METEOROLOGIE

Curs 3

SURSELE DE ENERGIE ALE PROCESELOR DIN ATMOSFERĂ

Procesele din atmosferă au trei surse de energie – Soarele, nucleul Pământului şi

ansamblul corpurilor cereşti, prima fiind însă cea mai importantă.
SOARELE
Soarele reprezintă principala sursă de energie a fenomenelor şi proceselor din atmosferă.
Caracteristici:
 Stea de clasă spectrală G2 (galben portocalie);
 Acceleraţia gravitaţională – 2,740 * 102 m/s;
 Raza: 695990 km (de 109 raza Pământului);
 Volumul: 1,4122 * 1027 m3 (de 1301200 volumul Pământului);
 Suprafaţa: 6,087 * 1018 m2 (de 11900 ori suprafaţa Pământului);
 Masa: 1,991 * 1030 kg (de 330000 ori masa Pământului);
 Temperatura la suprafaţă: cca. 6000°K.
Soarele este alcătuit în principal din hidrogen (71%) şi heliu (28%), restul de 1% fiind
elemente grele.
Chiar dacă au existat mai multe ipoteze privind geneza energiei solare, cea care poate
explica în cea mai bună măsură întreaga cantitate emisă de-a lungul existenţei sale este cea a
proceselor nucleare. Energia nucleară se obţine fie prin fisiune nucleară – elementele mai grele
se transformă în elemente mai uşoare, fie prin fuziune nucleară – elementele mai uşoare se
transformă în elemente mai grele. În soare se produce continuu prin procesul de fuziune
termonucleară, în urma căruia patru nuclee de hidrogen cu masa de 4,032 unităţi astronomice
fuzionează pentru a forma un nucleu de heliu cu masa de 4,004 unităţi astronomice, restul de
0,028 unităţi astronomice fiind convertit în energie.
 Structura Soarelui
Soarele este alcătuit din nucleu, zonă radiativă, zonă convectivă şi atmosferă solară.
Nucleul soarelui. Aici au loc reacţiile termonucleare de fuziune a hidrogenului în heliu.
Energia rezultată se propagă spre exterior prin cuante de energie care se înscriu în domeniul
radiaţiilor Rontgen.
Zona radiativă. Aceasta ocupă cea mai mare parte din volumul soarelui, prin ea fiind
transportată spre exterior energia produsă în nucleu. Cuantele de energie ajung în fotosferă după
circa 1 milion de ani sub forma radiaţiilor predominant vizibile.
Zona convectivă. Grosimea acestui strat reprezintă numai 1/10 din raza Soarelui, în
interiorul său energie fiind transportată cu precădere prin convecţie.
Atmosfera solară. Este alcătuită din trei straturi – fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
 Fotosfera, primul strat al atmosferei solare, prezintă grosimi de 300-400 km. Ea
reprezintă suprafaţa vizibilă, strălucitoare a Soarelui. Pe suprafaţa sa apar o serie de pete
cu diametre de 200-2000 km şi durată de viaţă de 5-10 minute, ca urmare a mişcărilor
verticale din zona convectivă (diferenţe termice). Cromosfera este principalul strat
atmosferic unde se formează radiaţia solară vizibilă din spectrul continuu şi prin care se
emite întreaga cantitate de energie radiantă trimisă de Soare în spaţiu. Aceasta se exprimă
cu ajutorul constantei solare (C) – cantitatea totală de energie radiantă ce trece într-un
minut, printr-o suprafaţă de 1 cm2, orientată perpendicular pe razele Soarelui şi situată în
afara atmosferei terestre, la distanţa medie Pământ – Soare. Valoarea sa este de 1,95
cal/cm2/min.

Protuberanţă

Fotosfera
(granule)

Pete solare

Nucleu

Zona radiativă
Cromosfera

Filament Zona convectivă

Structura Soarelui
  Cromosfera are grosimi de 8000-10000 km. Este vizibilă cu ochiul liber numai în timpul
eclipselor totale de Soare, când apare ca un cerc roşu, de unde şi denumirea sa. În
cromosferă, temperatura creşte atingând valori de 500000°K la câteva mii de km
înălţime. În cromosferă există numeroase formaţiuni – regiuni faculare (porţiuni
luminoase asociate regiunilor solare active), spicule, filamente, protuberanţe, erupţii
cromosferice etc.
 Coroana solară are câteva milioane de km grosime şi e formată în întregime din plasmă
(gaz ionizat) cu temperaturi de 1-2 mil. grade K. coroana solară se poate observa în
timpul eclipselor de Soare, când apare ca o aureolă argintie cu o strălucire de 1 milion de
ori mai redusă decât a fotosferei. Coroana solară emite radiaţii electromagnetice în
domeniile rontgen, radio, optic şi un flux continuu de radiaţie corpusculară.

Domeniul vizibil Domeniul infraroşu Domeniul ultraviolet

Activitatea solară.
Cele mai notabile manifestări ale activităţii solare sunt: petele solare, erupţiile solare,
protuberanţele/filamentele etc.
Petele solare au fost cel mai bine studiate. Principala lor caracteristică este ciclicitatea.
Chiar dacă acestea au fost observate încă din 1611 de G. Galilei, cel care a stabilit durata medie a
ciclurilor activităţii solare de 11 ani (11,3 ani în prezent) a fost astronomul elveţian R. Wolf, care
în 1848 a şi introdus o unitate de măsură pe care a denumit-o numărul relativ de pete solare.
Acestea sunt formaţiuni întunecate care apar în fotosferă iniţial sub forma unor puncte cu
diametre de 1000-3000 km, numite pori, şi care evoluează în 1-2 zile căpătând forme neregulate
şi diametre de 2500-100000 km. Temperatura în interiorul petelor este cu 1000-2000°K mai
redusă decât în fotosferă, de unde rezultă şi culoarea lor mai închisă.
 Erupţiile solare sunt formaţiuni luminoase de scurtă durată (maxim câteva ore) care apar
cel mai des în cromosferă, rar în coroană şi foarte rar în fotosferă. Cunoaşterea erupţiilor solare
este foarte importantă datorită faptului că ele perturbă comunicaţiile radio şi generează furtunile
magnetice care au influenţe nedorite asupra oamenilor cu probleme cardiovasculare în special.

Protuberanţele solare sau filamentele apar sub forma unor flăcări roşii vizibile tot în
timpul eclipselor, mai ales în cadrul regiunilor solare active.
 Vântul solar este un flux de radiaţie corpusculară (protoni şi electroni) emisă continuu
de Soare în toate direcţiile, cu o viteză medie de expansiune de 320 km/s, care însă poate depăşi
1000 km/s în perioadele cu activitate solară maximă.
Din cantitatea totală de energie emisă de Soare, Pământul primeşte numai a doua miliarda
parte, ceea ce înseamnă că fiecare centimetru pătrat de suprafaţă orientată perpendicular pe
razele soarelui, la limita superioară a atmosferei primeşte 1,95 cal/min.
Celelalte două surse de energie, nucleul Pământului şi ansamblul corpurilor cereşti,
au un aport redus. Atmosfera primeşte din interiorul Pământului 0,12 Ly/zi în medie (de 6000 de
ori mai puţin decât de la Soare), în timp ce de la corpurile cereşti cantitatea este atât de redusă
încât poate fi neglijată.

Fluxurile de energie radiantă care străbat atmosfera

Spectrul radiativ solar cuprinde diverse tipuri de radiaţii, dar din punct de vedere
meteorologic, cele mai importante sunt regiunile spectrale ultravioletă, vizibilă şi infraroşie.
Regiunea radiaţiilor ultraviolete (lungimi de undă cuprinse între 0,01 şi 0,39 μ) este
formată din raze invizibile, cu efecte chimice puternice.
Regiunea radiaţiilor vizibile (lungimi de undă între 0,39 şi 0,76 μ) este alcătuită din raze
care au cele 7 culori ale spectrului şi care în amestec dau lumina albă.
Regiunea radiaţiilor infraroşii (lungimi de undă între 0,76 şi 500 μ) este formată din
radiaţii invizibile cu efecte calorice.
Maximul de energie este centrat pe lungimea de undă 0,475 μ, care corespunde radiaţiilor
verzi-albastre. De astfel, 99% din energia radiaţiilor care străbat atmosfera este caracteristică
regiunii spectrale dintre 0,17 şi 100 μ.
Legile energiei radiante
1. Legea Kirchhoff.
La o temperatură dată (T), în condiţiile echilibrului termodinamic, raportul dintre
capacitatea de emisie (e) şi cea de absorbţie (a) ale unui corp este o valoare constantă, egală cu
capacitatea de emisie a corpului absolut negru (E), atât în cazul radiaţiei cu o anumită lungime de
undă, cât şi în cazul radiaţiei totale, cu lungimi diferite de undă.
Această lege prezintă două concluzii notabile:
- pentru o temperatură dată, un corp care emite radiaţii cu o anumită lungime de undă,
absoarbe concomitent radiaţii cu aceeaşi lungime de undă;
- un corp bun absorbant este şi un bun radiant.
Corpul ideal care poate absorbi întreaga cantitate de energie este corpul absolut negru, al
cărui coeficient de absorbţie este egal cu 1. În natură însă nu există corpuri absolut negre, doar
negrul de fum şi negrul de platină având un coeficient de absorbţie, şi astfel şi capacitate de
emisie mare, aproape egal cu al acestuia – 0,9.
2. Legea Stephan-Boltzmann.
Aceasta exprimă dependenţa direct proporţională a capacităţii totale de emisie radiativă
(E) a corpului absolut negru de temperatura sa absolută la puterea a patra:
E = σT4 (σ – constanta Stephan-Boltzmann = 0,826*10-10 cal/cm2 min grad)
Cu ajutorul acestei legi s-a calculat mai exact temperatura de la suprafaţa soarelui –
5760°K.
3. Legea Wien. A stabilit o relaţie conform căreia produsul dintre lungimea de undă
corespunzătoare intensităţii maxime a radiaţiilor emise de corpul absolut negru şi temperatura
absolută la care se produce emisia este o valoare constantă, egală cu 2884.
Cu ajutorul acestei legi s-a calculat temperatura la suprafaţa Soarelui cu o eroare puţin
peste 1%:
0,475 * T = 2884
T = 2884/0,475 = 6072°K.
4. Legea Planck. Cu ajutorul acesteia se poate calcula intensitatea energiei radiată de un
corp absolut negru, în funcţie de lungimea de undă a radiaţiilor şi de temperatura absolută a
suprafeţei emisive.
Astfel, la nivelul Soarelui, a cărui temperatură este de cca. 6000°K şi are spectrul radiativ
cuprins între 0 şi 4-5 μ, suprafaţa terestră, a cărei temperatură medie este de 300°K are spectrul
radiativ cuprins între 3 şi 80 μ, iar atmosfera, la cele aproximativ 200°K, între 4 şi 120 μ.

Influenţa atmosferei asupra fluxurilor de energie radiantă

La străbaterea atmosferei, radiaţia solară suferă o întreagă gamă de modificări cantitative
(slăbeşte intensitatea) şi calitative (pentru anumite lungimi de undă, spectrul solar este anulat).
Aceste modificări sunt generate de absorbţie şi difuziune, în regiunea ultravioletă şi infraroşie
predominând absorbţia, iar în cea vizibilă difuzia.
Intensitatea cu care aceste se produc este direct dependentă de lungimea drumului
străbătut de radiaţii în atmosferă şi de concentraţia de vapori de apă şi particule solide şi lichide.
Absorbţia. Este selectivă dacă ne referim la gazele care compun atmosfera şi globală în
cazul suspensiilor solide şi lichide.
Absorbţia selectivă este exercitată de oxigen, ozon, bioxid de carbon şi vaporii de apă.
- Oxigenul exercită o absorbţie puternică asupra radiaţiilor ultraviolete cu λ < 0,200 μ
(maximul fiind centrat pe 0,155 μ). În domeniul vizibil, cele mai importante absorbţii
sunt centrate pe radiaţiile λ = 0,760 μ şi 0,687 μ.
- Ozonul. Cea mai importantă bandă de absorbţie este banda Hartley, din regiunea
ultravioletă (între 0,200 şi 0,320 μ). Ozonul produce o bandă de absorbţie şi în regiunea
vizibilă, cu maximul centrat pe 0,600 μ.
- Bioxidul de carbon prezintă benzi de absorbţie în regiunea infraroşie, cea mai puternică
dintre acestea fiind centrată pe 4,3 μ.

Radiaţia solară
Radiaţia primită
Intensitatea radiaţiei

Radiaţia cedată
Radiaţia
emisă de
Pământ

Radiaţia Vizibilă Radiaţia

ultravioletă infraroşie

Radiaţia de Radiaţia de
undă scurtă undă lungă

Azotul

Oxigenul şi ozonul

Bioxidul de carbon
Absorbţia

Vaporii de apă

Total
atmosferă

Radiaţia Lungimea de undă Fereastra atmosferică

vizibilă pentru radiaţia
infraroşie
 - Vaporii de apă reprezintă principalul absorbant al radiaţiilor solare, cele mai multe benzi
şi linii de absorbţie fiind în regiunea vizibilă.
Absorbţia globală este provocată de pulberile din atmosferă şi duce la diminuarea
generală a intensităţii energiei radiante solare.
Extincţia indusă de absorbţia radiaţiilor solare este considerată ca reprezentând 17-19%
din constanta solară.

Difuzia. Reprezintă procesul de împrăştiere a radiaţiilor solare directe indus de

moleculele gazelor care compun atmosfera (difuziune moleculară) şi de suspensii (difuzia
totală).
Difuzia moleculară are intensităţi mai mari în cazul radiaţiilor cu lungimi mici de undă şi
invers. De asemenea, cu cât se măreşte distanţa parcursă de radiaţii în atmosferă cu atât creşte
cantitatea de radiaţie difuzată, se scurtează spectrul în regiunea undelor scurte şi se deplasează în
direcţia undelor lungi, crescând astfel şi ponderea energetică a radiaţiilor infraroşii.
Difuzia totală este generată de suspensiile lichide şi solide din atmosferă care au diametre
egale sau mai mari decât lungimea de undă a radiaţiilor. Intensitatea procesului de difuziune
creşte pe măsură ce creşte diametrul particule (de exemplu, la un diametru de 500 μ, particula
difuzează toate radiaţiile, indiferent de lungimea lor de undă).
Cu toate că difuzia afectează 31-35% din radiaţia solară incidentă, extincţia datorată
acestui proces este de numai 7%, restul de 24-28% revenind la suprafaţa terestră sub formă de
radiaţie difuză.
Difuzia este procesul căruia i se datorează schimbarea culorii cerului. Cerul este albastru
pentru că atunci când sunt puţine impurităţi în aer şi este senin, moleculele gazelor difuzează
radiaţiile cu cele mai mici lungimi de undă din spectrul vizibil – cele albastre şi violete. Dacă în
atmosferă există suspensii (picături de apă, ace de gheaţă), difuzia afectează şi radiaţiile cu
lungimi mai mari de undă de unde rezultă culoarea albicioasă a cerului. La răsăritul şi apusul
soarelui, culoarea cerului este roşcat-portocalie pentru că radiaţiile cu lungimi de undă mici sunt
în mare parte absorbite, datorită distanţei mai mari pe care o parcurg prin atmosferă, fiind
difuzate cele cu lungimi de undă mari – galben, oraj, roşu.