UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Departamentul
„Ştiinţele Solului, Geografie ,
Geologie, Silvicultură şi Design”

REFERAT
La meteorologie și climatologie

Tema : „Soarele și radiația solară’’

Mișcoi Ștefan

Conducătorul

Ana Jeleapov
INTRODUCERE
Soarele este steaua din centrul Sistemului Solar. Este o sferă aproape perfectă
din plasmă fierbinte,ținută de gravitație și modelată de un câmp magnetic. Este
de departe cea mai importantă sursă de energie pentru viața de pe Pământ.
Diametrul său este de aproximativ 1,39 milioane de kilometri (sau este de 109 ori
mai mare decât al Terrei), iar masa sa este de aproximativ 330.000 de ori mai
mare decât a Terrei. Reprezintă aproximativ 99,86% din masa totală a Sistemului
Solar.Aproximativ trei sferturi din masa Soarelui este formată din hidrogen (~
73%); restul este în mare parte heliu (~ 25%), cu cantități mult mai mici de
elemente mai grele, inclusiv oxigen, carbon, neon și fier.
Radiatia solara constitue principala sursa energetica a fenomenelor naturale.
Raditia solara este cea care prin încalzirea diferentiata a suprafetei terestre
produce miscarile atmosferei cu varietatea lor extraordinara de forme de la
uragane pâna la cele mai slabe adieri de vântului. Tot radiatia solara, este cea
care prin procesul de fotosinteza este transformata în hrana necesara vegetatiei
terestre. Modelarea reliefului începe si ea cu minusculele fisuri provocate de
incalzirea si racirea rocilor sub influenta radiatiei solare. Si exemplele pot
continua. De aceea orice analiza a unui fenomen natural trebue sa aiba în vedere
si radiatia solara. Ea constitue si o inepuizabila sursa de energie pentru om, mai
ales a ea este o energie curata, neplouanta. S-a dezvoltat chiar si o arhitectura
solara, care tine seama de necesitatile de captare si de stocare a acestei energii.
Pentru a putea fi folosita radiatia solara trebue sa fie masurata, analizata în
distributia ei spatio-temporala. Nu trebue uitat ca radiatia solara este în acelasi
timp un fenomen fizic cât si astronomic, ea fiind influentata de geometria
Pamânt - Soare. Cauza tuturor proceselor meteorologice, rezumate la producerea
de energie cinetica prin vânt, este variatia energiei interne a maselor de aer prin
oscilatiile termice si transferul de energie dintre componentele sistemului fizic -
atmosfera, este energia primita de la Soare. 5 Radiatia, cel mai important agent
de caldura din atmosfera joaca un rol major în procesele care au loc la scara
medie si mare. Radiatia apare astfel ca un element genetic al climei la scara
planetara.

Spectrul extraterestru al Soarelui este asemanator cu cel al unui corp negru la

temperatura de 5800 o K. El prezinta o distributie a energiei în care maximul se situeaza la l
2
= 475 nm iar 98% din radiatia solara se gaseste între 200 - 4000 nm. Jumatate din aceasta
energie se situeaza în vizibil . Dupa traversarea atmosferei, spectrul solar, prezinta o serie
întreaga de linii si benzi de absorbtie. O parte din ele sunt de origine solara; restul se
datoresc atmosferei terestre (benzi telurice). Acestea din urma sunt produse de absorbtia
exercitata de catre componentele gazoase ale atmosferei. Gazele atmosferice contribue în
mod inegal la absorbtia totala exercitata de atmosfera, cele mai putin abundente fiind si cele
mai active. Astfel ozonul si vaporii de apa din atmosfera, cu toate ca sunt în concentratii
foarte mici, produc absobtii puternice.
 Ozonul are, în ultraviolet o banda extrem de puternica (banda lui Hartley), între
230 - 320 nm cu un maxim la 255 nm. Aceasta banda, împreuna cu cele ale
oxigenului din atmosfera înalta, limiteaza spectul solar în ultraviolet, în jurul a 290
nm . Aceasta limita nu este fixa, ea deplasându-se catre undele mai mari pe masura ce
creste masa atmosferica, din cauza cresterii cantitatii de ozon strabatuta de razele
solare. Alte benzi de absorbtie în ultraviolet si violetul extrem, produse de ozon, sunt
benzile lui Huggins. Ele se suprapun, în parte, benzii lui Hartley, continuând pâna la
340 nm.Ozonul mai produce banda lui Chappuis, în rosu si portocaliu, între 450 si
650 nm si benzile lui Angström în infrarosu, la 480 nm si între 900 si 1000 nm.
Absorbtia produsa de banda lui Chappuis este slaba.
 Bioxidul de carbon produce benzi de absorbtie foarte puternice în infrarisul
îndepartat, acolo unde radiatia solara este foarte slaba. Una din benzi este cuprinsa
între 2400 si 3000 nm si formeaza, împreuna cu banda apei, banda X. Alta banda, Y,
face atmosfera complet opaca între 4200 si 4500 nm. Alte benzi ale bioxidului de
carbon, împreuna cu benzi ale vaporilor de apa, limiteaza spectrul solar catre 15000
nm.
 Vaporii de apa produc si ei , numeroase benzi de absorbtie. Cele mai importante se
produc în infrarosu, la 930 nm (r), la 940 nm (s), la 970 nm (t), între 1100 si 1160 nm
(F), între 1320 - 1150 nm (Y), 1760 si 1980 nm (W) si între 2520 - 6070 nm (c), (fig.
2). Din punct de vedere cantitativ, în atmosfera joasa nu are importanta decât radiatia
solara cuprinsa între 290 - 3000 nm. Aceasta, fiindca radiatiile sub 290 nm ramân în
atmosfera înalta, iar cele peste 3000 nm au o densitate de flux extrem de slaba, practic
neglijabila. Dupa ce strabate atmosfera radiatia solara este în mare parte absorbita de
suprafata terestra. Aceasta se încalzeste si ca orice corp a carei temperatura este
superioara la 0o K, emite energie radianta, care se propaga cu o viteza finita în spatiu
( Nicolet, M., 1956). Deci suprafata terestra încalzindu-se, prin absorbtia radiatiei
solare, emite si ea radiatii. Fiind vorba de temperaturii cu mult inferioare celor din
Soare , suprafata terestra emite radiatii în domeniul spectral 5000 - 105 nm cu un
maxim pentru l = 10000 nm (fig. 1). Aceste radiatii sunt caracteristice corpului negru
la o temperatura cuprinsa între 260 - 300oK.

Consideraţii privind radiaţia solară

3
 Soarele reprezintă sursa de energie a Pamântului, contribuind la mentinerea temperaturii
planetei mult peste valoarea de aproape 0K, întâlnită în spaţiul interplanetar şi este singura
sursă de energie capabilă să întreţină viaţa pe Pământ. Soarele reprezintă practic o sursă
inepuizabilă de energie, estimându-se o durată a existenţei radiaţiei solare de încă
aproximativ 4…5 miliarde a ani. Pentru studiul radiaţiei solare, este important să fie definite
câteva mărimi importante. Constanta solară reprezintă fluxul de energie termică unitară
primită de la Soare, măsurată în straturile superioare ale atmosferei terestre, perpendicular pe
direcţia razelor solare. Valoarea general acceptată pentru constanta solară este de
aproximativ 1350 W/m2 , reprezentând o valoare medie anuală, măsurată cu ajutorul
sateliţilor de cercetare ştiinţifică. Atmosfera terestră şi suprafaţa Pământului interacţionează
cu radiaţia solară, producând o serie de transformări ale acesteia, aşa cum se observă în
figura 2.1.

Fluxul de energie radiantă solară, care ajunge la suprafaţa Pământului este mai mic decât
constanta solară, deoarece în timp ce traversează atmosfera terestră, cu o grosime de peste 50
km, intensitatea radiaţiei solare este redusă treptat. Mecanismele prin care se modifică
intensitatea radiaţiei solare, la traversarea atmosferei, sunt absorbţia şi difuzia. În atmosferă
este absorbită (reţinută, filtrată) aproape total radiaţia X şi o parte din radiaţia ultravioletă.
Vaporii de apă, bioxidul de carbon şi alte gaze existente în atmosferă, contribuie la absorbţia
radiaţiei solare de către atmosferă. Radiaţia absorbită este în general transformată în căldură,
iar radiaţia difuză astfel obţinută este retrimisă în toate direcţiile în atmosferă. Prin aceste
4
procese, atmosfera se încălzeşte şi produce la rândul ei, o radiaţie cu lungime de undă mare,
denumită radiaţie atmosferică. În plus, faţa de cele două mecanisme de modificare a
intensităţii radiaţiei solare, o parte din radiaţia solară este reflectată de atmosfera terestră, sau
de unele componente ale sale (moleculele de aer şi anumite categorii de nori). Prin reflectare,
o parte din radiaţia solară este disipată, mecanismul acestui proces fiind denumit difuzie
Rayleigh, iar acest fenomen reprezintă radiaţia bolţii cereşti. Radiaţia globală ajunsă de la
Soare, pe o suprafaţă orizontală la nivelul solului într-o o zi senină, reprezintă suma dintre
radiaţia directă şi radiaţia difuză. Radiaţia solară directă depinde de orientarea suprafeţei
receptoare. Radiaţia solară difuză poate fi considerată aceeaşi, indiferent de orientarea
suprafeţei receptoare, chiar dacă în realitate există mici diferenţe. Figura 2.2 prezintă
proporţia dintre radiaţia difuză şi radiaţia directă, în radiaţia globală. Este interesant de
remarcat că radiaţia difuză prezintă o pondere mai mare decât radiaţia directă.

Radiaţia solară este influenţată de modificarea permanentă a câtorva parametrii importanţi,

cum sunt: Înălţimea soarelui pe cer (unghiul format de direcţia razelor soarelui cu planul
orizontal); Unghiul de înclinare a axei Pământului; Modificarea distanţei Pământ – Soare
(aproximativ 149 milioane km pe o traiectorie eliptică, uşor excentrică.); Latitudinea
geografică. În figura 2.3 este reprezentată variaţia densităţii radiaţiei solare în funcţie de

5
 înălţimea Soarelui, adică unghiul format de direcţia razelor solare cu planul orizontal, pentru
diferite situaţii atmosferice.

Compoziţia spectrală a radiaţiei solare

Principalele componente ale radiaţiei solare care ajunge pe Pamânt şi participaţia fiecărei
componente în radiaţia globală, din punct de vedere energetic, sunt: - radiaţie ultravioletă 3% -
radiaţie vizibilă 42% - radiaţie infraroşie 55% Fiecărei componente a radiaţiei, îi corespunde
câte un domeniu bine definit al lungimilor de undă: - radiaţie ultravioletă 0,28 - 0,38 µm
(microni); - radiaţie vizibilă 0,38 - 0,78 µm (microni); - radiaţia infraroşie 0,78 - 2,50 µm
(microni). Contribuţia energetică a radiaţiei solare globale, în funcţie de lungimea de undă,
între 0,3 si 2,5 µm (microni), pentru o suprafaţă perpendiculară pe acea radiaţie, este
reprezentată calitativ în figura 2.7.

6
Se observă că cea mai mare cantitate de energie termică se regăseşte în domeniul radiaţiei
infraroşii şi nu în domeniul radiaţiei vizibile, ceea ce sugerează ideea că această radiaţie poate
fi captată eficient şi în condiţiile în care cerul nu este perfect senin. Pentru realizarea acestui
obiectiv, au fost realizate panourile solare cu tuburi vidate, iar pentru captarea eficientă a
radiaţiei solare, chiar şi la temperaturi sub 0°C, s-au realizat panouri solare cu tuburi termice.
Panourile solare plane, mai simple din punct de vedere constructiv şi deci mai ieftine, sunt
mai puţin performante, din punct de vedere al capacităţii de a capta radiaţia difuză, decât
panourile solare cu tuburi vidate, respectiv cu tuburi termice.

Captarea radiţiei solare

Transformarea, sau conversia energiei solare în energie termică, este realizată în captatori
solari, având funcţionarea bazată pe diverse principii constructive. Indiferent de tipul
captatorilor solari, pentru ca randamentul conversiei energiei solare în energie termică să fie
ridicat, este important ca orientarea captatorilor spre Soare, să fie cât mai corectă. Poziţia
captatorilor solari este definită prin două unghiuri şi anume, unghiul de înclinare faţă de
orizontală, prezentat în figura 2.8 şi notat cu α, respectiv unghiul azimutului, reprezentând
orientarea faţă de direcţia sudului, prezentat în figura 2.9.

7
Figura 2.10 prezintă într-un mod sintetic, influenţa combinată a celor doi parametrii care
definesc orientarea captatorilor solari, asupra gradului de captare a energiei solare
disponibile. Diagrama a fost trasată pentru Germania, dar concluziile care se pot obţine cu
ajutorul acesteia pot fi extrapolate pentru majoritatea ţărilor din Europa.

8
Analizând figura 2.10, se observă că unghiul de înclinare optim, care permite captarea
optimă a radiaţiei solare, este de cca. 15…55°, iar abaterea de la direcţia Sud, poate să se
situeze între ±40° fără a fi afectată capacitatea de captare a energiei solare. Pentru unghiuri
de înclinare de 5…65°, radiaţia solară poate fi recuperată în proporţie de 90…95%. Valorile
prea reduse ale unghiului de înclinare nu sunt recomandate deoarece favorizează murdărirea
suprafeţei captatorilor, ceea ce atrage după sine înrăutăţirea performanţelor optice ale
captatorilor. Pentru abateri de la direcţia Sud, de ±60°, la anumite valori ale unghiului de
înclinare, se poate recupera de asemenea 90…95% din radiaţia solară. Chiar şi colectorii
montaţi vertical, cu o abatere de până la ±20° faţă de direcţia Sud, pot recupera 80% din
radiaţia solară, ceea ce sugerează posibilitatea montării acestora pe faţadele clădirilor. Pe
exemplul din diagramă se observă că în cazul unui unghi de înclinare de 30° şi a unei abateri
de la direcţia Sud de 45°, care corespunde direcţiei SV, gradul de captare a radiaţiei solare
este de 95%. Ca o consecinţă a celor menţionate, se poate spune că orientarea captatorilor
solari faţă de orizontală şi faţă de Sud, nu este o problemă atât de sensibilă, cum ar putea să
pară la prima vedere.

Aparatura radiometrica – senzorii de radiatie

Exista diverse tipuri de aparate de masura ale radiatiei solare în functie de parametrul
radiometric masurat.
Pentru masurarea radiatiei solare directe se folosesc pirheliometrele sau actinometrele.
Radiatia solara globala, difuza, reflectata se masoara cu ajutorul piranometrului iar bilantul
de radiatie cu bilantometrul.
Indiferent de tip instrumentele radiometrice sunt formate din partea receptoare detectorul sau
traductorul, cu ajutorul caruia energia radianta solara este transformata într-o marime
masurabila: curent electric, cazul termobateriilor, o deformare mecanica, cazul deformarii
unei bilame alcatuita din metale cu coeficienti de dilatare diferiti, schimbarea caracteristicilor
electrice ale unei substante, cazul fotocelulelor si sistemul de masurare.
Receptorii trebuie sa îndeplinesca urmatoarele conditii: - sa absoarba cât mai bine radiatia
solara, si de regula ei sunt vopsiti cu un lac negru si mat (termobateriile, bilamele); - sa fie
cât mai putin selectiv spectral, deci sa absoarba cât mai uniform radiatia pe întreagul
domeniu spectral de masura In general, toti receptorii vopsiti în negru au o foarte slaba
selectivitate spectrala, spre deosebire de fotocelule care au o mare sensibilitate spectrala.
9
Având în vedere procesele fizice de conversie ale radiatiei solare, detectorii se împart în : -
detectori termici; - detectori cuantici.
Detectorii termici - transforma radiatia solara sau terestra în caldura, de unde o variatie de
temperatura care poate fi pusa în evidemta prin: - masurarea unei temperaturi cu ajutorul
termometrelor; - deformarea mecanica datorata dilatarii unei bilame; - masurarea variatiei
rezistentei unui conductor care este în functie de temperatura; - masurarea unui curent
(ternoelectric) aparut într-un circuit de termoculpe legate în serie, ale caror suduri calde sunt
expuse radiatiei solare si cele reci sunt la temperatura mediului ambiant.
Detectorii cuantici - prin care radiatia solara sau terestra provoaca prin efectul fotoelectric
schimbarea proprietatilor electrice ale substatei receptoare. Detectorii cuantici se împart în
doua categorii, în functie de tipul fotoefectului: - fotoefect extern (emisie de electroni) -
fotoefect intern (producere interna de electroni). In cazul fotoefectului intern, radiatia solara
excita sarcinile electrice libere care se deplaseaza în interiorul stratului fotosensibil,
modificându-i conductivitatea, producânduse astfel un curent electric. In meteorologie sunt
folositi detectorii cuantici cu fotoefecte interne. Detectorul este montat, prin diverse moduri,
în corpul aparatului radiometric, fie într-un tub radiometric prevazut cu diafragme pentru
limitarea fluxului radiativ su expuse pe o suprafata orizontala protejat su nu de o calota de
sticla. 38 La rândul sau aparatul radiometric este cuplat la un sistem de masura (un aparat de
masura) care poate fi un galvanometru, milivoltmetru, sistem automat de achizitie a datelor
etc.

CLIMATOLOGIA RADIATIEI SOLARE

Radiatia solara - transformata diferentiat în atmosfera si la suprafata terestra - constituie
sursa energetica primara a proceselor meteo-climatice. Cunoasterea particularitatilor
regimului si repartitiei radiatiei solare si ale componentelor bilantului radiativ si caloric
asigura rezolvarea unor probleme practice legate de tehnologii energetice neconventionale.
Notiunea de climat radiativ In sens larg, notiunea de climat se refera la starea medie a
elementelor meteorologice: temperatura si umiditatea aerului, presiunea atmosferica,
nebulozitatea si precipitatiile, toate privite în strânsa legatura cu suprafata activa. Extinsa, în
cazul radiatiei solare, se uziteaza notiunea de climat radiativ prin care se întelege, starea
medie a componentelor radiatiei solare, în relatiile ei directe cu aceeasi suprafata activa. Din
interactiunea radiatie solara - atmosfera si suprafata activa terestra iau nastere fluxuri
radiative care constitue principala sursa energetica a desfasurarii proceselor meteo -
climatice. Ele sunt cunoscute sub numele de componente radiative, termen impus prin
uzanta, în literatura de specialitate. Aceste componente sunt definite în subcapitolul 4.5 Tot
prin uzanta s-a impus si denumirea de parametrii radiativi, pentru diversele fluxuri radiative.
O scurta privire asupra câtorva studii privind climatul radiatiei solare la nivelul suprafetei
terestre, pune în evidenta faptul ca pentru a caracteriza din punct de vedere radiativ un
teritoriu, majoritatea autorilor considera suficienta analiza radiatiei solare globale cu cele
doua componente ale sale radiatia solara directa si radiatia solara difuza. Studiile au dovedit
ca incontestabil radiatia solara globala este elementul radiativ ce înglobeaza influenta tuturor
factorilor perturbatori, tinând de geometria Soare - Pamânt cât si influenta atmosferei si a
suprafetei terestre.

10
Radiatia solara directa
Radiatia solara directa este radiatia provenita direct de la discul solar. Valorile radiatiei
solare directe depind, în principal, de doi factori: geometria Pamânt - Soare si de
caracteristicile optice ale atmosferei. Geometria Pamânt - Soare este o consecinta a
miscarilor în timp ale Pamântului în jurul Soarelui, a înclinarii axei terestre si a formei
sferice a globului terestru. In fiecare moment din an cuplul Soare - Pamânt se gaseste în
relatii geometrice impuse de miscarea de revolutie a Pamântului în jurui Soarelui. Aceasta
face ca mersul aparent al Soarelui pe bolta cereasca, înaltimea Soarelui(ho) sa varieze în
functie de momentul din an. In cazul latitudinilor tarii noastre înaltimea Soarelui prezinta un
mers diurn ascendent pâma la momentul trecerii Soarelui la meridianul locului (amiaza
adevarata), când atinge valoarea maxima, dupa care ea scade în cea de a doua parte a zilei.
Anual ho creste de la momentul solstitiului de iarna (luna decembrie),când atinge valorile
minime, spre solstitiul de vara (iunie), când atinge valorile maxime. O astfel de variatie
diurna si anuala îsi va pune amprenta asupra regimului radiatiei solare directe. Variati
înaltimii Soarelui sau a complementului sau, distanta zenitala, face ca lungimea drumul
parcurs de radiatia directa prin atmosfera, masa atmosferei, sa varieze si de aici intensitatea
fenomenului extinctiei Starea optica a atmosferei la un anumit moment (opacitatea) poate
amplifica sau diminua procesele de extinctie si deci de variatie a intensitatii radiatiei solare
directe. Pentru aceleasi valori ale masei atmosferei intensitatea radiatiei solare directe este
diferita ca urmare a starii optice a acesteia.

BIBLIOGRAFIE

 http://www.termo.utcluj.ro/regenerabile/2_1_a.pdf
 https://en.wikipedia.org/wiki/Sun
 http://www.termo.utcluj.ro/regenerabile/2_1.pdf
 https://ru.scribd.com/doc/73862656/radiatia-solara

11
12