Sunteți pe pagina 1din 7

Ungureanu Elena-Oana

Clasa IC-AMG

Referat

Fenomene optice intalnite


in natura

Elev: Ungureanu Elena-Oana


Clasa: 1C-AMG
Ungureanu Elena-Oana
Clasa IC-AMG

FENOMENE OPTICE INTALNITE


IN NATURA

Aurora polara

Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe
cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului
particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera nordică,
fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo
Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care reprezenta vânturile,
Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-octombrie și martie-aprilie. În
emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră australă, după James Cook, o referință
directă la faptul că apare în sud.
Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte planete din sistemul solar,
precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși
poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.
Aurora apare în mod obișnuit atât ca o strălucire difuză cât și ca o cortină extinsă în
spațiu orizontal. Câteodată se formează arcuri care își pot schimba forma permanent.
Fiecare cortină este compusă dintr-o serie de raze paralele și aliniate pe direcția liniilor de
câmp magnetic, sugerând faptul că fenomenul de pe planeta noastră este aliniat cu câmpul
magnetic terestru. De asemenea, variabilitatea unor anumiți factori poate determina
formarea de linii aurore de tonalități și culori diferite.
Ungureanu Elena-Oana
Clasa IC-AMG

Aurora polară terestră

Aurora boreală văzută din Stația Spațială Internațională.


Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate electric (de
exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile superioare ale atmosferei
terestre, aflate la altitudini de peste 80 km. Aceste particule electrice au o energie de 1 până
la 15 keV iar coliziunea lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora
din urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă atomului atins,
într-un proces de ionizare, disociere și excitare a particulelor. În timpul ionizării, electronii
se desprind de atom, care încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în
alți atomi. Excitația rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat fiind că aceștia
emit lumină în frecvențe specifice când se stabilizează. Dacă procesul de stabilizare a
oxigenului durează până la o secundă, azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu.
Acest proces, esențial în formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la
baza ecranului de televizor: electronii ating suprafața de fosfor, alterând nivelul de energie
al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de lumină.
În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi de oxigen în straturile
superioare ale atmosferei (aproximativ 200 de kilometri de altitudine), care produce
tonalitatea verde. Când se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei sunt
atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri altitudine), producând tonalitatea
roșu închis prin emisiunea de atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen
emit tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori, se întâlnesc roșul sau verdele.
Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă sau albastră, datorată
atomilor de azot, prima dintre acestea putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de
pe Pământ, pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a observat
efectul în raze X, imaginile ilustrând precipitații de electroni de energie ridicată.
Interacțiunea între moleculele de oxigen și azot, ambele generatoare de tonalități ale
culorii verde, creează efectul de „linie verde aurorală”. În același fel, interacțiunea dintre
acești atomi poate produce efectul de „linie roșie aurorală”, deși mai rar și prezent în
altitudini mai ridicate.
Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă
(gaz de electroni liberi și cationi) emise de Soare în toate direcțiile, ca rezultat al
temperaturii înalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata furtunilor
magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea câmpului magnetic interplanetar apărut
între două corpuri celeste, determinând conturbarea ionosferei în răspuns la furtuni.
Ungureanu Elena-Oana
Clasa IC-AMG

Asemenea tulburări afectează calitatea comunicațiilor radio sau a sistemelor de


navigare, putând afecta astronauții din aceste regiuni, celulele solare ale sateliților
artificiali, indicația busolelor și acțiunea radarelor. Acțiunea ionosferei este complexă și
dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se
constituie ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de
întoarcere. Lățimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o lungă
coadă magnetică se extinde pe distanțe chiar și mai mari.
Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor
magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune medie
de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile solare se
intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât
magnetosfera, cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că dacă
două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un câmp
magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat un curent
electric. Generatoarele electrice și dinamurile utilizează acest principiu, însă conductoarele
tradiționale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest context, vântul solare și
magnetosfera sunt fluide conductoare de electricitate cu mișcare relativă, fiind astfel
capabile să genereze curent electric, care produce efect luminos.

Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același fel
regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observație a
aurorelor se găsesc în Canada pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania sau în sudul
Noii Zeelande pentru aurorele australe
Ungureanu Elena-Oana
Clasa IC-AMG

Curcubeu

Curcubeul este un fenomen optic și meteorologic atmosferic care se manifestă prin


apariția pe cer a unui spectru de forma unui arc colorat atunci când lumina soarelui se
refractă în picăturile de apă din atmosferă. De cele mai multe ori curcubeul se observă
după ploaie, când soarele este apropiat de orizont.

Descriere
Centrul curcubeului este în partea opusă soarelui față de observator. Trecerea de la o
culoare la alta se face continuu, dar în mod tradițional curcubeul este descris ca având un
anumit număr de culori; acest număr diferă de la o cultură la alta, de exemplu în tradiția
românească secvența culorilor este adesea prezentată astfel: roșu, portocaliu (orange),
galben, verde, albastru, indigo și violet, și memorată sub forma acronimului ROGVAIV.
Ordinea culorilor este de la roșu în exteriorul arcului la violet în interior.
În condiții de vizibilitate bună uneori se poate observa și un curcubeu mai slab,
concentric cu primul, ceva mai mare și cu ordinea culorilor inversată. Teoretic există nu
numai acest curcubeu secundar, ci o infinitate de ordine superioare, dar practic cu ochiul
liber au fost observate doar primele patru; al treilea și al patrulea sunt și mai slabe și se află
de aceeași parte cu soarele, ceea ce îngreunează mult
observarea.
Același fenomen are loc și în alte condiții, de exemplu cu
lumina lunii (sau orice altă sursă de lumină) în loc de soare, cu
picături de apă provenite de la spargerea valurilor, fântâni
arteziene, cascade, stropitori etc., cu alte lichide în loc de apă
ori cu obiecte solide și transparente (sticlă, polistiren etc.) în formă sferică ș.a.m.d.
Producerea curcubeului
Curcubeul poate fi explicat analizând mersul razelor de lumină într-o sferă transparentă.
Lumina albă de la soare suferă mai întâi o refracție la intrarea în picătura de apă, moment
în care începe separarea culorilor. În partea opusă a picăturii are loc o reflexie la interfața
dintre apă și aer (o parte din lumină iese afară, dar aceasta nu produce efectul de curcubeu).
În continuare lumina iese din picătură printr-o a doua refracție, care amplifică separarea
culorilor.
Pentru fiecare lungime de undă există un unghi la care intensitatea luminii ieșite din
picătură are un maxim. Existența acestui maxim se explică astfel: funcția care face legătura
dintre excentricitatea razei de intrare (distanța dintre raza de lumină care intră în picătură și
centrul picăturii) și unghiul de ieșire (unghiul dintre raza de la intrare și cea de la ieșire) nu
Ungureanu Elena-Oana
Clasa IC-AMG

este monotonă, ci crește de la zero, are un punct de întoarcere și apoi scade. În jurul
punctului de întoarcere, pentru un interval relativ larg de excentricități, unghiul de ieșire se
modifică foarte puțin, ceea ce face la acest unghi să iasă din picătură o cantitate de lumină
mult mai mare decât la alte unghiuri. Acest fenomen, combinat cu faptul că pentru fiecare
lungime de undă unghiul corespunzător maximului de intensitate luminoasă are altă
valoare, explică formarea curcubeului sub forma unui arc colorat. Punctul de întoarcere
menționat se remarcă prin faptul că partea atmosferei din interiorul arcului curcubeului este
mai luminoasă decât cea din exterior.
Același raționament explică de ce razele care ies din picătura de apă fără nici o reflexie
internă nu formează un curcubeu: unghiul de ieșire depinde monoton de excentricitatea
razei de intrare, deci la nici un unghi nu se concentrează o parte semnificativă din lumina
soarelui; aceste raze nu fac decât să împrăștie lumina într-un mod care depinde prea puțin
de lungimea de undă.

Explicație științifică
Există mai multe fenomene fizice care stau la baza producerii curcubeului sau care îl
pot influența:
- Tensiunea superficială face ca picăturile de apă, mai ales cele foarte mici, să fie aproape
perfect sferice.
- Refracția și reflexia luminii explică de ce lumina curcubeului are altă direcție decît
lumina de la soare.
- Dispersia, adică dependența indicelui de refracție al apei de lungimea de undă a luminii,
explică de ce curcubeele sunt colorate și nu doar albe.
- Difracția luminii devine semnificativă atunci când picăturile
de apă sunt extrem de mici, de ordinul micronilor, deci
comparabile cu lungimea de undă (aproximativ 0,5 μm). În
acest caz culorile curcubeului se estompează.
Dacă picăturile sunt mari și nu se află într-un echilibru care să le
asigure forma sferică, efectul de curcubeu fie este redus, fie nu
apare.
Ungureanu Elena-Oana
Clasa IC-AMG

Bibliografie

1. https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Fenomene_optice