Cursul universitar METEOROLOGIE-CLIMATOLOGIE

Lecția 2. FLUXURI RADIATIVE

2.1. Structura Soarelui şi principalele caracteristici ale lui

2.2. Compoziţia spectrală a radiaţiei solare
2.3. Constanta solară. Slăbirea intensităţii radiaţiei solare la
trecerea prin atmosferă
2.4. Componentele fluxului radiativ

2.1. Structura Soarelui şi principalele caracteristici ale lui

Soarele este steaua aflată în centrul sistemului nostru solar. Terra şi toate
celelalte planete, asteroizii, meteoriţii, cometele precum şi cantităţile enorme de
praf interplanetar orbitează în jurul Soarelui, care deţine mai mult de 99% din
masa întregului sistem solar.
Conform cercetărilor actuale, realizate prin intermediul unor modele
computeriazte, vârsta Soarelui este de aproximativ 4,6 miliarde de ani, aflându-se
la jumătatea ciclului principal de evoluţie, în care în miezul său hidrogenul se
transformă în heliu prin fuziune nucleară.
De altfel, hidrogenul reprezintă aproximativ 74% din masa Soarelui, heliul
25%, iar restul este constituit din cantităţi mici de elemente chimice mai grele
(carbon, fier etc.).
Datorită acestei compoziţii şi a temperaturilor ridicate, la suprafaţa Soarelui
nu există o crustă (scoarţă) solidă, şi nici materie în stare lichidă, toată materia
solară fiind în întregime în stare de plasmă şi gazoasă.
Din punct de vedere spectral Soarele face parte din clasa spectrală G2V ceea
ce înseamnă că temperatura de la suprafaţă este de aproximativ 5.500°K (de aici
rezultând culoarea sa galbenă-portocalie), iar spectrul său conţine linii de metale
ionizate şi neutre precum şi foarte slabe linii de hidrogen.
Sufixul "V" indică apartenenţa Soarelui la grupul majoritar al stelelor aflate în
faza principală de evoluţie. Aceasta înseamnă că îşi generează energia prin
fuziunea nucleară a nucleelor de hidrogen în heliu, şi că se află în echilibru
hidrostatic, adică nici nu se contractă şi nici nu se dilată.
Numai în Galaxia noastră sunt mai mult de 100 de milioane de stele din clasa
G2. Datorită distribuţiei logaritmice a mărimii stelelor, Soarele este de fapt mai
strălucitor decât 85% din stelele galaxiei, majoritatea acestora fiind pitice roşii.
1
 În fiecare secundă, peste patru milioane de tone de materie sunt convertite în
energie în nucleul Soarelui, generându-se astfel neutrino şi radiaţie solară.
Activitatea magnetică a Soarelui generează o serie de efecte cunoscute sub
numele de pete solare (ce apar pe suprafaţa acestuia), erupţii solare şi vânt solar,
care dispersează materie din componenţa Soarelui în tot sistemul solar, şi chiar şi
dincolo de el.
Soarele este format din nucleu, zona radioactivă (sau învelişul de transport
radiativ) şi atmosfera solară (fig.1).
Nucleul Soarelui are un diametru de peste 27 de ori mai mare decât cel al
Terrei, aici având loc reacţiile termonucleare (fuziune nucleară) de transformare a
hidrogenului în heliu. Temperatura atinge valori de peste 15 mil °K iar presiunea
depăşeşte 200 miliarde de atmosfere. În compoziţia sa predomină hidrogenul
(50%) şi heliul (40%).
Zona radioactivă (sau învelişul de transport radiativ) ocupă 0,7% din raza
Soarelui, este compus în proporţie de 70% din hidrogen, şi are o temperatură medie
de peste 5 mil °K. Energia produsă în nucleu şi transferată aici suferă o remisie sub
formă de radiaţie electromagnetică.

Fig.1 Structura Soarelui

2
 Atmosfera solară este compusă dintr-un ansamblu format de trei straturi
externe, observabile şi de pe Terra: fotosfera, cromosfera şi coroana solară.
Fotosfera are o grosime cuprinsă între 100 şi 300 km şi o temperatură de
aproximativ 6000°K. De la fotosferă vine întreaga lumină şi energie care ajunge în
Sistemul Solar.
Văzută prin telescop, fotosfera se prezintă ca o reţea de celule mici sau
granule strălucitoare, aflate într-o permanentă dinamică. Fiecare granulă este o
bulă de gaz de mărimea unei ţări precum Polonia care se transformă şi dispare în
aproximativ 10 minute. În cadrul fiecărei granule se pun în evidenţă o serie de
curenţi convectivi care aduc energia dinspre nucleu, şi o disipează spre stratele
exterioare ale atmosferei Soarelui
Pe alocuri, suprafaţa Soarelui prezintă pete întunecate, numite pete solare.
Petele solare apar ca nişte depresiuni datorită temperaturilor mai scăzute (4000°K).
Urmărite zi de zi s-a observat că ele nu ramân în acelaşi loc. Această deplasare
dovedeşte că Soarele se învârte în jurul propriei sale axe.
Cromosfera este următorul strat al atmosferei Soarelui. A fost pusă în
evidenţă în timpul eclipselor totale, când discul orbitor al Soarelui dispare, uneori
chiar total, în spatele Lunii pentru câteva minute. Atunci se remarcă în jurul
Soarelui o bordură subţire, de un roşu aprins, cromosfera, iar dincolo de aceasta, un
halou argintiu, mai mult sau mai puţin neregulat, coroana solară.
Este mult mai rarefiată decât fotosfera, însă temperatura ei atinge valori de 10
000-30 000°K. La partea exterioară a cromosferei apar o serie de protuberanţe care
sunt vizible pe marginea discului solar, avât forma unor filamente întunecate şi
care urmează liniile de schimbare a polarităţii magnetice de pe suprafaţa discului
solar (fig.2).
Coroana solară poate fi divizată într-o coroană internă (cu o lungime
aproximativ egală cu două raze solare) şi o coroană externă (fig.3). Este foarte
rarefiată, cu o formă în continuă schimbare şi cu temperaturi cu depăşesc 1,5 mil
°K. Temperatura şi densitatea prezintă mari variaţii, în diferitele structuri ale
coroanei, ceea ce duce la o puternică ionizare a atomilor.
În urma activităţii extrem de dinamice care se desfăşoară în interiorul şi la
suprafaţa sa, Soarele emite în spaţiu, în toate direcţiile, un flux constant de
particule invizibile, care poartă denumirea de vânt solar. Viteza particulelor
transportate de vântul solar depăşete 400 km/s, iar în momentul în care atinge
atmsofera Terrei este deviat de câmpul magnetic al acesteia, ducând la formarea
aurorei boreale la latitudini mai mari (fig.4).
Un alt aspect al activităţii solare este legat de producerea erupţiilor solare. În
timpul unei erupţii solare (fig.2) o cantitate enormă de energie care se află în
cromosfera şi coroana solară este eliberată într-un timp foarte scurt.
3
 Materia este proiectată în coroană şi particulele de atomi accelerate până la
viteze foarte mari sunt expulzate în spaţiul interplanetar.

Fig.2 Protuberanțe solare Fig. 3 Coroană Solară

Aceste fenomene sunt însoţite de o emisie de raze X (Röntgen), de unde radio

şi, în cazul erupţiilor mai puternice, de lumină vizibilă. Frecvenţa şi intensitatea lor
variază, ca un ciclu, cu o perioadă de aproximativ 11 ani (însă au fost puse în
evidenţă şi cicluri de 22 de ani, 90 de ani sau chiar de 400 de ani). În timpul
acestor perioade numărul petelor solare înregistrează un minimum şi un maximum.

Fig. 4 Aurora boreală

4
 Principalele caracteristici ale Soarelui sunt:
 raza Soarelui este de 109 ori mai mare decât cea terestră;
 distanţa medie Pământ - Soare este de 149,5 mil. km fiind mai mică în
periheliu (ianuarie, 147 mil. km) şi mai mare la afeliu (iunie, 152 mil. km);
 fenomene: protuberante solare, explozii solare.

2.2. Compoziţia spectrală a radiaţiei solare

Soarele emite două categorii de radiaţie: radiaţia termică şi radiaţia
corpusculară.
Radiaţia termică (electromagnetică) este cea mai importantă prin prisma
efectelor asociate și are următoarele caracteristici:
- este asociată nu numai Soarelui, ci oricărui corp din natură cu o temperatură
de peste 0°K;
- nu necesită pentru transmitere un mediu intermediar;
- viteza radiației termice este de aproximativ 300 000 km/s.
Radiaţia corpusculară are o importanţă mai redusă, transmițându-se prin
intermediul particulelor elementare: protoni, electroni, neutroni.
Radiaţia solară se transmite sub forma undelor, care au ca unităţi de măsură
nm sau Ângstromi (0,1 nm, adică a 10-a mil. parte dintr-un mm).
Totalitatea radiaţiilor electromagnetice cu diferite lungimi de undă, emise de
Soare şi care ajung la suprafaţa terestră formează spectrul radiativ solar.
Radiaţiile spectrului radiativ solar se încadrează în diferite domenii, în funcţie de
lungimea de undă:
- radiaţiile gama şi X cu cele mai mici lungimi de undă;
- domeniul radiaţiilor ultraviolete (UV) - radiaţii invizibile, cu lungimi de
undă scurte şi pronunţat efect chimic;
- domeniul radiaţiilor vizibile - lumina percepută de om, formată prin
combinarea culorilor ROGVAIV au efect caloric pronunţat;
- domeniul radiaţiilor infraroşii (IR) - radiaţii cu lungimi de undă lungi şi cu
un pronunţat efect caloric;
- microunde şi unde radio cu cele mai mari lungimi de undă.

3. Constanta solară. Slăbirea intensităţii radiaţiei solare la trecerea prin

atmosferă.

Constanta solară reprezintă cantitatea de energie calorică primită de la Soare,

la limita superioară a atmosferei, într-un minut, pe o suprafaţă de 1cm2,
perpendicular pe direcţia de propagare a radiaţiilor solare, la distanţa medie dintre
Pământ şi Soare.
5
 Valoarea medie a constantei solare acceptată la nivel internaţional este de 1,98
cal/cm2/min.
Din cantitatea de energie primită de sistemul terestru la limita superioară a
atmosferei, doar o parte din ea ajunge la suprafaţa terestră, fluxul radiativ fiind
modificat ca urmare a fenomenelor de absorbţie, difuzie, reflexie şi refracţie.
Absorbţia radiaţiei solare este un fenomen specific mai ales domeniului
undelor scurte, dar se manifestă şi în domeniul undelor termice, infraroşii, cu
lungimi mari de undă, responsabile pentru acest lucru fiind îndeosebi CO2 şi H2O.
Acest fenomen are importanţă deosebită în ceea ce priveşte regimul termic al
Pământului, favorizând efectul de seră.
Difuzia reprezintă împrăştierea radiaţiei solare aflate în suspensie. Difuzia se
manifestă preponderent în domeniul undelor vizibile. Aceste procese acţionează
simultan, determinând slăbirea intensităţii radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa
terestră, în funcţie de înălţimea Soarelui deasupra orizontului (0-90o). Ca
consecinţă reducerea cantităţii de energie radiativă este mai mare la poli şi mai
redusă la Ecuator.

4. Componentele fluxului radiativ

Radiaţia solară directă - este fluxul de radiaţie care provine direct de la

Soare şi care ajunge neperturbat la suprafaţa terestră. Fluxul radiaţiei solare directe
(S') pe suprafaţă orizontală, se numeşte insolaţie (cal/cm2/min), intensitatea
acesteia fiind determinată după formula:
I=I • sin (h0)
I - intensitatea insolaţiei perpendicular pe direcţia de propagare a razelor
solare (dependentă de latitudine);
Sin (h0) - înălţimea Soarelui deasupra orizontului;
I=I numai la zenit, situaţie care se realizează de două ori pe an la Ecuator (în
echinocţii) şi o dată pe an în regiunile intertropicale.
Variaţia zilnică a intensităţii radiaţiei solare directe depinde de înălţimea
Soarelui deasupra orizontului, fiind influenţată de transparenţa radiaţiei solare,
altitudine şi latitudine.
Variaţia anuală a intensităţii radiaţiei solare directe depinde de latitudine şi
de transparenţa aerului. Maximul se înregistrează la sfârşitul primăverii şi
începutul verii, iar minimul în timpul solstiţiului de iarnă.
La ecuator, curba de evoluţie este formată din două oscilaţii, corespunzătoare
celor două maxime echinocţiale şi celor două minime solstiţiale.
La 45° se înregistrează un maximum vara şi un minimum iarna, iar la poli se
observă un maximum şi un minimum corespunzător zilei şi nopţii polare.
6
 Radiaţia solară difuză (D)
reprezintă partea din radiaţia solară
directă care ajunge la suprafaţa terestră,
din toate direcţiile, după ce a fost difuzată
de către moleculele gazelor componente
ale atmosferei şi de particulele solide şi
lichide aflate în suspensie.
Depinde de: latitudine, altitudine,
înălţimea Soarelui deasupra orizontului,
transparenţa aerului, nebulozitate,
prezenţa sau absenţa stratului de zăpadă.
Fig. 5 Mersul anual al radiaţiei Valorile intensităţii radiaţiei solare difuze
directe şi difuze sunt mici pe timp senin (10-20
cal/cm2min.) şi cresc pe timp noros şi
ceţos, de 3-4 ori comparativ cu valoarea
de pe timp senin. Latitudinal radiaţia difuză creşte de la ecuator spre poli din cauza
nebulozităţii mari şi a persistenţei stratului de zăpadă.
În funcţie de transparenţa aerului, radiaţia difuză variază invers proporţional
atât în sens latitudinal, cât şi altitudinal. Radiaţia difuză are o variaţie zilnică,
valoarea maximă înregistrându-se vara la amiază, iar cea minimă iarna, în regim
anticiclonic.
Radiaţia globală sau totală (Q) reprezintă radiaţia solară directă împreună cu
radiaţia solară difuză, care ajung simultan pe suprafaţa terestră.

Fig. 6. Radiaţia solară globală

Sursa: http://www.google.com

7
 Intensitatea ei este exprimată prin relaţia: Q = S' • sin (h0) + D,
în care:
Q - intensitatea radiaţiei globale
S' - intensitatea radiaţiei solare directe
Ho - înălţimea Soarelui deasupra orizontului
D- radiaţia difuză

Intensitatea radiaţiei globale depinde de: înălţimea Soarelui deasupra

orizontului, transparenţa aerului, nebulozitate şi latitudine. Prezintă variaţii diurne
şi anuale determinate de aceleaşi cauze. În timpul zilei, valoarea maximă se
înregistrează la amiază, iar valoarea minimă dimineaţa şi seara.
În timpul unui an radiaţia globală depinde de variaţia nebulozităţii medii.
În limitele republicii (fig.6), maximul apare în lunile iunie-iulie, iar minimul în
lunile de iarnă (decembrie).
Radiaţia reflectată (R) este o parte din radiaţia solară globală căreia i se
schimbă direcţia de propagare datorită însuşirilor fizice ale suprafeţei terestre
(culoare, rugozitate etc.).
Însuşirea sau capacitatea de reflexie a suprafeţelor subiacente active se
numeşte albedou (A), care se exprimă în procente printr-un raport între intensitatea
fluxului de radiaţii reflectate şi radiaţia globală incidentă pe suprafaţa Pământului,
după formula:
A=

Valorile albedo-ului variază între 2% în apa limpede şi liniştită în condiţiile

înălţimii mari a Soarelui deasupra orizontului şi
95% - zăpada proaspăt căzută. Diferenţele până
la 1% sau 100% reprezintă radiaţia absorbită de
către suprafaţa respectivă. Ea este exprimată
printr-o mărime (a), numită coeficient de
absorbţie, dat de relaţia:
Fig. 7. Albedoul a = (1-A) * 100%.
Sursa: http://www.google.com Valoarea albedo-ului diferitelor suprafeţe active
este diferită (fig.7) în dependenţă de natura
suprafeţei active subiacente A (%):
• Zăpadă proaspătă 84-95;
• Zăpadă curată umedă
• Zăpadă învechită 40-60.
• Stepă uscată 30-40.

8
 • Păduri de foioase toamnă 33-38.
• Nisipuri deşerturilor 28-38.
• Păduri de foioase vara 25-30.
• Lanuri de cereale în diferite faze de vegetaţie 10-25.
• Păduri de conifere 10-18.
• Cernoziom uscat 14.
• Arături umede 5-15.
Radiaţia absorbită (Q-R) se mai poate defini şi ca partea nereflectată din
radiaţia solară globală incidentă. Se mai numeşte bilanţ radiativ de undă scurtă.
Radiaţia terestră (Et) este radiaţia emisă de suprafaţa terestră în flux continuu
după ce s-a încălzit datorită convertirii radiaţiei solare directe în radiaţie calorică,
prin care se încălzeşte suprafaţa terestră până la o anumită adâncime.
Ea prezintă variaţii zilnice şi sezoniere ale intensităţii, în raport de intensitatea
radiaţiei globale şi prezintă o anumită dependenţă de temperatura suprafeţei
solului. La o temperatură medie a Pământului de 15°C, radiaţia terestră prezintă o
valoare medie de 0,57 cal/cm2/min.
Valoarea maximă se înregistrează vara pe cer senin şi pe suprafeţe uscate, iar
cea minimă în nopţile de iarnă. În evoluţia zilnică se remarcă o creştere constantă
de la răsăritul Soarelui până la amiază, când se produce maxima, urmând apoi o
descreştere a valorilor spre seară şi pe parcursul nopţii, minima fiind înainte de
răsăritul Soarelui.
Radiaţia atmosferică (Ea) reprezintă fracţiunea din radiaţia terestră absorbită
de atmosferă prin vaporii de apă, aerosoli lichizi, bioxid de carbon, ozon etc. şi
îndreptată înapoi către suprafaţa terestră. Este o componentă radiativă de undă
lungă, cea mai mare absorbţie o prezintă vaporii de apă în domeniul spectral
cuprins între 6 ^ şi 8,5 ^ şi la 18 ^. Intervalul de maximă transparenţă pentru
radiaţia emisă, în care atmosfera nu absoarbe şi prin care căldura emisă de Pământ
se pierde în spaţiul cosmic se numeşte fereastra atmosferică. Prin absorbţie
atmosfera se încălzeşte şi emite radiaţii infraroşii cu lungime de undă mare care
reprezintă radiaţia atmosferică. Ea se propagă în toate direcţiile, iar fracţiunea care
se îndreaptă către Pământ se numeşte contraradiaţia atmosferică. cu o intensitate
de 0,42 cal/cm2/min.
Radiaţia efectivă (Re) reprezintă diferenţa dintre radiaţia terestră şi radiaţia
atmosferei cu direcţii contrare. Ea se calculează prin relaţia:
Re = Et - Ea
Radiaţia efectivă se mai poate defini şi prin pierderea de căldură a suprafeţei
terestre, care se produce noaptea pe timp senin, mai ales iarna. În timpul zilei
surplusul de căldură rezultat prin conversia radiaţiei solare directe şi difuze în
9
căldură este folosit în încălzirea aerului şi a solului. Din aceste cauze radiaţia
efectivă prezintă variaţii zilnice şi anuale legate de cele ale temperaturii suprafeţei
de contact.
Variaţia zilnică prezintă un minimum înainte de răsăritul Soarelui şi un
maximum în jurul amiezii, iar în regim anual, apare un maximum vara şi un
minimum iarna. Această evoluţie se produce numai pe timp senin, în situaţia
cerului noros, situaţia se complică.
Radiaţia efectivă are valori cuprinse între 0,10 cal/cm2/min şi 0,30
cal/cm2/min şi depinde de mai mulţi factori: temperatura aerului şi a solului,
umezeala absolută a aerului, nebulozitate, ceaţă, vânt, altitudine, proprietăţile fizice
ale solului, prezenţa vegetaţiei.
Nebulozitatea şi ceaţa au o importanţă mare asupra intensităţii radiaţiei
efective, deoarece, în astfel de condiţii atmosferice creşte radiaţia atmosferei,
micşorându-se semnificativ valoarea radiaţiei efective.
Bilanţul radiativ-caloric. Energia radiantă primită sub forma fluxului radiativ
solar este absorbită şi transformată de suprafaţa terestră activă în căldură transmisă
în trei direcţii principale: aer, apă şi sol. În sistemul Pământ - Atmosferă se produc
aporturi şi pierderi de energie radiantă şi calorică, creându-se, astfel, un bilanţ
radiativ şi caloric, care reprezintă în esenţă încălzirea şi răcirea planetei şi a
atmosferei înconjurătoare.
Deoarece în acest proces sunt incluse radiaţia solară, atmosferică şi terestră
care prezintă schimburi continue de energie radiantă şi calorică, se poate vorbi de
existenţa unui bilanţ radiativ şi caloric al suprafeţei terestre, al atmosferei şi al
sistemului Pământ - Atmosferă.
Bilanţul radiativ (Br) al suprafeţei terestre reprezintă diferenţa dintre suma
tuturor fluxurilor de undă scurtă şi lungă primite de suprafaţa terestră şi suma
fluxurilor de undă scurtă şi lungă pierdute de ea sub forma radiaţiilor reflectate şi
emise.
Radiaţia primită este dată de suma radiaţiei solare directe (S'), a radiaţiei
difuze (D) şi a atmosferei (Ea). Radiaţia cedată sau emisă este formată din radiaţia
reflectată (R) şi radiaţia terestră (Et).
Ecuaţia bilanţului radiativ are următorul aspect:
Br = (S' + D + Ea) - (R + Et),
Aceasta mai poate avea următoarele aspecte:
Br = Q - R + Ea,
sau:
Br = Q (1-Q) - Re,
ştiindu-se că S' + D = Q (radiaţia totală sau globală), iar Et - Ea = Re (radiaţia
efectivă). Bilanţul radiativ al suprafeţei terestre depinde de nebulozitate şi este
10
diferit de la zi la noapte. Astfel, pe timp noros, când nu există radiaţie solară
directă, valoarea sa este dată de relaţia:
Br = (D + Ea) - (R + Et)
În timpul nopţii, în absenţa radiaţiei solare de undă scurtă, bilanţul radiativ al
suprafeţei terestre este dat numai de radiaţia efectivă, conform relaţiei:
Br = Ea - Et
Valorile bilanţului radiativ al suprafeţei terestre pot fi pozitive, contribuind la
încălzirea suprafeţei terestre sau negative, reprezentând răcirea acesteia. În funcţie
de valorile acestui bilanţ, la suprafaţa terestră se produc o serie de procese fizice
foarte importante care determină aspectul vremii şi formarea climei globului, cum
ar fi: evaporaţia, formarea şi transformarea maselor de aer, temperatura aerului şi a
solului, cantitatea de vapori de apă din atmosferă, presiunea aerului şi dinamica
atmosferei, îngheţul, dezgheţul.
Bilanţul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă este compus din radiaţia
absorbită de suprafaţa terestră şi de atmosferă cu lungimi de undă scurtă, dar şi de
radiaţiile cu lungimi de undă lungă emise de suprafaţa terestră şi atmosferă.
Valorile lui depind de latitudine şi anotimp.
Pe suprafaţa globului, bilanţul are valori pozitive de la Ecuator până la
aproximativ 30-40° latitudine nordică şi sudică (în zona de climă caldă) şi negative
peste aceste latitudini. În emisfera nordică, vara el este negativ la 80°, iar iarna la
20°.
Bilanţul caloric (Bc) reprezintă diferenţa dintre cantitatea de căldură primită
şi cea cedată de suprafaţa activă subiacentă, sub forma ecuaţiei:
Bc = Bt - (Ta + Ts + Te),
în care:
Bt - bilanţul radiativ al suprafeţei terestre;
Ta - căldura transmisă aerului;
Ts - căldura transmisă în sol;
Te - căldura consumată în evaporarea apei.
Această formulă suferă modificări în funcţie de bilanţul caloric în diferite
intervale de timp (24 de ore, o perioadă de un an sau mai mulţi ani), de tipul
suprafeţei active subiacente (apă sau uscat, cu diferite caracteristici termice şi
hidrice). În regiunile deşertice, întreaga valoare a lui Bt este folosită pentru
încălzirea aerului, Ta, cele două componente fiind egale.
Acelaşi lucru se întâmplă şi la suprafaţa oraşelor, de aici rezultând temperaturi
excesiv de ridicate ale suprafeţei solului şi aerului din imediata apropiere,
comparativ cu a regiunilor învecinate. În schimb, pe suprafeţele umede, cea mai
mare parte a căldurii se consumă în procesul de evaporare a apei, ceea ce imprimă
suprafeţei şi aerului învecinat temperaturi mai scăzute.
11
 Planeta Terra are un echilibru caloric stabil datorită faptului că întreaga
cantitate de căldură obţinută prin bilanţul radiativ este consumată pentru
evaporarea apei şi pentru încălzirea aerului, solului şi apei, iar surplusul de căldură
din zonele intertropicale şi deficitul din zonele polare se echilibrează în
mecanismul circulaţiei generale a aerului troposferic. În acest fel planeta şi-a
păstrat o temperatură medie constantă de 15°C.

Fig. 8. Bilanţul radiativ- caloric al

sistemului Pământ-Atmosferă

În figura 8 sunt prezentate fluxurile termice în atmosferă, în regim stabilizat.

Din radiaţia solară incidentă, de 342 W/m2 cota de 107 W/m2 este reflectată de
atmosferă şi sol. Restul este reţinut în atmosferă sau ajunge pe sol.
Din totalul de 559 W/m2 (67 + 24 + 78 + 390) din atmosferă, 235 W/m2 sunt
radiaţi în afara atmosferei, iar restul de 324 W/m2 se reîntorc pe Pământ datorită
efectului de seră. În acest fel se închide bilanţul energetic (342 = 107 + 235).

GENERALIZĂRI:
Constanta solară - reprezintă cantitatea de energie calorică primită de la
Soare, la limita superioară a atmosferei, într-un minut, pe o suprafaţă de 1 cm˛,
perpendicular pe direcţia de propagare a radiaţiilor solare, la distanţa medie
dintre Pământ şi Soare. Valoarea medie acceptată la nivel internaţional este de
1,98 cal/cm2/min
Absorbţia şi difuzia - sunt procese ce acţionează simultan în atmosferă,
determinând slăbirea intensităţii radiaţiei solare care ajunge la suprafaţa
terestră, în funcţie de înălţimea Soarelui deasupra orizontului.
Radiaţia globală sau totală (Q)
Q = S′ * sin (h0) + D,
12
Albedoul
A=R/Q*100%;
Radiaţia absorbită
a = (1-A) * 100%,
Radiația efectivă
Re = Et – Ea;
Bilanțul radiativ
Br = (S' + D + Ea) - (R + Et), sau:
Br = Q - R + Ea, sau:
Br = Q (1-Q) - Re Bc = Bt - (Ta + Ts + Te)
Bilanțul caloric
Bc = Bt – (Ta + Ts + Te)

13
14