Dependenta proprietatilor chimice ale

elementelor de structura atomilor

Un atom este cea mai mică unitate constitutivă a materiei comune care are proprietățile unui element
chimic. Orice solid, lichid, gaz și plasmă este compus din atomi neutri sau ionizați. Atomii sunt foarte
mici; dimensiuni tipice sunt în jur de 100 pm (a zecea miliardime dintr-un metru). Atomii nu au limite
bine definite, și există diferite moduri de a defini dimensiunea, care dau fiecare valori diferite, dar
apropiate ca valoare.
Conform ipotezei De Broglie, atomii sunt suficient de mici încât încercarea de a le prezice
comportamentul folosind fizica clasică - de exemplu, ca și cum ar fi niște bile de biliard - dă predicții
vizibil incorecte din cauza efectelor cuantice. Prin dezvoltarea fizicii, modelele atomice au
încorporat principii cuantice pentru a explica și prezice mai acest comportament.
Fiecare atom este format dintr-un nucleu și din unul sau mai mulți electroni legați de nucleu. Nucleul
este format din unul sau mai mulți protoni și, de obicei, dintr-un număr similar de neutroni. Protonii și
neutronii se numesc nucleoni. Peste 99,94% din masa unui atom este concentrată în nucleu. Protonii
au sarcină electrică pozitivă, electronii au sarcină electrică negativă, iar neutronii nu au sarcină
electrică. Dacă numărul de protoni este egal cu cel de electroni, atunci atomul este neutru din punct de
vedere electric. Dacă un atom are mai mulți sau mai puțini electroni decât protoni, atunci acesta are un
o sarcină totală negativă, respectiv pozitivă, și se numește ion.

Toate fenomenele chimice au drept cauza modificarea straturilor electronice exterioare ale atomilor.
Tendinta atomilor elementelor de a se combina se datoreaza nestabilitatii configuratiei lor electronice,
constatari variabile si pentru molecule.
Periodicitatea proprietatilor elementelor este o consecinta a principiului de excluziune a lui Pauly, care
conduce la a atribui electronilor atomului fiecarui element diferite valori ale numerelor cuantice.
Astfel, variatia periodica a proprietatilor chimice ale elementelor (valenta, caracterul electrochimic), ca
si unele proprietati fizice (p.t., p.f., raza atomica, conductabilitatea termica sau electrica etc.) se pot
explica tinand seama de repartitia electronilor in straturi mai ales de numarul de electroni din stratul
electronic exterior. Revenirea periodica a proprietatilor chimice are drept caza faptul ca procesul de
completare a straturilor electronice se repeta periodic, adica structura stratului esterior variaza periodic.
In ceea ce priveste valenta, se poate constata ca valenta maxima a tuturor elementelor din grupele
principale ale sistemului periodic, cu exceptia oxigenului, fluorului si a gazelor rare, este egala cu
numarul electronilor din stratul exterior al atomului, numiti electroni de valenta.
In ceea ce priveste caracterul electrochimic, se constata ca atomii elementelor de la inceputul
perioadelor, care au stratul electronic exterior unu, doi, respectiv trei electroni de valenta, cedeaza usor
acesti electroni si se transforma in ioni pozitivi mono, di, respectiv trivalenti, cu configuratie
electronica exterioara stabila, a gazului rar premergator lor in sistemul periodic. Elementele care se
gasesc la sfarsitul perioadelor si care contin 6, respectiv 7 electroni in stratul exterior de valenta,
accepta usor electronii cedati de alti atomi. Rezulta ca la elementele care contin in stratul exterior un nr
mic de electroni configuratia electronica stabila se realizeaza mai usor prin cedarea acestor electroni cu
formare de ioni pozitivi. Acestea sunt elementele electropozitive. Din contra, elementele din grupele a
VI-a si a VII-a realizeaza mai usor configuratia electronica stabila a gazului rar prin acceptarea de
electroni, formand ioni negativi. Acestea sunt elementele electronegative.
Forma si marimea
Atomilor le lipsește o limită exterioară bine definită, astfel încât dimensiunile lor sunt de obicei
descrise în termeni de rază atomică. Aceasta este o măsură a distanței pe care se întinde norul electronic
de la nucleu. Acest lucru presupune însă că atomul ar prezenta o formă sferică, ceea ce este adevărat
doar pentru atomi în vid sau în spațiul liber. Raze atomice se pot calcula din distanțele între două
nuclee atunci când doi atomi sunt uniți într-o legătură chimică. Raza variază în funcție de locația unui
atom în structura atomică, tipul de legătură chimică, numărul atomilor vecini (numărul de coordonare)
și proprietatea mecanică cuantică numită spin. În tabelul periodic al elementelor, dimensiunea atomilor
tinde să crească atunci când ne deplasăm în jos pe coloane, dar să scadă atunci când ne deplasamă pe
rânduri (de la stânga la dreapta). Ca urmare, cel mai mic atom este cel de heliu, cu o rază de 32 pm, în
timp ce unul dintre cele mai mari este cel de cesiu, cu 225 pm.
Atunci când este supus unor forțe externe, cum ar fi câmpurile electrice, forma unui atom se poate
abate de la simetria sferică. Deformarea depinde de mărimea câmpului și de tipul de orbital al
electronilor exteriori, așa cum arată unele considerații de teoria grupurilor. Abateri asferice ar putea fi
provocate de exemplu în cristale, unde câmpuri electrice mari pot apărea în puncte de joasă simetrie a
rețelei. S-a demonstrat că pot apărea deformări elipsoidale semnificative la ionii de sulf și ai
altor calcogen în compușii de tipul piritei.
Dimensiunile atomice sunt de mii de ori mai mici decât lungimile de undă ale luminii (400-700 nm),
astfel încât aceștia nu pot fi văzuți folosind un microscop optic. Atomi individuali pot fi totuși observați
folosind un microscop de scanare cu efect tunel. Pentru a înțelege cât de mic este un atom, ne putem
gândi că un fir de păr uman tipic are aproximativ 1 milion de atomi de carbon lățime. O singură
picătură de apă conține aproximativ 2 triliarde (2×1021) de atomi de oxigen, și de două ori mai mulți
atomi de hidrogen.

Dezintegrare radioactivă
Fiecare element are unul sau mai mulți izotopi cu nuclee instabile care sunt supuse dezintegrării
radioactive, făcând nucleul să emită particule sau radiații electromagnetice. Radioactivitatea poate
apărea atunci când raza unui nucleu este mare în comparație cu raza de acțiune a forței tari, care
acționează numai pe distanțe de ordinul a 1 fm.
Cele mai frecvente forme de dezintegrare radioactivă sunt:
• Dezintegrarea alfa: acest proces este cauzat atunci când nucleul emite o particulă alfa, adică un
nucleu de heliu, constând din doi protoni și doi neutroni. Rezultatul emisiei este un element
nou, cu un număr atomic mai mic.
• Dezintegrarea beta (și capturarea de electroni): aceste procese sunt reglementate de forța slabă,
și rezultă din transformarea unui neutron într-un proton, sau a unui proton într-un neutron.
Tranziția Neutron-proton este însoțită de emisia unui electron și a unui antineutrino, în timp ce o
tranziție proton-neutron (cu excepția capturării de electroni) provoacă emisia unui pozitron și a
unui neutrino. Emisiile de electroni sau pozitroni sunt numite particule beta. Dezintegrarea beta
fie crește, fie scade numărul atomic al nucleului cu unu. Capturarea de electroni este mult mai
comună decât emisia de pozitroni, pentru că necesită mai puțină energie. În acest tip de
degradare, nucleul absoarbe un electron mai degrabă decât să emită un pozitron. În acest proces
se emite însă un neutrino este, și un proton se transformă în neutron.
• Dezintegrare gamma: acest proces rezultă dintr-o schimbare în nivelul de energie al nucleului la
 o stare de energie inferioară, care se soldează cu emisie de radiații electromagnetice. Starea
excitată a unui nucleu care produce emisie gamma apare de obicei în urma emisiei unei
particule alpha sau beta. Astfel, dezintegrarea gama urmează de obicei după dezintegrarea alfa
sau beta.

Momentul magnetic
Particulele elementare posedă o proprietate mecanică cuantică intrinsecă numită spin. Acest lucru este
analog cu momentul cinetic al unui obiect care se rotește în jurul centrului de masă, deși, strict vorbind,
aceste particule sunt considerate a fi punctiforme și nu mai poate fi vorba despre o rotație a lor. Spinul
este măsurat în unități de constantă Planck redusă (ħ), electronii, protonii și neutronii toate având spin
½ ħ, sau „spin-½”. Într-un atom, electronii în mișcare în jurul nucleului posedă un moment
cinetic orbital în plus față de spin, în timp ce nucleul în sine posedă moment cinetic datorită spinului
nuclear.
Câmpul magnetic produs de un atom— momentul său magnetic—este determinat de aceste diferite
forme de moment cinetic, la fel cum un obiect încărcat electric produce de regulă un câmp magnetic.
Cu toate acestea, cea mai importantă contribuție vine de la spinul electronilor. Datorită naturii
electronilor de a respecta principiul de excluziune al lui Pauli, conform căruia doi electroni nu se pot
găsi în aceeași stare cuantică, electronii legați fac pereche, fiecare membru al perechii într-un spin cu
direcția în sus și celălalt cu spinul în jos. Astfel, aceste rotiri se anulează reciproc, reducând total
momentul de dipol magnetic la zero în unii atomi cu număr par de electroni.

Stări de agregare
Cantitățile de atomi se găsesc în diferite stări ale materiei care depind de condițiile fizice, cum ar fi
temperatura și presiunea. Variind aceste condiții, materialele pot trece între stările solidă, lichidă,
gazoasă și de plasmă. În cadrul unei stări, un material poate exista în forme alotropice diferite. Un
exemplu în acest sens îl constituie carbonul solid, care poate exista și amorf, ca grafit, și cristalizat,
ca diamant. Și gazele pot avea forme alotropice multiple, precum dioxigenul și ozonul.
La temperaturi apropiate de zero absolut, atomii pot forma un condensat Bose–Einstein, punct în care
efectele mecanicii cuantice, care sunt de obicei observate numai la scară atomică, devin evidente la
scară macroscopică. Această colecție suprarăcită de atomi se comportă ca un singur superatom, care
poate permite verificări fundamentale ale comportamentelor din mecanica cuantică.