y < o *
z
Pentru a aprecia daca prin combinarea orbitalilor atomici rezulta o
molecula stabila n raport cu atomii liberi se foloseste notiunea de ordin de
legatura.
Ordinul de legatura (OL) se calculeaza ca semidiferenta ntre
numarul electronilor care ocupa orbitalii moleculari de legatura (n) si
numarul electronilor aflati n orbitalii moleculari de antilegatura (n*).
Participarea unor atomi la formarea legaturilor chimice cu un
numar mai mare de electroni dect numarul electronilor impari din stratul
de valenta a fost explicata pe baza teoriei hibridizarii orbitalilor atomici.
Hibridizarea este fenomenul de combinare a unor orbitali de
simetrii diferite si energii apropiate si formarea unor orbitali identici, cu
aceeasi simetrie si energie, numiti orbitali hibridizati.
ntre moleculele substantelor pot sa apara forte de natura fizica,
forte care influenteaza stabilitatea si unele proprietati fizice ale compusilor
moleculari numite legaturi intermoleculare: legaturi van der Waals si
legaturi de hydrogen

5 SISTEME DISPERSE
Sistemele disperse sunt sisteme formate dintr-o substanta oarecare
(faza dispersata) care se afla mprastiata sub forma de particule mici
printre particulele altei substante (mediu de dispersie).
Dispersiile moleculare sau solutiile reale sunt sisteme disperse
stabile n care particulele fazei dispersate sunt molecule, atomi sau ioni.
Dupa starea de agregare a mediului de dispersie, se disting: solutii
gazoase, lichide si solide.
Solubilitatea unui gaz n apa este influentata de mai multi factori:
temperatura, presiune, compozitia solutiei.
Doua lichide pot forma, tinnd seama de natura interactiior
existente ntre moleculele lichidului precum si de natura interactiilor care
apar ntre moleculele celor doua lichide: amestecuri total miscibile,
amestecuri partial miscibile sau cele doua lichide pot fi nemiscibile.
Solubilitatea substantelor solide n solventi lichizi este determinata
de natura fortelor care se stabilesc ntre particulele substantei si moleculele
solventului, de natura fortelor de interactie dintre particulele solidului si de
temperatura.
Substantele cristalizate n retea ionica se dizolva n solventi polari.
n procesul de dizolvare ntre moleculele solventului si ionii substantei
dizolvate se stabilesc legaturi noi, de tip ion dipol, proces numit solvatare
(hidratare daca solventul este apa). Dizolvarea are loc doar daca fortele
electrostatice din retea vor fi compensate de fortele de solvatare.
Substantele covalente polare se dizolva n solventi polari.
Dizolvarea are loc prin formarea unor legaturi dipol - dipol ntre
moleculele polare din retea si moleculele polare ale solventului, avnd loc,
de asemenea, un proces de solvatare.
19
Substantele covalente nepolare se dizolva n solventi nepolari
(sulfura de carbon, benzen). n acest caz solvatarea nu are loc, dizolvarea
fiind doar un proces mecanic de amestecare.
Substantele cu retea atomica nu se pot dizolva n nici un solvent. n
nodurile retelei cristaline se gasesc atomi ntre care se manifesta legaturi
foarte puternice, legaturi covalente, care nu pot fi distruse.
Concentratia unei solutii se exprima prin raportul ntre masa de
solvat (substanta dizolvata) si masa sau volumul solutiei sau solventului. n
functie de modul n care se exprima acest raport, se cunosc mai multe tipuri
de concentratie (procentuala, molara, normala, titru, fractie molara).

7 VITEZA DE REACTIE
Cinetica chimica studiaza viteza de desfasurare a proceselor
chimice si mecanismele de reactie.
Viteza de reactie, v, se defineste ca fiind variatia concentratiilor
substantelor implicate n reactie, n unitatea de timp sau ca produs al
concentratiilor reactantilor.
Viteza de reactie, fiind proportionala cu produsul concentratiilor
reactantilor, cresterea concentratiei reactantilor determina cresterea vitezei
de reactie.
Viteza unei reactii chimice creste cu cresterea temperaturii.
Influenta temperaturii asupra vitezei de reactie este exprimata prin relatia
lui Arrhenius:
k = Ae E/RT
Pentru desfasurarea unei reactii chimice este necesar ca particulele
reactante sa posede o energie mai mare dect o valoare minima numita
energie de activare, Ea.
Energia de activare exprima diferenta ntre energia medie a
moleculelor nainte de reactie si energia necesara reactiei. Particulele care
poseda energia minima necesara producerii reactiei se numesc particule
activate.
Catalizatorii sunt substante care adaugate unui sistem de reactie
modifica viteza reactiei (se folosesc pentru marirea vitezei de reactie).
Catalizatorii influenteaza viteza reactiilor termodinamic posibile si
n absenta catalizatorilor. Catalizatorii nu influenteaza echilibrul chimic.
La sfrsitul reactiei, catalizatorii se regasesc neschimbati,
regenerndu-se att calitativ, ct si cantitativ.
Reactiile reversibile sunt reactiile care au loc n ambele sensuri.
ntr-un sistem de reactii reversibile se stabileste starea de echilibru chimic
(v1 = v2).
La echilibru, raportul ntre produsul concentratiilor substantelor
rezultate din reactie si produsul concentratiilor reactantilor, fiecare
concentratie ridicata la o putere egala cu coeficientii stoechiometrici, este o
constanta la o temperatura data.
Starea de echilibru a unui sistem este influentata de urmatorii
factori: concentratie, temperatura, presiune (pentru sistemele n faza
gazoasa). Influenta acestor factori este exprimata n principiul lui Le
Chtelier: daca se modifica unul dintre factorii care determina starea de
echilibru chimic, echilibrul se deplaseaza n sensul n care modificarea
factorului variabil este diminuata.
n functie de mecanismul de desfasurare a reactiei, reactiile pot fi:
reactii simple, reactii ionice, reactii radicalice.
Reactiile radicalice au loc prin intermediul radicalilor. Radicalii
sunt atomi (grupe de atomi) care au valente nesaturate.
Reactiile radicalice au loc ca reactii n lant, reactii care au loc n
trei etape: initiere a lantului, propagare a lantului, ntrerupere a lantului.

8 ACIZI, BAZE, SARURI
Proprietatile anumitor categorii de substante (acizi, baze, saruri)
pot fi explicate daca se admite ca la dizolvarea n apa aceste substante
disociaza n ioni.
Disociatia electrolitica reprezinta procesul de desfacere n ioni a
unei substante la dizolvare sau prin topire.
Substantele care au proprietatea de a disocia n ioni n solutii
apoase sau alti dizolvanti polari se numesc electroliti.
Pentru substantele cristalizate n retea ionica, ionii exista n retea;
prin dizolvare ei devin liberi n solutie si disocierea are lor n urma unui
proces fizic: dizolvare (hidratare) sau topire:
NaCl Na+ + Cl
Pentru substantele cu molecule polare ionii apar numai n momentul
dizolvarii n urma reactiei moleculelor cu moleculele solventului (apa).
Ionii apar prin reactia de transfer al protonului de la o molecula la alta,
reactie numita reactie de ionizare:
HCl + H2O H3O+ + Cl
Cantitativ, procesul de disociere se apreciaza prin gradul de
disociere, o, care se defineste ca raportul ntre numarul de molecule
disociate si numarul total de molecule dizolvate.
Gradul de disociere depinde de natura si concentratia electrolitului
si de natura solventului.
Acizii si bazele sunt definite pe baza mai multor teorii:
Teoria disociatiei electrolitice (Arrhenius): acizii sunt
substantele care prin dizolvare n apa pun n libertate ioni
H+, iar bazele prin disociere pun n libertate ioni OH.
Teoria protolitica (Brnsted): acizii sunt substante capabile
sa cedeze protoni iar bazele sunt substante capabile sa
accepte protoni.
Teoria Lewis: baza este substanta care cedeaza o pereche de
electroni, iar acidul este substanta care accepta o pereche de
electroni, reactia ntre un acid si o baza fiind o reactie de
punere n comun a unei perechi de electroni.
Pentru exprimarea concentratiei ionilor hidrogen n solutie se
foloseste notiunea de pH sau exponent de hidrogen:
pH = lg [H+]
Asemanator notiunii de pH se foloseste notiunea de pOH:
pOH = lg |HO|
Pentru mediu acid: [H3O+] > 107 moli/l, rezulta pH < 7.
Pentru mediu bazic: [HO] > 107 moli/l, [H3O+] < 107 moli/l, rezulta
pH > 7.
Pentru un mediu neutru |HO| = |H3O+| = 107 moli/l,iar pH = 7
Produsul |HO||H3O+|, constant la o temperatura data, se numeste
produs ionic al apei sau constanta de autoprotoliza, Kw. La temperatura de
25oC valoarea sa este de aproximativ 1014 moli/l.
Reactia de neutralizare este reactia care are loc ntre un acid si o
baza, reactie din care rezulta sare si apa. Toate reactiile de neutralizare
sunt reactii exoterme (au loc cu degajare de caldura).
Caldura de neutralizare la neutralizarea acizilor tari cu baze tari,
are aceeasi valoare, independent de natura acidului sau a bazei tari si este
egala cu - 57,36 kJmol1.