Tema I:Structura soarelui.

Procesele ce au
loc în interiorul lui.
Tema II:Perspectivele energeticii
teronucleare
 Ce este Soarele?
Soare Este steaua care constituie centrul Sistemului Solar și cea mai apropiată de Pământ, căreia îi furnizează energie sub formă
de lumină și căldură, dând naștere anotimpurilor, climatului și curenților oceanici ai planetei. Pe scurt, oferind condițiile primare
necesare vieții.
Soarele este cel mai important obiect ceresc pentru ființele vii. Se crede că a apărut acum aproximativ 5 miliarde de ani, dintr-un
imens nor de materie stelară: gaz și praf. Aceste materiale au început să se aglomereze grație forței gravitaționale. Cel mai
probabil au existat rămășițele unor supernove, stele distruse de un cataclism colosal, care a dat naștere unei structuri numite proto-
stele.
Forța gravitațională a făcut să se acumuleze din ce în ce mai multă materie, iar odată cu aceasta și temperatura protostelului a
crescut până la un punct critic, în jur de 1 milion de grade Celsius. Tocmai acolo s-a aprins reactorul nuclear care a dat naștere unei
noi stele stabile: Soarele.
În termeni foarte generali, Soarele poate fi considerat o stea destul de tipică, deși are masă, rază și alte proprietăți în afara a ceea ce
ar putea fi considerat „media” dintre stele. Mai târziu vom vedea în ce categorie Soarele este printre stelele pe care le cunoaștem.
Omenirea a fost întotdeauna fascinată de Soare și a creat multe modalități de a-l studia. Practic, observarea se face prin
telescoape, care au fost pe Pământ mult timp și sunt acum și pe sateliți.
Numeroase proprietăți ale Soarelui sunt cunoscute prin lumină, de exemplu spectroscopia ne permite să îi cunoaștem
compoziția, datorită faptului că fiecare element lasă o urmă distinctivă. Meteoriții sunt o altă sursă excelentă de
informații, deoarece mențin compoziția originală a norului protostelar.
 Caracteristici generale
Iată câteva dintre principalele caracteristici ale Soarelui care au fost observate de pe Pământ:
-Forma sa este practic sferică, abia se aplatizează ușor la poli datorită rotației sale, iar de pe Pământ este
văzută ca un disc, de aceea este uneori numită ca disc solar.
-Cele mai abundente elemente sunt hidrogenul și heliul.
-Măsurată de pe Pământ, dimensiunea unghiulară a Soarelui este de aproximativ ½ grade.
-Raza Soarelui este de aproximativ 700.000 km și este estimată din dimensiunea sa unghiulară. Prin urmare,
diametrul este de aproximativ 1.400.000 km, de aproximativ 109 ori mai mare decât al Pământului.
-Distanța medie între Soare și Pământ este Unitatea Astronomică de distanță.
-În ceea ce privește masa sa, se obține din accelerația pe care Pământul o dobândește atunci când se deplasează în
jurul Soarelui și a razei solare: de aproximativ 330.000 de ori mai mare decât Pământul sau 2 x 10 30 kg
aproximativ.
-Cicluri de experiență sau perioade de mare activitate, legate de magnetismul solar. Apoi, apar pete solare, erupții sau
erupții și erupții de masă coronală.
-Densitatea Soarelui este mult mai mică decât cea a Pământului, deoarece este o entitate gazoasă.
-Cât despre luminozitatea sa, care este definită ca cantitatea de energie radiată pe unitate de timp -puterea-, este
echivalentă cu 4 x10 33 erg / s sau mai mult de 10 23 kilowați. Pentru comparație, un bec cu incandescență
radiază mai puțin de 0,1 kilowați.
-Temperatura efectivă a Soarelui este de 6000 ºC. Este o temperatură medie, mai târziu vom vedea că miezul și
coroana sunt regiuni mult mai fierbinți decât atât.
 01
Structura
 Pentru a facilita studiul său,
structura Soarelui este
împărțită în 6 straturi,
distribuite în regiuni bine
diferențiate, începând din
interior:
-Nucleul solar
-Zona radiativă
-Zona convectivă
-Fotosferă
-Cromosfera
 Nucleu
Dimensiunea sa este de aproximativ 1/5 din raza solară. Acolo Soarele produce energia pe
care o radiază, datorită temperaturilor ridicate (15 milioane de grade Celsius) și a
presiunilor predominante, care îl fac un reactor de fuziune.
Forța gravitațională acționează ca un stabilizator în acest reactor, unde au loc reacții în
care sunt produse diferite elemente chimice. În cele mai elementare, nucleii de
hidrogen (protoni) devin nuclei de heliu (particule alfa), care sunt stabile în
condițiile care prevalează în interiorul nucleului.
Apoi sunt produse elemente mai grele, cum ar fi carbonul și oxigenul. Toate aceste reacții
eliberează energie care călătorește prin interiorul Soarelui pentru a se răspândi în tot
Sistemul Solar, inclusiv pe Pământ. Se estimează că în fiecare secundă, Soarele
transformă 5 milioane de tone de masă în energie pură.
 Zona
radiativă
Energia din miez se deplasează spre exterior printr-un mecanism de radiație, la fel cum un
foc într-un foc de căldură încălzește împrejurimile.
În această zonă, materia se află într-o stare plasmatică, la o temperatură nu la fel de mare
ca în nucleu, dar atinge aproximativ 5 milioane de kelvin. Energia sub formă de fotoni
- pachetele sau „cuantele” de lumină - sunt transmise și reabsorbite de multe ori de
particulele care alcătuiesc plasma.
Procesul este lent, deși, în medie, durează aproximativ o lună pentru ca fotonii din nucleu
să ajungă la suprafață, uneori poate dura până la un milion de ani pentru a continua
călătoria către zonele exterioare, astfel încât să o putem vedea sub formă de lumină.
 Zona convectivă
Deoarece sosirea fotonilor din zona radiativă este întârziată,
temperatura din acest strat scade rapid la 2 milioane de kelvin.
Transportul de energie se întâmplă să fie prin convecție, deoarece
materia de aici nu este atât de ionizată.
Transportul energiei prin convecție este produs de mișcarea
vârtejurilor de gaze la diferite temperaturi. Astfel, atomii încălziți
se ridică spre straturile cele mai exterioare ale Soarelui, purtând
această energie cu ei, dar într-un mod neomogen.
 Fotosferă
Această „sferă de lumină” este suprafața aparentă a stelei noastre, cea pe care
o vedem din ea (ar trebui să folosiți întotdeauna filtre speciale pentru a
vedea Soarele direct). Este evident deoarece Soarele nu este solid, ci este
format din plasmă (un gaz foarte fierbinte, foarte ionizat), prin urmare îi
lipsește o suprafață reală.
Fotosfera poate fi vizualizată printr-un telescop prevăzut cu un filtru. Arată
ca granule strălucitoare pe un fundal puțin mai întunecat, cu
luminozitatea scăzând ușor spre margini. Granulele se datorează
curenților de convecție menționați anterior.
Fotosfera este transparentă într-o oarecare măsură, dar apoi materialul devine
atât de dens încât nu este posibil să se vadă.
 Cromosfera
Este stratul cel mai exterior al fotosferei, echivalent cu
atmosfera și cu o luminozitate roșiatică, cu o
grosime variabilă între 8.000 și 13.000 și o
temperatură între 5.000 și 15.000 ºC. Devine
vizibil în timpul unei eclipse de soare și produce
furtuni gigantice cu incandescență a căror înălțime
atinge mii de kilometri.
 Coroană
Este un strat de formă neregulată care se extinde pe mai multe raze solare și este
vizibil cu ochiul liber. Densitatea acestui strat este mai mică decât cea a restului,
dar poate atinge temperaturi de până la 2 milioane de kelvin.
Nu este încă clar de ce temperatura acestui strat este atât de ridicată, dar este cumva
legată de câmpurile magnetice puternice produse de Soare.
În afara coroanei există o cantitate mare de praf concentrat în planul ecuatorial al
soarelui, care difuzează lumina din fotosferă, generând așa-numitul lumina
zodiacala, o bandă slabă de lumină care poate fi văzută cu ochiul liber după
apusul soarelui, în apropierea punctului de la orizont din care iese ecliptica.
Există, de asemenea, bucle care merg de la fotosferă la coroană, formate din gaz mult
mai rece decât restul: ele sunt bombe solare, vizibil în timpul eclipselor.
 Heliosfera
Un strat difuz care se extinde dincolo
de Pluto, în care se produce vântul
solar și se manifestă câmpul
magnetic al Soarelui.
2. Activitatea solară
• Proeminențe solare
Proeminențele, umflăturile sau filamentele se formează în coroană și constau din structuri gazoase la temperaturi ridicate, ajungând
la o înălțime mare.
Ele sunt văzute la marginea discului solar sub formă de structuri alungite care se interconectează, fiind modificate continuu de
câmpul magnetic al Soarelui.
• Ejecții de masă coronară
După cum indică și numele, o cantitate mare de materie este expulzată la viteză mare de Soare, cu o rată de aproximativ 1000 km /
s. Acest lucru se datorează faptului că liniile câmpului magnetic se împletesc între ele și în jurul unei proeminențe solare,
provocând evadarea materialului.
De obicei durează ore întregi, până când liniile câmpului magnetic se despart. Ejectiile de masă coronară creează un flux mare de
particule care ajunge pe Pământ în câteva zile.
Acest flux de particule interacționează cu câmpul magnetic al Pământului și se manifestă, printre altele, ca lumini nordice și lumini
sudice.
• Petele solare
Sunt regiuni ale fotosferei în care câmpul magnetic este foarte intens. Arată ca niște pete întunecate pe discul solar și sunt mai reci
decât restul. Ele apar în general în grupuri foarte variabile, a căror periodicitate este de 11 ani: faimosul Ciclu Solar. Grupurile de
pete sunt foarte dinamice, urmând mișcarea de rotație a Soarelui, cu un punct mai mare care merge în față și un altul care închide
grupul. Oamenii de știință au încercat să prezică numărul de pete în fiecare ciclu, cu relativ succes.
• Flăcări
• Ele apar atunci când Soarele expulzează materialul din cromosferă și coroană. Ele sunt văzute ca un fulger de lumină
care face ca unele regiuni ale Soarelui să pară mai luminoase.
TEMA II
Perspectivele energeticii teronucleare
Nicio activitate economico-socială nu poate fi imaginată fără con­sum
de energie, iar în condițiile creșterii po­pu­lației globului pâ­nă în 2050
de la 7 la 10 miliarde de locuitori, cererea de energie curată se va
tripla. In ciuda intrării în conștiința publică prin aplicațiile sale
militare (bombele de la Hiroshima și Nagasaki) și în ciuda
accidentelor de la Cernobîl și Fukushima, energia nucleară rămâne o
sursă de energie care, pe lângă certe avantaje economice, prezintă și
foarte mari avantaje ecologice.
Nicio sursă de energie nu este absolut sigură, nici chiar morile de
vânt nu sunt lipsite de accidente. În acest context, „îmblânzirea”
fuziunii nucleare oferă perspectiva clară a unei viitoare surse de
energie curată și aproape inepuizabilă pentru cel puțin o mie de ani.
Specialiștii au reușit să producă „plasme” cu temperaturi de milioane
de grade și să producă pentru câteva secunde câțiva megawați de
curent electric. Practic, cercetătorii urmăresc ca, în cadrul a două
proiecte (JET și ITER) de mare anvergură, să reproducă pe Pământ
procesul din Soare, devenind astfel viitori „făcători de stele”.
UN „SOARE ARTIFICIAL” PE PĂMÂNT
Fuziunea nucleară reprezintă procesul prin care nucleele a doi atomi ușori se combină (fuzionează) pentru a forma un atom mai
greu, proces însoțit, ca și în cazul fisiunii, de eliberarea unei imense cantități de energie (de 3 ori mai mare decât în cazul fisiunii).
Fuziunea nucleară este procesul care alimentează cu energie atât Soarele, cât și alte stele. Elementul de bază pentru reacția de
fuziune este atomul de HIDROGEN, prin cei doi izotopi ai săi deuteriu și tritiu.
D2+ T2–> He + n + Energie (17,6 MeV)
Pentru a realiza reacția de fuziune, cele două nuclee de deuteriu trebuie să se apropie la distanțe foarte mici, de ordinul de mărime a
dimensiunilor celor doi atomi. Dar aceste nuclee sunt încărcate cu sarcină electrică pozitivă, deci se resping cu atât mai mult cu cât
distanța dintre ele este mai mică.
Calculele au arătat că pentru a învinge aceste forțe și pentru a contopi nucleele într-o nouă particulă, nucleele de deuteriu trebuie să
aibă energii de ordinul a 0,1 MeV. Pentru a avea asemenea energii, temperatura gazului constituit din nucleele grele trebuie să fie
mai mare de 100 milioane ºC, temperaturi la care materia nu poate exista decât în stare de „plasmă”. După cum se știe, plasma este
a patra stare de agregare a materiei, un amestec de ioni, electroni și particule neutre (atomi sau molecule), aflat la o temperatură
foarte ridicată, ce poate fi asemuită unui gaz total sau parțial ionizat.
Reproducerea pe Pământ a procesului de fuziune nucleară din Soare prin exact același mecanism nu este posibilă. În centrul Soarelui,
presiunea gravitațională are o valoare imensă și aceasta permite desfășurarea procesului de fuziune la temperaturi în jurul a 10 milioane
ºC. Astfel de presiuni superînalte nu s-au putut obține încă pe Pământ.
De aceea, pentru a face izotopii de hidrogen să fuzioneze la o presiune mai mică (de zece miliarde de ori mai mică decât cea din Soare)
este necesară aducerea acestora în starea de plasmă și încălzirea acesteia la 100-150 milioane de grade Celsius. Pentru a atinge astfel de
temperaturi, este necesară nu numai încălzirea puternică a plasmei, dar și minimizarea pierderilor prin ținerea plasmei departe de pereții
incintei ce o conține.
Aceasta se poate realiza prin plasarea ei într-o „cușcă” toroidală generată de câmpuri magnetice puternice care previn evadarea
particulelor încărcate electric prin plasma respectivă. Acest proces denumit „confinare magnetică” constituie cea mai avansată tehnologie
a momentului și formează baza programului de fuziune termonucleară. Nucleele de heliu (în fapt particule alfa), fiind încărcate electric și
având o energie de 3,5 MeV, se încetinesc în plasma confinată magnetic și transferă energia lor masei de plasmă pe care o străbat.
Acest proces ce se desfășoară în dispozitive/mașini suficient de mari (tokamakuri/ stellaratore), permite ca temperatura necesară
procesului de fuziune să se autoîntrețină. TOKAMAK reprezintă acronimul din limba rusă pentru camera toroidală. În plus, neutronii
rezultați din reacția de fuziune au o energie de 14 MeV, nu sunt reținuți în plasma confinată, ci o străbat atingând „pătura”, învelișul ce
înconjoară plasma și acoperă pereții torusului, unde energia lor este absorbită.
Tocmai în acest înveliș, litiul în contact cu neutronii se transformă în tritiu care este introdus în camera depresurizată (reactor) ca și
combustibil. Într-o centrală nucleară bazată pe fuziune nucleară, un agent de răcire va prelua această căldură de absorbție și întocmai ca
într-o centrală clasică acest agent de răcire ajunge în schimbătoare de căldură unde poate produce abur pentru a pune în mișcare turbinele
și a produce electricitate.
 PAȘI PE CALEA ÎMPLINIRII UNUI
VIS
Speranța împlinirii acestui vis a căpătat contur odată cu dezvoltarea proiectului Joint European Thorus (JET), practic cea mai mare instalație experimentală de
fuziune din lume ce deține recordul mondial pentru puterea și durata dezvoltate prin fuziune nucleară.
Proiectul a fost lansat în 1973, experimentele au progresat rapid și, în 1991, a fost realizată pentru prima dată reacția de fuziune nucleară pe Pământ, eliberându-
se o energie de 1,7 MW.Până în 1997, s-au obținut energii în medie în jurul a 10 MW, maximum de performanță fiind atins la valoarea de 16 MW pentru câteva
secunde, fapt ce constituie și azi recordul absolut în materie de energie nucleară de fuziune.
Astăzi, JET este un centru de excelență al cercetării de fuziune nucleare și constituie un „cap de pod” către următorul proiect – International Thermonuclear
Experimental Reactor (ITER). Acest prim reactor experimental de fuziune nucleară (ITER) din istorie va fi construit, în următorii 10-15 ani, la Cadrache (Franța)
instalația urmând a funcționa pentru cel puțin 20 de ani.
Proiectul ITER păstrează elementele de bază ale proiectului JET și va fi, practic, o extrapolare a instalației JET. Ținta noului reactor de fuziune o reprezintă
dezvoltarea unei puteri de aproximativ 500 MW pentru circa 6 minute, urmând ca, ulterior, instalația să poată fi extinsă la funcționare staționară. Realizarea
proiectului ITER va costa 10 miliarde de Euro (13 miliarde de dolari) și este susținută financiar de Uniunea Europeană, Japonia, Rusia, Coreea de Sud, Statele
Unite și China.
În cazul reactorului ITER factor de multiplicare a energiei (raportul între energia generată prin fuziune și cea injectată plasmei pentru a atinge masa critică) este
de 10, dar reactoarele de fuziune ale viitorului ar putea avea valori ale factorului de multiplicare de peste 40 sau 50. În paralel cu proiectul ITER va fi inițiat și
lucrul la reactorul de fuziune demonstrativ „DEMO” al cărui obiectiv il reprezintă generarea pentru prima dată a unei puteri de 2000 MW și să-și producă singur
tritiul necesar drept combustibil.
Unul dintre cele mai importante obiective secundare îl reprezintă cel al dezvoltării de materiale structurale, optimizate pentru condițiile de lucru din reactoarele
termonucleare (materiale greu activabile). Aproape perfect curată, practic nelimitată fuziunea nucleară rămâne cea mai promițătoare sursă de energie a viitorului
cu condiția să reușim să o „îmblânzim”.
Prin Institutul Național Cercetare-Dezvoltare pentru Tehnologii Criogenice și Izotopice de la Rm. Vâlcea, prin Institutul de Fizică Atomică „Horia Hulubei”-
București și prin Sucursala de Cercetări Nucleare – Pitești, România este și ea parte la acest uriaș proiect, aducându‑și o contribuție însemnată și recunoscută pe
plan internațional.
Mulțumesc
pentru
vizionare