PLANUL PROIECTULUI

INTRODUCERE
CAPITOLUL I Cadrul natural
CAPITOLUL II Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor
2.1. Măsuri de suprafață
2.2. Măsuri radicale
CAPITOLUL III Înființarea de pajiști temporare în locul
pajiștilor permanente degradate
CAPITOLUL IV Folosirea pajiștilor prin pășunat
4.1. Sisteme de pășunat
4.2. Tehnica pășunatului
4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional
CAPITOLUL V Aplicații practice
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
 CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................................... 06
Capitolul I Cadrul natural.......................................................................................... 07

1.1.Aşezarea geografică..................................................................................... 07

1.2.Clima............................................................................................................ 08

1.3.Relieful......................................................................................................... 09

1.4. Hidrografia................................................................................................... 09

1.5. Solurile........................................................................................................ 09

1.6. Vegetaţia şi fauna........................................................................................ 11

Capitolul II Măsuri de îmbunătățire a pajiștilor......................................... 11

2.1. Măsuri de suprafață...................................................................................... 11

2.1.1. Curățirea de resturi vegetale și de pietre................................................... 12

2.1.2. Distrugerea mușuroaielor.......................................................................... 12

2.1.3. Grăpatul pajiștilor...................................................................................... 13

2.1.4. Combaterea vegetației lemnoase............................................................... 13

2.1.5. Combaterea buruienilor............................................................................. 15

2.1.6. Îmbunătățirea regimului de umiditate....................................................... 16

2.1.7. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști................................ 18

2.1.8. Îmbunătățire regimului de hrană pe pajiști................................................ 19

2.1.9. Aplicarea amendamentelor........................................................................ 20

2.1.10. Autoînsămânțarea și suprasămânțarea ................................................... 23

2.2. Măsuri radicale............................................................................................ 23

Capitolul III Înființarea de pajiști temporare în locul pajiștilor

25
permanentedegradate......................................................................................
3.1. Pregătirea terenului................................................................................... 25

3.2. Culturi premergătoare............................................................................... 26

3.3. Fertilizarea de bază și amendarea............................................................. 26

3.4. Specii și soiuri folosite la înființarea pajiștilor temporare....................... 27

3.5. Alcătuirea amestecurilor de graminee și leguminoase perene................. 28

3.6. Sămânța și semănatul............................................................................... 31

2
 3.7. Lucrările de îngrijire................................................................................. 32

3.8. Folosirea pajiștilor temporare................................................................... 33

3.8.1. Refacerea pajiștilor semănate........................................................... 33

Capitolul IV Folosirea pajiștilor prin pășunat............................................. 34

4.1. Sisteme de pășunat.................................................................................... 34

4.2. Tehnica pășunatului.................................................................................. 36

4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional ....................................... 36

4.4. Lucrări ce se execută înainte de începerea pășunatului ........................... 41

Capitolul V Aplicații practice........................................................................ 43

CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE

3
 INTRODUCERE

Patrimoniul pastoral al țării noastre, alcătuit din 4,9 mil. hectare, din care 3,4 mil. ha
pășuni și 1,5 mil. ha fâneaţă, reprezintă 34% din totalul suprafeţei agricole naţionale, şi se
constituie într-un imens potenţial de masă vegetativă destinată în hrănirii efectivelor de bovine,
ovine şi caprine.
Majoritatea suprafeţelor de pajişti, 97%, sunt localizate în domeniul privat, aparţinând
consiliilor locale precum şi persoanelor fizice, iar proprietăţii publice doar 3%.
Structură de proprietate determină și direcţia principală de acţiune, pârghiile economice
şi legislative necesare pentru interesarea deţinătorilor de aceste suprafeţe în efectuarea
difertelor lucrări agro-pedo-ameliorative de sporire a producţiei. Este semnificativ și faptul că
consiliile locale, din suprafața totală de pajişti, izlazurile comunale numite și pășuni comunale
sunt reprezentate, în proporție de aproximativ90%, de suprafeţe care au un potenţial mare de
producție şi pot fi mult mai ușor regenerate şi valorificate în condiții mult mai bune.
În zona de munte, din suprafața de 2.221,1 mii ha, pe o suprafață de circa 201,1 mii ha
sunt pășuni împădurite.
Din punctul de vedere al suprafeţei ocupate cu pajişti naturale, România este situată, în
Europa, pe locul al 5-lea, după Franţa, Spania, Marea Britanie şi Germania.
Resursele furajerece pot fi produse pe pajiștile din țara noastră asigură, în medie, peste
56% din necesarul de furaje anuale, în mare parte constând în masă verde, ajungând ca în
zonele colinare şi cele montane această proporție să depășească 65-70% din consum.
Producția de masă verde care se realizază pe pajişti a înregistrat variații în funcție de
condițiile pedoclimatice, unde se află suprafețele respective, de diversitatea factorilor limitativi
care au acționat asupra lor, precum şi lucrările agricole efectuate.
Volumul scăzut a lucrări de ameliorare executate, dar şi faptul că pe mari suprafeţe de
pășuni au fost distruse gardurile de tarlalizare precum şi instalațiile de apă au dus la o folosire
nerațională a acestor suprafeţe, cu efect negativ, asupra producţiei de masă verde care este
obținută pe unitatea de suprafață, care este în medie de 4-5 tone/ha, adică de 1-1,5 tone de
fân/hectar.
Pentru îmbunătăţirea calitativă şi cea cantitativă a producţiei de masă verde, de pe
aceste suprafeţe de pajişti, un rol important îl deține crescătorii de animale, asociaţiile acestora,
precum şi consiliile locale care administrează aceste suprafeţe.

4
 CAPITOLUL I - CADRUL NATURAL

1.1. Aşezarea geografică

Dumbrăveni este o comună în județul Suceava, Moldova, România, formată din satele
Dumbrăveni (reședința) și Sălăgeni. Situată aproape de râul Siret și la 18 km vest (pe drumul
spre Botoșani) de Cetatea municipiul Suceava. Comuna este alcătuită din două sate componente:
Dumbrăveni și Sălăgeni.
Teritoriul comunei este situat în partea de nord-est a României, la limita administrativă a
județului Suceava, la granița cu județul Botoșani. Poziția matematică este dată de coordonatele
geografice de 47°65’ latitudine nordică și 26°42’ longitudine estică. Teritoriul comunei este
situat pe malul drept al râului Siret, la contactul podișului Dragomirnei( Podișul Sucevei) cu
lunca Siretului

Fig. 1.1. Aşezarea geografică a comunei Dumbrăveni în judeţul Suceava

(www.wikipedia.ro)

5
1.2. Clima
 Regimul termic
Temperatura medie anuală pe teritoriul cercetat est de 9,5ºC și prezintă amplitudini foarte
mari de la un anotimp la altul, temperaturi de 30ºC la umbră fiind foarte frecvente în lunile de
vară. Luna cea mai caldă este iulie, cu temperatura medie de 20,7ºC, iar cea mai rece este luna
ianuarie, cu media de -2,9ºC .
Suma temperaturilor zilnice din perioada de vegetație a plantelor ajunge la 3260ºC
frecvent, sumă ce satisface cerințele față de căldură la majoritatea plantelor, inclusiv și a culturii
de grâu.
Desprimăvărarea se face repede și în scurt timp, având luna martie cu media temperaturii
de 4,1ºC și luna aprilie cu 10,3ºC. Apariția primului îngheț este posibil după 15.X frecvent după
1.XI.
În medie numărul zilelor cu nopți geroase (temperature medie <= -10ºC) este de 17. În
ceea ce privește regimul temperaturilor ridicate, temperatura maximă => 25ºC (zile de vară) se
înregistrează de obicei în perioada (iunie-august), în medie fiind de 69 zile, precum și 14 zile cu
temperaturi => 30ºC (zile tropicale).
Temperaturile ridicate de vară accentuează evaporația și pierderea apei din sol. Brumele
timpurii se semnalează începând din ultima decadă a lunii septembrie, iar cele târzii spre ultima
parte a lunii aprilie.

 Regimul pluviometric

Apa din precipitații influențează direct și destul de hotărâtor producția și procesele de

formare și evoluție a solurilor. Media anuală a precipitațiilor din teritoriul cercetat este de 648,1
mm. Cantitatea maximă de precipitații cade în luna iunie, când, de obicei se înregistrează și un
excedent, iar cantități minime se constată în lunile februarie și martie. Precipitațiile medii lunare
și decadele nu sunt uniforme, din care cauză se înregistrează perioade când culturile agricole
suferă de secetă şi perioade când se produce un exces de umiditate favorabil.
Zăpada căzută în regiune totalizează un strat în medie de circa 18 cm, iar numărul de
zile în care cad precipitaţii sub formă de zăpadă este de circa 25. Zăpada permanent este
caracteristică lunilor decembrie, ianuarie, uneori februarie.

 Regimul eolian
Datorită orientării reliefului de la NV spre SE se constată că şi circulaţia predominantă a
aerului se face mai mult în acest sens. În această privinţă, examinând frecvenţa şi intensitatea

6
vântului pe direcţii în regim multiannual, se constată o predominare a vânturilor din NV cu
frecvenţa 12,5 şi intensitatea (m/s) 3,3, urmând cele din direcţia opusă SE (tabelul 1.1).

Tabelul 1.1
Viteza şi frecvenţa vânturilor în arealul cercetat

Directia N NE E SE S SV V NV
4.
Frecventa (%) 1.8 0.8 8.4 6 1.6 10.4 12.5
5
2.
Viteza (m/s) 1 0.7 2.3 1.9 1.5 2.4 3.3
9

1.3. Relieful
În ceea ce priveşte relieful, acesta este caracteristic regiunilor de deal şi câmpie.
Teritoriul microregiunii este cuprins între podişul Sucevei si Câmpia Moldovei, acesta neavând
diferenţe foarte mari de înălţime 249m-385m. Podişul este foarte fragmentat de coline, masive
mici si vai largi, însă irigat de răul Siret cu afluenţii lui.
Teritoriul comunei Dumbrăveni cuprind și alte forme de relief a căror altitudine nu
depășesc 400 m. Dintre acestea, reiese Dealul Cetăţii cu o altitudine de 431 m, cu o poziționare
sud-estică în cadrul comunei și Dealul Halmu cu o altitudine de 404 m, fiind poziționat în partea
vestică şi sud-vestică a comunei.
Zona în care este amplasată comuna Dumbrăveni are un relief foarte frământat,
terenurile aferente fiind așezate pe platouri cu înclinări ușoare spre partea sud-estică a comunei,
fiind de asemenea împrejmuite de păduri de foioase.

1.4. Hidrografia
Siretul şi Suceava, afluent de dreapta al râului Siret, sunt două dintre cele mai mari râuri
care traversează microregiunea “Valea Siretului de Jos”. Alti afluenti ai Siretului: Şomuzul
Mare, Şomuzul Mic, Brodina sau Putna. Pe lângă apele curgătoare, pe râurile din jurul
microregiunii sunt amenajate lacuri antropice cu utilizări diverse, cum ar fi: rezerve de apă
industrială si potabilă, crescătorii pisciole ş.a. Cel mai importante amenajări de ape stătătoare
sunt construite pe râul Şomuzul Mare, foarte cunoscut fiind lacul “Nada Florilor”.

1.5. Solurile

7
 Solurile din regiunea Dumbrăveni sunt formate din soluri de silvostepă, cu precădere cele
cernoziomice care sunt foarte fertile (faeozioumurile sau aluviosoluri) pentru cultura legumelor
si a cartofului , cât şi soluri cenuşii de pădure cu o fertilitate mai scăzută în zonele mai ridicate.
Luvosolurile sunt slab fertile şi sunt folosite mai ales pentru cultura grâului si floarea soarelui.
De asemenea, planosoluri, alosoluri sau stagnosoluri au potenţial scăzut de fertilitate, fiind
utilizate ca pajişti. Potenţialul agicol al microregiunii este ridicat datorită răspândirii întinse a
solurilor fertile utilizate cu precădere la cultura cerealelor, plantelor tehnice ca sfecla sau
cartoful.

1.6. Vegetaţia şi fauna

În ceea ce priveşte vegetaţia de silvostepă existentă pe teritoriul comunei Vultureşti,
aceasta se caracterizează prin prezenţa de pajişti naturale, dominate de tipuri de pajişti xerofite şi
mezoxerofite de Festuca valesiaca, Poa pratensis, etc. Dintre leguminoase, în covorul vegetal
sunt întâlnite frecvent speciile Medicago falcata, M. lupulina, Trifolium repens, Lotus
corniculatus. De asemenea, sunt întâlnite buruieni păgubitoare culturilor ca: Setaria glauca,
Amaranthus retroflexus, Cirsium arvense, Sonchus arvensis, Convolvulus arvensis, Setaria
viridis, etc.
Vegetaţia forestieră este alcătuită din specii precum: Quercus robur, Carpinus betulus,
Fraxinus excelsior, Ulmus campestris, Fagus silvatica, Tilia tomentosa, Robinia pseudocacia
etc., iar dintre arbuşti întâlnim: Prunus spinosa, Rosa canina. De asemenea, în flora spontană se
mai întâlnesc şi multe specii medicinale, mai răspândite fiind: Matricaria chamomilla,
Cichorium inthybus, Hypericum perforatum, Taraxacum officinale, Plantago lanceolata,
Achillea setacea, etc.

8
 CAPITOLUL II
MĂSURI DE ÎMBUNĂTĂŢIRE A PAJIŞTILOR

2.1. Măsuri de suprafaţă

Îmbunătățirea pajiștilor permanente prin aplicarea unor lucrări specifice acestora
constitue singura măsură eficientă de sporire a producției de furaje necesare creșterii animalelor.
Prin lucrări de suprafață se urmărește realizarea unor condiții mai bune viață pentru
plantele valoroase de pe pajiști fără a se distruge covorul vegetal.
Din aceste categorii de măsuri fac parte: lucrări tehnico-culturale și anume (distrugerea
mușuroaielor, îndepărtarea vegetației, a cioatelor, pietrelor etc ) și îmbunătățirea regimului de
umiditate, îmbunătățirea regimului de aer, îmbunătățirea regimului de hrană, combaterea
buruienilor precum si autoînsămânțarea și sămânțarea.

2.1.1 Curățirea de resturi vegetale și de pietre

Lucrările de curățire a pajiștilor permanente sunt cele mai simple și se pot aplica pe tot
parcursul perioadei de vegetație.Ele constau din îndepărtarea de pe pajiști a resturilor vegetale
rămase după pășunat sau depuse de ape, a pietrelor, buturugilor și cioatelor rămase după
defrișarea vegetației lemnoase.
Lucrările se pot practica manual sau mecanizat în funcție de panta terenului și gradul de
acoperire a pajiștii cu aceste materiale.
Pe pajiștile de deal și munte strângerea pietrelor și scoaterea cioatelor, buturugilor este o
lucrare obligatorie când acestea ocupă suprafețe apreciabile din fondul pastoral.
Pietrele adunate se folosesc la consolidarea drumurilor, a porțiunilor de teren din jurul
adăpătorilor, a porțiunilor afectate de eroziune și la construcții pastorale.Dacă solul este suficient
de gros unele pietre se îngroapă dar astfel încât să rămână deasupra unui strat de pământ de cel
puțin 15-20 cm grosime.
Strângerea pietrelor și a cioatelor se poate efectua mecanizat cu Echipamentde strâns

9
arboret și cioate (ESAC-3,6) purtat în fața tractorului SM-800.
Lucrările de curățire a pajiștilor de resturi vegetale și pietre se fac de regulă primăvara
devreme, însă se pot efectua și toamna târziu.După efectuarea lucrărilor de curățire, porțiuni din
pajiștii ramân cu goluri, denivelate și se impune nivelarea și supraînsămânțarea cu un amestec de
graminee și leguminoase perene recomandat pentru zona respectivă.

2.1.2. Distrugerea muşuroaielor

Prezența mușuroaielor pe pajiștii constituie un neajuns, întrucât scad producția,
înrăutățesc compoziția floristică a pajiștii și de asemenea împiedică mecanizarea lucrărilor de
recoltare și întreținere.
Acestea se formează de obicei pe pajiștii neîngrijite folosite nerațional și cu o pondere
mare (70-80%) îngreunând astfel efectuarea unor lucrări de îmbunătățire diminuând suprafața
utilizabilă.
Mușuroaiele pot fi:
o de origine animală, provenite din pământ scos de cârtițe, furnici, mistreți, popândăi, care
au dimensiuni relativ mici, dar pot ajunge la o densitate foarte mare;
o de origine vegetală, determinate de tufele și resturile de materie organică ale unor
graminee și rogozuri cu tufă deasă, de cioturile arborilor tăiați, de pietre, acoperite cel
puțin parțial cu pământ, mușchii și vegetație nevaloroasă.
Pajiștile cu mușuroaie realizeză producții mici de calitate slabă și se exploatează cu
dificultății mai ales prin cosit.
Mușuroaiele înțelenite sunt mai răspândite pe pajiștile de munte în care predomină
speciile Nardus stricta și Deschampia caespitosa, la formarea lor contribuind și pășunatul
nerațional când solul are umiditate prea mare.
Formarea mușuroaielor înțelenite are loc de asemenea și pe pajiștile cu exces de
umiditate din diferite zone în care cresc și se dezvoltă specii de Juncus și alte specii cu tufă deasă
neconsumate de animale.
Mușuroaiele înțelenite cu diametrul până la 80 cm și încă de maximum 40 cm se distrug
cu mașina de curățat pajiștii (MCP-2 sau MCP-1,5) sau cu gredereul semipurtat pentru pajiști.
În cazul în care mușuroaiele acoperă peste 30-40% din suprafața pajiștilor iar panta
terenului este mai mare de 20⁰, se recomandă desțelenirea și înființarea pajiștilor temporare.
Mușuroaiele de origine animală se distrug relativ ușor prin împrăștierea lor cât mai
uniformă folosind grapele obișnuite cu colți, grapa de fier cu dinții în sus, târșitoarea formată din
șine de cale ferată sau cu ajutorul greblelor, lopeților etc.
După îndepârtarea mușuroaielor terenul se grăpează energic și se nivelează, iar primăvara
este însămânțat cu un amestec de graminee și leguminoase perene, după ce în prealabil s-au
10
aplicat îngrășaminte.
2.1.3. Grăpatul pajiştilor
Prin efectuarea aceste lucrări are loc îmbunătățirea condițiilor de aer din sol, o
mineralizare mai bună a materiei organice și o mai bună aprovizionare cu apă.Această lucrare
serecomandă de obicei numai pe pajiștile de lunci dominate de specii stolonifere care necesită o
bună aerare a solului sau în cazul depunerii unui strat de aluviuni.
Grăpatul se efectuează primăvara de timp, in momentul pornirii vegetației, dar poate fi
aplicat și după coasă sau după pășunat.Totodată prin această lucrare se intensifică procesul de
înfrățire precum si sporirea înmulțirii pe cale vegetativă a gramineelor stolonifere sau cu rizomi.
În general grăpatul are o eficiență destul de redusă, și din acest motiv se recomandă ca
această lucrare sa fie însoțită de o serie de alte lucrări și anume: aplicarea îngrășămintelor și
amendamentelor, supraînsămânțarea și autoînsămânțarea pajiștilor degradate.
Această lucrare poate fi efectuată folosind grape de fier prevăzute cu dinți scurți
denumite și grape de fânețe.

2.1.4. Combaterea vegetaţiei lemnoase

Vegetația lemnoasă sub formă de arbori, arbuști și subarbuști, invadează frecvent pajiștile
permanente, transformându-le în scurt timp în terenuri nefolosibile.Speciile lemnoase se
instalează mai ales pe suprafețele de pajiști la care nu se aplică lucrări curente de îngrijire și
îmbunătățire și în cazul folosirii neraționale, reducăndu-se astfel suprafața utilă.
În același timp, vegetația lemnoasă creșterea unor specii ierboase inferioare din punct de
vedere furajer și care îngreunează exploatarea pajiștilor.
Acțiunea de defrișare a vegetației lemnoase se face pe baza unor studii și documentații în
care se prevăd toate detaliile privind organizarea și efectuarea acestei lucrări.Se elaborează astfel
proiecte, denumite amenajamente silvopastorale, în care se ține cont de prevenirea eroziunii
solului, de crearea zonelor de refugiu pentru animale, de ocrotirea speciilor lemnoase rare.
În acest sens se are în vedere, în primul rând panta terenului pentru a preveni declanșarea
fenomenelor de eroziune a solului.Astfel pe pantele mai mici de 10⁰ (18%) îndepărtarea
vegetației lemnoase, prin tăiere manuală sau mecanică, se efectuează fară restricții.
Pe suprafețele de pajiști cu pante cuprinse între 10⁰-30⁰ (18-58%) defrișarea vegetației
lemnoase se efectuează în benzi: alternanță în benzi nedefrișate ( cu lățimi de 10-20 m) și benzi
defrișate (50-100m).
În cazul terenurilor cu pante mai mari de 30⁰ (58%) defrișarea vegetației lemnoase este
interzisă pentru a preveni declanșarea eroziunii solului.
Sunt excluse de la defrișare speciile lemnoase rare și cele declarate monumente ale

11
naturii și care sunt ocrotite de lege, ca: Pinus cembra (zâmbru), Taxus baccata (tisă), Larix
decidua ssp. Carpatica (larice,zadă), Pinus mugo (jneapăn), care protejează grohotișurile și
coastele erodate.

Îndepărtarea vegetației lemnoase de pe pajiști se poate efectua:

o manual;
o mecanizat;
o chimic.
Defrișarea manuală se practică mult, însă efectuarea ei necesită cheltuieli ridicate.Prin
această operație speciile lemnoase care nu lăstăresc se taie ras de la suprafața solului, cele cu
drajoni din colet, se îndepărtează împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini se
retează de mai multe ori în perioada de vegetație.Această metodă se execută de obicei în tot
timpul anului la rășinoase și la sfârșitul verii la celelalte specii.
Uneltele care se folosesc la defrișare sunt: topotul coasă, sapa de defrișat, coasa de
arbuști, cosorul de defrișare etc.În urma defrișării materialul rezultat se adună în grămezi numite
martoane, cu dimensiuni de 4-6 m lungime, 2-3 m lățime și 1,5-2,0 m înalțime, aranjate pe
direcția genereală a curbelor de nivel.
Defrișarea pe cale mecanică se efectuează de obicei pe terenuri cu panta până la 27⁰
(51%) , folosind mașini speciale care se folosesc diferențiat în funcție de natura vegetației
lemnoase.
Tufele lemnoase cu diametrul până la 2,2 cm se distrug cu mașina de curățat pajiști MCP
-1,5 m, iar cele cu diametrul până la 4 cm cu mașina MCP-2.
Arboretul cu diametrul la sol până la 15 cm se distruge cu echipamentul de tăiat arboret
(ETA-3), purtat în fața tractorului SM-800, iar arborii cu diametrul până la 70 cm cu rădăcini, cu
ajutorul împingătorului pentru defrișare, acționat de tractorul S-150.
Cioatele rezultate în urma defrișări se scot din sol cu ajutorul echipamentului EEC-1,2,
purtat în spate pe tractoare pe șenile.Strângerea materialului rezultat se face cu echipamentul de
strâns arboret și cioate ESAC-3,6.
Distrugerea vegetației lemnoase pe cale chimică este o măsură care completează
celelalte lucrări de combatere.De obicei folosirea erbicidelor se impune pentru eliminarea
lăstarilor tineri ce apar din coletele și rădăcinile rămase în sol după defrișare.
Dozele și numărul de tratamente sunt determinate de vârsta lăstarilor după defrișare și de
sensibiltatea speciior lemnoase.
Astfel, la un tratament, dozele variază de la 3 l/ha din fiecare arboricid în primii 3 ani
după defrișare și până la 5-15 l/ha în anul al 4-lea și al 5-lea de la defrișare.Dozele de arboricid

12
recomandate se aplică diluat în 600-800 l apă/ha în funcție de volumul frunzișului.Speciile cele
mai sensibile (Alnus glutinosa, Betula pendula, Corylus avellana, Rubus caesius) se combat prin
1-2 tratamente în primul an după defrișare, iar în anii urmatori sunt necesare până la 3
tratamente, cu doze sporite de arboricide.
Speciile lemnoase rezistente (Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Carpinus betulus,
Quercus robur etc) se combat numai în primul și al doilea an de la defrișare, prin 4-5 tratamente.
Vegetația lemnoasă se mai poate înlătura în totalitate cu Roundup (6-10 l/ha), Velpar (2-
10 l/ha), Garlon (3-6 l/ha).
În urma defrișării, pe terenul respectiv se solicită curățarea acestuia de litieră și de alte
resturi lemnoase în vederea nivelării și aplicării îngrășămintelor chimice sau organice urmată de
supraînsămânțarea cu un amestec de graminee si leguminoase perene.Pentru pregătirea terenului
se pot folosi mașinile combinate de frezat și semănat, după care este obligatorie tavălugitul.

2.1.5. Combaterea buruienilor

Măsurile de combatere a buruienilor urmăresc îmbunătățirea calității nutrețului și

prevenirea îmbolnăvirii animalelor.Aceste măsuri se împart în: măsuri cu caracter preventiv,
măsuri indirecte și directe.
Măsurile preventive au ca scop prevenirea îmburuienării pajiștilor și constau în
îndepărtarea buruienilor de pe terenurile învecinate, folosirea gunoiului de grajd bine fermentat,
folosirea la supraînsămânțări a unor semințe lipsite de buruieni etc.
Măsurile indirecte se referă la lucrările de îmbunătățire și folosire rațională a pajiștilor și
anume prin îmbunătățirea regimului de umiditate, aplicarea îngrășămintelor și amendamentelor,
distrugerea mușuroaielor etc.
Îndepărtarea excesului de apă prin drenaj contribuie de asemenea la distrugerea unor
specii toxice, a plantelor higrofile, fără valoare furajeră, iar prin introducerea pășunatului
rațional, completat cu aplicarea măsurilor curente de întreținere, reprezintă cele mai eficiente
mijloace de combatere a buruienilor din pajiști.
Măsurile directe se folosesc când pajiștile au un grad de îmburuienare ridicat, cu multe
plante toxice care cresc în vetre, iar măsurile indirecte de combatere nu dau rezultate
corespunzătoare.
Combaterea buruienilor prin metode directe se poate face mecanic și chimic.
Măsurile mecanice constau din cosiri repetate, care duc la epuizarea buruienilor, plivit,
prin retezarea de la suprafață a buruienilor ce se înmulțesc numai prin semințe, de sub colet a
celor care formează lăstari din colet și smulgerea completă din pământ a buruienilor cu înmulțire
vegetativă prin bulbi, rizomi, stoloni.

13
 Măsurile chimice de distrugere a buruienilor reprezintă o măsură rapidă și eficientă, prin
folosirea erbicidelor.Pe lângă distrugerea buruienilor, prin folosirea erbicidelor se pot înlătura și
multe specii valoroase, cum sunt leguminoasele și se poate produce poluarea mediului.
Pe pajiștile cu grad ridicat de îmburuienare se folosesc erbicidele neselective, care distrug
toată vegetați în vederea însămânțări sau înființări de pajiști temporare.Dintre erbicidele cu
acțiune de contact și efect total se recomandă Gramoxone (Paraquat), în doză de 3-7 l/ha, diluat
în 600 l apă, Sandolin (DNOC), în doză de 4-6 kg/ha în 400-600 l/apă și Roundup în doză de 5-7
l/ha aplicate la începutul creșterii plantelor.
Pentru combaterea separată a anumitor specii de buruieni se folosesc erbicidele
selective.În pajiștile cu procent redus de leguminoase sunt recomandate erbicidele sistemice pe
bază de 2,4-D (Sare de amine), 2,4- D+ Dicamba (Icedin forte) și MCPA (Dicotex), în doză de 4-
6 l/ha produs commercial.
Pe pajiștile cu procent ridicat de leguminoase se folosesc erbicidele pe bază de Bentazon
(Basagran), 3-6 l/ha produs comercial și pe bază de Dinoseb acetat (Acetadin, Aretit), 6-8 l/ha
produs comercial.
În ceea ce privește epoca de adiministrare a erbicidelor se recomandă ca pe fânețe acestea
să se aplice cu cel târziu 3-4 săptămâni înainte de cosire în timp ce pe pășuni aplicarea să se
efectueze cu cel puțin două săptămâni înainte de începerea pășunatului.
De asemenea aplicarea erbicidelor pe pajiști impune și interzicerea pășunatului sau
cositului timp de 3-4 săptămâni de la tratament.
În vederea refacerii covorului vegetal după distrugerea buruienilor pe cale chimică se
recomandă ca pe suprafețele respective să se efectueze lucrările de fertilizare și supraînsămânțare
cu un amestec de specii valoroase din punct de vedere furajer.

2.1.6. Îmbunătăţirea regiumului de umiditate

2.1.6.1 Eliminarea excesului de umiditate

Excesul de apă de pe pajiști determină crearea unor condiții nefavorabile pentru
instalarea și creșterea speciilor de plante valoroase, fiind mai dăunătoare chiar decăt insuficiența
apei din sol.
Datorită excesului de umiditate se înrăutățește regimul de aer, materia organică ramâne
nedescompusă, astfel încât în lipsa oxigenului vor predomina procesele de reducere în locul celor
de oxidare formându-se cantități mari de compuși ai fierului și sulfului și alte substanțe toxice
pentru animale.
În vederea îndepărtării apei în exces se execută lucrări de desecare fie prin șanțuri
deschise, fie prin șanțuri sau canale închise (drenuri).Totodată pot fi folosite în acest sens și
14
puțurile absorbante sau drenajul cârtiță.
Desecarea prin canale deschise se realizează printr-o rețea de drenuri absorbante și
colectoare care captează apa în exces din profilul solului (canale terțiare) și de a evacua într-un
emisar prin canale secundare, principale și colectoare.
Desecarea prin canale închise necesită învestiții mari și se realizează prin trasarea unei
rețele de drenuri absorbante ce colectează apa în exces și o deversează în canale de colectare și
evacuare.Aceste se pot confecționa din diverse materiale locale (piatră, fascine etc.) sau din
materiale speciale și anume din tuburi de ceramică, beton și mase plastice.
Pe suprafețe restrânse poatre fi aplicat sistemul de desecare cu ajutorul puțurilor
absorbante care se sapă în părțile cele mai joase ale reliefului.Fundul puțului absorbant se
execută într-un strat permeabil, pentru ca să poată colecta apa de din suprafața de teren supusă.
Puțurile colectoare numite și puțuri californiene sau prin pompare, se folosesc mai rar și
anume, în cazul când fundul puțului este un strat de sol impermeabil și prin pompare se realizeză
coborârea nivelului apei freatice.
Colmatarea constă în umplerea micilor depresiuni cu material adus de apele râurilor, prin
abaterea acestora cu ajutorul barajelor.
Drenajul cârtiță, executat cu ajutorul plugului-cârtiță, urmărește atăt îmbunătățirea
regimului de umiditate cât și a regimului de aer din sol.Cu ajutorul unei piese active numită
drener, care este fixat la lama plugului, se formează în sol la adâncimea de 40-50 cm canale sau
drenuri, la distanță de 1-4 m, în raport cu textura solului.
2.1.6.2. Completarea deficitului de umiditate

Pajiștile permanente se caracterizează printr-un consum mult mai ridicat de apă în timpul
vegetației față de culturile agricole cultivate, datorită suprafeței foliare mai mari la unitatea de
suprafață precum și a structuri floristice specifice formată din plante cu consumuri mai mari de
apă.Măsura principală de îmbunătățire a regimului de umiditate este irigarea.
Pentru irigarea pajiștilor permanente se execută o rețea de canale care conduc apa pe
pajiști, de unde apoi prin revărsare inundă pajiștea.La fiecare irigare se folosește o cantitate de
300-400 m3 apă la hectar, efectuând una sau mai multe udări, în funcție de rezerva de apă din
sol.Momentul optim de irigare este la înfrățirea și până la înspicarea gramineelor.
În practica agricolă din țara noastră, dar mai ales cele cu tradiție în irigarea pajiștilor, se
folosesc următoarele metode de irigare: irigarea prinrevărsare și irigarea prin aspersiune.
Irigarea prin aspersiune reduce mult cheltuielile pe care le raclamă amenajarea ternului
pentru irigare și reprezintă pentru pajiști o metodă eficace, alături de irigarea prin revărsare sau
prin brazde, în cazul pajiștilor cultivate. Un alt mijloc de a completa deficitul de umiditate îl
constituie reținerea zăpezii, folosind gardurile, valurile de zăpadă sau alte mijloace menite să

15
rețină zăpada, mărind în aceste fel rezerva de apă din sol.
2.1.7. Prevenirea și combaterea eroziunii solului pe pajiști
Eroziunea este procesul natural de desprindere, transport și depunere a particulelor de sol,
datorită în special apei și văntului, în care omul are de cele mai multe ori o contribuție majoră.
Suprafețe însemmnate de pajiști din regiunea colinară (uneori și de munte) sunt afectate
de eroziunea solului, ca urmare a distrugerii covorului ierbos prin folosirea nerațională a
pajiștilor, cu un număr mare de animale.
În cazul pajiștilor permanente, situate pe pantă, eroziunea se poate manifesta, în funcție
de intensitatea fenomenului, sub diferite forme:
 eroziune de suprafață (sub formă de șiroiri și rigole mici), cea mai răspândită pe pajiști;
 eroziune de adâncime (sub formă de rigole, ogașe, ravene), caracteristică pajiștilor
situate pe pante foarte mari.
Pe pajiștile permanente eroziunea de suprafață se manifestă prin reducerea covorului
vegetal, și mai ales a speciilor perene.Vegetația pajiștilor, prin foliajul său bogat, și a sistemului
său radicular foarte dezvoltat, are o mare capacitate de a menține apa și de o drena în
profunzimea solului.
Eroziunea de adâncime are loc în urma scurgerii concentrate a apelor pe versanți și duce
la îndepărtarea neuniformă a unei cantității mari de sol.Formele eroziunii de adâncime au un
caracter permanent și sunt reprezentate prin rigola propriu-zisă, ogașul și ravena.
Pe terenurile de pajiști afectate de eroziunea de adâncime, se pot aplica următoarele
lucrări de combatere:
 valuri de pământ (în formă de coamă sau spinări), cu lățimea de 5-10 m și cu șanț în
amonte, trasate perpendicular pe direcția pantei (în cazul pantelor de până la 9⁰, respectiv
16%);
 brazde paralele cu curbele de nivel, trasate la distanțe de 3-8m între ele, pe pante de până
la 14% (25%);
 canale de coastă trasate pe direcția curbelor de nivel, pe pante mai mari de 9-14⁰ (16-
25%);
 perdele antierozionale formate prin plantații silvice, amplasate pe curbele de nivel, pe
pante mai mari de 10⁰ (18%) și cu lungimea de peste 200m, pentru consolidarea ternului;
 lucrări speciale ca: cleionaje, fascinaje, garnisaje, gărdulețe, praguri, baraje, ce se
execută pe ogoașele și ravenele adânci care nu se pot nivela.
În zonele ce frecvență mare a ploilor torențiale și pe solurile cu textură ușoară situate pe
pante mai mari se pot crea terase banchetă, în scopul opririi fenomenului de eroziune și
obținerii de producții ridicate de furaje.
16
 Aceste terase au lățimea platformei constantă, de 4 m, iar distanța între terase de 15m,
revenind la 1ha de teren 667ml de terasă.Pe aceste terase formate se efectuează însămânțarea cu
un amestec de graminee și leguminoase perene.
Pe pantele de 10-30%, cu eroziune moderată și cu un grad de acoperire al covorului
vegetal de numai 30-40%, înierbarea, respectiv înființarea de pajiștii temporare, este mijlocul cel
mai eficace de reducere, sau chiar de oprire totală, a eroziunii și de obținere a unor producții de
furaj, superioare cantitativ și calitativ.

2.1.8. Îmbunătăţirea regimului de hrană pe pajişti

Aplicarea îngrășămintelor pe pajiștile permanente constituie măsura tehnologică cea mai
eficientă de sporire a producției de furaj și a calității acesteia.
Pe pajiști, consumul de elemente nutritive este mult diversificat datorită numărului mare
de specii cu cerințe diferite față de elementele nutritive, creșterii continue a plantelor în timpul
perioadei de vegetație, modului de exploatare ș.a.Astfel, gramineele sunt amri consumatoare de
azot, iar leguminoasele, de fosfor și calciu.
Pentru 100 kg de fân, vegetația pajiștilor permanente extrage din sol 15,00-21,88 kg
azot, 5,00-8,80 kg fosfor, 17,50-22,10 kg potasiu și 9,47-14,20 kg calciu.
În aplicarea îngrășamintelor pe pajiștile permanente trebuie să se țină seama de o serie de
particularități specifice:
 condițiile staționale (sol, climă, relief) în care se găsesc amplasate pajiștilor permanente;
 complexitatea vegetației pajiștilor, durata de viață a speciilor componente,
particularitățiile agrobiologice ale acestora;
 posibilitatea realizării mai multor recolte într-o perioadă de vegetație, repartizate pe
cicluri de pășunat sau coase;
 cerințe diferite față de elementele nutritive datorită diversității de specii din vegetația
pajiștilor;
 modul de folosință sau valorificare a producției pajiștilor permanente.
Pe pajiști se aplică atât îngrășăminte chimice cu macroelemente și microelemente, cât și
îngrășăminte organice.
2.1.8.1. Îngrăşăminte chimice
Folosirea îngrășămintelor chimice reprezintă o soluție importantă de îmbunătățire a
pajiștilor permanente, însă prezintă unele dezavantaje în comparație cu fertilizarea cu
îngrășaminte organice: eficiența economică mai redusă, posibilitatea poluări solului și a creării
unor dezechilibre de nutriție la animale, acidifierea solului, perturbarea activității unor
microorganisme.

17
 a) Îngrășămintele cu azot
Azotul reprezintă elementul cu rol preponderent plastic, el intrând în compoziția
protidelor în proporție de 16%.
Pentru vegetația pajiștilor azotul este elementul esențial care asigură creșterea și formarea
biomasei, înfrățirea gramineelor, regenerarea rapidă după coasă sau pășunat și creșterea
conținutului de substanțe proteice în furaj.
Acțiunea îngrășămintelor minerale cu azot este complexă, influența acestora
manifestându-se asupra:
 producției pajiștilor;
 structurii și compoziției floristice a pajiștilor;
 insușirilor fizico-chimice ale solului;
 compoziției chimice a furajului;
 producției și sănătății animalelor.
Epoca optimă de administrare a îngrășămintelor cu azot este primăvara, la pornirea în
vegetație, în timp ce aplicarea în timpul verii sau toamna influențează în măsură mai mică
producția pajiștilor.În cazul pajiștilor ce urmează a fi pășunate, îngrășamintele cu azot din
toamnă, pe 1-2 (3) parcele, în vederea începerii pășunatului mai devreme cu circa două
săptămâni mărindu-se astfel durata de utilizare a pășunii.
În cazul dozelor anuale mai mari de azot, îndeosebi în zonele ploioase, este indicată
1
aplicarea azotului în mai multe epoci, prin fracționarea în câte 2-3 reprize, din care se va
2
administra primăvara, la epoca optimă, iar restul după ciclul I și eventual, după al II-lea ciclu de
producție.
b) Îngrășăminte cu fosfor
Pentru plante fosforul are un rol energetic central în reacțiile de sinteză și de oxidare
biologică, în procesul de fotosinteză, în metabolismul aminoacizilor, lipidelor etc. ; stimulează
creșterea sistemului radicular, înfrățirea la graminee și formarea organelor de reproducere și
mărește rezistența plantelor la secetă.
Fosforul contribuie la sporirea producției și la îmbunătățirea calității pajiștilor, diminuând
efectele ale excesului de azot.Pentru animale fosforul, alături de calciu și magneziu, este
elementul principal de constituție al sistemului osos; intervine în procesul de fosforilare și de
transfer al energiei și contribuie la formarea producției de lapte.
Carența prelungită de fosfor la vaci determină scăderea producției de lapte uneori până la
nivelul la care nu se mai poate asigura nici hrana vițeilor.Carența în fosfor la animale, asociată

18
cu carența în calciu, provoacă rahitismul și osteomalacia.
Epoca optimă de administrare a îngrășămintelor cu fosfor este toamna, în fiecare an sau
în doze mai mari, o dată la 2-3 ani.Îngrășămintele cu fosfor nu se administrează singre ci în
înpreună cu azotul avănd rolul de a spori eficiența îngrășămintelor cu azot.Remanența
îngrășămintelor cu fosfor, la dozele obișnuite, se manifestă și în al doilea an de la administrare,
dar numai pe agrofond de azot.
c) Îngrășămintele cu potasiu
Acest element are un rol important în metabolismul plantelor, în sinteza clorofilei și a
hidraților de carbon, în stimularea absorbției și evapotranspirației, în sporirea rezistenței
plantelor la iernare etc. Cu toate acestea, cerințele vegetației față de îngrășămintele cu potasiu
sunt mult mai reduse comparataiv cu cele în azot și chiar în fosfor, datorită bunei aprovizionări a
majorității solurilor din țara noastră cu acest element.
Îngrășămintele cu potasiu nu se aplică niciodată singure, ci împreună cu cele de azot sau
azot și fosfor; mai mult este nerecomandabilă aplicarea îngrășămintelor cu potasiu pe solurile
acide, întrucât având reacție fiziologic acidă, măresc aciditatea solului și contribuie la formarea
unor compuși care au influență negativă asupra creșterii și dezvoltării plantelor.
Îngrășămintele cu potasiu se aplică toamna sau primăvara de timpuriu.Cel mai des se
folosește sarea potasică în cantitate de 150-200 kg/ha sau cenușă în doză de 400-500 kg/ha.
d) Îngrășămintele cu microelemente
Microelementele fac parte din compoziția chimică a vitaminelor, a fermenților, a unor
sisteme enzimatice, influențează sinteza proteinelor și hidraților de carbon și au un rol însemnat
în metabolismul plantelor.Insuficiența sau lipsa unor microelemente din hrana animalelor
provoacă boli fiziologice grave, ducând la scăderea randamentului, atrofierea mușchilor, cojirea
pielii și chiar la mortalitate.
Carența de magneziu și calciu, asociată ce excesul de potasiu, duce la hipomagneziemie,
iar carența de magneziu, asociată ce deficitul de fosfor, calciu, sodiu și cu un conținut ridicat de
siliciu, provoacă urolithiaza la taurine.Carența de zinc provoacă căderea părului, tulburări
digestive, eczeme, iar cea de cupru, sterilitate.Unele microelemente contribuie la sporirea
producției și modificarea compoziției floristice.Epoca de administrare a microelementelor este
primăvara, odată cu a îngrășămintelor cu azot, dar se pot folosi și mai târziu, în timpul vegetației,
când se aplică extraradicular, sub formă se soluție.
2.1.8.2. Îngrăşăminte organice
Îngrășămintele organice, prin calitatea lor de îngrășăminte complete, exercită un efect
ameliorativ asupra însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului, utilizarea lor determinând
sporuri importante de producție.

19
 Pe pajiștile permanente se folosesc ca îngrășăminte organice: gunoiul de grajd,
compostul, urina, mustul de grajd și gulle; de asemenea, se practică fertilizarea prin târlire, care
constă în folosirea dejecțiilor lăsate de animale pe locurile de odihnă.
Gunoiul de grajd este considerat ca cel mai complet și mai bogat în elemente nutritive
dintre îngrășămintele organice cunoscute.Acest îngrășământ îmbogățește solul în
macroelemente, microelemente și microorganisme, precum și în materie organică, fapt ce
influențează producția pajiștilor atât direct, cât și indirect, prin modificări fizice, chimice și
biologice în sol.
De asemenea, gunoiul de grajd contribuie la îmbunătățirea regimului termic și de aerație
al solului, sporind capacitatea de reținere a apei și intensificarea activității microorganismelor din
sol etc.
Datorită faptului că nu se încorporează în sol, se recomandă folosirea pe pajiști a
gunoiului fermentat sau semifermentat.În ceea ce privește norma de gunoi de grajd, fertilizarea
cu 20t/ha echivalează cu circa 300kg/ha azotat de amoniu și 200 kg/ha superfosfat.
Epoca de administrare are influență mai mare la aplicarea dozelor mici de gunoi de grajd,
(15-20 t/ha); la aceste doze, administrarea de toamnă este net superioară, iar dacă se folosesc
doze mai mari, (30-40 t/ha), diferențele între administrarea de toamnă și de primăvară sunt
relativ mici.
În general, folosirea gunoiului de grajd se recomandă pe pajiștile din stațiunile bine
aprovizionate cu apă, cu soluri drenate, pe soluri erodate, în asociere însă cu îngrășăminte
minerale și supraînsămânțare.
Urina și mustul de grajd sunt îngrășăminte organice lichide, care se colectează
împreună sau separat și se împrăștie pe pajiști cu utilaje speciale.Acestea sunt îngrășăminte
azoto-potasice, iar efectul lor asupra producției este mai mare în stațiunile umede și când se
adaugă îngrășăminte cu fosfor.
Epoca optimă de administrare a mustului de grajd este primăvara foarte devreme, la
topirea zăpezii, cănd timpul este umed și răcoros, iar vegetația nu a început să crească.În felul
ascesta, plantele nu mai capătă miros neplăcut, care ar duce la reducerea consumabilității.
Compostul este un îngrășământ preparat din gunoi de grajd și turbă în proporție de 1:3
sau urină (must de grajd) și turbă în cantitate de 100-150 litri urină/turbă, la care se mai adaugă
100-150 kg superfosfat, 50 kg sare potasică și 50-100 kg var stins la o tonă compost.
Îngrășământul realizat are o valoare fertilizantă destul de ridicată, însă mai mică decăt a
gunoiului de grajd.
Tulbureala de grajd (gulle) este un îngrășământ reprezentat de un amestec dintre
dejecțiile lichide și solide ale animalelor și apa folosită la curățirea adăposturilor.Îngrășământul

20
se colectează în bazine speciale, unde fermentează timp de 3-4 săptămâni.
Se folosește ca îngrășământ lichid pe pajiști, prin împrăștierea cu ajutorul unor cisterne
speciale sau prin irigație fertilizantă, toamna sau primăvara devreme, pentru a nu le imprima
mirosul neplăcut ce reduce gradul de comsumabilitate al ierbii.
Fertilizarea prin târlire constitue măsura cea mai eficientă de sporire a producției
pajiștilor permanente.Aceasta se realizează prin îngrășarea directă cu animalele, prin dejecțiile
care rămân de la acestea pe pajiști, în timpul pășunatului, sau prin îngrășarea unor suprafețe
îngrădite ce servesc ca loc de odihnă a animalelor, în timpul zilei sau nopții.
Pe aceste suprafețe îngrădite animalele sunt menținute 2-5 zile, în funcție de tipul de
pajiște: 1-2 zile pe pajiștile cu productivitate bună, 2-3 zile pe cele cu productivitate mijlocie și
3-4 zile pe cele slabe.
Împrejmuirile suprafețelor destinate îngrășării prin târlire vor fi execuate din garduri
mobile (porți de târlire), construite din materialul lemnos rezultat în urma defrișării
lemnoase.Aceste porții au lungimea de 3-4m, înălțimea de 1.5m și sunt prevăzute cu 4 bare
orizontale.
Metoda îngrășări prin târlire devine eficientă atunci când se evită acumularea unor
cantității prea mari de dejecții care determină îmburuienarea pajiștilor și apariția unor speci
nitrofile cu valoare furajeră scăzută.

2.1.9. Aplicarea amendamentelor

Aplicarea amendamentelor pe pajiștile permanente constituie o măsură deosebit de
importantă, deoarece peste jumătate din suprafața acestor pajiști din țara noastră sunt situate pe
soluri cu reacție acidă.
Pe pajiștile permanente situate pe soluri foarte acide se dezvoltă o vegetație formată, în
mare parte, din specii acidofile, cu valoare furajeră scăzută, in defavoarea unor specii valoroase
de graminee și leguminoase perene.
În scopul corectării echilibrului ionic al soluției solului, blocării efectului dăunător al
unor elemente, deblocării formelor ușor asimilabile și îmbunătățirii condițiilor fizice, chimice și
biologice ale solului, care să permită o nutriție echilibrată a plantelor și o producție mai ridicată,
se recomandă aplicarea amendamentelor.
Amendamentele folosite pe pajiști sunt aceleași ca și pentru plantele cultivate: carbonatul
de calciu (CaCO3), varul stins, spuma de defecație, dolomita etc.Acestea se aplică toamna sau
primăvara devreme, dozele recomnadate fiind 3-4 t/ha CaO sau 5-7 t/ha CaCO 3, aplicate la un
interval de 8-10 ani.

21
 2.1.10. Autoînsămânțarea și supraînsămânțarea
Autoînsămânțarea, cunoscută sub numele de însămânțare naturală, se practică în cazul
pajiștilor care posedă un covor ierbos slab incheiat, cu o participare relativ scăzută a gromineelor
și leguminoaselor.Lucrarea constă în aceea că refacerea și ca atare reîntinerirea covorului vegetal
are loc pe seama plantelor care alcătuiesc vegetația.
Prin această lucrare, semințele sunt încorporate în stratul superficial al solului și puse în
condiții ca să poată germina.
Autoînsămânțarea este neindicată întrucât nu reusește pe pajiștile puternic îmburuienate
sau pe cele care posedă o vegetație încheiată.În anul în care se execută autoînsămânțarea, precum
și cel în cel următor, pajiștea se folosește prin cosit.
Supraînsămânțarea este lucrarea care constă în semănatul unei singure specii de
graminee sau leguminoase, a unui amestec sau direct în covorul ierbos al pajiștei.Această
operație se execută cu rezultate bune pe terenurile curățate de vegetația lemnoasă, după
îndepărtarea mușuroaielor, a cioatelor, pietrelor etc.
Pentru aceasta pajiștea se grăpează energic sau se discuiește, după care se seamănă
ierburile.Întrucăt supraînsămânțarea nu se execută pe toată suprafața pajiștei, semănatul se face
manual prin împrăștiere, folosind 10-20 kg sămânță la hectar, în funcție de procentul de
goluri.După semănat terenul se lucrează în continuare cu tăvălugul neted și se grăpează cu o
grapă ușoară.
Epoca optimă de efectuare a supraînsămânțări este primăvara devreme, când temperatura
nu coboară sub 10⁰C, solul are rezervă suficientă de apă și vegetația existentă face concurența
redusă instalării noilor plante.Semințele se introduc în sol la adâncimea de 1,5-2 cm.

2.2. Măsuri radicale

Refacererea radicală cuprinde un complex de lucrări ce se aplică pentru înființarea
pajiștilor temporare în locul celor permanente degradate, care nu mai pot fi îmbunătățite prin
lucrări de suprafață, practicarea acestei lucrări recomanându-se cănd acoperirea cu vegetație este
sub 50% sau la o acoperire mai mare, respectiv când se instalează specii cu valoare furajeră slabă
Aceste măsuri îndeplinesc o serie de acțiuni deosebit de importante ce trebuie incluse în
complexul de măsuri pentru sporirea productivității.

22
 CAPITOLUL III
ÎNFIINȚAREA DE PAJIȘTI TEMPORARE ÎN LOCUL
PAJIȘTILOR PERMANENTE DEGRADATE

3.1. Pregătirea terenului

Cuprinde alegerea celor mai adecvate tehnologii în vederea înființării unei pajiști
cultivate fiind condiționată de un complex de factori diferențiați de la o stațiune la alta, respectiv
de la o pajiște la alta.
Pregătirea terenului cuprinde de asemenea pe de o parte, distrugerea vechiului covor
vegetal, iar pe de altă parte, lucrări de pregătire a patului germinativ, în vederea însămânțării
ierburilor perene.Înainte de desțelenire sunt necesare unele lucrări pregătitoare, ca: desecarea,
îndepărtarea pietrelor, cioatelor și a vegetației lemnoase, distrugerea mușuroaielor și nivelarea
terenului, care contribuie la executarea desțelenirii în bune condiții.
Lucrarea care face posibilă însămânțarea ierburilor este desțelenirea, atunci când pajiștea
cultivată se organizează în locul pajiștilor permanente degradate.Lucrarea de desțelenire se poate
efectua recurgând la unul sau altul din procedeele menționate mai jos:
 desțelenire cu o mobilizare minimă a solului (3-5 ani cm);
 desțelenire cu o mobilizare medie a solului (5-12 cm);
 desțelenire cu o mobilizare profundă a solului (25-30 cm).
a. Desțelenirea cu o mobilizare minimă a solului.
Lucrarea constituie un procedeu care poate fi aplicat numai acolo unde se distruge
vegetația existent cu ajutorul erbicidelor de contact.În acest caz se folosește erbicidul
Gramoxone în cantitate de 5 l/ha la o diluție de 800 litri apă.
După tratament la 10-14 zile se lucrează terenul cu freza semănătoare de tip Rotaseeder.O
astfel de tehnologie poate fi aplicată în zonele mai umede, pe pajiștile cu un strat gros de țelină și
cu un covor ierbos încheiat, cum sunt cele de Nardus stricta.
b. Desțelenirea cu o mobilizare medie a solului.

23
 Prin această operație solul se poate lucra cu grapa cu discuri sau cu freza, fiind indicată
la desțelenirea pajiștilor situate în câmpie sau în zona colinară, pe terenuri în pantă si cu un strat
subțire de țelină.
Rezultate bune se obțin la desțelenirea terenurilor pe care s-au efectuat curățirii de
arborete, distrugerea mușuroaielor, îndepărtarea pietrelor, a cioatelor etc.În cazul desțelenirii
pajiștilor cu un strat gros de țelină se poate lucra cu discurile cu condiția ca după lucrarea cu
discurile la 10-12 cm adâncime să se folosească în continuare plugul.
Obișnuit se execută 2-3 lucrări cu discurile pe direcții perpendicular, pentru a mărunți
bine stratul de țelină.
De asemenea rezultate bune se obțin în cazul efectuări lucrări cu freza, care realizează o
lucrare superficial celei cu plugul sau cu discurile.Lucrarea cu freza se execută la 10-12 cm
adâncime, iar în cazul în care lucrarea se repetă cea de-a doua lucrare se execută la 18-20 cm
adâncime.
c. Desțelenirea cu o mobilizarea profundă a solului
Acest fel de desțelenire se execută cu plugul la 25-30 cm adâncime sau mai în față, în
raport cu grosimea stratului de țelină și adâncimea stratului arabil.Așadar, lucrarea cu plugul
poate fi premearsă de o lucrare cu discurile.
În cazul când nu s-au folosit discurile în primă fază, se poate lucra cu discurile dupâ ce s-
a arat cu plugul.În acest caz, lucrarea se execută imediat după ce s-a lucrat cu plugul sau se
lucrează cu discurile în primăvară înainte de semănat.

3.2. Culturi premergătoare

În funcție de grosimea stratului de țelină și de modul cum acesta a fost mărunțit și
încorporat sub brazdă, pajiștile temporare se pot înființa direct după desțelenire sau după 1-2 ani,
timp în care terenul se cultivă cu unele culture anuale furajere cum ar fi porumb siloz sau masă
verde, sfeclă furajeră, varză furajeră, cartof, raigras aristat, borceag, ovăz masă verde etc.
Prima variantă, respectiv înființarea pajiștilor direct în arătura de desțelenire, cunoscută și
sub denumirea de regenerare rapidă a pajiștilor, presupune un teren curat de buruieni, bine
mărunțit și uniform.
Folosirea timp de 1-3 ani, imediat după desțelenire, ca plantă premergătoare a unei culturi
anuale, se recomandă numai pe terenurile unde țelina foarte deasă nu a putut fi mărunțită, pe
terenurile foarte îmburuienate și pe soluri turboase, unde lucrările repetate, aplicate plantelor
anuale, pot conduce la o îmbunătățire a însușirilor solului.

3.3. Fertilizarea de bază și amendarea

24
 Pajiștile temporare, prin producțiile ridicate pe care le realizeză, sunt mari consumatoare
de elemente nutritive din sol.Astfel pentru o nutriție echilibrată a plantelor, solul trebuie să
conțină 35-44 ppm PAL (8-10 mg P2O5 mobil la 100 g sol) și 100-125 ppm KAL (12-15 mg
K2Omobil la 100 g sol).De asemenea pajiștile temporare dau resultate bune și de calitate când
reacția solului este neutră sau slab acidă (pHH2O=5,8-7,2).
Se recomandă folosirea amendamentelor pe solurile cu un pH<5,2și conținutul în Al
mobil >100 ppm, pentru a evita dezvoltarea plantelor nevaloroase, rezistente la aciditate.
Folosirea amendamentelor este necesară și pe solurile saline și alcaline, când conținutul
de Na absorbit este de peste 8-10% din capacitatea totală de schimb cationic (T), suma
carbonaților și bicarbonaților este de peste 1mg/100 g sol, iar conținutul total de săruri solubile în
stratul fiziologic, depăsește 0,30-0,35 g/100 g sol iar pH-ul solului este peste 8,5.
Pajiștile temporare, în comparație cu cele permanente, valorifică mai eficient
îngrășămintele organice, cele chimice mai greu solubile și amendamentele, deoarece pot fi
încorporate în sol odată cu desțelenirea sau cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
Aplicarea îngrășămintelor se face diferențiat în funcție de conținutul solului în elemente
nutritive, de zona climatică și de materialul biologic folosit la semănat.Se recomandă doze de 30-
60 kg P2O5, 40-60 K2O și 70-120 kg/ha N, la folosirea amestecurilor numai din graminee și doze
mai mici de azot, 40-60kg/ha, la cele formate din graminee și leguminoase perene.
Pe solurile acide cu pH<5,2 se impune aplicarea amendamentelor înainte de desțelenire,
în doze de 4-5 t/ha CaO (7-9t/ha CaCO3.
Pentru înființarea pajiștilor temporare se recomandă folosirea gunoiului de grajd
fermentat în doze de 20-40 t/ha și încorporarea lor în sol la 15-20 cm pe solurile grele și în
regiunile umede și la 20-40 pe solurile ușoare și în regiunile secetoase.

3.4. Specii și soiuri folosite la înființarea pajiștilor temporare

Laînființarea pajiștilor temporarese utilizează amestecuri alcătuite din specii de graminee
și leguminoase perene valoroase și mai rar graminee în cultură pură sau amestecuri formate din
graminee.
În țara noastră, cele mai răspândite specii în cultură sunt: Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Loliumperenne, Phleum pratense, dintre graminee și Trifolium repens, Medicago
sativa, Trifolium pratense, Lotus corniculatus, dintre leguminoase.
Crearea și introducerea în cultură a numeroase soiuri de graminee și legimnoase perene,
cu precocități diferite, dă posibilitatea lărgirii perioadei optime de folosire a fiecărei specii și
alcătuirii de conviere de amestecuri pentru pășuni, fânețe sau folosire mixtă.
O pășune organizată în acest mod, permite în zonele de șes, începerea pășunatului

25
rațional în decada a treiaa lunii aprilie, cu amestecuri alcătuite din soiuri precoce și apoi
derularea succesivă pe parcele cu amestecuri din soiuri semiprecoce, semitardive și tardive,
acestea din urmă ajungând la înălțimea de pășunat în ultimele decade din luna mai.
În intervalul de timp, de 30-35 zile, când se consumă producția primului ciclu de
vegetație, are loc regenerarea covorului vegetal pentru ciclul de pășunat următor.În cazul
fânețelor, amestecurilor de soiuri cu precocități diferite, vor ajunge eșalonat la faza optimă de
cosit, dând posibiltatea cultivatorilor să organizeze în bune condiții recoltarea și pregătirea
fânului, să folosească rațional utilajele și forța de muncă de care dispun.

3.5. Alcătuirea amestecurilor de graminee și leguminoase perene

Pentru înființarea pajiștilor temporare se pot folosi amestecuri numai din graminee
perene, graminee perene în cultură pură sau amestecuri de graminee și leguminoase perene.
Înființarea pajiștilor temporare numai din graminee perene presupune utilizarea unor
doze ridicate de îngrășăminte cu azot și se recomandă în regiunile bogate în precipitații sau în
condiții de irigare.
În ceea ce privește structura amestecurilor, s-a ajuns la concluzia că cele mai valoroase
pajiști se realizeză când se folosesc amestecuri de graminee și leguminoase perene, acestea
prezentând următoarele avantaje:
 productivitate ridicată, deoarece cele două grupe de plante nu intră în concurență, ele
utilizează nișe ecologice diferite;
 producțiile sunt mai uniforme repartizate în timpul perioadei de vegetație, datorită unei
mai bune regenerări a leguminoaselor în perioadele secetoase;
 calitatea superioară a furajului obținut, prin creșterea digestibilității, a conținutului în
proteină, vitamine și săruri minerale, ca urmare a prezenței leguminoaselor;
 realizarea unui furaj echilibrat în glucide și proteine, dând posibilitatea conservării
acestuia în bune condiții sub formă de siloz sau semisiloz;
 producțiile devin mai stabile, întrucăt plantele cultivate în amestec au o rezistență mai
bună la factorii nefavorabili de creștere, iar leguminoasele mai rezistente la bolile
criptogamice;
 folosirea unor cantități reduse de îngrășăminte cu azot, deoarece leguminoasele fixează
azotul atmosferic pe cale simbiotică prin intermediul bacteriilor din genul Rhizobium, o
parte din acesta fiind pus la dispoziția gramineelor din amestec.
În vederea alcăturii amestecurilor de graminee și leguminoase perene se parcurg succesiv
mai multe etape de lucru:
a) Stabilirea duratei și modului de folosire a pajiștilor temporare
26
 Durata de folosirea este influențată de vivacitatea speciilor din amestec, mai ales a
leguminoaselor, care este mai mică decăt a gramineelor.
În funcție de durata de folosire, pajiștile temporare se împart în trei categorii:
 pajiști cu durată scurtă de folosire (2-3 ani);
 pajiști cu durată medie de folosire (4-6 ani);
 pajiști cu durată lungă de folosire (> 6 ani).
În general pajiștile cu durată scurtă de folosire se înființează pe terenurile arabile și intră
în rotație cu culturi furajere anuale, iar cele cu durată medie și lungă de folosire se înființează în
locul pajiștilor permanente degradate, care pot fi îmbunătățite prin alte măsuri.
În ceea ce privește modul de folosire, pajiștile de scurtă durată se folosesc numai prin
cosit, cele cu durată medie prin cosit sau mixt, iar cele cu durată lungă prin pășunat sau mixt.
b) Stabilirea numărului de specii din cadrul amestecurilor
În ceea ce privește numărul de specii, pentru pajiști cu durată scurtă de folosire se
recomandă 2-3 specii, pentru cele cu durata medie de folosire se recomandă 3-5 specii, iar
pentru pajiștile cu durată lungă de folosire 4-6 specii.
Amestecurile formate din 2-3 specii sunt denumite amestecuri simple, iar cele alcătuite
din peste 3 specii poartă denumirea de amestecuri complexe.Amestecurile simple sunt
recomandate pentru tehnologiile intensive de cultivare, indiferent de durata de folosire, iar cele
complexe sunt indicate în condiții de cultivare extensivă.
În general pentru fânețe se recomandă amestecuri simple, iar pentru pășuni și folosire
mixtă, amestecuri complexe.
c) Stabilirea proporției gramineelor și leguminoaselor în cadrul amestecurilor
În vederea obținerii unei compoziții floristice dorite, se recomandă ca la stabilirea
proporției dintre cele două grupe de plante să se țină seama de durata și modul de folosire a
pajiștilor, precum și de particularitățile biologice ale speciilor componente.
Astfel, în amestecurile cu durată scurtă de folosire, leguminoasele au o pondere ridicată,
deoarece au un ritm de dezvoltare mai rapid și vivacitate mai scurtă decât gramineele.
În amestecurile destinate folosirii prin pășunat ponderea cea mai mare o au gramineele, la
folosirea prin cosit, leguminoasele, iar la folosirea în regim mixt proporțiile sunt asemănătoare
cu cele de la folosirea ca pășune, dar predomină speciile cu talie înaltă.
d) Alegerea speciilor și stabilirea procentului de participare a fiecărei specii în
amestec
Alegerea speciilor se face în funcție de condițiile naturale ale zonei, durata și mai ales
modul de folosire, ritmul de dezvoltare și vivacitatea speciilor respective.
Pentru pajiștile folosite prin cosit se aleg specii de ierburi cu talie înaltă, bogat foliate și cu

27
capacitate mare de regenerare, capabile să ofere producții mari și de bună calitate, în condiții de
cultură intensivă, în timp ce la înființarea pajiștilor folosite prin pășunat sunt recomandate specii
cu talie mijlocie și joasă, cu vivacitate ridicată, bogate în frunze bazale, rezistente de călcat, care
formează o țelină elastică și care au o capacitate mare de regenerare.
Pentru amestecurile cu folosire mixtă se aleg atât specii cu talie înaltă cât și cu talie
mijlocie și joasă, care răspund cel mai bine acestui mod de exploatare.
Alegerea soiurilor în cadrul fiecărei specii
 Prin dispunerea unui număr mare de soiuri se impune ca la alcătuirea amestecurilor să se
țină seama de acest lucru și anume de gama largă de soiuri.Astfel, pentru ca randamentul
pajiștii să fie maxim și să asigure un furaj de calitate superioară se recomandă ca în
cadrul amestecului să se folosească soiuri cu același indice de precocitate sau cu indici de
precocitate apropiați, obținându-se în felul acesta pajiști intensive cu ajutorul
amestecurilor complexe.
Calculul cantității de sămânță
Calculul cantități de sămănță se face pentru fiecare specie din amestec pe baza
următoarelor elemente:
 cantitatea de sămânță în cultură pură (kg/ha) la valoarea utilă de 100% (N);
 procentul de participare în amestec(p);
 procentul de sămânță utilă(S.U).
Cantitatea de sămânță în cultuă pură la valoarea utilă de 100% se calculează pe baza
desimii de semănat și a masei a 1000 de boabe(MMB).
D ⨯ MMB
N¿ S.U . ,

Procentul de sămânță utilă (S.U.) se calculează pe baza valorilor purității (P) și

germinației (G), care se înscriu în buletinul de analiză al seminței respective, elaborate de
laboratoarele de specializate.
P ⨯G
SU (%)¿ 100 ,
Cunoscând elementele amintite mai sus, cantitatea de sămânță pentru fiecare specie (Q)
se determină cu relația:
p⨯ N
Q (kg/ha)¿ S .U . ,
Cantitatea de sămânță rezultată din calcul se corectează în funcție de capacitatea de
concurență a speciilor din amestec, separate în cadrul fiecăreia din cele două grupe de plante și
apoi, dacă este cazul, în funcție de condițiile de cultivare.

28
 În anul înființări pajiștii, majoritatea speciilor au o capacitate de concurență redusă, cu
excepția speciilor de Lolium și Medicago.Se recomandă a aplica următoarele corecții:
 majorarea cantității de sămânță calculată (Q) cu circa 25-30% la speciile cu
capacitate de concurență medie (2) și cu circa 50-60% la cele cu capacitate de concurență
slabă (3), când sunt în amestec cu specii ce au o capacitate de concurență ridicată (1);
 majorarea cantității de sămânță calculată cu 15%, la speciile cu capacitate slabă
de concurență (3), când sunt în amestec cu specii cu capacitate de concurență medie (2).

3.6.Sămânța și semănatul
Semănatul amestecurilor de graminee și leguminoase se poate efectua cu sau fără plantă
protectoare.
Semănatul în cultură ascunsă se recomandă în regiunile foarte ploioase sau în condiții
de irigare, în aceste condiții alegându-se ca plante protectoare, specii cu perioadă scurtă de
vegetație, cum ar fi: ovăz, raigras aristat, trifoi person, borceaguri recoltate pentru masă verde
sau chiar soiuri timpurii de cereal pentru boabe, cu o normă se semănat de până la 50% față de
cultura normal, pentru a diminua concurența dintre acestea și vegetația pajiștii
Epoca de semănat
La înființarea pajiștilor temporare în locul pajiștilor permanente degradate, epoca optimă
de semănat este primăvara devreme, de îndată ce terenul permite executarea lucrărilor de
pregătire a patului germinativ.Efectele negative ale semănatului întărziat se maifestă asupra
răsăririi și înrădăcinării ducând la compromitera culturii.În zonele cu multe precipitații și bine
eșalonate în timpul verii semănatul se poate efectua și spre sfărșitul verii.
Metodele de semănat
Semănatul amestecurilor de semințe pentru înființarea pajiștilor temporare, se poate
realiza prin mai multe metode ce variază în funcție de configurația și panta terenului, însușirile
semințelor, dotarea tehnică, prezența sau absența planta protectoare.
Pe terenurile plane sau slab înclinate, semănatul se face în rănduri distanțate la 12,5-15
cm, folosind semănători universale SUP-21, SUP-29 și altele, prevăzute cu cutii pentru semințe
mici.O altă metodă, mai puțin răspândită în țara noastră, este semănatul prin împrăștiere, care se
poate face mecanizat, cu semănători special sau universal, la care se îndepărtează tuburile, ori
manual.Pe terenurile cu pante mari, inaccesibile mașinilor agricole, semănatul amestecurilor de
semințe se face numai manual, prin împrăștiere.
Pentru a favoriza încorporarea semințelor în sol sunt necesare lucrări cu grape trase de
animale sau trecerea cu o turmă de ovine după împrăștierea semințelor, când solul are o
umiditate suficientă în stratul superficial.În cazul culturilor cu plantă protectoare de toamnă,

29
amestecurile de semințe se seamănă primăvara, perpendicular pe răndurile acesteia, după o
prelucrare superficială a solului cu grapa cu colți.
Adâncimea de semănat este cuprinsă între 1 și 3 cm, depinzând de mărimea semințelor,
textura și gradul de umiditate al solului.Astfel, semințele mici vor fi semănate la adâncimea
de1,5-2 cm pe solurile ușoare și de 1 cm pe solurile grele, iar semințele mari, la 3 cm pe solurile
ușoare și la 1-2 cm pe solurile mai grele.

3.7. Lucrările de îngrijire

Aplicarea corectă și la timp a lucrărilor de îngrijire, mai ales în anul I, favorizeză
realizarea unui covor vegetal uniform și bine încheiat, premiza obținerii unor producții ridicate.
Irigarea de răsărireeste o lucrare necesară după semănatul de la sfârșitul verii, dar uneori
și în primăverile secetoase, la pajiștile semănate în această epocă.Se recomandă o normă de
udare de 150-200 m3/ha, ce poate fi repetată, la nevoie, după12-15 zile.
Distrugerea crustei.Crusta format în primele zile după semănat se poate distruge pe cale
mecanică, utilizând tăvălugul neted înfășurat cu sârmă ghimpată, grapa de fier cu colții îndreptați
în sus au o grapă de mărăcini.
Completarea golurilor devine necesară în cazul semnalării golurilor, indiferent de
motivul producerii lor, impunându-se completarea acestora cu sămânță din același
amestec.Lucrarea se poate efectua în anul înființări pajiștii, dacă se asigură condiții de umiditate.
Când suprafețele de goluri sunt mari, operațiunea se face cu mașini de semănat, iar pe
suprafețe reduse se poate face manual.
Combaterea buruienilor reprezintă lucrarea cea mai important din anul I de vegetație la
pajiștile temporare semănate fără plantă protectoare și la cele înființate primăvara, deoarece
ierburile perene au o viteză de creștere redusă în primele fenofaze după răsărire și pot fi ușor
înăbușite de către buruieni.Combaterea acestora se poate face destul de efficient, atât pe cale
mecanică, cât și chimică.
Combaterea mecanică constă în cosirea repetată a buruienilor cu coasa, cu diferite
cositori ușoare, înainte ca acestea să fructifice.Cositul se face la înălțimea de 8-10 cm de la sol,
încât speciile semănate să fie cât mai puțin afectate.Materialul rezultat se adună și scoate de pe
teren într-un timp cât mai scurt, pentru a nu se asfixia plantele din noul covor vegetal.
În vederea combaterii chimice a buruienilor de pe pajiștile însămânțate cu graminee se
recomandă folosirea erbicidelor SDMA sau Icedin, în doze și diluții asemănătoare, aplicăndu-se
1-3 kg/ha într-o soluție de minimum 200 l apă, în faza în care gramineele au format 2-3 frunze.
Fertilizarea, este lucrarea prin care se urmărește realizarea de producții mari și de bună
calitate, precum și menținerea unui covor ierbos valorous pe toată durata folosirii.În primul an de

30
vegetație, de regulă, plantele folosesc îngrășămintele aplicate la pregătirea patului germinativ și
la fertilizarea de bază, recomanându-se o doză de 50 kg/ha N, după coasa I, în condiții de irigare
sau de climat umed, indifferent de structura amestecului.
În anii următorii, fertilizarea se face în funcție de ponderea leguminoaselor în covorul
vegetal și modul de folosire.Pajiștile cu mai puțin de 40% leguminoase, folosite prin pășunat, vor
fi fertilizate cu 120-150 (200) kg/ha N, aplicat în 3-4 reprize, iar cele cu 40-60% leguminoase,
folosite mixt, cu 80-100 kg/ha N, aplicat în 2 fracții.
În cazul amestecurilor formate numai din graminee, se recomandă doze cu azot de 200-
300 kg/ha, aplicate fracționat în 3-5 reprize, funcție de modul de folosire.Îngrășamintele cu
fosfor și potasiu se vor aplica în funcție de conținutul solului în aceste elemente, asigurându-se
câte 50-60 kg/ha P2O5 și 50-60 kg/ha K2O, pentru fiecare an de folosire.În funcție de posibilități,
pajiștile temporare pot fi fertilizate și cu îngrășăminte organice solide sau semilichide, ori prin
asocierea acestora cu îngrășăminte chimice.Se recomandă 20-40 t/ha gunoi de grajd sau 150-300
m3/ha gulle.
Irigarea se recomandă în special, în regiunile secetoase de câmpie, unde apa reprezintă
condiția de bază pentru reușita pajiștilor semănate; ea contribuie la obținerea unor producții
ridicate, bine eșalonate în decursul perioadei de vegetație.

3.8. Folosirea pajiștilor temporare

Modul de folosire a pajiștilor temporare are o influență însemnată asupra evoluției
covorului vegetal, a duratei de folosire, precum și asupra cantității și calității furajului
obținut.Pajiștile temporare se pot folosi prin pășunat, cosit sau mixt, însă cu respectarea
principiilor de folosire raționalăAstfel, în anul I de vegetație, se recomandă ca pajiștile
temporare, indiferent de destinația lor ulterioară, să fie folosite ca fâneață, deoarece prin
formarea unui aparat foliar bogat se mărește puterea de asimilație, dând posibilitatea unei mai
bune înrădăcinări și fortificări a tinerelor

3.8.1 Refacerea pajiștilor semănate

Datorită perioadei scurte de folosire economică, după 3-4 ani de folosire, pajiștile
temporare încep să prezinte un covor vegetal cu numeroase goluri fapt ce diminuează cantitativ
și calitativ producția și duce la apariția de specii nevaloroase.În acest caz se impune refacerea
pajiștilor temporare prin realizarea a două lucrări necesare și anume supraînsămânțarea și
reînsămânțarea.
Supraînsămânțarea pajiștilor temporare se face, ca și în cazul celor permanente, numai
că la semănat se folosește mai mult semințe sau fructe de leguminoase (lucernă, trifoi, sparcetă)
și mai rar amestecuri de graminee și leguminoase.Reînsămânțarea pajiștilor temporare
31
presupune desțelenirea covorului vegetal devenit necorespunzător, alegăndu-se, ca și în cazul
pajiștilor permanente degradate, tehnologia cea mai potrivită și apoi însămânțarea unui amestec
de graminee și leguminoase perene.

CAPITOLUL IV
FOLOSIREA PAJIŞTILOR PRIN PĂŞUNAT

4.1 Sisteme de pășunat

În practica folosirii pășunilor sunt folosite mai frecvent următoarele sisteme de pășunat:
 sisteme extensive:
 pășunatul liber,
 pășunatul în front,
 transhumanța,
 pășunatul cu pendulare,
 pășunatul la pripon,
 pășunatul tip "dehesa" etc.
 Sisteme intensive:
 pășunatul pe parcele,
 pășunatul dozat,
 pășunatul în benzii sau în fâșii,
 pășunatul “zero grazing" etc.
 Sisteme extensive de pășunat
Pășunatul liber, este un sistem de pășunat extensiv și neeconomic, cunoscut și sub
denumirea de pășunat nesistematic sau nerațional.În cazul acestui sistem de pășunat, animalele
umblă libere pe toată suprafața pășunii, începând de primăvara timpuriu și până toamna târziu.
Acest sistem prezintă și numeroase dezavantaje și anume ca înrăutățirea compoziției
floristice datorită pășunării repetate a plantelor valoroase și neconsumării plantelor nevaloroase,
distrugerea stratului de țelină datorită unei încărcări mari cu animale la hectarul de pășune
precum și tasarea și denivelarea solului datorită călcatului animalelor, mai ales când pășunatul
se face pet imp umed.
Pășunatul în front, elimină o parte din neajunsurile pășunatului liber, reprezentând o
variantă îmbunătățită a acestuia.În acest caz animalelor li se asigură frontul de pășunat numai pe
o anumită porțiune din suprafața pășunii, iar pe măsură consumării ierbii de pe porțiunea
32
pășunată, animalele sunt lăsate să înainteze în mod treptat pentru a pășuna pe alte porțiuni ale
pășunii.Înaintarea animalelor pe suprafața pășunii se face în mod dirijat de către păstori, care
merg în fața turmelor.
Transhumanța este unul din cele mai vechi sisteme extensive de pășunat continuu, care
constă în migrarea periodică a păstorilor și turmelor primăvara de la șes la munte sau de la sud la
nord și toamna de la șes sau de la nord spre sud, în vederea asigurării hranei pentru animale.
Pășunatul cu pendulare este specific zonei colinare sau montane, fiind asemănător cu
transhumanța, prin acest sistem animalele fiind deplasate la începătul sezonului de pășunat pe
pășunile din zonele limitrofe localităților, după care, odată cu înaintarea în vegetație, acestea se
deplasează la munte, pe durata verii.
Pășunatul la pripon se folosește cu totul izolat, în cazul unor effective mici de animale
sau în cazul tineretului taurin care este întreținut pe pășune în perioada de alăptare.Acest sistem
este lipsit de importanță, cu toate că se realizează o foarte bună valorificare a furajului, iar
animalele nu necesită a fi supravegheate.
Pășunatul tip dehesa este foarte mult răspândit în sudul Spaniei și Portugalia, unde se
practică pe o suprafață cuprinsă între 3 și 6 milioane hectare fiind caracteristic pajiștilor pe care
se găsesc foarte mulți stejari și care combină cultivarea unor plante cu creșterea animalelor.

 Sisteme intensive de pășunat

Pășunatul pe parcele (rațional) constă în împărțirea pășunii în mai multe parcele, pe
care animalele vor pășuna prin rotație, într-o anumită succesiune, de mai multe ori în cursul unui
sezon de vegetație.
Pășunatul dozat presupune delimitarea suprafețelor necesare cu ajutorul unui gard
electric.
Acesta este o formă îmbunătățită a pășunatului pe parcele și constă în atribuierea pentru
pășunat, în mod succesiv, a unor suprafețe restrânse din parcel necesară turmei de animale, pet
imp de o zi sau chiar jumătate de zi.
Animalele se găsesc în permanență între două garduri electrice, unul ce delimitează
pășunea pe care animalele o pășunează pentru prima dată și altul care delimitează suprafața
pășunată anterior.
Pășunatul în benzi sau în fășii, numit și pășunatul cu porția, se deosebește de
pășunatul dozat prin aceea că se atribuie animalelor porțiuni limitate de pășune, sub forma unei
fășii cu o lățime de 0,5-1 m, fâșii delimitate cu ajutorul gardurilor electrice, care se deplasează pe
măsură ce plantele au fost consumate.
Pășunatul "zero grazing", aplicat pe scară mare în unele țări, ca Anglia, Olanda,

33
Suedia, Germania, Franța etc., constă în recpltarea furajului și transportul la grajd, animalele
fiind hrănite în condiții de stabulație.Prin folosirea acestui sistem este eliminată deplasarea
animalelor la pășune și cheltuielile legate de parcelare.
4.2. Tehnica pășunatului
Se referă la modul în care animalele pasc iarba, la evenimentele normale zilnice și cele
sezoniere care apar când animalele sunt pe tarla.Astfel, tehnica pășunatului cuprinde o serie de
date referitoare la:
 data începerii pășunatului;
 data încetării pășunatului;
 înălțimea de pășunat;
 frecvența pășunatului;
 modul de efectuare a pașunatului în interiorul fiecărei parcele.
Data începerii pășunatului marchează momentul considerat optim, în care animalele pot
fi introduce pe pășune astfel încât să se asigure un echilibru între ritmul de creștere al ierbii și
consumul acesteia de către animale, să se evite degradarea solului și să se mențină la un nivel
ridicat prodcutivitatea pajiștii.
Stabilirea datei optime pentru începerea pășunatului se poate face în funcție de înălțimea
ierbii, de evoluția condițiilor climatice, precum și de gradul de umiditate a solului.Pe pășunile
alcătuite din specii mai înalte, pășunatul poate începe la înălțimea plantelor de 15-20 cm, pe cele
cu ierburi scunde, la înălțimea plantelor de 10-15 cm.
Data încetării pășunatului se stabilește astfel încăt plantele să aibă sufficient timp la
dispoziție pentru a-și reface rezervele de substanțe nutritive în organelle subterane, care să le
sporească astfel rezistența la iernare.Se recomandă încetarea pășunatului cu 25-30 de zile
înaintea primelor înghețuri permanente.
Înălțimea de pășunat corespunde înălțimii vegetației la care încetează pășunatul, astfel
încăt să se asigure regenerarea optimă a plantelor, precum și menținerea echilibrului între
creștere și consum, evitarea eroziunii solului și acumularea rezervelor necesare iernării în bune
condiții.
Înălțimea de pășunat este determinată de sistemul de pășunat, vegetația pajiștii, specia și
categoria de animale precum și condițiile meteorologice.
De asemenea, înălțimea de pășunat depinde și de talia plantelor, astfel, în cazul pajiștilor
cu plante de talie mică, pășunatul se realizează până la o înălțime de 3-4 cm de la suprafața
solului, iar în cazul pășunilor în care domină plante de talie înaltă, la 4-6 cm de la suprafața
solului.
Frecvența pășunatului reprezintă numărul de recoltări de pe o pășune, fiind influențată

34
de capacitatea de regenerare a plantelor și de tehnologia de îmbunătățire aplicată
pășunilor.Recoltările dese și prea de jos reduc capacitatea de regenerare a plantelor, acestea pot
dispare din covorul ierbos și în final producția scade.
Modul de efectuare a pășunatului în interiorul fiecărei parcele prezintă importanță
pentru compoziția floristică a pășunilor și pentru producția animalelor.Sunt două moduri de
efectuare a pășunatului în interiorul parcelelor: liber, pe toată parcel și treptat, pe măsură ce se
consumă iarba, folosindu-se gardul electric.Este de preferat să se folosească al doilea procedeu,
când datorită limitării suprafeței de pășunat, sporește gradul de consumabilitate a plantelor, se
evită bătătorirea solului și crește producția animalelor.

4.3. Măsuri pentru organizarea pășunatului rațional

În vederea folosirii raționale a pășunilor se aplică o serie de măsuri tehnico-
organizatorice pentru sporirea producției, îmbunătățirea compoziției floristice și valorificarea
maximă a plantelor.
Aceste măsuri se referă la determinarea producției pășunilor, stabilirea capacității de
pășunat, împărțirea pășunii în parcele, stabilirea modului de folosire a acestora precum și
efectuarea unpr lucrări înainte de începerea și după terminarea pășunatului.
Determinarea producției pășunilor
Pentru determinarea producției pășunilor se folosesc două metode: metoda cosirilor
repetate (metoda directă) și metoda zootehnică (metoda indirectă).
Metoda cosirilor repetate, numită și metoda "directă", constă în cosirea repetată a unor
suprafețe de probă în cursul perioadei de pășunat, care trebuie să fie reprezentative în ceea ce
privește producția.În cazul pășunilor cu producții uniforme se aleg 4-5 parcele de 2,5 m 2, iar pe
pășunile cu producție neuniformă, 10 parcele.Pe pășunile pe care se practică pășunatul liber,
suprafața unei parcele de probă poate fi până la 100m2.Suprafețele de probă de îngrădesc sau se
folosesc cuști speciale, acoperite cu plasă de sârmă.În cazul pășunilor parcelate nu mai este
necesară îngrădirea suprafețelor de probă.
Cosirea se face, în cazul pășunilor tarlalizate, cu o zi înainte de scoaterea animalelor pe
această tarla.Cantitatea de iarbă se cântărește și se raportează la hectar.Producția totală de iarbă
se obține însumând producțiile obținute după fiecare coasă:
Pt = Pc1+Pc2+Pc3+...+Pcn
unde: Pt = producția totală
Pc1.....Pc2 = producția primei coase ș.a.m.d.
Dar animalele nu pășunează întreaga cantitate de iarbă.De aceea, după pășunat se
delimitează alte suprafețe, de aceeași mărime, care de asemenea se cosesc, se cântărește iarba și
35
prin însumarea tuturor coaselor se obține totalul plantelor neconsumate.
Tn = N1 + N2 + N3 +.....Nn
unde: TN = total neconsumat;
N1...Nn = neconsumat la prima coasă ș.a.m.d
Din aceste date se poate obține producția reală (PR) sau efectivă a pășunii, dată de relația:
PR = Pt Tn
Din aceste date se poate calcula coeficientul de folosință (K), conform formulei:
Pr
K¿ Pt ⨯100

Dacă se practică pășunatul liber, producția reală se află pe baza utilizării coeficientului de
folosință, conform formulei:
Pt ⨯ K
PR = 100
Coeficientul de folosință, în acest caz, se calculează conform formulei:
M
K= N ⨯100

unde: M = greutatea plantelor consumabile;

N = greutatea totală a plantelor.
Pentru obținerea acestor date se recoltează, de pe parcelele delimitate separate, plantele
consumabile și cele neconsumabile, datele trecându-se apoi în formulă.
Astfel obținută producția unei pășune, se exprimă în kilograme (sau tone) masă verde la
hectar.Dar pentru a aprecia, în același timp, valoarea pășunii, se folosește exprimarea producției
în UN/ha, prin transformarea cantității de iarbă în unității nutritive.
Metoda cosirilor repetate este o metodă simplă, ușor de aplicat și eficientă deoarece:
- se execută foarte ușor;
- nu necesită aparatură special și personal calificat;
- se determină producția și coeficienții de folosință pentru fiecare ciclu;
- permite urmărirea dinamicii producției pajiștii.
Metode indirecte cea mai utilizată estemetoda zootehnică, care are la bază procedeul
transformării tuturor produselor obținute de la animale în UN necesare obținerii acestora, pe baza
unor coeficienți de transformare.
Determinarea producției se face pe baza unui jurnal de pășune, unde se înscriu locurile de
pășunat, furajele suplimentare adiministrate cât și producțiile animaliere obținute, pe baza unor
măsurători foarte viguroase.În urma centralizării acestor date, prin scăderea UN ce s-au

36
administrat prin furajele suplimentare concentrate, se obține producția reală a unei pășuni
exprimată în UN.
Această metodă permite determinarea exactă a valorii unei pășuni.Tot în cadrul acestui
grup de metode se înscriu și metodele dinamice și anume determinarea producției prin măsurarea
înălțimii covorului vegetal și determinarea producției prin măsurarea fluxului de creștere 
maturitate defoliere.
Determinarea producției este necesară pentru a cunoaște căte animale pot să hrănească de
pe pajiștea în discuție.
Deteminarea capacității de pășunat
Pe baza cunoașterii producției se poate calcula capacitatea de pășunat, care reprezintă
numărul de animale atribuite unui hectar de pășune.
Datorită faptului că în primăvară (la primul ciclu de pășunat), cantitatea de iarbă este mai
mare decât la celelalte cicluri, capacitatea de pășunat reieșită din calcul se reduce cu 30%, pentru
ca animalele să aibă iarbă și în ciclurile 2, 3, 4 de pășunat.Surplusul de iarbă din ciclul I se va
recolta prin cosit și transformat în făn.
În cazul în care, datorită lucrărilor de îngrijire și a modului de pășunat, producția este
uniform în toate ciclurile de pășunat, această corectură nu este necesară.
Capacitatea de pășunat se poate calcula și pe baza cercetării vegetației pajiștilor prin
metoda geobotanică sau metoda dublului metru, cu ajutorul valorii pastorale (VP).Valoarea
pastoralăeste un indicator sintetic de apreciere a cantității și calității pășunii.
În primul caz, valoarea pastorală se calculează conform formulei:
( A % ⨯ Is )
Vp = 100
undeIs = indicele specific de calitate al speciilor din pășune și care are valori cuprinse
între 0 (specii fără valoare) și 5 (specii excelente).(Vântu, V., Moisuc, A., și colab., 2004).
Valoarea pastorală calculată prin această metodă este de maxim 5.
Capacitatea de pășunat se determină folosind formula:
Cp = Vp⨯0,4 (până la 0,6)
În al doilea caz, valoarea pastoral se determină prin relația:
(Cs ⨯ Is)
Vp = 5
și are valoarea maximă de 100.
Capacitatea de pășunat este Cp = Vp⨯0,02 (până la 0,03).Capacitatea de pășunat se
exprimă în UVM și se poate obține pentru fiecare specie, folosindu-ne de coeficienții redați în
tabelul 4.1.

37
 Tabelul 4.1
Coeficienții de transformare în UVM pentru diferite specii și grupe de animale
Coeficient de Coeficientde
Specia și grupa Specia și grupa
transformare transformare
Vaci de lapte 1 Oi și capre 0,14
Vite cornute mari 0,7-0,8 Cai de tracțiune 1,0-1,1
Tauri și boi 1,0-1,2 Tineret cabalin >1 an 0,5-0,7
Tineret peste 1 an 0,5-0,7 Tineret cabalin <1 an 0,25-0,3
Tineret sub 1 an 0,2-0,3 Porci 0,3

Împărțirea terenului în tarlale

Numărul de tarlale în care se împarte o pășune depinde de doi factori esenșiali și anume,
durata ciclului de pășunat și numărul de zile cât rămân animalele pe tarla.
Durata ciclului de pășunat depinde la rândul său de: condițiile climatic (regim de
precipitații, temperatură), compoziția floristică, modul de îngrijire a pășunii și se referă la
perioada de timp necesară pentru refacerea plantelor.
În condiții naturale, în zonele cu precipitații puține, o pășune se reface după 30-40 zile,
iar în cele cu precipitații corespunzătoare, după 25-35 zile.
Ciclul de pășunat poate fi scurtat prin aplicarea a o serie de măsuri de îngrijire dintre care
două joacă un rol esențial și anume: aplicarea fracționată a azotului și completarea defictului de
umiditate.
Numărul de zile cât rămân animalele pe o tarla este bines să fie cât mai mic și se
recomandă, ca nici într-un caz, să nu depășească șase, deoarece aceasta duce, pe de o parte, la
stânjenirea otăvirii, iar pe de altă parte la bătătorirea terenului.De asemenea, depășirea a șase zile
este neindicată și din punct de vedere zo-igienic.Bine este ca animalele să nu stea mai mult de 2-
3 zile pe o tarla.
Numărul de tarlale se calculează împârțind durata de refacere a ierbii (în zile) însumată
cu durata cât stau animalele pe tarla, la numărul de zile cât stau pe tarla.Astfel, dacă durata de
33
refacere este de 30 zile iar animalele stau pe o tarla 3 zile atunci numărul de tarlale este = 11.
3
Se consideră că numărul de tarlale trebuie să fie de 8-12.

38
  Suprafața tarlalelor
Când se calculează suprafața tarlelor, trebuie să se țină cont de principiul ca producțiile
lor să fie uniforme.De aceea, pe o pășune uniformă, suprafața tarlalei este raportul dintre
suprafața totală și numărul de tarlale, toate tarlalele având suprafața egală.
Forma tarlalelor
Depinde de o serie de factori, dintre care amintim: configurația terenului și curbele de
nivel, delimitările natural, drumuri de acces, surse de apă.
În funcție de acestea se hotorăște forma tarlalelor, care e bine să fie cât mai
regulată.Ideal, este o formă dreptunghiulară, pe care să se poată executa pășunatul în fâșii.

 Delimitarea tarlalelor
Se face prin delimitări naturale sau artificiale, cu condiția ca tarlalele să fie construite de
așa natură încât ele să fie delimitate de factori naturali.Unde astfel de delimitări nu există, este
bine să se instaleze garduri fixe, întrucât numărul și forma tarlalelor nu se mai modifică.
Gardurile sunt construite din stâlpi, între care se pun 2-3 rânduri de sârmă.Gardurile
mobile sau gardurile electrice sunt indicate când se practică pășunatul cu porția sau pășunatul în
fășii.

4.4. Lucrări ce se execută înainte de începerea pășunatului

Aceste lucrări se impart în două categorii și anume: lucrări ce se execută pe pășunea
propriu-zisă și lucrări accesorii.Din prima categorie fac parte: curățirea pășunilor de mărăcinișuri
și buruieni dăunătoare vegetației pajiștilor și sănătății animalelor, curățirea pășunilor iundabile
de resturile vegetale aduse de ape, evacuarea excesului de umiditate, aplicarea îngrășămintelor,
aplicarea unor lucrări de îmbunătățire a pajiștilor.
În a doua categorie de lucrări intră: repararea drumurilor de acces, repararea (sau
construirea) de poduri peste șanțuri, repararea îngrădirilor, repararea adăpătorilor și umbrarelor,
revizuirea adăpătorilor, repararea stânelor, revizuirea adăposturilor pentru îngrijitori.
Pentru fiecare pajiște trebuie să existe un drum de acces, care să permit circulația nu
numai a animalelor, ci și a mijloacelor mecanice.
De asemenea, fiecare tarla trebuie sa fie prevăzută cu un drum de acces de așa manieră făcut
încât să nu deranjeze celelalte tarlale.Legată de drumuri este și repararea și construirea podurilor
care trebuie concepute cât lățimea drumului, pentru ca animalele să nu se înghesuie și să nu se
împingă reciproc la intrarea în ele.
O lucrare de deosebită importanță se referă la asigurarea apei pe pășune, modul de

39
amenjare depinzând de sursa de apă.Cea mai indicată este folosirea surselor natural, nepoluate de
apă (râuri, izvoare, fântăni).
Când adăpatul se face din râuri, trebuie amenajată o porțiune de râu unde animalele să
aibă acces, fără a fi periclitate de accidentări.Porţiunea respectivă trebuie pietruită pentru a
preîntâmpina înmlăștinirea.
Dacă se fac adăpători în jgheaburi cu apă de la izvoare a căroro debit trebuie să fie
superior consumului de apă al animalelor, locul trebuie pietruit și prevăzut cu pantă, de
asemenea pentru prevenirea înmlăștinării.
Lungimea adăpătorilor este în funcție de numărul de animale și se calculează cu formula:
N ⨯t ⨯ S
L= T (m)
unde: L= lungimea adăpătorii;
N= numărul de animale;
t =timpul necesar pentru adăpatul unui animal;
S = lățimea, în metri, a necesarului pentru un animal;
T = necesar adăpătorii unei cireze, care se socotește a fi de 60 de minute

40
 41

CAPITOLUL V – APLICAŢII PRACTICE

Organizarea ameliorativă a unei pajişti permanente degradate din zona

Dumbrăveni, jud. Suceava

Aplicatia 1 - Organizarea unui păşunat raţional în următoarele condiţii:

 Suprafaţa: 22,5 ha
 Producţia globală: 18 t/ha
 Coeficient de utilizare: 75%
 Durata de refacere: 36 zile
 Timpul de ocupare: 6 zile
 Modul de exploatare: creşterea ovinelor
 Perioada de păşunat: 145 zile
 Data începerii păşunatului: 10 mai
 2 parcele pentru realizare de fân

Rezolvare:

1.Să se determine capacitatea de pășunat:

Pu 13500 13500
Cp¿ Rz ⨯T = 50⨯× 145 = 7250 =¿1,86/÷10%¿1,67 U.V.M/ha
Pg ×⨯ K 18 ×75 1350
Pu¿ 100
=
100
=
100
=¿13,5/×1000¿13500

2.Să se determine numărul de parcele:

C R+O 36+6 42+12 54
Np¿ O +r = O = 6 +2= 6 = 6 =9 parcele (7 pășunabile)

3.Să se determine suprafața fiecărei parcele:

St 25,5
S¿ Np = 9 =¿ 2,8 ̴ 3 ha/parcelă

4.Să se determine desimea de pășunat:

41
 D¿ Cp× Np=1,67 ×7=11,69 U .V . M /ha/÷1¿ 84 ovine adulte
5.Să se determine efectivul de animale:
Ef¿Sp × Cp¿ 19,5 ×1,67=32,5U . V . M /¿ha /÷1¿ 232 ovine adulte
Întocmirea graficului păşunatului pe parcele:
Cicluri de Parcele
păşunat 1 2 3 4 5 6 7 8 9
I
10-V 16-V 22-V 28-V 03-VI 09-VI 15-VI
O = 6 zile F F
15-V 21-V 27-V 02-VI 08-VI 14-VI 20-VI
R= 36 zile
II
21-VI 02-VII 08-VII 14-VII 20-VII 26-VII 01-VIII
O = 6 zile F F
26-VI 07-VII 13-VII 19-VII 25-VII 31-VII 06-VIII
R= 36 zile
III
07-VIII 13-VIII 19-VIII 25-VIII 31-VIII 06-IX 12-IX
O = 6 zile F F
12-VIII 18-VIII 24-VIII 30-VIII 05-IX 11-IX 17-IX
R= 36 zile
IV
18-IX 24-IX 30-IX 06-X 12-X 18-X
O = 6 zile
23-IX 29-IX 05-X 11-X 17-X 22-X
R= 36 zile

Data începerii păşunatului 10 mai; data încheierii păşunatului 22

septembrie.

Aplicația 2- ameliorarea unei pajişti permanente având următoarele

elemente de degradare:
 Panta terenului: 8%
 Acoperire cu muşuroaie: 2 ha cu grad de acoperire 32%
 Acoperire cu vegetaţie: 2 ha cu grad de acoperire 15%

Panta pajiștii de 8%, și celelelte două elemente de degradare, indică necesitatea ca

această pajiște să se desțelenească, urmând a se realiza un amestec de graminee și leguminoase
în vederea inființării unei pajiști temporare cu durată lungă de folosire.
Inițial se va realiza o lucrare de distrugere a mușuroaielor cu mașini de curațat pajiști
(MCP-1.5 sau MCP-2) sau cu grederul purtat pentru pajiști, după care se va realiza o aratură la
adâncimea de 25-30 cm, precedată de o lucrare cu combinatorul la 8-10 cm pentru distrugerea
covorului ierbos existent. Aceste lucrări se execută toamna. Odată cu arătura se încorporează și
îngrășămintele minerale.

42
 Suprafaţa care prezintă vegetaţie lemnoasă în proporţie de 15% se va curăţa manual de
vegetaţia lemnoasă. Speciile lemnoase care nu lăstăresc se taie ras la suprafaţa solului, cele cu
drajoni din colet se îndepărtează împreună cu coletul, iar cele cu drajonare din rădăcini se retează
de mai multe ori în perioada de vegetaţie. Defrişarea se face tot timpul anului la răşinoase şi la
sfârşitul verii, la celelalte specii. După distrugerea vegetaţiei lemnoase, terenul se curăţă de
litieră şi de alte resturi lemnoase, se nivelează, se mobilizează superficial prin grăpare şi se
însămânţează cu amestecul propus.
Semănatul se va realiza primăvara folosind semănători universale (SUP-21, SUP-29) sau
speciale, adâncimea de semănat fiind de 1-2 cm.
Comuna Dumbrăveni aflându-se în zona de silvostepă am decis înfiinţarea unei pajişti
temporare cu o durată de exploatare de 4-6 ani, pe un teren cu panta de 8%, modul de folosire

cosit.

% Q
Specia % N P G Su Q
(+10%) Qtotal
G Dactylis 4 2 8 6 6 2
47,6
30% glomerata 30 23 85 75 63,7 10,82 11,9
L Medicago 6 1 9 8 7 1
13,81 55,24
70% sativa 70 15 95 80 76 7,89
102,84
Total
kg/4 ha

43
 CONCLUZII

1. Am încercat organizarea unui pășunat rațional prin realizarea unor producții

mari și de calitate, printr-o repartiție uniformă a nutrețului pe întreaga perioadă de
pășunat, prin delimitarea parcelelor și asigurarea acestora cu o perioadă de refacere
suficientă.

Am determinat capacitatea de pășunat 1,67 U.V.M/ha, am determinat numărul de

parcele (9 pășunabile și două pentru fân), suprafața fiecăreia 3 ha, cât și efectivul de
ovine (232 ovine adulte pentru evitarea subîncărcării, dar în special supraîncărcării).

2. În cadrul pajiştii permanente din zona forestieră cu diferite elemente de

degradare s-a propus folosirea unui amestec cu modul de folosire fâneaţă alcătuit din
speciile Dactylis glomerata 30% şi Medicago satica 70%.
Pentru suprafaţa acoperită cu muşuroaie (4 ha) în proporţie de 32 % se va realiza
desţelenirea pajiștii și înființarea unei pajiști temporare cu amestecul propus.
Pentru suprafața de 4 ha cu grad de acoperire cu vegetație de 15 % se va realiza
desțelenirea pajiștii și înființarea unei pajiștii temporare cu amestecul propus.

44
 BIBLIOGRAFIE

1. Iacob T., Vântu V., Samuil C., 1997 - Plante furajere - tehnologii de cultivare. Ed. Junimea,
Iași
2. Iacob T., Vântu V., Dumitrescu N. Samuil C., 1998 – Îmbunătățirea și folosirea pajiștilor.
Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
3. Iacob T., Vântu V., Samuil C., 2000 - Tehnologia producerii și conservării furajelor.
Editura “Ion Ionescu de la Brad” Iași.
4. Iacob T., Vîntu V., Samuil C., Dumitrescu N., 2014 – Pajiştea-caracterizare, îmbunătăţire,
folosire. Editura „Ion Ionescu de la Brad”.
7.Vîntu V., 2002 – Posibilități de îmbunătățire a pajiștilor permanente degradate din
Depresiunea Jijia-Bahlui. Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iași.
8. Vîntu V., Samuil C., Stavarache M., 2017 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere –
îndrumător de lucrări practice. Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
9. Vîntu V., Moisuc Al., Motcă Gh., Rotar I., 2004 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere.
Ed. “Ion Ionescu de la Brad”, Iași.

45