Aurora Polara

This Photo by Unknown author is licensed under CC BY-SA.

• Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o
strălucire intensă observată pe cerul nocturn în regiunile din
proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului
particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când
apare în emisfera nordică, fenomenul e cunoscut sub numele
de aurora boreală, termen folosit inițial de Galileo Galilei, cu
referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care
reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în
intervalele septembrie-octombrie și martie-aprilie. În
emisfera sudică, fenomenul poartă numele de auroră
australă, după James Cook, o referință directă la faptul că
apare în sud.
• Fenomenul nu este exclusiv terestru, fiind observat și pe alte
planete din Sistemul Solar, precum Jupiter, Saturn, Marte și
Venus. Totodată, fenomenul este de origine naturală, deși
poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în
laborator.

This Photo by Unknown author is licensed under CC BY-ND.

• Aurora polară terestră e provocată de ciocnirea unor particule încărcate
electric (de exemplu electroni) din magnetosferă cu atomi din straturile
superioare ale atmosferei terestre, aflate la altitudini de peste 80 km.
Aceste particule electrice au o energie de 1 până la 15 keV iar coliziunea
lor cu atomii de gaz din atmosferă determină energizarea acestora din
urmă. Prin fiecare coliziune o parte din energia particulei este transmisă
atomului atins, într-un proces de ionizare, disociere și excitare a
particulelor. În timpul ionizării, electronii se desprind de atom, care
încarcă energie și determină un efect de ionizare de tip domino în alți
atomi. Excitația rezultă în emisie, ducând atomul în stări instabile, dat
fiind că aceștia emit lumină în frecvențe specifice când se stabilizează.
Dacă procesul de stabilizare a oxigenului durează până la o secundă,
azotul se stabilizează și emite lumină instantaneu. Acest proces, esențial
în formarea ionosferei terestre, este comparabil cu cel ce stă la baza
ecranului de televizor: electronii ating suprafața de fosfor, alterând
nivelul de energie al moleculelor, fapt care rezultă în emisiunea de
lumină.
• În general, efectul luminos este dominat de emisiunea de atomi
de oxigen în straturile superioare ale atmosferei (aproximativ 200
de kilometri de altitudine), care produce tonalitatea verde. Când
se produc furtuni puternice, straturile inferioare ale atmosferei
sunt atinse de vântul solar (la aproximativ 100 de kilometri
altitudine), producând tonalitatea roșu închis prin emisiunea de
atomi de azot (predominantă) și oxigen. Atomii de oxigen emit
tonalități de culori variate, deși, de cele mai multe ori, se întâlnesc
roșul sau verdele.
• Fenomenul poate apărea și ca o luminescență ultravioletă, violetă
sau albastră, datorată atomilor de azot, prima dintre acestea
putând fi foarte bine observată din spațiu (dar nu de pe Pământ,
pentru că atmosfera absoarbe razele UV). Satelitul NASA Polar a
observat efectul în raze X, imaginile ilustrând precipitații de
electroni de energie ridicată.
Planeta noastră este atinsă permanent de vânturi solare, fluxuri rarefiate de plasmă caldă
(gaz de electroni liberi și cationi) emise de Soare în toate direcțiile, ca rezultat al
temperaturii înalte a coroanei solare, stratul exterior al stelei. Pe durata
furtunilor magnetice, fluxurile pot fi mai puternice, asemenea câmpului magnetic
interplanetar apărut între două corpuri celeste, determinând conturbarea ionosferei în
răspuns la furtuni. Asemenea tulburări afectează calitatea comunicațiilor radio sau a
sistemelor de navigare, putând afecta astronauții din aceste regiuni, celulele solare ale
sateliților artificiali, indicația busolelor și acțiunea radarelor. Acțiunea ionosferei este
complexă și dificil de modelat, îngreunând prezicerea fenomenelor de acest tip.
Magnetosfera terestră este o regiune din spațiu dominată de câmp magnetic. Ea se
constituie ca un obstacol în drumul vântului solar, cauzând dispersarea sa pe sensul de
întoarcere. Lățimea sa este de aproximativ 190 000 Km, iar în timpul nopților o
lungă coadă magnetică se extinde pe distanțe chiar și mai mari.
Aurorele sunt încadrate în general în regiuni cu format oval, apropiate polurilor
magnetice. Când activitatea efectului este calmă, regiunea dispune de o dimensiune
medie de 3 mii de kilometri, putând varia până la 4 sau 5 mii de kilometri când vânturile
solare se intensifică.
Sursa de energie a aurorelor este dată de vânturile solare care circulă pe Terra. Atât
magnetosfera, cât și vânturile solare pot conduce electricitate. Este cunoscut faptul că
dacă două conductoare electrice legate într-un circuit electric sunt introduse într-un
câmp magnetic, iar unul dintre ele se deplasează în jurul celuilalt, în circuit este generat
un curent electric. Generatoarele electrice și dinamurile utilizează acest principiu, însă
conductoarele tradiționale pot fi înlocuite de plasme sau chiar alte fluide. În acest
context, vântul solare și magnetosfera sunt fluide conductoare de electricitate cu mișcare
relativă, fiind astfel capabile să genereze curent electric, care produce efect luminos.
Cum polurile magnetice și geografice ale planetei noastre nu sunt aliniate, în același fel
regiunile aurorale nu sunt aliniate cu polul geografic. Cele mai bune puncte de observație
a aurorelor se găsesc în Canada pentru aurorele boreale și pe insula Tazmania sau în
sudul Noii Zeelande pentru aurorele australe.