Proiect finanţat cu fonduri europene nerambursabile prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală (PNDR)

Măsura 1 - Acțiuni pentru transferul de cunoștințe și acțiuni de informare

Submăsura: 1.1.- „Sprijin pentru formarea profesională şi dobândirea de competențe”
Titlul Proiectului: ”FORMARE PROFESIONALĂ PENTRU FERMIERII DIN JUDEȚUL SATU MARE”
Contract finanțare nr. C01102A2B021663200086/ 18.04.2018

Beneficiar: Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară Cluj-Napoca

SUPORT CURS
MANAGEMENT AGRICOL
- mixt -

FORMARE PROFESIONALĂ PENTRU

FERMIERII DIN JUDEȚUL SATU MARE

Cluj-Napoca
2018
 Modul I
Îmbunătățirea cunoștințelor fermierilor în scopul practicării
de tehnici și tehnologii agricole și inovative, inclusiv ca
urmare a rezultatelor cercetării

Modul II
Îmbunătățirea cunoștințelor legate de standarde
comunitare la nivelul fermei, gestionarea gunoiului de
grajd, îmbunătățirea calității producției

Modul III
Diversificarea activităților în exploatațiile agricole

Modul IV
Managementul general al fermei
 Cuprins
Modul 1. Producerea Furajelor....................................................................5
PAJIȘTEA - IMPORTANȚĂ, LEGISLAȚIE NAȚIONALĂ, PRINCIPALELE
GRUPE DE PLANTE DIN PAJIȘTI, AGRICULTURĂ DURABILĂ....................5
PAJIȘTILE SEMĂNATE................................................................................................................52
POACEAE ANUALE FURAJERE................................................................82
FABACEAE ANUALE..................................................................................90
TUBERCULIFERE FURAJERE..................................................................101
FABACEAE FURAJERE PERENE..............................................................116
CONVEIERUL VERDE................................................................................144
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................150
Modul 2. Îmbunătățirea cunoștințelor legate de standarde comunitare la nivelul
fermei, gestionarea gunoiului de grajd, îmbunătățirea calității producției.........159
ASPECTE PRIVIND NORMELE DE ECOCONDIȚIONALITATE ÎN CADRUL
SCHEMELOR ȘI MĂSURILOR DE SPRIJIN...................................................159
ASEPCTE PRIVIND PROTECȚIA APELOR ÎMPOTRIVA POLUĂRII CU
NITRAȚI DIN SURSE AGRICOLE....................................................................172
ASPECTE PRIVIND RECOMANDĂRILE PRIVIND TEHNICILE DE APLICARE
A FERTILIZANŢILOR: ÎNGRĂȘĂMINTE CHIMICE, ORGANICE ȘI VERZI....190
Modul 3. Plante medicinale cultivate şi din flora spontană..........................195
PLANTE MEDICINALE CULTIVATE...........................................................195
PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ.......................................239
DICŢIONAR DE TERMENI BOTANICI........................................................246
DICŢIONAR DE TERMENI MEDICALI.......................................................250
Modul 4. Managementul general al fermei..................................................255
Aspecte privind noțiuni de contabilitate primară la nivel de fermă..............255
Aspecte privind servicii de marketing pe filiera produselor agroalimentare.268
Cunoștințe TIC............................................................................................338

3
 Modul I
Îmbunătățirea cunoștințelor fermierilor în scopul practicării
de tehnici și tehnologii agricole și inovative, inclusiv ca urmare
a rezultatelor cercetării

PRODUCEREA
FURAJELOR

Prof. Dr. Ioan ROTAR

4
 Modul 1. Producerea Furajelor

PAJIȘTEA - IMPORTANȚĂ, LEGISLAȚIE NAȚIONALĂ,

PRINCIPALELE GRUPE DE PLANTE DIN PAJIȘTI,
AGRICULTURĂ DURABILĂ

Agricultura durabilă

Mulți cercetători au arătat că agricultura durabilă trebuie să includă

următoarele aspecte:
a) Dezvoltarea unei agriculturi care să poată automenține prin
îmbunătățirea fertilității solului;
b) Asigurarea resurselor, în primul rând prin regenerarea lor internă
și numai în cazuri extreme, bine întemeiate, prin importarea lor și
c) Respectarea, înainte de toate, a principiilor biologice și ecologice
care se manifestă în ecosistemele naturale, întrucât agricultura ar
trebui să constituie, în primul rând, o ecologie aplicată.
Dezvoltând cel de al treilea țel, putem extrage câteva principii ale
agricuturii durabile:
• Solul, planta, animalul și omul reprezintă un sistem a cărui
sănătate și bunăstare sunt legate între ele prin ciclul alimentar
comun pe care îl regăsim în realizarea completă a lanțurilor trofice
din agroecosisteme.
• Prosperitatea întregului ciclu se poate diminua prin pierderea
fertilității solului sau datorită dezechilibrului introdus în sistem
prin practici gospodărești nepotrivite. Această eternă întoarcere
este absolut necesară pentru epurarea deșeurilor (dejecțiilor)
care altfel provoacă poluare și pentru recircularea elementelor
esențiale vieții.
• Solul trebuie menținut în stare de maximă fertilitate, cu o structură
ordonată,cu materiale în descompunere la suprafață, prin care să
se asigure o acumulare a humusului în stratul imediat inferior și
elemente minerale pentru nutriția plantelor.
• Ca și ecosistemele naturale, în agroecosisteme plantele și
animalele trebuie să coexiste formând, pe cât este posibil,
comunități mixte, rotația culturilor și fermele mixte constituind căi

5
 de realizare în practică a acestui principiu.
• Pe cât este posibil, solul trebuie să fie aproape continuu acoperit
cu organisme sau cu substanțe pe cale de descompunere.
• Resursele specifice unei zone sunt de obicei cele mai potrivite
pentru a susține creșterea în acea zonă.
Fără îndoială, principiile de mai sus includ teze fundamentale ale
agronomiei și aplicarea lor, acolo unde condițiile economice îngăduie
acest fapt, se poate solda cu efecte favorabile pe termen lung.

Importanță

Pajiştea, fiind unul din principalele ecosisteme ale Terrei, este

limpede că trebuie să prezinte atât importanţă economică cât şi
ecologică. Pornind de la imensele suprafeţe ocupate cu pajişti pe glob
şi de la potenţialul acestora de producţie, este clar că ele constituie
o rezervă enormă de hrană pentru omenirea viitoare. Când aceste
ecosisteme naturale, cu o productivitate apreciată undeva la 50 Gj/an/
ha vor fi transformate în agroecosisteme cu o productivitate de până la
1500 Gj/an/ha, este posibil ca problema hrănirii omenirii să fie rezolvată
şi în condiţiile în care populaţia globului va creşte considerabil.
Sintetizând, putem conchide că marea importanţă a pajiştilor se
datoreşte faptului că:
• sunt o sursă de hrană pentru animalele domestice, mare parte
din hrana acestora trebuind să fie asigurată de pajişti. Dacă luăm
exemplul României, pe cele aproape 5 milioane ha s-ar putea
creşte 10 milioane UMV, mult peste ce există la ora actuală.
Pajiştea ar trebui, cu excepţia concentratelor, să asigure în
totalitate hrana bovinelor şi ovinelor. Furajul obţinut prin păşunatul
ierbii este indiscutabil cel mai ieftin;
• sunt habitat şi sursă de hrană pentru animalele sălbatice,
majoritatea animalelor terestre, indiferent de poziţia lor în lanţul
trofic, îşi au sursa primară de hrană în iarba pajiştilor. De aceea
putem considera pajiştea ca unul din puţinele ecosisteme ce
asigură supravieţuirea şi perpetuarea multor specii sălbatice.
Strânsa legătură între pajişti şi animalele sălbatice este ilustrată
şi prin faptul că denumirea unor plante este legată de animale.
Astfel amintim iarba cerbilor (Cynosurus cristatus), iarba bizonilor
(Buchloe dactyloides), iarba elefanţilor (Pennisetum purpureum),
6
 iarba cangurului (Themedo australis) ş.a.m.d.
• reprezintă un mijloc eficace de prevenire şi combatere a
eroziunii. Pământul acoperit cu iarbă are o capacitate mult mai
mare de a reţine apa. Este deja clasic exemplul dat de SEAMPLE
(1970), care arată că pe o pantă domoală, în cazul existenţei unei
pajişti închegate, cu înălţimea plantelor de 20 cm, acestea reţin de
7 ori mai multă apă decât în cazul terenului arabil şi de 4 ori mai
mult decât în cazul în care pajiştea este suprapăşunată. Ca atare,
în zonele afectate de eroziune este mai mult decât utilă prezenţa
unor pajişti bine închegate pentru prevenirea şi combaterea
acestui fenomen;
• mijloc de îmbunătăţire a structurii şi fertilităţii solului. Se
cunoaşte faptul că sub ţelina pajiştilor primare s-au format cele
mai fertile soluri, aceasta datorită atât rădăcinilor ierburilor
care, fasciculate fiind, leagă particulele de sol în agregate,
îmbogăţindu-le în substanţe organice, cât şi a bacteriilor fixatoare
de azot din nodozităţile leguminoaselor care, îmbogăţind solul
în azot, sporesc fertilitatea acestuia. Se apreciază astfel că
prezenţa leguminoaselor, în special a speciei Trifolium repens,
în compoziţia floristică a pajiştilor, aduce un aport substanţial de
azot fixat simbiotic. Astfel CARDAŞOL şi colab. (1987) conchid că
prezenţa trifoiului alb, în proporţie de 25-30% în covorul vegetal,
poate reduce cu cel puţin 100 kg/ha necesarul de îngrăşământ cu
azot, iar BREAZU (1987) arată că prezenţa unui procent de trifoi
alb în covorul vegetal contribuie la fixarea simbiotică a 3,1 kg/ha/
an azot. Unii autori străini, cum este GUCKERT şi colab., (citat de
VARGA şi colab, 1998) consideră că acolo unde trifoiul alb are o
pondere însemnată, cantitatea de azot fixat este de 0,6- 1,8 kg/
ha/zi. O altă direcţie în care pajiştilor permanente le revine un rol
deosebit este aceea a ocrotirii naturii. DORST (1970) spunea că
„ocrotirea naturii şi a resurselor sale este de fapt ocrotirea omului
împotriva unora din acţiunile sale”. În acest sens în România există
rezervaţii naturale pe o serie de pajişti cum ar fi: fâneţele seculare
de la Bosanci (Suceava), Valea lui David (Iaşi), Zaul de Câmpie
(Mureş), Suatu (Cluj) etc. Relieful foarte variat, în care se găsesc
amplasate pajiştile din România, face ca nu peste tot să existe
condiţii de folosire intensivă a acestora, fapt pentru care pajiştile
poliflore trebuie folosite extensiv, ele având şi un rol deosebit în
dezvoltarea apiculturii. În acelaşi context trebuie avut în vedere

7
 ca fertilizarea aplicată pajiştilor să se menţină la nivelul la care nu
este dăunătoare solului (prin acidifiere) şi nici animalelor (nitraţi
în nutreţ). Noul concept al agriculturii biologice are la bază tocmai
obţinerea de produse animaliere de la acele animale care au fost
furajate pe pajiştile pe care nu s-au aplicat nici un fel de pesticide,
îngrăşăminte minerale sau orice altă substanţă chimică. Că este
posibil acest lucru, o demonstrează cele aproximativ 40.000 ha de
„fâneţe grase” care sunt ciclic fertilizate cu îngrăşăminte organice
şi a căror producţie este de peste 10 t fân/ha.

Legislație națională

Ordonanța de urgență a Guvernului României din 13 mai 2013 este

ceea ce va deveni Legea 86 din 2014, sau Legea privind organizarea,
administrarea și exploatarea pajiștilor permanente, lege așa cum sa
aratat în preambul, vine să completeze Legea 18/1991, sau legea
fondului funciar.
Pajistile permanente sunt suprafete agricole de pasuni si fanete,
naturale sau cultivate, folosite pentru productia de iarba sau de alte
plante erbacee furajere, care nu au fost incluse timp de cel putin 5 ani
in sistemul de rotatie a culturilor si care sunt utilizate pentru pasunatul
animalelor si producerea de furaje, cu respectarea bunelor conditii
agricole si de mediu, asa cum este prevazut la alin. (1) al art. 6 din
Regulamentul (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de
stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru
agricultori in cadrul politicii agricole comune si de instituire a anumitor
sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor
(CE) nr. 1.290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 si de
abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1.782/2003, cu modificarile si
completarile ulterioare, publicat in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
seria L, nr. 30 din 31 ianuarie 2009.
În categoria pajisti sunt cuprinse și:
a) pasunile impadurite cu consistenta mai mica de 0,4, calculata
numai pentru suprafața ocupata efectiv de vegetatia
forestiera;
d) pasunile alpine;
e) c) pasunile situate in zonele inundabile ale raurilor si in Lunca
Dunarii si Rezervatia Biosferei „Delta Dunarii”.
8
 În sensul prezentei ordonante de urgenta, termenii si expresiile de
mai jos au urmatoarele semnificatii:
a) iarba si alte plante furajere erbacee - toate plantele erbacee care
se gasesc in mod traditional pe pasunile si fanetele naturale sau
care sunt incluse in amestecurile specifice pentru insamantari si
suprainsamantari, din familiile de graminee si de leguminoase
utilizate ca furaje in hrana animalelor erbivore, pe baza carora se
calculeaza productia, valoarea nutritionala a pajistii si capacitatea
de pasunat;
f) faneata - suprafata agricola inscrisa in actele de proprietate cu
aceasta categorie de folosinta care, conform practicii agricole
locale, este destinata recoltarii prin cosire de plante erbacee
furajere pentru animale;
g) unitate vita mare (UVM) - unitate de masura standard stabilita
pe baza necesarului de hrana al fiecarei specii de animale, care
permite conversia diferitelor categorii de animale;
h) utilizator - crescator de animale persoana fizica/juridica inscrisa
in Registrul national al exploatatiilor care desfasoara activitati
agricole specifice categoriei de folosinta pajisti conform clasificarii
statistice a activitatilor economice in Comunitatea Europeana
pentru productia vegetala si animala;
i) Registrul national al exploatatiilor (RNE) - colectia de date in
format electronic care cuprinde informatiile de identificare a fiecarei
exploatatii din Romania, potrivit Ordinului presedintelui Autoritatii
Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor
nr. 40/2010 privind aprobarea Normei sanitare veterinare pentru
implementarea procesului de identificare si inregistrare a suinelor,
ovinelor, caprinelor si bovinelor, cu modificarile si completarile
ulterioare;
j) detinatori de pajisti - titularii dreptului de proprietate, ai altor drepturi
reale asupra acestora sau cei care, potrivit legii civile, au calitatea
de posesori ori detinatori precari ai pajistilor permanente;
k) schimbarea destinatiei suprafetelor de pajiste - schimbarea
categoriei de folosinta a pajistilor/scoaterea din circuitul agricol a
terenurilor avand categoria de folosinta pajiste.
Legislația și alte documente care reglementează organizarea,
administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente este reglementată
de următoarele acte normative:

9
1. Legea nr. 18/1991- Legea fondului funciar, cu modificările și
completările ulterioare;
2. Ordonanţă de urgenţă a Guvernului nr. 34/2013 privind organizarea,
administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente şi pentru
modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr.18/1991, cu
modificările și completările ulterioare;
3. Hotarârea Guvernului nr. 1064/2013, privind Normele metodologice
pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea şi exploatarea
pajiştilor permanente şi pentru modificarea şi completarea Legii
fondului funciar nr. 18/1991;
4. Ordin MADR nr. 544/2013, privind metodologia de calcul a
încărcăturii optime de animale pe hectar de pajişte;
5. ORDIN nr. 264 din 26 martie 1999 pentru aprobarea Normelor
tehnice silvice privind gospodarirea vegetatiei forestiere de pe
terenurile din afara fondului forestier national;
6. Legea 133/2015; pentru modificarea si completarea Legii nr.
46/2008 - Codul silvic. Legea 133/2015
7. Legea nr. 86/2014 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă
a Guvernului nr. 34/2013 privind organizarea, administrarea
şi exploatarea pajiştilor permanente şi pentru modificarea şi
completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991;
8. Marușca, T., Mocanu, V., Haș, E., Tod, M., Andreoiu A.C., Dragoș,
M., Blaj A.V., Ene, T., Silistru, D., Avrămescu, E., Ichim E., Zevedei,
P., Constantinescu, P., Tod, S. (2014). Ghid de întocmire a
amenajamentelor pastorale. Editura Capolavoro, Brașov.
9. Hotărârea Guvernului nr. 78/2015 privind modificarea şi completarea
Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Ordonanţei
de urgenţă a Guvernului nr. 34/2013 privind organizarea,
administrarea şi exploatarea pajiştilor permanente şi pentru
modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991,
aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.064/2013
10. APIA (Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură)
• Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 809/2014 al Comisiei
de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (UE) nr.
1306/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului în ceea ce
priveşte Sistemul Integrat de Administrare şi Control, măsurile de
dezvoltare rurală şi ecocondiţionalitatea;
• Regulamentul delegat (UE) nr. 639/2014 al Comisiei de completare

10
 a Regulamentului (UE) nr. 1307/2013 al Parlamentului European
şi al Consiliului de stabilire a unor norme privind plăţile directe
acordate fermierilor prin scheme de sprijin în cadrul politicii agricole
comune şi de modificare a anexei X la regulamentul menţionat;
• Regulamentul de punere în aplicare (UE) nr. 641/2014 al Comisiei
de stabilire a normelor de punere în aplicare a Regulamentului
(UE) nr. 1307/2013 al Parlamentului European şi al Consiliului de
stabilire a unor norme privind plăţile directe acordate fermierilor
prin scheme de sprijin în cadrul politicii agricole comun.
11. GAEC (Bunele Condiții Agricole și de Mediu) stabilite în baza art. 5
din Regulamentul Consiliului Uniunii Europene (CE) nr. 1782/2003
privind stabilirea normelor comune pentru regimurile de susținere
directă în cadrul Politicii Agricole Comune si stabilirea unor regimuri
de susținere în favoarea agricultorilor, cu modificarile ulterioare
Romania a stabilit un set de 11 astfel de măsuri, prin Ordinul
Ministrului Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 15 din 17 ianuarie
2008, prezentate în cele ce urmează:
Standarde pentru evitarea eroziunii solului:
• GAEC 1. Pe timpul iernii, terenul arabil trebuie să fie acoperit cu
culturi de toamnă şi/sau să rămână nelucrat după recoltare pe cel
puţin 20% din suprafaţa arabilă totală a fermei.
• Standarde pentru menținerea unui nivel minim de întreținere a
terenurilor agricole:
• GAEC 7. Menţinerea pajiştilor permanente, prin asigurarea unui
nivel minim de păşunat (0,3 UVM/ha) sau prin cosirea lor cel puţin
o dată pe an.
• GAEC 8. Arderea pajiştilor permanente nu este permisă decât cu
acordul autorităţii competente pentru protecţia mediului.
• GAEC 9. Nu este permisă tăierea arborilor solitari și/sau a
grupurilor de arbori de pe terenurile agricole.
• GAEC 10. Evitarea instalării vegetaţiei nedorite pe terenurile
agricole, inclusiv pe terenurile care nu mai sunt exploatate pentru
producţie. Standarde pentru menţinerea suprafeţei existente de
pajişti permanente.
• Standarde pentru menținerea suprafeței existente de pajiști
permanente:
• GAEC 11. Menţinerea suprafeţei de pajişti permanente la nivel
naţional, existente la data de 1 ianuarie 2007.
Controlul respectării de către fermieri a bunelor condiţii agricole şi de
11
mediu se realizeaza prin Sistemul Integrat de Administrare şi Control
(IACS) gestionat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Principalele grupe de plante din pajiști

Vegetaţia pajiştilor permanente este alcătuită din specii diferite

care formează grupări complexe, supuse influenţei factorilor naturali,
antropici, zoocenotici şi economici, a căror variabilitate de la o zonă la
alta şi chiar de la un an la altul determină o mare diversitate floristică a
covorului ierbos. Numărul speciilor de plante din pajiştile permanente
depinde de condiţiile ecologice, intervenţiile umane şi modul de folosire.
În România s-au identificat pe pajişti circa 750 specii, valoarea lor
economică fiind cuprinsă între limite foarte largi (Flora R.S. România,
1952-1976). Astfel, se întâlnesc specii valoroase din punct de vedere
furajer, cu o bună compoziţie chimică şi productivitate înaltă, însă sunt
şi multe specii nevaloroase, cele mai multe neconsumate de animale
sau consumate numai în primele faze de creştere şi specii dăunătoare,
vătămătoare şi toxice. De aceea, se impune ca prin anumite măsuri
de îngrijire şi folosire raţională să se dirijeze procesul de formare a
masei vegetative de pe pajişti, în sensul stimulării înmulţirii şi creşterii
celor mai bune specii furajere. Pentru realizarea acestui obiectiv este
necesar să se cunoască biologia speciilor, cerinţele faţă de condiţiile
de mediu, modul de folosire (păşunat sau cosit) etc. Plantele care cresc
pe pajişti se pot grupa după mai multe criterii, cum ar fi: caracterele
botanice, valoarea economică, durata vieţii, ritmul de dezvoltare,
talie, tipul de înrădăcinare, cerinţele faţă de factorii de vegetaţie etc.
(BĂRBULESCU C. şi col., 1980). Speciile de plante din pajişti s-au
împărţit pe baza criteriului botanic şi valorii economice în patru grupe:
graminee, leguminoase, rogozuri şi plante din alte familii botanice sau
“diverse”.

Poaceae (graminee)

Gramineele constituie cea mai importantă grupă de plante din

covorul vegetal al pajiştilor permanente, întâlnindu-se în cele mai
variate condiţii ecologice, de la ecuator până în regiunile polare, de la
ţărmul mărilor până pe piscurile cele mai înalte ale munţilor, pe soluri
fertile şi erodate, alcaline sau acide, cu exces de apă sau insuficient
12
aprovizionate cu apă etc. Ele au dominanţa cea mai mare în pajişti,
ajungând frecvent la o acoperire de 30-50% (uneori chiar peste 80-
90%). În pajiştile din ţara noastră se întâlnesc 226 specii spontane
de graminee, care aparţin la 71 genuri (Flora R.S.România, vol.
XII), în timp ce în Europa sunt descrise 869 specii de graminee, ce
aparţin la 155 genuri (Flora Europaea, vol. V - citată de Gh. ANGHEL,
1984). Valoarea furajeră a gramineelor este bună, datorită conţinutului
mare în substanţe nutritive şi gradului ridicat de consumabilitate.
Gramineele realizează producţii mari, reacţionează eficient la măsurile
de îmbunătăţire a pajiştilor, au capacitate bună de înfrăţire şi otăvire.
Foarte puţine graminee nu sunt consumate de animale şi numai câteva
sunt dăunătoare sau toxice. Valoarea furajeră a gramineelor depinde
de specie, de condiţiile de creştere, faza de dezvoltare în momentul
consumului/recoltării etc. După Larin (1950), conţinutul mediu al
gramineelor din pajişti în substanţe nutritive brute este de: 10,9%
proteină brută, 46,8% substanţe extractive fără azot, 8,0% cenuşă,
27,5% celuloză, 6,8% grăsimi. Gramineele se pretează la folosirea
prin cosit şi păşunat, pierderile de producţie fiind foarte mici. Datorită
faptului că gramineele acoperă bine terenul, acestea contribuie în
cea mai mare măsură la formarea stratului de ţelină, care are un rol
important în protecţia solului împotriva tasării, eroziunii şi în procesul
de evoluţie a pajiştilor.

Particularităţi morfologice şi biologice Sistemul

radicular. Rădăcinile embrionare (primare)

Rădăcinile embrionare sunt formate în urma procesului de

germinaţie a seminţelor, au rolul de a aproviziona tinerele plante
cu apă şi elemente nutritive, însă după o scurtă perioadă (câteva
zile – 3-4 luni), funcţiile de fixare în sol şi absorbţie sunt preluate de
rădăcinile adventive, care se formează în număr mare din nodurile
bazale ale tulpinii şi de la nodurile stolonilor şi rizomilor, creându-se
astfel un sistem radicular fasciculat. Rădăcinile adventive sunt subţiri,
iar cea mai mare parte a lor se dezvoltă în straturile superficiale ale
solului (5-25 cm), unde întâlnesc condiţii mai favorabile de hrană şi
aer. La unele graminee, cu înrădăcinare mai adâncă, se găsesc
rădăcini groase, de regulă neramificate, cu rolul de a aproviziona
planta cu apă din straturile mai profunde ale solului. La gramineele cu
tufă deasă se întâlnesc şi rădăcini mai groase, albicioase, prevăzute
13
cu ţesuturi speciale conducătoare de aer, care fac posibilă creşterea
acestor graminee pe soluri mai compacte, slab aerate, cu strat gros de
ţelină. La unele graminee, rădăcinile trăiesc în simbioză cu ciuperci,
formând micorize (Holcus lanatus, Molinia coerulea, Nardus stricta,
Festuca ovina), iar la Alopecurus pratensis, rădăcinile în simbioză cu
unele bacterii, formează nodozităţi, însă acestea sunt diferite de cele
ale leguminoaselor, ca formă, mărime şi structură. La cea mai mare
parte a gramineelor din pajişti, rădăcinile adventive trăiesc mai mult de
un an şi împreună cu nodul de înfrăţire asigură perenitatea acestora.
Creşterea rădăcinilor gramineelor perene are loc în condiţii optime la
temperatura de 15-170C, iar la temperaturi de peste 270C (la suprafaţa
solului), creşterea sistemului radicular încetează. Masa de rădăcini
creşte puternic primăvara, în faza de înfrăţire, însă cea mai intensă
creştere se înregistrează toamna, după fructificare. Ritmul de creştere
şi activitatea rădăcinilor diferă şi în funcţie de specie, fiind mai intense
la Arrhenatherum elatius, Festuca pratensis, Dactylis glomerata şi lente
la Poa pratensis, Agrostis tenuis, Alopecurus pratensis. Recoltările
repetate diminuează sau uneori frânează creşterea rădăcinilor, iar
procesul de acumulare a substanţelor de rezervă este foarte slab sau nu
mai are loc, ceea ce duce la epuizarea gramineelor şi la dispariţia lor din
pajişti. Indicaţii importante privind masa de rădăcini o dă producţia părţii
aeriene a gramineelor. Se admite în general coeficientul de 0,60 între
masa de rădăcini şi fitomasa aeriană. Acest coeficient este influenţat
de compoziţia floristică, sol, climă, mod de folosire al pajiştii etc. Între
adâncimea sistemului radicular şi înălţimea gramineelor există o
corelaţie pozitivă, în sensul că plantele cu talie mare ca Bromus inermis,
Typhoides arundinacea etc., au rădăcini mai adânci, în comparaţie cu
Anthoxanthum odoratum, Poa bulbosa, Festuca ovina etc., care sunt
de talie mică şi au rădăcini la adâncime mai mică. În rădăcini, stoloni
şi la baza lăstarilor gramineelor se acumulează substanţe de rezervă,
folosite de plante pentru regenerare primăvara, la pornirea în vegetaţie
sau după păşunat ori cosit. Rădăcinile gramineelor au capacitate mai
mică (de 2-3 ori) de solubilizare a compuşilor greu solubili din sol,
decât a leguminoaselor.
Tulpina (lăstarii) gramineelor, numită pai (culm), este formată din
noduri şi internoduri, în general cilindrică, mai rar turtită pe toată
lungimea (Poa compressa) sau numai la bază (Dactylis glomerata),
fără peri, uneori păroasă în partea superioară (Koeleria cristata) sau
pe toată lungimea (Holcus lanatus). La baza tulpinii, la unele specii
14
se găsesc îngroşări bulbiforme (Poa bulbosa), unde se acumulează
substanţe de rezervă. Tulpinile pot fi erecte, ascendente sau culcate şi
se ramifică la bază, din nodul de înfrăţire, formând lăstari (fraţi) scurţi
sau alungiţi, vegetativi sau generativi. Baza lăstarilor tineri are culoarea
alb-gălbuie sau verde, rareori violacee (Lolium perenne, Cynosurus
cristatus).
Stolonii şi rizomii sunt organe subterane sau aeriene, constituind
tulpini modificate (metamorfozate), formate din noduri şi internoduri.
Stolonii au internodurile mai lungi şi subţiri, se dezvoltă la suprafaţa
solului sau în sol, iar rizomii, cu internodurile mai scurte şi groase,
se dezvoltă numai în sol. Stolonii de la suprafaţa solului se formează
din mugurii intravaginali, cresc la început oblic şi apoi se culcă pe sol
(Cynodon dactylon), iar stolonii subterani se formează din mugurii
extravaginali, au frunze reduse la solzi şi acumulează substanţe
de rezervă ce ajută la regenerarea gramineelor perene (Typhoides
arundinacea, Glyceria maxima, Bromus inermis). Sunt unele graminee
din pajişti ce prezintă stoloni la suprafaţa solului şi în sol (Agrostis
stolonifera).
Frunzele gramineelor sunt sesile, alcătuite din teacă (vagină) şi limb
(lamină), cu formă, mărime şi culoare diferite, reprezentând caractere
de recunoaştere. Teaca are o parte bazală numită „nodul tecii”, care
este mai umflată decât restul tecii. Teaca este de obicei cilindrică,
închisă sau deschisă, înconjură internodul pe o anumită porţiune şi
poate fi glabră (Lolium perenne) sau păroasă (Holcus lanatus). Limbul
frunzei este liniar, alungit, bilateral simetric sau asimetric. Acesta poate
fi plan şi lat (Bromus inermis), răsucit (Nardus stricta), filiform (Agrostis
stolonifera), moale (Holcus lanatus) sau aspru şi rigid (Deschampsia
caespitosa). La majoritatea gramineelor limbul frunzei este prelung
ascuţit (Poa trivialis), dar poate fi şi brusc ascuţit (Poa pratensis).
Nervaţiunea limbului este paralelă, cu nervuri subţiri de aceeaşi
grosime sau cu cea mediană mai îngroşată. La unele graminee limbul
prezintă, longitudinal, numeroase linii albe paralele (celule buliforme)
(Deschampsia caespitosa) sau numai două linii albicioase, de o parte
şi de alta a nervurii mediane (Poa pratensis). Suprafaţa limbului este
glabră sau păroasă, de culoare verde cu nuanţe către violaceu sau
gălbui. Frunzele gramineelor sunt dispuse altern, unghiul pe care îl fac
cu tulpina este ascuţit, însă la multe xerofite (genul Stipa) limbul are o
poziţie aproape dreaptă, împiedicându-se astfel o prea mare insolaţie.
15
 Ligula este o prelungire membranoasă a epidermei interne a
tecii. Lungimea şi forma ligulei reprezintă caractere de recunoaştere
a gramineelor. Astfel, ligula poate lipsi (Festuca pratensis) sau este
înlocuită cu perişori (Cynodon dactylon), este lungă de 5- 6 mm (Agrostis
stolonifera), de 2 mm, retezată şi fin dinţată (Bromus inermis), scurtă
şi obtuză (Festuca rubra), cu 2 lobi (Cynosurus cristatus), mai scurtă la
frunzele de la baza tulpinii.
Urechiuşele (auricule) sunt prelungiri ale bazei limbului, cu rolul de a
închide teaca pe care o ţine astfel strânsă de tulpină. Urechiuşele, ca şi
ligula, reprezintă caractere de deosebire a gramineelor şi pot fi lungi şi
subţiri (Agropyron repens), scurte şi glabre (Agropyron pectiniforme),
mari şi înconjură tulpina (Lolium multiflorum), mici (Arrhenatherum
elatius) sau pot lipsi (Bromus inermis, Alopecurus pratensis).
Prefoliaţia reprezintă modul de aşezare individuală a frunzelor în
mugure. La graminee prefoliaţia poate fi: conduplicată (cutată), când
limbul este îndoit în lungul nervurii mediane şi cele două jumătăţi de
limb se suprapun (Lolium perenne, Dactylis glomerata) şi convolută
(răsucită), când limbul este răsucit în formă de sul spre interior (Lolium
multiflorum, Festuca pratensis, Phleum pratense).
Inflorescenţa gramineelor reprezintă criteriul de bază de
recunoaştere a speciilor în faza generativă. Axa inflorescenţei se
formează prin prelungirea axei tulpinale vegetative şi are întotdeauna
o ramificare monopodială. La nodurile axei inflorescenţei se prind
spiculeţele, grupate în spic compus, panicul spiciform şi panicul.
Spicul compus este alcătuit dintr-un ax articulat (rahis), la călcâiele
căruia se prind sesil spiculeţele. Când spiculeţele se inseră pe o
singură parte a rahisului, formează un spic unilateral (Nardus stricta);
când spiculeţele se prind pe ambele părţi ale axului, formează un spic
bilateral (Lolium perenne); la unele specii spiculeţele se prind pe ax cu
ajutorul unor pedunculi foarte scurţi şi formează un spic racemiform
(Brachypodium sylvaticum); când spiculeţele se fixează direct pe
ramificaţiile inflorescenţei, acestea pornind din vârful rahisului,
formează un spic digitat (Cynodon dactylon); când ramificaţiile
inflorescenţei cu spiculeţe pornesc din locuri diferite ale rahisului, dar
apropiate, alcătuiesc un panicul de spice (Bothriochloa ischaemum),
iar când inflorescenţa este formată din mai multe spice compuse,
fixate pe rahis sub forma unui racem, alcătuieşte un racem de spice
16
(Beckmannia eruciformis).
Paniculul spiciform este alcătuit din spiculeţe inserate pe rahis
cu ajutorul unor pedunculi scurţi, formând o inflorescenţă cilindrică
(Alopecurus pratensis).
Paniculul este format dintr-un ax cu internoduri a căror lungime se
micşorează spre vârf, spiculeţele fixându-se pe ramificaţii de diferite
ordine dispuse etajat. Paniculul poate fi piramidal (Festuca pratensis),
ovoidal (Holcus lanatus), glomerulat (Dactylis glomerata), lax (Stipa
sp.) sau dens (Bromus inermis).
Spiculeţul este formaţiunea de bază care intră în componenţa
inflorescenţelor descrise mai sus. Acesta are un ax propriu, format din
internoduri scurte, care poartă florile dispuse alternativ. La baza axului
se găsesc 2-4 (câte 2 la majoritatea speciilor ) bractee, numite glume,
care protejează spiculeţul. Glumele pot fi egale (Alopecurus pratensis)
sau inegale (cea superioară mai mare decât cea inferioră) (Bromus
inermis). La cele mai multe graminee glumele sunt separate până la
bază (genul Phleum), iar la alte specii sunt total sau parţial concrescute
prin margini (genul Alopecurus).
Glumele sunt de regulă nearistate, rar aristate (Agropyron
pectiniforme), glabre (Festuca pratensis), păroase pe întreaga
suprafaţă (Holcus lanatus), cu perişori numai pe nervura mediană
(Phleum pratense). La unele specii, spiculeţul este lipsit de glume
(Nardus stricta) sau poate fi protejat de o singură glumă (genul Lolium),
iar alte specii prezintă trei glume (genul Setaria) sau patru glume
(Anthoxanthum odoratum).
Florile, care se prind la nodurile axului spiculeţului, sunt de obicei
hermafrodite, însă la unele specii se află în spiculeţ şi 1-2 flori sterile
(mascule). Spiculeţul poate avea o singură floare (genurile Phleum,
Agrostis, Stipa etc.), două flori (genurile Arrhenatherum şi Holcus) sau
mai multe flori (genurile Lolium, Festuca, Bromus etc.). La baza unei
flori se găsesc două bractee numite palee, care protejează organele
reproducătoare (androceul şi gineceul). Paleea inferioară (externă)
poate fi glabră sau păroasă, cu o aristă apicală, dorsală sau bazală,
cu vârful ascuţit sau rotunjit, uneori bifidat. Paleea superioară (internă)
este, de obicei, mai mică şi în general nearistată. La subsuoara paleei
superioare se găsesc de regulă doi solzişori numiţi lodicule care au
17
rolul de a ajuta la deschiderea florii (fig. 3.5.). Sunt graminee la care
lodiculele pot lipsi (genurile Anthoxanthum şi Alopecurus), graminee
cu trei lodicule (genul Stipa) sau numai cu o lodiculă (genul Melica).
Androceul florilor este format, de regulă, din trei stamine, cu
filamente dorsifixe şi antere în formă de X. Se întâlnesc şi graminee cu
o singură stamină (Vulpia myuros) sau cu două stamine (Anthoxanthum
odoratum). Gineceul florii este alcătuit dintr-un ovar superior, cu 1-2
(3) carpele concrescute, unilocular, cu stil foarte scurt, terminat cu
două stigmate plumoase. În ovar se găseşte un singur ovul, anatrop.
Fructul gramineelor este cariopsă sau pseudocariopsă, cu pericarpul
concrescut cu tegumentul seminţei. La unele specii, fructul rămâne
îmbrăcat în palee şi în glume (Alopecurus pratensis), iar la altele
este însoţit de o floare sterilă (Arrhenatherum elatius) sau de un
spiculeţ steril (Bothriochloa ischaemum). La spiculeţele multiflore, la
maturitatea fructelor, rahisul se fragmentează şi rămân porţiuni din ax
fixate la baza paleei superioare, numite pedicel sau peduncul, care
constituie elemente de recunoaştere a fructelor de graminee.
Sămânţa este albuminată (cu endosperm), având un tegument
subţire la exterior, alcătuit din două straturi de celule; sub tegument
se găseşte albumenul, care prezintă la exterior un strat de celule cu
aleuronă şi în interior celule parenchimatice pline cu grăunciori de
amidon; embrionul, situat la baza seminţei, este alcătuit din radiculă,
protejată de o formaţiune în formă de manşon (coleoriză), tigelă,
de care se prinde cotiledonul (scutellum) situat lateral, care separă
embrionul de endosperm şi gemulă, formată din 3-4 frunzişoare (cea
externă numită coleoptil). La unele graminee, embrionul mai prezintă
un rudiment al celui de al doilea cotiledon, numit epiblast.
Creşterea şi dezvoltarea gramineelor. În viaţa gramineelor din pajişti
se disting două cicluri succesive sau perioade. Primul ciclu, vegetativ,
cuprinde germinaţia seminţelor, înfrăţirea şi formarea lăstarilor,
perioadă în care se formează rădăcini scurte şi frunze bazale. La
baza primelor frunze, din nodul de înfrăţire, iau naştere noi lăstari, ce
marchează începutul procesului de înfrăţire. Al doilea ciclu, generativ,
se caracterizează prin alungirea lăstarilor şi formarea inflorescenţelor,
a fructelor şi seminţelor. Înfrăţirea reprezintă o importantă însuşire
biologică a gramineelor şi constă în formarea de lăstari numiţi fraţi,
din nodurile de înfrăţire situate la baza lăstarilor mamă. Fiecare lăstar

18
formează rădăcini proprii şi este capabil să trăiască singur. Lăstarii,
apăruţi anual, contribuie la sporirea capacităţii de formare a masei
vegetative şi asigură gramineelor o mare dominanţă în pajişti. Înfrăţirea
gramineelor perene, deşi pare a fi un proces continuu, se petrece totuşi,
cu intensitate mai mare primăvara şi toamna. Această periodicitate a
ritmului înfrăţirii se datoreşte unor factori de mediu ca temperatura,
durata de iluminare (lungimea zilei) şi umiditatea solului. Temperatura
optimă a solului pentru desfăşurarea cu mare intensitate a înfrăţirii
gramineelor perene este de 15-200C, cu specificarea că la unele specii
din subfamilia Festucoideae, temperatura optimă este mai coborâtă
cu 2-80C decât pentru speciile din subfamilia Panicoideae. Lungimea
zilei influenţează formarea mugurilor la nodul de înfrăţire. La cele mai
multe graminee, zilele scurte (de 8-13 ore) intensifică înfrăţirea, în timp
ce zilele lungi (peste 12-13 ore), datorită acumulării unor fitohormoni,
favorizează înflorirea şi inhibă înfrăţirea. Umiditatea ridicată a solului
are influenţă favorabilă asupra înfrăţirii. Starea de fertilitate a solului (în
special conţinutul ridicat în azot) acţionează favorabil asupra înfrăţirii
gramineelor. Înfrăţirea este condiţionată şi de modul de folosire a
pajiştii, de înălţimea la care se face prima recoltare, de concurenţa între
specii. Dacă înălţimea de recoltare se face deasupra apexului (vârful
de creştere a tulpinii), lăstarii continuă să crească şi numărul lor va fi
redus, iar înlăturarea apexului la prima recoltare, determină formarea
din nodul de înfrăţire de noi lăstari viguroşi Păşunatul gramineelor la
înălţime mai mare de 5-10 cm nu afectează apexul, înfrăţirea se reduce,
iar producţiile la ciclurile următoare vor fi mai mici; dar şi păşunatul
excesiv, la o înălţime mai mică de 1,5 cm, determină reducerea înfrăţirii.
Prin procesul de înfrăţire gramineele perene formează lăstari scurţi,
formaţi numai din frunze şi lăstari alungiţi formaţi din frunze şi tulpini.
Lăstarii alungiţi care formează inflorescenţe se numesc lăstari fertili
sau generativi, iar cei care poartă numai frunze se numesc lăstari sterili
sau vegetativi. Diferenţierea lăstarilor alungiţi, în lăstari generativi sau
vegetativi este determinată de specie, condiţiile de mediu şi modul de
folosire al pajiştii. Unele graminee ca: Arrhenatherum elatius, Lolium
perenne, Lolium multiflorum formează lăstari generativi chiar în primul
an de viaţă, iar la majoritatea gramineelor perene, lăstarii generativi se
formează începând cu al doilea an.
Lăstarii generativi mor după fructificare, însă nodurile de înfrăţire
îşi continuă activitatea mai mulţi ani, asigurând perenitatea plantei.
Proporţia dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi este diferită de la o specie
19
la alta şi după raportul dintre cele două tipuri de lăstari, gramineele
se împart în trei grupe (IONEL A., VÎNTU V., 1999): - graminee de
talie înaltă sau de etaj superior la care predomină lăstarii alungiţi,
cunoscute şi sub denumirea de graminee de fâneaţă. Acestei grupe
aparţin speciile: Arrhenatherum elatius, Agropyron repens, Agropyron
intermedium, Bromus inermis, Dactylis glomerata, Lolium multiflorum,
Phleum pratense, Calamagrostis arundinacea, Festuca arundinacea,
Glyceria maxima, Typhoides arundinacea, Molinia coerulea etc.;
graminee de talie mijlocie sau de etaj mediu, cuprinde specii la
care proporţia dintre lăstarii scurţi şi cei alungiţi este aproximativ
egală. Aceste graminee se pot folosi prin cosit şi prin păşunat, cum
ar fi: Agrostis stolonifera, Agropyron pectiniforme, Agrostis tenuis,
Cynosurus cristatus, Festuca pratensis, Holcus lanatus, Poa pratensis,
Puccinellia distans, Stipa pennata; - graminee de talie joasă sau de
etaj inferior, se caracterizează prin predominarea lăstarilor scurţi, cu o
mai mare parte a frunzelor situate la baza tulpinilor; speciile respective
se pretează pentru păşunat, numindu-se şi graminee de păşune. Din
această grupă fac parte: Cynodon dactylon, Agrostis rupestris, Festuca
pseudovina, Festuca valesiaca, Nardus stricta, Festuca rupicola, Poa
bulbosa etc. După poziţia lăstarului faţă de teaca frunzei în axila căreia
se dezvoltă, înfrăţirea poate fi extravaginală (când lăstarul străbate
teaca frunzei) sau intravaginală (când lăstarul rămâne între tulpină şi
teaca frunzei). După modul de formare şi grupare a lăstarilor în urma
procesului de înfrăţire, gramineele perene se împart în patru grupe:
stolonifere, cu tufă rară, cu tufă mixtă şi cu tufă deasă.
Gramineele stolonifere formează ramificaţii bazale (stoloni sau
rizomi) orizontale, subterane, la 5-20 cm adâncime sau la suprafaţa
solului, sub forma unor tulpini târâtoare. De la nodurile stolonilor se
formează rădăcini adventiveşi lăstari supratereştri care la rândul lor emit
noi toloni şi lăstari, asigurând astfel înmulţirea vegetativă a plantelor.
Solurile afânate, bogate în elemente nutritive (în special azot), bine
aprovizionate cu apă, sunt favorabile pentru formarea de noi stoloni.
Pe măsură ce solul se bătătoreşte şi regimul de aeraţie se înrăutăţeşte,
noile generaţii de stoloni se formează în straturile superficiale ale
solului, care sunt mai bine aerate, însă mai slab aprovizionate cu apă.
Datorită lipsei sau insuficienţei apei din sol, formarea unor noi generaţii
de stoloni încetează, plantele încep să se rărească şi dispar treptat din
vegetaţia pajiştilor. Datorită modului de înfrăţire, gramineele cu stoloni
nu formează un strat de ţelină elastic, producându-se uşor bătătorirea
20
solului în timpul păşunatului, încât pajiştile respective se vor folosi mai
ales prin cosit.
Gramineele cu stoloni se înmulţesc activ şi pe cale vegetativă.
Din grupa gramineelor stolonifere fac parte speciile: Bromus inermis,
Agropyron repens, Calamagrostis epigeios, Glyceria maxima,
Typhoides arundinacea, Beckmannia eruciformis, Phragmites
communis, Poa compressa, P. trivialis, Brachypodium pinnatum ş.a. cu
stoloni subterani, iar cu stoloni la suprafaţa solului, Cynodon dactylon
şi uneori Agrostis stolonifera. Gramineele cu tufă rară au nodul de
înfrăţire situat la 4-5 cm adâncime în sol. Din acest nod pornesc lăstari
care cresc oblic până la suprafaţa solului şi apoi paralel cu lăstarul
mamă, formându-se astfel o tufă laxă, goală în interior, când plantele
îmbătrânesc. Înmulţirea are loc numai pe cale generativă, perenitatea
plantelor fiind asigurată de nodurile de înfrăţire ale noilor lăstari. Plantele
din această grupă au cerinţe moderate faţă de afânarea solului şi se
dezvoltă bine pe terenurile fertile, normal aprovizionate cu apă, iar pe
pajişti formează o ţelină puternică şi elastică. Gramineele cu tufă rară
acoperă bine terenul, crează un covor ierbos încheiat, majoritatea fiind
plante valoroase din punct de vedere furajer şi se pretează în funcţie
de talie şi etajare, la folosire prin cosit, păşunat sau mixt.
Multe din aceste specii sunt cultivate singure sau în amestec cu
leguminoase, pentru înfiinţarea pajiştilor temporare. Dintre gramineele
cu tufă rară menţionăm: Phleum pratense, Dactylis glomerata,
Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Cynosurus cristatus, Agropyron
pectiniforme, Trisetum flavescens, Bromus erectus, Anthoxanthum
odoratum etc.
Gramineele cu tufă mixtă se caracterizează prin nodul de înfrăţire
situat la adâncimea de 2-3 cm în pământ, din care se formează tulpini
scurte, subterane (rizomi). Din mugurii de pe rizomi apar lăstari ce
înfrăţesc după tipul gramineelor cu tufă rară. În acest fel iau naştere tufe
rare legate între ele prin rizomi scurţi. Aceste graminee acoperă bine
solul cu vegetaţie şi formează o ţelină elastică, rezistentă la păşunat.
Acest mod de înfrăţire este caracteristic speciilor: Poa pratensis,
Alopecurus pratensis şi Festuca rubra.
Gramineele cu tufă deasă au nodul de înfrăţire la suprafaţa solului
sau foarte aproape de aceasta, din care pornesc lăstari foarte apropiaţi
unii de alţii şi care, de regulă, nu străbat totdeauna teaca frunzei,
21
formând tufe compacte.
Acest mod de înfrăţire determină speciilor o mare rezistenţă în
condiţii de viaţă neprielnice (compactarea solului, insuficienţa aerului
şi a rezervei de substanţe nutritive). Acestea au vivacitate mare şi nu
pot fi concurate de gramineele din celelalte grupe. Părţile subterane
ale plantelor au posibilitatea să se aprovizioneze cu oxigenul necesar
rezultat din metabolismul celular al frunzelor, prin intermediul unor
rădăcini mai groase şi mai puţin ramificate, prevăzute cu ţesuturi
speciale conducătoare de aer. În unele cazuri hrana este procurată prin
intermediul ciupercilor cu care trăiesc în simbioză, formând micorize.
Datorită acestor particularităţi, gramineele cu tufă deasă se pot menţine
mulţi ani pe pajiştile cu stratul de ţelină gros şi compact. Gramineele
cu tufă deasă dau, în general, producţii mici şi de calitate inferioară,
denivelează pajiştea prin formarea în timp a muşuroaielor, sunt slab
consumate de animale. Din această grupă fac parte: Nardus stricta,
Festuca pseudovina, F. amethystina, F. valesiaca, Stipa lessingiana,
S. capillata, S. pennata, Poa violacea, Molinia coerulea, Deschampsia
caespitosa etc.
Acumularea biomasei vegetale supraterestre. Procesul de
acumulare a biomasei vegetale supraterestre are loc începând de la
desprimăvărare şi continuă până toamna, cu o pauză în timpul verii.
Cea mai intensă acumulare are loc din primăvară până în luna iunie. În
primele 10-15 zile după pornirea vegetaţiei, creşterea plantelor se face
pe seama rezervelor de hrană înmagazinate la nivelul nodurilor de
înfrăţire, rădăcinilor, bulbilor, rizomilor. Rezervele de hrană scad până
la fructificare, după care încep să crească până toamna, la apariţia
temperaturilor scăzute. Acumularea biomasei vegetative supraterestre
se corelează pozitiv cu azele de dezvoltare a plantei până la înflorit,
după care urmează o perioadă de descreştere, până la scuturarea
frunzelor.
Înflorirea gramineelor reprezintă o etapă importantă în viaţa
acestora, deoarece are drept rezultat formarea fructelor şi seminţelor,
ceea ce asigură perpetuarea speciilor. Procesul de înflorire are loc
spre sfârşitul primului ciclu vegetativ şi numai în condiţii favorabile
de climă şi sol. Pentru a înflori plantele parcurg mai multe etape: -
inducţia florală, de natură biochimică, marchează începutul perioadei
generative; - formarea inflorescenţei, creşterea acesteia până la

22
circa 10 cm deasupra solului şi formarea componentelor florii; -
înspicarea;- înflorirea-fecundarea, marchează sfârşitul creşterii tulpinii
şi inflorescenţei şi începutul formării seminţelor.
Primele două faze se desfăşoară în burduf, sub protecţia tecilor
frunzelor. Din momentul formării inflorescenţei, intensitatea înfrăţirii
se reduce şi se impune ca începutul păşunatului să nu depăşească
această fază. La majoritatea speciilor înfloritul începe de la vârful
inflorescenţei şi se termină la bază, excepţie făcând specia Phleum
pratense la care deschiderea florilor începe de la mijlocul inflorescenţei
şi continuă spre extremităţi. În spiculeţ, primele se deschid florile de
la bază, apoi cele dinspre vârf. Înfloritul unei inflorescenţe durează în
medie 3-10 zile, iar la o plantă până la două săptămâni. La gramineele
perene înflorirea este anemofilă. Folosirea pajiştilor prin păşunat până
toamna târziu, primăvara prea devreme, supraîncărcarea cu animale
etc., duc la reducerea ratei de acumulare a biomasei vegetale, la
degradarea covorului ierbos şi la micşorarea producţiei.
Otăvirea gramineelor este însuşirea specifică gramineelor de a-şi
reface masa organelor aeriene după folosire prin păşunat sau cosit.
Regenerarea are loc pe seama formării de noi lăstari, alungirea în
continuare a tulpinilor la care apexul nu a fost tăiat şi prin alungirea
frunzelor la care nu a fost afectat ţesutul meristematic. Otăvirea
influenţează producţia şi contribuie la o mai bună repartizare a acesteia
în timpul perioadei de vegetaţie. Procesul de otăvire se caracterizează
prin viteză, energie şi capacitate de otăvire:
• viteza de otăvire exprimă timpul necesar plantelor de a se reface
pentru o nouă folosire prin cosit sau păşunat;
• energia de otăvire reprezintă numărul de regenerări în cursul unei
perioade de vegetaţie şi se exprimă prin numărul de coase la
fâneţe şi prin numărul ciclurilor de păşunat la păşuni;
• capacitatea de otăvire se referă la cantitatea de masă vegetală
(fânsau masă verde) care se realizează în urma procesului de
otăvire.
În funcţie de viteza şi energia de otăvire, gramineele din pajişti pot
fi grupate astfel:
• graminee cu otăvire rapidă, de la care se obţin 2-3 coase pentru
fân sau 4-5 cicluri de păşunat: Arrhenatherum elatius, Dactylis
glomerata, Lolium perenne, Lolium multiflorum;
23
 • graminee cu otăvire moderată, de la care se pot obţine 2 coase
pentru fân, respectiv 3-4 cicluri de păşunat: Festuca pratensis,
Phleum pratense, Alopecurus pratensis, Trisetum flavescens
• graminee cu otăvire lentă, care dau o singură coasă sau 2 cicluri
de păşunat, într-o perioadă de vegetaţie: Agrostis stolonifera,
Agrostis tenuis, Bromus inermis, Festuca rubra etc. Otăvirea
este influenţată de regimul de apă şi de aer din sol. O deosebită
importanţă revine cantităţilor de substanţă de rezervă şi mai
ales de glucide solubile de care dispune planta în perioada
care urmează după recoltare, când are loc procesul migrării
acestora din organele în care s-au acumulat către părţile aeriene.
Otăvirea mai depinde de însuşirile speciilor, faza de creştere în
momentul folosirii şi de modul de folosire al pajiştii. Regenerarea
gramineelor este mai energică atunci când folosirea lor are loc
în momentul înfrăţirii şi scade pe măsură ce plantele se apropie
de maturitate. Aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive (mai
ales cu azot) stimulează regenerarea gramineelor. Insuficienţa
apei în sol, însoţită de temperaturi ridicate, reduce s-au încetează
otăvirea (fenomen caracteristic pajiştilor din regiunile de stepă
şi silvostepă). Recoltările de la suprafaţa solului, când uneori se
îndepărtează aproape total masa vegetativă aeriană, sunt mai
dăunătoare pentru refacerea plantelor decât recoltările repetate
făcute la înălţimea optimă, ducând la micşorarea producţiei şi la
scurtarea duratei vieţii plantelor.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea gramineelor. Ritmul de dezvoltare
reprezintă timpul necesar parcurgerii tuturor fenofazelor, de la răsărire
până la maturarea seminţelor/fructelor. În procesul de creştere, după
germinare, gramineele perene parcurg următoarele fenofaze: înfrăţirea,
alungirea paiului, înspicarea, înflorirea, fructificarea şi maturarea
seminţelor/fructelor. Durata de la semănat până la răsărit diferă funcţie
de specie, soi şi condiţiile staţionale. În condiţii climatice şi agrotehnice
normale, specia Dactylis glomerata are nevoie de 10-15 zile pentru
răsărire, în timp ce Lolium perenne 5-8 zile, Festuca rubra 8-12 zile.
Creşterea foliară se desfăşoară sub influenţa factorului lumină cu
asigurarea unei sume de grade termice. Astfel, pentru formarea unei
frunze necesarul termic este de 100-3000C la raigrasul italian şi
timoftică, 180-2000C la golomăţ şi 130-1500C la raigrasul englezesc.
Vivacitatea este durata vieţii de la germinaţie până la moartea celui din
urmă lăstar al tufei, rezultat dintr-o sămânţă. Între ritmul de dezvoltare

24
şi vivacitate există o strânsă corelaţie: la un ritm rapid de dezvoltare
corespunde o vivacitate scurtă şi invers. Pe baza acestor însuşiri,
gramineele au fost împărţite în mai multe grupe:
• Graminee cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate scurtă. Acestea
fructifică în anul semănatului, dau producţii maxime în al doilea
sau al treilea an şi trăiesc 2-4 ani: Lolium multiflorum (trăieşte 1-2
ani), Lolium perenne (2-4 ani), Arrhenatherum elatius (3-4 ani) ş.a.
• Graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie.
Acestea fructifică în anul al doilea de la semănat, dau producţii
maxime în cel de al treilea an şi trăiesc 5-8 ani. Din această
grupă fac parte: Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus, Festuca
pratensis, Phleum pratense ş.a. .
• Graminee cu ritm de dezvoltare lent şi vivacitate mare. Aceste
specii fructifică în al doilea şi al treilea an, dau producţii maxime
în al treilea şi al patrulea an, trăiesc 10 ani sau mai mult: Bromus
inermis, Poa pratensis, Festuca rubra, Agrostis stolonifera,
Alopecurus pratensis ş.a. .
• Graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent şi vivacitate foarte
mare. Aceste graminee formează mai târziu lăstari generativi, dau
producţii maxime în al cincilea - al optulea an şi trăiesc zeci de
ani: Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Festuca rupicola
ş.a. În general, condiţiile favorabile de mediu şi folosirea raţională,
determină prelungirea considerabilă a vivacităţii. Odată cu vârsta
au loc şi modificări importante, ca de exemplu: reducerea înălţimii
lăstarilor, micşorarea inflorescenţelor şi a producţiei de sămânţă,
scăderea conţinutului de elemente minerale din frunze, scăderea
intensităţii respiraţiei şi a fotosintezei, micşorarea conţinutului de
clorofilă, care duc la realizarea unor producţii mai mici şi în cele
din urmă la moartea plantelor.
Precocitatea gramineelor se referă la perioada de timp de la
pornirea în vegetaţie până la înspicare. Sub acest aspect, gramineele
se împart în următoarele grupe: foarte timpurii (precoce), care înspică
la circa 30-40 zile de la pornirea în vegetaţie: Arrhenatherum elatius,
Alopecurus pratensis, Anthoxanthum odoratum, Poa pratensis, P.
bulbosa; - semitimpurii (intermediare), înspică după 50-60 zile de la
pornirea vegetaţiei: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Lolium
perenne, Agropyron pectiniforme; - târzii (tardive), înspică după 60-
70 zile de la pornirea în vegetaţie: Phleum pratense, Bromus inermis,
Agrostis stolonifera, Agropyron repens, Bothriochloa ischaemum.
25
 Prin lucrări de ameliorare s-au obţinut soiuri cu precocităţi diferite,
în cadrul aceleiaşi specii, ceea ce reprezintă o importanţă deosebită
deoarece se pot realiza “conveiere verzi de pajişti” cu scopul asigurării
ritmice a nutreţului verde.
Acumularea substanţelor de rezervă. Aceasta reprezintă o însuşire
specifică plantelor perene, deoarece ele trebuie să supravieţuiască în
perioadele de repaus, când fotosinteza este slabă, iar părţile vii ale
plantelor sunt în stare latentă. În aceste perioade are loc un consum de
substanţe de rezervă în procesul de respiraţie şi de creştere, care se
poate desfăşura chiar când temperatura coboară sub 0oC. Substanţele
de rezervă sunt folosite şi în timpul perioadei de vegetaţie, după cosit şi
păşunat, când procesul de fotosinteză este întrerupt. La unele graminee
substanţele de rezervă sunt localizate la baza lăstarilor bulbiform
îngroşaţi (Phleum pratense, Poa bulbosa, Arrhenatherum elatius),
la altele la baza frunzelor (Poa pratensis, Lolium perenne, Festuca
pratensis, Dactylis glomerata) sau în internodurile scurte de la baza
lăstarilor, în stoloni şi rizomi. Substanţele de rezervă se acumulează
în cantităţi mai mari toamna, când procesele de creştere sunt mult
diminuate, însă fotosinteza este încă foarte ridicată. Acumularea
substanţelor de rezervă se continuă primăvara, mai ales după formarea
unui aparat foliar dezvoltat şi care are o mare suprafaţă de asimilare.
La înspicare, acumularea substanţelor de rezervă este depăşită de
consumul acestora, iar după fructificare substanţele de rezervă încep
să crească din nou. Acumularea şi dinamica substanţelor de rezervă
prezintă pentru gramineele de pajişti o importanţă deosebită, deoarece
influenţează în mare măsură nivelul producţiei.

Cerinţe ecologice. Cerinţe faţă de apă

Datorită regenerării de mai multe ori în cursul perioadei de vegetaţie,

gramineele perene sunt mari consumatoare de apă. Coeficientul de
transpiraţie la gramineele din pajişti este de 1,5-2 (3) ori mai mare
decât la cereale, oscilând între 500 şi 1000 (604 la Dactylis glomerata,
520 - 575 la Agropyron pectiniforme, 640 – 1000 la Phleum pratense).
La gramineele de pe păşuni, consumul de apă este mai moderat, însă
constant pe întreaga perioadă de vegetaţie, iar la gramineele de pe
fâneţe este mai mare şi variază în cursul anului în funcţie de fenofaze
(mai mic la pornirea în vegetaţie şi la fructificare şi mai mare în timpul

26
creşterii tulpinii). După cerinţele faţă de apă, gramineele perene se
împart în mai multe grupe:
• graminee xerofile, adaptate la condiţii de secetă de lungă durată,
răspândite în pajişti de stepă, silvostepă şi pe coastele uscate
însorite din zona de pădure: Bothriochloa ischaemum, Festuca
valesiaca, Bromus erectus, Cynodon dactylon, Stipa capillata, S.
lessingiana etc.;
• graminee xero-mezofile, ocupă o poziţie intermediară între
gramineele xerofile şi cele mezofile: Bromus inermis, Agropyron
pectiniforme, Koeleria cristata etc.;
• graminee mezofile, cu cerinţe moderate faţă de apă, nu rezistă
la secetă prelungită şi sunt răspândite în pajiştile din zona de
pădure sau în luncile râurilor din zona de stepă şi silvostepă:
Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Festuca pratensis,
Phleum pratense, Poa pratensis etc.;
• graminee mezo-higrofile, cresc în staţiuni relativ umede: Festuca
arundinacea, Beckmannia eruciformis, Agrostis stolonifera,
Alopecurus pratensis etc.;
• graminee higrofile, cu cerinţe mari faţă de apă, cresc în staţiuni
umede sau foarte umede: Alopecurus ventricosus, Glyceria
maxima, G. fluitans, Poa palustris, Typhoides arundinacea etc.;
• graminee hidrofile, cresc în mediul acvatic: Phragmites australis,
Catabrosa aquatica.
Dăunătoare este insuficienţa apei primăvara şi în perioadele
următoare cositului şi păşunatului, deoarece stânjeneşte sau reduce
procesele de înfrăţire şi otăvire. Umiditatea în exces împiedică
pătrunderea aerului în sol, creânduse condiţii nefavorabile pentru
numeroase specii de graminee, îndeosebi pentru cele stolonifere.
Consumul de apă se diferenţiază funcţie de specie, faza de dezvoltare,
modul de folosire, gradul se aprovizionare a solului cu apă şi elemente
de nutriţie etc. Fazele critice sunt la germinaţie, înfrăţire şi formarea
lăstarilor. În primele faze de vegetaţie cerinţele gramineelor faţă de
apă sunt relativ reduse, având un ritm de creştere normal şi la 30% din
capacitatea totală pentru apă a solului, datorită masei vegetative reduse
şi intensităţii slabe a proceselor fiziologice. Treptat, odată cu creşterea
plantelor, se măreşte şi consumul de apă, cu un maxim în perioada
premergătoare înfloritului, când umiditatea optimă din sol trebuie să
fie de 80-85% din capacitatea totală a acestuia pentru apă, scăzând
apoi până la fructificare. La folosirea pajiştilor prin păşunat, consumul
27
de apă al gramineelor este relativ uniform în cursul vegetaţiei, fiind
necesar ca umiditatea solului să fie de 50-60% din capacitatea totală
de apă pentru a asigura un ritm bun de creştere şi otăvire.

Cerinţe faţă de căldură

Gramineele perene sunt adaptate la temperaturi foarte variate,

majoritatea suportă temperaturile scăzute din timpul iernii sau cele
ridicate din cursul verii. Temperatura are influenţă majoră asupra
înfrăţirii (10-150C), dar şi asupra creşterii, proces care începe la
1-60C (10C Festuca pratensis şi Phleum pratense, 50C Lolium
perenne, 60C Dactylis glomerata) şi are loc cu intensitate mare la
temperaturi de 15-250C. Rezistenţă mai mare la temperaturi scăzute
au gramineele cu conţinut mai ridicat de substanţă uscată, cele care
formează lăstari cu port aplecat pe suprafaţa solului, precum şi cele
care pornesc în vegetaţie mai târziu şi îşi încetează creşterea toamna
mai devreme. Cositul şi păşunatul până toamna târziu, în preajma
apariţiei îngheţurilor, nu permit plantelor să-şi acumuleze substanţele
de rezervă necesare iernării şi reduc rezistenţa la îngheţ. Gramineele
perene devin sensibile la variaţiile bruşte de temperatură care, se
produc la începutul primăverii.
După KOLOSOVA, A.V. - 1955 (citat de PANAIT V.-1978), gramineele
perene cele mai rezistente la îngheţ sunt: Agropyron pectiniforme, A.
repens, Agrostis stoloniferea, Alopecurus pratensis, Festuca rupicola,
Phleum pratense, Poa pratensis etc., iar cele mai puţin sensibile
sunt speciile: Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, L. multiflorum,
Dactylis glomerata, Festuca pratensis etc. În funcţie de cerinţele faţă
de căldură, gramineele se împart în şase grupe (CSÜROS Şt. şi col.,
1970):
• graminee criofile, suportă temperaturi foarte mici : Nardus stricta,
Festuca ovina ssp. sudetica etc.;
• graminee microterme, suportă temperaturi mici: Phleum pratense,
Festuca rubra etc.;
• graminee mezoterme, cu cerinţe mijlocii faţă de temperatură:
Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Cynosurus
cristatus,Bromus erectus etc.;
• graminee termofile, preferă temperaturi mai ridicate pentru
creştere: Bromus inermis, Koeleria cristata, Puccinellia distansetc.;
28
 • graminee megaterme, rezistă la temperaturi ridicate şi se
întâlnescpe versanţi însoriţi: Stipa capillata, S. lessingiana,
Bothriochloa ischaemum, Festuca valesiaca etc
Fertilizarea corespunzătoare a pajiştilor şi folosirea lor raţională
măresc rezistenţa gramineelor perene la temperaturile scăzute din
timpul iernii.

Cerinţe faţă de lumină

Gramineele perene din pajişti prezintă cerinţe diferite faţă de lumină.

Astfel, sunt graminee care suportă bine umbrirea sau care necesită o
iluminare mai bună. Suportă bine umbrirea speciile: Bromus mollis,
Poa trivialis, Molinia coerulea; pot suporta o umbrire moderată speciile:
Dactylis glomerata, Holcus lanatus, Brachypodium pinnatum, Agrostis
stolonifera; necesită o bună iluminare speciile: Festuca rubra, Agrostis
tenuis, Arrhenatherum elatius etc. Folosirea pajiştilor prin păşunat
asigură plantelor mai multă lumină şi ca urmare se poate dirija structura
covorului ierbos. Se poate interveni pentru modificarea acestui factor
de vegetaţie prin fertilizare, schimbarea modului de folosire a pajiştii,
alegerea speciilor la alcătuirea amestecului de ierburi pentru înfiinţarea
pajiştilor temporare, frecvenţa cosirilor etc

Cerinţe faţă de elementele nutritive

Gramineele perene de pajişti sunt mari consumatoare de elemente

nutritive. În general, gramineele consumă cantităţi mai mari de azot
(plante nitrofile), având cerinţe mai mici faţă de fosfor, potasiu, calciu.
Pentru 1 tonă de S.U. gramineele consumă, în medie, 10 – 20 kg azot,
2 – 8 kg fosfor, 15 – 35 kg potasiu, 3 – 8 kg calciu, 4 – 6 kg magneziu.
După modul cum îşi procură hrana din sol, gramineele, în majoritate,
sunt autotrofe, însă sunt şi unele micotrofe (Nardus stricta, Molinia
coerulea, Deschampsia caespitosa etc.). Gramineele autotrofe îşi
procură singure elementele nutritive din sol şi reacţionează bine la
administrarea îngrăşămintelor. În această grupă intră gramineele
stolonifere, cu tufă rară şi cu tufă mixtă. Gramineele micotrofe îşi
procură elementele nutritive cu ajutorul ciupercilor simbiotice, care
formează micorize cu rădăcinile lor. Micotrofismul este caracteristic
în general gramineelor cu tufă deasă, care reacţionează mai slab la
29
aplicarea îngrăşămintelor. În raport cu cerinţele cantitative faţă de
conţinutul solului în elemente nutritive, gramineele se împart în mai
multe grupe:
• graminee oligotrofe, au cerinţe reduse faţă de elementele nutritive şi
se întâlnesc pe soluri slab fertile: Bothriochloa ischaemum, Nardus
stricta, Festuca pseudovina, Molinia coerulea, Anthoxanthum
odoratum etc.;
• graminee mezotrofe, cu cerinţe moderate faţă de fertilitatea
solului, ca: Phleum pratense, Festuca rubra, Cynosurus cristatus,
Agrostis tenuis, Alopecurus pratensis etc.;
• graminee eutrofe, cu cerinţe mari faţă de elementele nutritive,
găsesc condiţii optime de creştere pe soluri fertile: Arrhenatherum
elatius, Dactylis glomerata, Lolium perenne, Trisetum flavescens,
Festuca pratensis etc.

Cerinţe faţă de sol

Textura şi reacţia solului determină producţia, calitatea furajului şi

răspândirea gramineelor. Pe solurile mai uşoare, cu textură nisipo-
lutoasă sau nisipoasă (soluri aluvionare), cresc graminee stolonifere,
ca Bromus inermis, Agropyron repens, Cynodon dactylon etc., pe
soluri grele (argiloase) şi umede sunt mai frecvente gramineele cu tufă
deasă ca Deschampsia caespitosa, iar pe solurile mijlocii (lutoase şi
luto-argiloase), se întâlnesc graminee cu tufă rară şi mixtă, ca Lolium
perenne, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, F. rubra, Poa pratensis
etc. Gramineele perene sunt, în majoritate, adaptate la o reacţie slab
acidă până la neutră (pH = 5,8-6,8). După adaptarea gramineelor faţă
de reacţia solului se pot deosebi următoarele grupe:
• graminee acidofile, cresc pe soluri cu pH<5: Nardus stricta,
Deschampsia caespitosa, D. flexuosa, Festuca rupicola etc.;
• graminee acidofile - moderat acidofile, întâlnite pe soluri cu pH =
5-6: Calamagrostis arundinacea, Phleum alpinum etc.; - graminee
moderat acidofile - slab acidofile, pe soluri cu pH = 6- 6,5:
Cynosurus cristatus, Festuca vaginata;
• graminee slab acidofile-neutrofile, întâlnite pe soluri cu pH = 6,5-
7: Bromus erectus, Dactylis glomerata, Arrhenatherum elatius,
Festuca valesiaca etc.;
• graminee neutro-bazifile, cresc pe soluri cu pH> 7: Alopecurus

30
 geniculatus, Bothriochloa ischaemum, Poa bulbosa, Stipa
capillata, S. lessingiana etc.;
• graminee indiferente, întâlnite pe soluri de la slab acide la cele
bazice: Agropyron repens, Agrostis tenuis, A. stolonifera, Briza
media, Anthoxanthum odoratum, Cynodon dactylon, Festuca
pratensis, Poa pratensis. Pe soluri slab salinizate se întâlnesc
speciile: Festuca pseudovina, Puccinellia distans, Agropyron
pectiniforme, Poa bulbosa. Exigenţa gramineelor faţă de aerul
din sol este dependentă mai ales de modul de înfrăţire: cu cât
adâncimea la care se formează nodul de înfrăţire este mai mare,
cu atât sunt mai ridicate cerinţele faţă de aer. Astfel, gramineele
stolonifere sunt cele mai pretenţioase, iar gramineele cu tufă
deasă sunt cele mai puţin pretenţioase; gramineele cu tufă mixtă
şi cu tufă rară au cerinţe moderate faţă de aerul din sol.

Valoare de utilizare

Valoarea de utilizare, noţiune cu conţinut complex, se apreciază

prin producţia obţinută şi prin valoarea furajeră a plantelor.
Producţia gramineelor din pajişti este determinată de particularităţile
biologice, de condiţiile de mediu şi de modul de folosire. Gramineele
de talie înaltă, cu multe frunze tulpinale şi care otăvesc repede, dau
producţii mari, iar cele de talie joasă şi cele cu viteză mică de otăvire,
dau producţii mici. Producţia gramineelor variază şi în funcţie de soi
şi în cadrul aceluiaşi soi, după modul de folosire: cosit sau păşunat.
De asemenea, producţia gramineelor se află sub influenţa directă a
complexului factorilor înconjurători. De exemplu, pentru pajiştile de
munte este caracteristic fenomenul descreşterii producţiei, pe măsură
ce creşte altitudinea, ca urmare a modului diferit de manifestare a
factorilor de mediu (regimul de precipitaţii şitemperatură, gradul de
provizionare a solului cu elemente nutritive etc.). Se apreciază că de la
1500 m temperatura medie scade cu 10C, iar producţia pajiştilor scade
cu 10-15% la fiecare 100-150 m de creştere a altitudinii. Producţia
gramineelor din pajişti este neuniformă în cursul perioadei de vegetaţie,
fiind influenţată de regimul de precipitaţii şi de căldură. În zonele cu
precipitaţii scăzute, cele mai mari producţii se înregistrează la primul
ciclu de vegetaţie. În timpul verii, când precipitaţiile sunt reduse şi
temperaturile ridicate, se obţin producţiile cele mai mici, pentru ca spre
toamnă acestea să crească, fără însă a ajunge la nivelul producţiilor
31
de la primele cicluri de vegetaţie. Cunoaşterea modului de formare
a producţiei, în cursul perioadei de vegetaţie (dinamica producţiei),
prezintă importanţă deosebită pentru a se asigura hrănirea constantă
a animalelor din primăvară până toamna.
Valoarea furajeră a gramineelor din pajişti se apreciază după
compoziţia chimică, gradul de consumabilitate şi digestibilitatea
substanţelor nutritive din plante.
Compoziţia chimică a gramineelor depinde de specie, condiţiile de
creştere, faza de dezvoltare în momentul folosirii etc. (tab.1.1). Astfel,
pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie, conţinutul în proteină
brută scade şi creşte cel în celuloză brută. Pentru aprecierea valorii
furajere, în mod obişnuit se ia în consideraţie conţinutul plantelor în
proteină şi celuloză brută, calciu, fosfor, precum şi raportul dintre
ultimele două. Din acest punct de vedere sunt valoroase speciile:
Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Festuca pratensis, F. rubra,
Lolium perenne, L. multiflorum, Dactylis glomerata, Phleum pratense,
Poa pratensis, Arrhenatherum elatius etc. Conţinut relativ scăzut de
proteină şi ridicat în celuloză caracterizează speciile: Stipa capillata, S.
lessingiana, Koeleria cristata, Bothriochloa ischaemum, Nardus stricta,
Deschampsia caespitosa etc.

Tabel 1.1Compoziţia chimică la Dactylis glomerata (% din SU; V. PANAIT, 1969)

Fazele de Organele Componente
vegetaţie analizate la
înflorire
Începutul Sfârşitul Fructificare Frunze Tulpini Inflo- Planta
înfloririi înfloririi rescenţe întreagă
PB 17,1 10,2 0,5 3,9 6,0 7,8 4,2
CB 27,7 31,7 6,3 9,8 36,4 33,4 4,1
Grăsimi 2,7 4,3, ,4 ,4 2,0 2,9 4,4
Subst. 42,3 42,5 8,4 5,7 47,7 45,6 45,9
neazotate
Cenuşă 10,2 11,3 7,4 8,2 7,9 10,3 8,3

Gradul de consumabilitate sau de folosire, este un indice deosebit de

valoros şi uşor de apreciat în activitatea practică, el variind mult de la o
specie la alta, fiind influenţat de starea de saturaţie a animalelor, faza de
dezvoltare în care se găseşte planta în momentul folosirii, compoziţia
32
floristică a pajiştii etc. După gradul de consumabilitate, gramineele din
pajişti se împart în trei grupe:
• graminee cu grad ridicat de consumabilitate, cuprinzând speciile
cele mai valoroase de nutreţ: Lolium perenne, Festuca pratensis,
Phleum pratense, Lolium multiflorum, Arrhenatherum elatius,
Dactylis glomerata, Poa pratensis, Alopecurus pratensis etc.;
• graminee cu grad mijlociu de consumabilitate: Agropyron
pectiniforme, Phleum phleoides, Agrostis tenuis etc.;
• graminee cu grad scăzut de consumabilitate, sunt consummate
numai în primele faze de creştere: Nardus stricta, Deschampsia
caespitosa, Calamagrostis arundinacea, Stipa capillata,
Brachypodium pinnatum, Anthoxanthum odoratum etc. În
covorul vegetal al pajiştilor se găsesc puţine specii de graminee
neconsumate sau toxice: Lolium temulentum, Stipa pennata,
Glyceria maxima (specie toxică întâlnită în pajiştile cu exces
de apă, produce intoxicaţii grave la animale în primele faze de
vegetaţie).
Digestibilitatea substanţelor nutritive a gramineelor din pajişti, este
diferită de la o specie la alta şi variază foarte mult în funcţie de stadiul
de creştere şi dezvoltare, de modul de folosire etc. Astfel, pe măsură
ce planta se apropie de fructificare, digestibilitatea scade, ca rezultat
al reducerii raportului dintre frunze şi tulpini, acestea din urmă fiind mai
bogate în celuloză (substanţă cu coeficient redus de digestibilitate).
De asemenea, la folosirea prin păşunat digestibilitatea substanţelor
organice este mai mare decât la folosirea ca fâneaţă. Digestibilitatea
gramineelor din pajişti se stabileşte experimental, însă unele indicaţii la
această însuşire se pot obţine în funcţie de gradul de consumabilitate,
în sensul că între această însuşire şi digestibilitate este un raport
direct. Valoarea furajeră a gramineelor a fost studiată de numeroşi
cercetători, care au făcut şi clasificarea lor după această însuşire.
Pentru ţara noastră, CSÜROS Şt. şi col., 1970 au stabilit o scară de
apreciere cu opt trepte:
plante toxice . ........................................................................ nota -2
plante dăunătoare . ............................................................... nota 1
plante fără valoare furajeră . ................................................. nota 0
plante cu valoare furajeră slabă . .......................................... nota 1
33
 plante cu valoare furajeră mică . ........................................... nota 2
plante cu valoare furajeră mijlocie ........................................ nota 3
plante cu valoare furajeră bună ............................................ nota 4
plante cu valoare furajeră foarte bună .................................. nota 5
După valoarea economică, gramineele perene din pajişti se împart
în trei grupe:
• Graminee cu valoare economică ridicată: Dactylis glomerata,
Arrhenatherum elatius, Bromus inermis, Lolium perenne, Phleum
pratense, Festuca pratensis, Poa pratensis etc.;
• Graminee cu valoare economică mijlocie: Agrostis stolonifera,
A. tenuis, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, F. rubra,
Cynosurus cristatus etc.;
• Graminee cu valoare economică redusă: Festuca ovina ssp
sudetica, Nardus stricta, Deschampsia caespitosa, Stipa capillata,
S. lessingiana, S. pennata etc.

Răspândire

Gramineele perene, fiind adaptate la condiţii ecologice diferite, se

întâlnesc în toate zonele naturale din ţară şi pe toate tipurile de pajişti.
Nu se pot delimita graniţe precise ale răspândirii gramineelor pe zone
natural datorită plasticităţii ecologice mari a acestora, însă se poate
stabili o anumită repartizare a lor. Astfel, în pajiştile din zonele de stepă
şi silvostepă sunt răspândite gramineele xerofile: Bromus inermis,
Festuca valesiaca, Agropyron pectiniforme, A. repens, speciile genului
Stipa, Koeleria cristata, Poa bulbosa, Bothriochloa ischaemum,
Cynodon dactylon, Bromus erectus etc., iar în regiuni mai umede se
întâlnesc specii mezofile ca Lolium perenne, Poa pratensis, Dactylis
glomerata etc. În zona nemorală, etajele nemoral şi boreal, găsesc
condiţii favorabile de creştere speciile: Phleum pratense, Festuca
pratensis, F. rubra, Lolium perenne, Arrhenatherum elatius, Trisetum
flavecens, Holcus lanatus, Agrostis tenuis, Deschampsia caespitosa
etc. În etajele subalpin şi alpin sunt răspândite speciile: Festuca
supina, Deschampsia flexuosa, Phleum alpinum, Poa alpina, Agrostis
rupestris etc. În luncile râurilor şi pe terenuri cu exces de umiditate
sunt frecvente speciile: Alopecurus pratensis, A. ventricosus, Agrostis

34
stolonifera, Agropyron repens, Poa pratensis, P. palustris, Thyphoides
arundinacea, Lolium perenne, Glyceria maxima, G. fluitans. Pe
solurile slab până la mijlociu salinizate se întâlnesc speciile: Festuca
pseudovina, Poa bulbosa, Agropyron pectiniforme, Beckmannia
eruciformis, Puccinellia distans, Crypsis aculeata etc. Pe nisipuri sunt
răspândite speciile: Cynodon dactylon, Elymus arenarius, Festuca
vaginata, Koeleria glauca, Chrysopogon gryllus şi speciile anuale
Vulpia myuros, Apera spica-venti, Setaria glauca, Eragrostis minor. Pe
turbării sunt frecvente: Molinia coerulea, Deschampsia caespitosa iar
în tăieturi de pădure, Brachypodium pinnatum, Calamagrostis epigeios,
Melica uniflora etc.

Fabaceae (leguminoase)

Leguminoasele reprezintă o a doua grupă importantă de plante care

participă la alcătuirea covorului vegetal al pajiştilor, însă într-o proporţie
mai redusă decât gramineele. În mod obişnuit leguminoasele reprezintă
5-10% din vegetaţia pajiştilor şi numai în cazuri deosebite (pe soluri
bogate în calciu, soluri din luncile râurilor sau pe terenuri fertilizate cu
gunoi de grajd bine fermentat) ajung la 30-40% sau chiar mai mult. În
ţara noastră sunt descrise 212 specii spontane de leguminoase, ce
aparţin la 30 de genuri, iar în Europa sunt descrise 874 specii ce aparţin
la 74 genuri. Vivacitatea şi plasticitatea ecologică a leguminoaselor
este mai redusă decât a gramineelor, cea mai mare parte dintre ele
nu se pot înmulţi pe cale vegetativă, sunt mai pretenţioase faţă de
condiţiile de creştere şi la pregătirea fânului se scutură o parte din
frunze. Valoarea lor furajeră deosebită este determinată de conţinutul
ridicat în substanţe proteice, vitamine şi săruri minerale. Comparativ
cu gramineele, conţinutul în proteină al leguminoaselor este mai
mare, în medie, de 1,5 ori, fiind de 18-20% în faza de butonizare –
înflorire. Leguminoasele sunt considerate plante fertilizante, care
nu fac concurenţă gramineelor din pajişti, dimpotrivă le stimulează
acestora creşterea datorită îmbogăţirii în azot şi îmbunătăţirii însuşirilor
fizico-chimice ale solului. Prezenţa leguminoaselor în covorul ierbos
al pajiştilor contribuie la îmbunătăţirea calităţii furajului (ROTAR I.
şi col., 1995). Multe specii de leguminoase dau producţii mari şi se
pot folosi prin cosit şi prin păşunat. Datorită însuşirilor valoroase ale
leguminoaselor, este necesar ca prin lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor

35
şi prin folosire raţională, să se mărească ponderea lor de participare în
covorul vegetal şi să se stabilească un raport echilibrat între acestea
şi graminee. Se poate considera că o pajişte este valoroasă din punct
de vedere al producţiei şi al calităţii, când leguminoasele reprezintă 20-
25% din vegetaţie. Unele specii de leguminoase, prin păşunat, produc
meteorizaţii, iar altele au gust amar datorită cumarinei sau produc
intoxicaţii la animale.
Leguminoasele au rădăcini pivotante, mai profunde decât ale
gramineelor, putând ajunge, la unele specii (Onobrychis viciifolia,
Medicago sativa, M. falcata etc.) până la adâncimea de 8-10 m, însă
masa principală de rădăcini se găseşte la adâncimea de 0,50-0,75 m.
Datorită sistemului radicular profund, leguminoasele din pajişti nu fac
concurenţă gramineelor cu privire la apă şi elementele nutritive din sol.
După profunzimea rădăcinilor, leguminoasele se împart în mai multe
grupe: - leguminoase cu înrădăcinare superficială, cu masa de rădăcini
la adâncimea de 0.4-0,5 m: Trifolium repens, T. hybridum, Lathyrus
pratensis, Vicia cracca etc.; - leguminoase cu înrădăcinare medie,
cu masa de rădăcini ce se dezvoltă la adâncimea de 0,50-0,75 m:
Trifolium pratense, T. pannonicum, T. alpestre, Astragalus onobrychis
etc.; - leguminoase cu înrădăcinare adâncă, la care masa de rădăcini
se găseşte la 1,5-2,0 m adâncime, pivotul principal al rădăcinii putând
ajunge până la 8-10 m: Medicago sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia,
Lotus corniculatus etc. La nivelul solului sau la adâncimea de 1-2 cm,
între rădăcină şi partea aeriană a leguminoaselor se găseşte coletul.
Rădăcina principală, împreună cu coletul, trăiesc tot timpul vieţii plantei,
asigurându-i astfel perenitatea. Rădăcinile leguminoaselor prezintă o
mare putere de solubilizare a substanţelor mai greu solubile din sol
de 1,5-2 ori mai ridicată ca a gramineelor, datorită acidităţii secreţiilor
radiculare. Pe rădăcini se formează nodozităţi, datorită simbiozei cu
bacteriile aerobe din genul Rhizobium, care fixează azotul atmosferic,
acumulându-se în sol, în medie, 100-200 kg/ha/an N. Cele mai bune
condiţii de fixare a azotului se întâlnesc în lunile mai – iunie, pe solurile
bine aerate, revene, cu reacţie neutră şi o bună stare de fertilitate.
Cel mai mare număr de nodozităţi se formează în stratul de sol de
0 – 15 cm. Rădăcinile leguminoaselor prezintă o sensibilitate faţă de
adâncimea apei freatice, nivelul prea ridicat al acesteia stânjeneşte
activitatea bacteriilor simbiotice şi influenţează vivacitatea plantelor
Lăstărirea şi formele de creştere. Tulpinile leguminoaselor care se
36
formează din mugurii de pe colet sunt pline cu măduvă sau uneori
fistuloase (Galega officinalis, Lotus corniculatus), erecte (Melilotus
albus), ascendente (Trifolium alpestre), repente (Trifolium repens) sau
agăţătoare (Lathyrus pratensis).
Lăstărirea la leguminoase este un proces analog cu înfrăţirea la
graminee, însă nu identic şi constă în formarea lăstarilor ramificaţi,
din mugurii de pe colet, primăvara şi vara-toamna, care mor după
ce au fructificat. Lăstărirea leguminoaselor depinde de specie şi de
condiţiile de mediu, fiind stimulată de aeraţia solului, de aprovizionarea
cu apă şi elemente nutritive din sol, adâncimea coletului, de folosirea
raţională prin cosit şi păşunat. Procesul de formare a lăstarilor este
inhibat de temperaturile ridicate, secetă sau excesul de apă, reacţia
necorespunzătoare a solului etc. Pe măsură ce plantele îmbătrânesc,
coletul se măreşte, partea din mijloc rămâne aproape goală, lăstarii
se formează la periferia tufei şi producţia scade. Ca şi gramineele,
leguminoasele formează lăstari scurţi şi alungiţi, aceştia din urmă
putând fi vegetativi şi generativi. Speciile care formează lăstari scurţi
în proporţie mai mare (Lotus corniculatus, Medicago lupulina, Trifolium
repens, T. fragiferum) sunt plante de talie joasă, mai potrivite pentru
păşune, iar speciile la care predomină lăstarii alungiţi (Onobrychis
viciifolia, Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis, Vicia
cracca etc.) sunt plante de talie înaltă şi se pretează la folosirea
prin cosit. Formarea lăstarilor la leguminoase prezintă o mare
importanţă economică, deoarece sporirea producţiei este determinată
de intensitatea lăstăririi. După poziţia pe care o au lăstarii în timpul
creşterii, se deosebesc trei grupe de leguminoase: - leguminoase
cu tufă, la care lăstarii cresc mai mult sau mai puţin vertical şi planta
capătă aspectul unei tufe laxe. Aceste specii se pot folosi prin cosit sau
păşunat, în funcţie de talie: Trifolium pretense, T. hybridum, Medicago
sativa, M. falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Melilotus
albus etc.; - leguminoase cu tulpini târâtoare, cu lăstari care cresc
pe sol şi se transformă în tulpini târâtoare, iar de la nodurile acestora
se formează rădăcini adventive fasciculate şi lăstari verticali scurţi
care poartă frunze sau flori. Aceste leguminoase se înmulţesc şi pe
cale vegetativă, au o vivacitate mai mare şi se pretează foarte bine
la folosirea prin păşunat, suportă recoltările dese, deoarece prin cosit
sau păşunat nu sunt folosiţi şi lăstarii târâtori în care se acumulează
cantităţi însemnate de substanţe de rezervă. Ele nu suportă umbrirea,
au o mare rezistenţă la păşunat şi se refac repede în condiţiile unui
37
păşunat raţional: Trifolium repens şi Trifolium fragiferum; - leguminoase
cu tulpini agăţătoare, cu ţesutul de susţinere slab dezvoltat, a căror
lăstari sunt prevăzuţi cu cârcei, cu ajutorul cărora se agaţă de plantele
din apropiere. Sunt plante de talie înaltă, care cresc în fâneţe şi au
nevoie de multă lumină: Lathyrus sativus L. tuberosus, Vicia cracca
etc. La unele specii (Medicago falcata), lăstarii se formează şi din
mugurii de pe rădăcinile laterale, proces numit drajonare.
Otăvirea. Refacerea masei vegetative a leguminoaselor, după
folosire prin cosit sau păşunat, este mai rapidă, comparativ cu
gramineele, mai ales în cazurile când solul este umed şi pajiştile
sunt raţional folosite. După viteza şi energia de otăvire se disting: -
leguminoase cu otăvire rapidă, care dau 3-5 recolte pe an: Medicago
sativa, Trifolium pratense, T. repens, T. hybridum; - leguminoase cu
otăvire moderată, de la care se obţin 1-2 recolte pe an: Medicago
falcata, M. lupulina, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Trifolium
pannonicum etc.; - leguminoase cu otăvire slabă, care nu otăvesc
sau se refac o singură dată într-o perioadă de vegetaţie: Anthyllis
vulneraria, Astragalus onobrychis, Trifolium montanum etc.
Frunzele leguminoaselor sunt compuse, rar simple (genul Genista);
frunzele compuse pot fi trifoliate (Medicago, Trifolium, Melilotus),
penate, cu număr par de foliole (Vicia) sau cu număr impar de foliole
(Onobrychis), palmate (Lupinus). Foliolele frunzei compuse pot fi
sesile (Trifolium) sau peţiolate (Medicago, Melilotus). La baza peţiolului
frunzei se găsesc stipelele, două frunzişoare care au forme, mărimi
şi culori diferite, acestea constituind caractere pentru recunoaşterea
speciilor de leguminoase.
Floarea leguminoaselor este organizată pe tipul 5, având caliciul
format din 5 sepale concrescute la bază, corola din 5 petale diferite
ca formă, mărime şi poziţie (stindard, 2 aripioare şi carena formată
din 2 petale unite parţial în partea anterioară), androceul format din
10 stamine (1 liberă şi 9 concrescute prin filamentele lor) şi gineceul
alcătuit dintr-un ovar superior, unicarpelar, un stil lung care se termină
cu stigmatul. Florile pot fi solitare (Vicia sativa) sau grupate în
inflorescenţe de tip racem (Medicago, Melilotus), capitul (Trifolium) şi
umbelă (Lotus, Coronilla).
Fructul este o păstaie, monospermă sau polispemă, indehiscentă
sau dehiscentă. La Coronilla varia fructul se numeşte lomentă.
38
 Sămânţa este exalbuminată, cu forme, mărimi şi culori diferite, în
funcţie de speciile de leguminoase.
Ritmul de dezvoltare şi vivacitatea. Leguminoasele au o vivacitate
mai scurtă decât gramineele, însă ritmul de dezvoltare este mai rapid.
După aceste însuşiri biologice, leguminoasele se împart astfel: -
leguminoase cu ritm de dezvoltare rapid şi vivacitate mică, care trăiesc
l-3 ani, dar se menţin în pajişti mai mulţi ani datorită însuşirilor pe care
le au de a se înmulţi prin autoînsămânţare. Din această grupă fac
parte: Melilotus albus, M. officinalis, Trifolium pratense, T. arvense, T.
resupinatum, T. incarnatum, Medicago lupulina etc. ; - leguminoase cu
ritm de dezvoltare mijlociu şi vivacitate mijlocie, cuprinde speciile care
se dezvoltă mai lent, trăiesc 5-10 ani, dau producţii mai mari în anii 2-3:
Medicago sativa, Onobrychis viciifolia, Trifolium repens, T. montanum,
Lotus corniculatus, Anthyllis vulneraria etc.; - leguminoase cu ritm de
dezvoltare lent şi vivacitate mare, cu specii care trăiesc 10-15 ani, dau
producţii mai mari după 3-4 ani de viaţă: Trifolium fragiferum, Lathyrus
pratensis, Vicia cracca etc. Deoarece cele mai valoroase leguminoase
perene din pajişti au vivacitate mică până la mijlocie, ele vor fi folosite
în amestecurile destinate înfiinţării pajiştilor temporare cu durată de
folosire scurtă sau mijlocie. După ritmul dezvoltării în cursul unei singure
perioade de vegetaţie, însuşire biologică numită precocitate, unele
leguminoase pot fi timpurii (Medicago lupulina, Trifolium hybridum, T.
pratense, Onobrychis viciifolia), iar altele tardive (Medicago falcata,
Trifolium alpestre, T. pannonicum, T. fragiferum, Lathyrus pratensis,
Vicia cracca etc.)

Cerinţe ecologice Cerinţe faţă de apă şi aer

Leguminoasele, având sistemul radicular bine dezvoltat şi mai

profund, sunt mai puţin pretenţioase faţă de apă decât gramineele,
deoarece au posibilitatea să se aprovizioneze permanent din straturile
mai adânci ale solului. Cerinţele faţă de apă variază de la o specie la
alta, în funcţie de profunzimea sistemului radicular, ritmul de creştere şi
otăvire. Astfel, leguminoasele cu otăvire energică şi ritm de dezvoltare
rapid, au nevoie de cantităţi mai mari de apă în cursul perioadei de
vegetaţie, comparativ cu speciile la care otăvirea este slabă şi ritmul
de dezvoltare lent. Sunt specii cu cerinţe foarte mari faţă de apă, care
nu suportă seceta (Trifolium pratense, T. repens, T. hybridum, Lathyrus

39
pratensis, Galega officinalis) şi specii mai puţin pretenţioase, unele fiind
foarte rezistente la secetă (Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus,
Medicago falcata, Melilotus officinalis etc.). Când umiditatea este în
exces, stratul de ţelină gros sau pânza de apă freatică la mică adâncime,
leguminoasele cresc încet sau dispar, fenomen care se explică prin
cerinţele mari faţă de aerul din sol, deoarece aceste specii trăiesc în
simbioză cu bacteriile fixatoare de azot, care sunt organisme aerobe.
Puţine leguminoase pot creşte pe soluri cu exces de umiditate, chiar
când aceasta se menţine 40-50 zile sau mai mult, ca Trifolium repens,
T. hybridum, T. fragiferum, Galega officinalis. Cerinţele leguminoaselor
faţă de aerul din sol sunt mai mari în perioada formării lăstarilor. Crearea
unui regim optim de apă şi aer în sol, necesar leguminoaselor, impune
acordarea unei mai mari importanţe lucrărilor curente de îngrijire a
pajiştilor.

Cerinţe faţă de căldură

Ca şi gramineele perene, leguminoasele suportă destul de bine atât

temperaturile scăzute din timpul iernii, cât şi cele ridicate din timpul
verii, dar sunt mai sensibile la oscilaţiile bruşte de temperatură din sol
şi de la suprafaţa solului, care au loc primăvara. Creşterea cea mai
intensă a leguminoaselor are loc când temperatura solului corespunde
valorii optime dezvoltării bacteriilor simbiotice fixatoare de azot (18-
27oC).
Leguminoasele suportă mai greu temperaturile scăzute în primele
faze de vegetaţie. Speciile cele mai rezistente la îngheţ sunt Lotus
corniculatus, Onobrychis viciifolia, Medicago falcata, mai puţin
rezistente sunt Trifolium pratense, T. hybridum, Lathyrus pratensis.

Cerinţe faţă de lumină

Leguminoasele sunt sensibile la o iluminare slabă, cerinţele faţă de

acest factor sunt mai mari ca la graminee, fapt ce determină existenţa
lor în proporţie mai redusă pe pajiştile cu vegetaţie înaltă. Speciile cele
mai pretenţioase faţă de lumină sunt Trifolium repens, T. fragiferum,
Onobrychis viciifolia, Medicago falcata etc. şi suportă umbrirea
Lathyrus pratensis şi Lotus corniculatus.

40
 Cerinţe faţă de sol şi substanţele nutritive

Leguminoasele preferă solurile mijlocii, cu textură lutoasă, luto-

argiloasă şi nisipo-lutoasă, bogate în calciu, fără exces de apă,
bine aerisite, cu reacţie slab acidă (pH = 6-6,5). Se întâlnesc unele
leguminoase, ca Trifolium repens ssp. ochrantum, pe terenuri foarte acide
(pH = 4-4,5) sau Lotus tenuis, Medicago falcata, Trifolium fragiferum,
Trigonella coerulea, care cresc pe terenuri sărăturoase (pH = 8-8,5).
Pentru creşterea şi dezvoltarea în condiţii optime a leguminoaselor din
pajişti, trebuie luat în consideraţie modul de aprovizionare a solului cu
substanţe nutritive, apă şi aer. Leguminoasele au cerinţe mici faţă de
azot, deoarece prin intermediul bacteriile simbiotice pot folosi azotul
molecular din atmosferă, fixat în nodozităţi. În schimb, leguminoasele
au cerinţe mari faţă de fosfor, calciu, potasiu şi unele microelemente
(bor, molibden), care stimulează activitatea bacteriilor simbiotice. După
cerinţele cantitative faţă de substanţele nutritive, leguminoasele pot fi:
eutrofe, cu cerinţe mari şi sunt răspândite pe soluri fertile (Trifolium
pratense, Medicago sativa) şi mezotrofe, cu cerinţe moderate, putând
creşte şi pe soluri cu fertilitate mijlocie (Lotus corniculatus, Trifolium
hybridum).
Valoare de utilizare. Leguminoasele au o valoare de utilizare mare
datorită compoziţiei chimice favorabile, producţiilor mari, gradului
ridicat de consumabilitate şi digestibilitate.
Compoziţia chimică se remarcă printr-un conţinut mai mare de
proteină şi mai scăzut de celuloză decât la graminee, însă aceasta
variază în funcţie de specie, condiţiile de creştere, faza de dezvoltare
în momentul folosirii etc. Astfel, în perioada premergătoare înfloritului,
leguminoasele conţin în medie 16-20% proteină şi 23-25% celuloză
şi cantităţi mari de vitamine. În timpul înfloritului proteina scade la 14-
15%, iar celuloza creşte la 26-28%. Leguminoasele au şi un conţinut
mai mare de calciu şi fosfor, raportul Ca/P este mai ridicat decât la
graminee, deoarece conţinutul de calciu înregistrează valori foarte
mari. De exemplu, Medicago sativa conţine 14-16 g Ca/kg s.u.,
comparativ cu Festuca pretensis care are 2-3 g Ca/kg s.u., dar are
un conţinut mai scăzut în magneziu, cupru şi cobalt decât gramineele.
Unele leguminoase ca Lotus corniculatus, Melilotus albus, M. officinalis
etc., au un grad mijlociu de consumabilitate, datorită gustului amar, mai
ales în timpul înfloritului. În ceea ce priveşte producţia, sunt deosebiri
41
mari de la o specie la alta. Astfel, sunt leguminoase productive speciile
de talie înaltă şi cu otăvire rapidă (Medicago sativa, Trifolium pratense,
T. hybridum, Melilotus albus, Lathyrus pratensis, Vicia cracca);
leguminoase cu producţii mijlocii, cu talie înaltă sau mijlocie, dar cu
otăvire moderată (Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, Medicago
falcata etc.); leguminoase cu producţii mici, speciile de talie mijlocie
sau joasă, cu otăvire slabă (Anthyllis vulneraria, Medicago lupulina,
Trifolium fragiferum, T. montanum, Astragalus onobrychis, etc.)

Răspândire

Leguminoasele participă la formarea covorului vegetal al pajiştilor

permanente din toate zonele naturale ale ţării, fiind însă mai răspândite
în zonele de silvostepă şi nemorală şi mai puţin răspândite în regiunile
uscate şi etajul alpin. În zonele de stepă şi silvostepă se întâlnesc
speciile: Medicago sativa, M. falcata, M. lupulina, Onobrychis viciifolia,
O. gracilis, O. arenaria, Lotus corniculatus şi unele leguminoase anuale
ca Medicago minima, Trifolium arvense, T. campestre, Vicia hirsuta,
V. tetrasperma etc. În zona nemorală şi etajele nemoral şi boreal
sunt frecvente speciile: Trifolium pratense, Medicago falcata, Lotus
corniculatus, Lathyrus pratensis, Onobrychis viciifolia, Astragalus
onobrychis, Vicia cracca, Anthyllis vulneraria. În etajele subalpin şi
alpin se găsesc speciile: Onobrychis transsilvanica, Trifolium repens, T.
alpestre, Genista oligosperma, Anthyllis vulneraria, Lotus corniculatus
etc. În lunci, pe terenuri drenate sunt frecvente speciile: Medicago
lupulina, Trofolium repens, T. fragiferum, Galega officinalis, Lathyrus
pratensis, Vicia cracca. Pe soluri salinizate: Lotus tenuis, Trifolium
fragiferum, T. striatus, T. parviflorum, Melilotus albus, M. officinalis. Pe
nisipuri: Medicago minima, M. marina, M. rigidula, Onobrychis arenaria,
Trifolium arvense, Vicia hirsuta etc.

Cyperacee și Juncacee (rogozuri şi rugini)

În această grupă sunt reunite speciile aparţinând familiilor

Cyperaceae şi Juncaceae, caracterizate, în general, prin cerinţe
asemănătoare, îndeosebi faţă de apă, multe dintre specii preferând
staţiuni umede, chiar cu apă stagnantă. Majoritatea sunt fără valoare
furajeră sau au valoare furajeră scăzută.
42
 Familia Cyperaceae

Cuprinde 75 genuri cu aproximativ 4000 specii, fiind plante

ierboase, perene, puţine anuale, cu aceleaşi forme de creştere ca la
graminee, cu rizomi sau stoloni subterani, cu tufă rară şi deasă; tulpina
aeriană la majoritatea speciilor este trimuchiată sau cilindrică, frunze
sesile cu limbul liniar, plan sau cilindric, flori actinomorfe, hermafrodite,
unisexuate, dispuse în spice, raceme sau capitule, fructul achenă.
Rogozurile cu tufa deasă, cu timpul, formează muşuroaie înţelenite,
greu de combătut. Rogozurile sunt bine reprezentate ca număr de
specii, iar ca acoperire domină în pajiştile cu exces de umiditate, în
bălţi şi mlaştini, reprezentând uneori exclusiv vegetaţia acestora.
Astfel, în mlaştini şi bălţi se află Carex riparia, C. acutiformis, C. gracilis,
C. vulpina, Schoenoplectus lacustris, Heleocharis palustris; în lunci
umede: Carex hirta, C. leporina, Scirpus sylvatica, Cyperus fuscus;
în zona de pădure: Carex sylvatica, C. digitata, C. caryophyllea; în
pajiştile subalpine: Carex curvula. Specii mai puţin pretenţioase
faţă de umezeală sunt Carex praecox în pajiştile de câmpie, Carex
caryophyllea din zona forestieră şi Carex curvula în pajiştile subalpine
şi alpine. Aceste specii au un grad mai ridicat de consumabilitate, fiind
consumate de animale fără pericol de intoxicaţie. Rogozurile pornesc
în vegetaţie înaintea gramineelor, iar prin consumarea lor, îndeosebi
de oi, se produc intoxicaţii grave, care se atribuie unor ustilaginee ce
parazitează rogozurile. De aceea, pe pajiştile invadate de rogozuri se
va păşuna mai târziu, când gramineele s-au dezvoltat, iar rogozurile,
în fază mai avansată de vegetaţie, sunt ocolite de animale. În ceea ce
priveşte compoziţia chimică, rogozurile au un conţinut ridicat de celuloză
şi de siliciu, din care cauză consumabilitatea acestora este redusă.
Conţinutul ridicat de siliciu din plante determină degradarea substanţelor
albuminoide din organismul animal, iar unele specii prevăzute cu peri
rigizi şi silicifianţi, produc leziuni ale mucoaselor. Conţinutul redus de
calciu şi fosfor favorizează apariţia bolilor de carenţă la animale. Sub
raportul conţinutului de proteină (15-22% P.B.), unele specii depăşesc
gramineele, însă, odată cu apariţia inflorescenţei, acesta scade
brusc, iar consumabilitatea plantelor este foarte redusă. Producţiile
sunt uneori mari, până la 20 t/ha m.v. la speciile cu talie înaltă, însă
de calitate inferioară. Unele rogozuri sunt gazde pentru ciuperci ale
genului Ustilago, situaţie în care devin toxice pentru animale. Astfel,
specia Carex brevicolis este parazitată de ciuperca Ustilago grandis,

43
putând produce grave intoxicaţii animalelor ce consumă aceste plante.
Rogozurile se combat prin drenarea excesului de umiditate, factorul
favorizant al menţinerii lor în covorul vegetal.

Familia Juncaceae

Cuprinde circa 220 specii, ierboase, perene sau anuale, cu tulpini

cilindrice, pline cu măduvă spongioasă. Frunzele sunt cilindrice sau
plane, florile actinomorfe, hermafrodite, trimere, grupate în cime
terminale cu aspect de capitul sau umbelă. La unele specii inflorescenţa
este aparent laterală, deoarece frunza bracteantă este terminală.
Florile prezintă un perigon din 6 tepale membranoase, androceul din 6
stamine, iar gineceul din 3 carpele; fructul este capsulă.
Pipirigurile nu sunt consumate de animale, invadează pajiştile
umede, cresc sub formă de vetre, înăbuşă vegetaţia valoroasă şi
provoacă denivelări ale terenului. Dacă nu se iau măsuri de combatere,
întreaga suprafaţă este invadată de astfel de specii, pajiştea devenind
practic, teren neproductiv. Speciile din această grupă se caracterizează
prin valoare economică scăzută, unele dintre ele sunt dăunătoare
animalelor, provocându-le deranjamente digestive, anemii, afecţiuni
ale aparatului urinar. Ruginile aparţin la 2 genuri: Juncus (circa
160 specii) şi Luzula (circa 60 specii), mai răspândite fiind: Juncus
effusus, J. gerardi, J. bufonius, Luzula pilosa, L. silvatica, L. multiflora,
L. campestris etc. Combaterea ruginilor (pipirigului) se poate face
pe cale chimică prin tratarea cu 2,4 D (5-10 kg/ha în 500 l apă) la
înflorirea plantelor, metodă asociată cu fertilizarea pajiştilor pentru
stimularea dezvoltării plantelor valoroase. La circa două săptămâni
după tratament, când vârfurile plantelor se brunifică, se execută
cosirea. Cercetările efectuate de IONIŢĂ şi colab. (1968) au arătat că,
la doze mari de erbicid, pipirigul nu apare timp de şase ani, pe când
la doze mici (5-6 kg/ha), tratamentul trebuie repetat în anul al doilea.
În judeţul Hunedoara, SIMTEA (1975) obţine rezultate asemănătoare.
S-a constatat că la aplicarea dozelor mari de erbicid, leguminoasele
dispar în totalitate din covorul ierbos al pajiştii, iar în cazul dozelor mai
mici se menţine Trifolium repens. Păşunatul pajiştilor erbicidate este
permis după un interval de două luni de la efectuarea tratamentului,
pentru a preveni eventualele intoxicaţii la animale. Desigur, şi în cazul
pipirigurilor, executarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare (desecare-

44
drenaj) reprezintă metoda cea mai eficace de combatere a acestora,
completată cu supraînsămânţarea sau reînsămânţarea.

Plante din alte familii botanice

Pe pajiştile permanente se întâlnesc numeroase specii de plante

din alte familii botanice, denumite generic “diverse”, cu participare
în covorul ierbos de 20-60%, uneori şi mai mult. Mai răspândite sunt
speciile din familiile: Asteraceae, Brassicaceae, Chenopodiaceae,
Apiaceae, Rosaceae, Liliaceae, Ranunculaceae. Pe pajiştile din
Transilvania, St. CSÜROS şi col. (1970) au găsit 529 specii din această
grupă, din care 249 specii (45%) fără valoare furajeră şi 205 specii
(38,0%) dăunătoare animalelor sau produselor obţinute de la acestea.
Speciile din această grupă, în general, acţionează nefavorabil asupra
calităţii furajului şi productivităţii pajiştilor. Cu cât plantele din grupa
“diverse” participă în proporţii mai mari în covorul ierbos, pajiştea este
mai degradată, deoarece majoritatea speciilor din alte familii botanice
sunt inferioare din punct de vedere economic. Multe specii din acestă
grupă sunt dăunătoare fie vegetaţiei valoroase pajiştilor, fie produselor
obţinute de la animale, iar unele, prin substanţele toxice pe care le
conţin, provoacă îmbolnăvirea sau chiar moartea animalelor. Sunt
însă şi unele specii consumate de animale, având valoare furajeră
bună, iar cercetările au evidenţiat că participarea lor până la o anumită
limită în covorul ierbos al pajiştilor permanente, nu este dăunătoare,
deoarece, prin microelementele pe care le acumulează în masa
vegetală contribuie la prevenirea unor boli de nutriţie la animale, boli
care pot apărea în cazul întreţinerii animalelor pe pajiştile temporare,
formate numai din graminee. Compoziţia chimică a plantelor din alte
familii botanice este diferită de la o specie la alta, fiind dependentă, la
aceeaşi specie, de faza de vegetaţie şi condiţiile de mediu. Valoarea
furajeră şi în special gradul lor de consumabilitate variază foarte mult
în raport cu faza de creştere. Majoritatea sunt mai bine consumate
primăvara, la începutul vegetaţiei, când conţinutul lor în celuloză
este scăzut. Unele, însă, de exemplu Artemisia absinthium, Salsola
ruthenica, Suaeda maritima etc., sunt ocolite de animale în faza
tânără, pentru ca mai târziu, odată cu căderea brumelor şi a ploilor
de toamnă, să-şi piardă gustul amar şi mirosul pătrunzător, neplăcut,
precum şi o parte din sărurile pe care le conţin şi să fie consumate de

45
către animale. Ţinându-se seama de importanţa economică a speciilor
din alte familii botanice, întâlnite în pajişti, acestea au fost separate în
şapte subgrupe, şi anume: specii consumate bine de către animale,
specii neconsumate sau slab consumate, specii dăunătoare vegetaţiei
valoroase, specii dăunătoare produselor obţinute de la animale, specii
vătămătoare sănătăţii animalelor, specii toxice şi specii cu valoare
estetică.
Specii consumate În această subgrupă intră numeroase specii de
plante, care au un grad ridicat de consumabilitate şi digestibilitate, fiind
consumate de animale mai ales în primele faze de creştere, dar şi în
fân (tab. 1.2).

46
 Tabel 1.2 Plante consumate de animale
Denumirea speciilor Caracteristici morfobi- Staţiunea
ologice
Achillea millefolium Perenă, cu rizomi Pajişti revene de deal şi montane
(coada şoricelului)
Achillea setacea (coada Perenă, cu rizomi Paji munte şti uscate de la câmpie
şoricelului) până la
Alchemilla vulgaris Perenă, cu rizomi groşi Pajişti umede montane şi alpine
(creţişoară)
Carum carvi (chimen) Bienală, rădăcină piv- Pajişti din etajele forestiere
otantă
Cichorium intybus (ci- Perenă, rădăcină piv- Pajişti revene de câmpie şi deal
coare) otantă
Daucus carota (morcov Bienală, rădăcină piv- Pajişti revene de câmpie şi deal
sălbatic) otantă
Plantago major (pătlag- Perenă, tulpină scapi- Pajişti revene, din câmpie până la
ină mare) formă munte. Valoare furajeră bună.
Plantago lanceolata Perenă, tulpină scapi- Pajişti revene, din câmpie până la
(pătlagină îngustă) formă munte
Polygonum aviculare Anuală, tulpini culcate Pajişti ruderalizate
(troscot)
Salvia nemorosa (jaleş Perenă, tulpini erecte Pajişti uscate, de la câmpie până
de câmp) la munte
Symphytum officinale Perenă, cu rizomi groşi Fâneţe revene de câmpie, de deal
(tătăneasă)
Taraxacum officinale Perenă, tulpină scapi- Pajişti umede, din câmpie până la
(păpădie) formă munte
Thymus collinus (cim- Perenă, tulpini scunde Pajişti din zonele colinare
brişor)

Specii neconsumate sau slab consumate. Această subgrupă

cuprinde specii de plante care, datorită conţinutului ridicat de celuloză
şi scăzut de proteină, sunt slab consumate de animale sau sunt ocolite
de acestea atât pe păşune cât şi atunci când se găsesc în fân, numite
şi buruieni de balast (tab. 1.3).

Tabel 1.3 Plante neconsumate sau slab consumate de animale

Denumirea speciilor Caracteristici morfobiologice Staţiunea
Capsella bursa-pastoris Anuală, cu frunze în rozetă Comună de la câmpie
(traista ciobanului) până la munte

47
Chrysanthemum leucan
themum (margaretă)
Echium vulgare (iarba şar-
pelui)
Geranium pratense (greghe-
tin)
Cardaria draba (urda vacii)
Potentilla argentea (scrânti-
toare)
Prunella vulgaris (busuioc
sălbatic)
Veronica chamaedrys
(şopârliţă)
Perenă, cu rizomi Comună de la câmpie
până la munte
Bienală, rădăcini pivotante Pajişti revene şi uscate
de la câmpie până la
munte
Perenă, cu rizomi Paji pânşăti umede, de
la câmpie la munte
Perenă, cu rădăcini groase Pajişti uscate şi degra-
date de câmpie şi deal
Perenă, rădăcină pivotantă Pajişti uscate din stepă,
silvostepă şi etajele
forestiere
Perenă, cu rizomi Paji montane şti revene
de deal şi
Perenă, cu rizomi Pajişti uscate, tufărişuri

Specii dăunătoare vegetaţiei pajiştilor. În afara speciilor de plante

lemnoase care se instalează pe pajiştile secundare, multe specii
ierboase sunt dăunătoare prin concurenţa ce o fac gramineelor şi
leguminoaselor valoroase, datorită rozetelor de frunze ce acoperă solul,
portului înalt, tulpinilor târâtoare sau agăţătoare, semiparazitismului
sau parazitismului (tab. 1.4).

Tabel 1.4 Plante dăunătoare vegetaţiei pajiştilor

Denumirea speciilor Caracteristici morfobiologice Staţiunea
Specii lemnoase

Abies alba (brad) Arbore, înalt până la 50 m Pajişti montane

Alnus glutinosa (anin negru)
Betula nana (mesteacăn pitic)
Crataegus monogyna (păducel)
Juniperus communis (ienupăr)
Arbore, înalt până la 28 m
Arbust, înalt până la 60 cm
Arbore, înalt până la 8 m
Arbust, înalt de 1-6 m
Lunci umede de la
câmpie până la munte
Turbării şi sfagnete
Stepă, silvostepă
Pajişti montane

Specii dăunătoare produselor obţinute de la animale. În această

categorie sunt incluse unele specii, care în timpul păşunatului impurifică
lâna oilor sau când sunt consumate de animale schimbă culoarea şi
gustul laptelui, depreciază calitatea cărnii (tab. 1.5).

48
 Tabel 1.5 Specii care depreciază produsele animaliere
Denumirea speciilor Caracteristici Staţiunea
morfobiologice
Specii care depreciază calitatea lânii

Arctium lappa (brustur) Bienală, rădăcină Pajişti ruderalizate de

pivotantă câmpie şi deal
Bidens tripartita (dentiţă) Anuală, cu frunze Pajişti umede de câmpie
opuse şi deal
Carduus acanthoides (spin) Bienală, rădăcină Păşuni degradate de
pivotantă câmpie şi deal
Eryngium campestre (scaiul dracului) Perenă, cu rizomi Păşuni uscate de câmpie
şi deal

Specii toxice
Un număr destul de numeros de specii din pajişti provoacă intoxicaţii
cu consecinţe mai mult sau mai puţin grave, la animale. Uneori
aceste intoxicaţii sunt aproape insesizabile, dar influenţează negativ
capacitatea de producţie a animalelor, alteori însă provoacă intoxicaţii
grave care pot duce la moartea animalelor (ZANOSCHI V. şi col.,
1981). Dintre speciile de animale, cele mai sensibile sunt cabalinele
şi suinele şi mai puţin sensibile sunt bovinele, ovinele şi iepurii de
casă. Între sensibilitatea animalelor la acţiunea toxică a plantelor şi
gradul de dezvoltare a sistemului nervos, este o strânsă legătură, în
sensul că speciile de animale cu sistemul nervos mai dezvoltat sunt
şi cele mai sensibile. Dar şi rasa, vârsta şi starea de întreţinere a
animalelor influenţează asupra sensibilităţii lor la acţiunea plantelor
toxice. Animalele din rasele ameliorate sunt mai sensibile decât cele
din rasele primitive, rustice. Intoxicaţii mai frecvente apar la animalele
flămânde, la cele tinere sau la acelea care au fost transferate într-o
regiune cu vegetaţie deosebită de a localităţii unde au fost crescute.
La începutul sezonului de păşunat, sensibilitatea animalelor este mai
mare, deoarece plantele au toxicitate mai pronunţată în primele faze de
vegetaţie, iar gradul de sensibilitate este sporit în perioada de tranziţie
la noul regim de întreţinere pe păşune, când consumă fără alegere şi
plantele toxice, pe care în general le ocolesc, deoarece multe specii
toxice au un miros şi gust neplăcut, ceea ce face să fie refuzate de
animale. Principalele substanţe toxice fac parte din grupele alcaloizi,
toxalbumine, glicozizi, saponine, uleiuri eterice, răşini etc.
Alcaloizii sunt compuşi organici de origine vegetală sau obţinuţi
49
sintetic, cu caracter bazic, datorită prezenţei azotului în molecula
lor. Sunt prezenţi în peste 1200 specii, aparţinând la 519 genuri
din 97 familii. Unii chimişti consideră alcaloizii ca fiind deşeuri ale
metabolismului protidelor, iar alţii ca fiind substanţe cu rol protector
împotriva unor dăunători. Plante ce conţin alcaloizi: Conium
maculatum (coniina, coniceina, conhidrina); Equisetum arvense
(nicotina, palustrina); Atropa beladona (nicotina, atropina, beladonina,
apoatropina, hiosciamina, scopolamina); Ricinus communis (ricinina);
Datura stramonium (apoatropina, hiosciamina, scopolamina);
Hyosciamus niger (apoatropina, scopolamina); Chelidonium majus
(chelidonina cheleritrina, hemochelidonina); Lupinus luteus (lupinina,
bereberubina); Lupinus albus (lupanina, sparteina); Senecio jacobea
(jacobina, jacinona, jacodina); Sececio vulgaris (senecionina);
Galantus nivalis (nivalina, licorina, narvedina); Veratrum album
(germenina, protoveratridina, protoveratrina, veratridina); Aconitus
napellus (napelina, aconina, aconitina, neolina); Galega officinalis
(galegina, guanidina); Colchicum autumnale (colchicina, colchiceina).
Glicozizii sunt substanţe care prin hidroliză disociază în una sau mai
multe oze şi o substanţă neglucidică numită aglicon sau genină, care
de fapt imprimă plantei toxicitate. Există mai multe tipuri de glicozizi:
cianogeni, cu sulf (tioglicozizi), steroidici (cardiotonici şi saponine),
glicoalcaloizi, antracenici, lactonici etc. Glicozizii cianogenici, la
care agliconul este o cianhidrină, sunt prezenţi la peste 1000 de
specii, sunt cei mai periculoşi, bine cunoscute fiind speciile Glyceria
maxima, Sorghum bicolor ce conţin dhurină, Trifolium repens, Linum
usitatissimum – linamarină, Vicia angustifolia – vicianină, Sambucus
nigra – sambunigrină. Substanţele toxice sunt răspândite în toate
organele plantei, dar concentraţia poate fi mai mare în frunze, în stare
verde, la Ranunculus acris, Anemone nemorosa, în seminţe la Datura
stramonium, în bulbo-tuberculi, la Colchicum autumnale etc (tab. 1.6).

Tabel 1.6 Pricipalele plante toxice din pajiştile permanente

Denumirea speciilor Condiţii de toxicitate Staţiunea

Starea Specii de animale

Familia Ranunculaceae

Adonis vernalis (ruscuţă Păşuni uscate din zonele Verde, fân Toate
primăvăratică) de stepă şi silvostepă speciile

50
Aconitum toxicum şi A. tauricum Zonele de pădure şi etajul Verde, fân Toate
(omag) subalpin speciile
Caltha palustris (calcea calului) Mlaştini, lângă izvoare Verde, fân Cabaline,
taurine
Helleborus purpurascens Zonele forestiere Verde, fân Toate
(spânz) speciile
Ranunculus acris (floare Fâneţe umede Verde, fân Cabaline,
broştească) taurine
Ranunculus sceleratus (boglari) Fâneţe mlăştinoase Verde Cabaline,
taurine,
ovine
Thalictrum minus (rutişor) Fâneţe, silvostepă şi Verde Suine
pădure
Familia Liliaceae

Colchicum autumnale (brân- Pajişti umede din zonele de Verde, fân Toate
duşă de toamnă) pădure speciile
Veratrum album (steregoaie) Pajişti umede, zona de Verde, fân Toate
pădure speciile
Familia Apiaceae

Cicuta virosa (cucută de apă) Pajişti umede din silvostepă Verde, fân Toate
şi pădure speciile
Conium maculatum (cucută) Locuri ruderale Verde, fân, Toate
nutreţ murat speciile
Familia Solanaceae

Hyoscyamus niger (măsălariţă) Locuri ruderalizate Verde, us- Taurine,

cată cabaline,
ovine

Toxicitatea poate fi absolută, în orice stare şi pentru toate speciile de

animale (Veratrum album, Conium maculatum, Datura stramonium) sau
condiţionată de felul nutreţului (verde, fân, murat) şi specia de animale:
Ranunculus sceleratus este toxică numai în stare verde, Euphorbia
cyparissias în stare verde şi numai pentru taurine, Stachys annua, în
fân şi numai pentru cabaline. Multe specii toxice pot fi consumate fără a
prejudicia sănătatea animalelor, dacă se găsesc în proporţie redusă pe
păşuni sau în fân. Numeroase specii de plante toxice cresc în staţiuni
cu umiditate excesivă şi în locuri umbrite, condiţii care le măresc gradul
de toxicitate.

51
 PAJIȘTILE SEMĂNATE

Înființarea pajiștilor semănate

Înfiinţarea de pajişti semănate (temporare) în locul pajiştilor
permanente degradate, sau în teren arabil afectat producerii furajelor,
constituie una dintre cele mai importante verigi în procesul îmbunătăţirii
bazei furajere. În noile condiţii create prin privatizarea şeptelului de
animale, pajiştile semănate sunt acele culturi care asigură un furaj
de calitate şi în cantitate suficientă animalelor de rasă de înaltă
productivitate.

Pajişti semănate înfiinţate în locul pajiştilor permanente degradate

Complexul de lucrări care se aplică pentru înfiinţarea pajiştilor

semănate, în locul pajiştilor permanente degradate, este cunoscut
sub denumirea de îmbunătăţire radicală sau regenerarea pajiştilor.
Înfiinţarea pajiştilor semănate nu reprezintă o problemă nouă; ea a
format subiectul unor discuţii şi cercetări foarte îndelungate. Astfel, în
anul 1675, Olivier de SERRE recomandă cultura unor amestecuri de
plante perene de nutreţ în scopul obţinerii unor producţii mari de furaje.
Informaţii cu privire la cultura unor graminee şi leguminoase perene,
în ţara noastră, avem încă de la sfârşitul secolului trecut. Astfel,
Vlad CÂRNU MUNTEANU (citat de Gh. ANGHEL, 1986), în lucrarea
„Notices sur la ferme de l`Ecole Superieure d`Agriculture de Bucarest”,
scoate în evidenţă modul de adaptare a unor specii şi amestecuri de
graminee şi leguminoase perene (Dactylis glomerata, Avena elatior,
Poa pratensis, Phleum pratense, Onobrychis viciifolia) semănate în
1898 şi care au rezistat în 1899 la secetă. Aceste cercetări se amplifică
în cea de a doua jumătate a secolului nostru, perioadă care coincide cu
extinderea progresivă a suprafeţelor de pajişti semănate. Progresele
obţinute de cercetarea ştiinţifică din acest domeniu sunt prezentate
la Congresele Federaţiei Europene a Pajiştilor, care se ţin la anumite
intervale de timp, în diverse oraşe ale Europei. Din sinteza acestor
rezultate se desprinde faptul că superioritatea pajiştilor semănate,
faţă de cele permanente, de cele mai multe ori evidentă, depinde
de condiţiile naturale şi economice concrete. Astfel, productivitatea
pajiştilor temporare este determinată de precipitaţii, de altitudine şi
de sistemul de gospodărire. În condiţii pedoclimatice asemănătoare,
52
pajiştile semănate au realizat, în medie, în primii doi ani de folosinţă, o
producţie cu 30% mai mare decât cea a pajiştilor permanente. Cultura
asociată a gramineelor cu leguminoase are la bază comportamentul
complementar al speciilor aparţinând la două familii diferite (BALDONI
şi GIARDINI, 2002). Ulterior, mulţi cercetători au studiat pajiştile
semănate, elaborând alte recomandări pentru cultura plantelor
perene de nutreţ în amestec. FRAME (2000) subliniază rolul pajiştilor
semănate în agricultura Europei de Vest, apreciind că amestecurile
de ierburi şi porumbul pentru siloz sunt furajele de bază pentru multe
ţări din UE. CARLIER (1998) spune că pajiştile semănate au însuşiri
valoroase, neegalate de celelalte culturi furajere. Între acestea se
remarcă, în primul rând, producţiile ridicate care pot fi de 3-5 ori mai
mari decât a pajiştilor naturale. Compoziţia floristică fiind stabilită pe
criterii ştiinţifice, în concordanţă cu condiţiile climatice, agrotehnica
aplicată şi modul de exploatare, permite obţinerea unui furaj superior
din punct de vedere cantitativ şi calitativ, faţă de cel obţinut pe pajiştea
naturală. În regiunile de dealuri din ţara noastră, C. BĂRBULESCU şi
Gh. MOTCĂ (1987) recomandă înfiinţarea de pajişti semănate datorită
condiţiilor deosebite întâlnite aici. Pe lângă recoltele mari ce se obţin,
ce depăşesc 10 t/ha substanţă uscată, pajiştile semănate contribuie
la protecţia solului împotriva eroziunii şi la ameliorarea însuşirilor lui.
Dacă în zonele de câmpie şi de deal, pajiştile semănate dau rezultate
foarte bune, nu acelaşi lucru se poate spune despre zona de munte. I.
PUIA şi colab. (1984), referitor la oportunitatea şi eficienţa înfiinţării de
pajişti semănate în zona montană, arată că productivitatea acestora,
în acelaşi sistem de fertilizare ca şi pajiştea permanentă de Agrostis
capillaris şi Festuca rubra, nu este mult diferită şi recomandă, ca în
munţi, datorită dificultăţilor de lucru, înfiinţarea de pajişti semănate să se
facă numai pe terenuri cu o vegetaţie naturală degradată, îmburuienate
cu specii ierboase sau lemnoase sau în cazuri cu totul particulare, pe
lângă terenurile de pe lângă taberele de vară. Realizarea unei zootehnii
intensive este de neconceput fără existenţa pajiştilor semănate. Pentru
ţara noastră, cu circa 4,9 milioane hectare pajişti permanente, în mare
parte degradate (fapt oglindit prin producţia medie de masă verde foarte
mică), înfiinţarea pajiştilor semănate reprezintă una dintre cele mai
importante măsuri pentru ridicarea producţiilor cantitative şi calitative
ale pajiştilor. Pajiştile permanente din ţara noastră sunt situate, în
mare parte, pe terenuri în pantă, supuse eroziunii. A. HAVRELIUC
(1992) recomandă înfiinţarea de pajişti semănate (după aplicarea unui

53
complex de măsuri antierozionale) pe aceste terenuri, cu rezultate
excelente (tab. 2.1).

Tabel 2.1 Influenţa amestecului de ierburi şi a pantei asupra producţiei de SU obţinută pe o

pajişte semănată pe terenuri în pantă (1992)
Amestecul de ierburi Panta (%) Producţia Dif- Semnificaţie
erenţa
t/ha %

Pajişte permanentă 0-15 15-25 1,58 1,32 100 100 Mt Mt Mt Mt

25-40 peste 1,06 0,66 100 100
40
Bromus inermis Onobrychis vi- 0-15 15-25 6,20 5,64 392 427 4,62 4,32 xxx
ciifolia 25-40 peste 4,68 3,32 442 503 3,62 2,66 x
40
Festuca pratensis 20% Poa pra- 0-15 15-25 5,10 4,37 323 331 3,52 3,05 xxx
tensis 20% Lotus corniculatus 25-40 peste 3,19 3,03 301 459 2,13 2,37
25% Trifolium repens 35 % 40
Bromus inermis 10% Dactylis 0-15 15-25 4,72 3,73 299 283 3,14 2,41 xxx
glomerata 10% Festuca arundi- 25-40 peste 3,61 3,20 341 485 2,55 2,54
nacea 10% Poa pratensis 10% 40
Medicago sativa 15% Onobrychis
viciifolia 15% Trifolium repens
15% Lotus corniculatus 15%
Dl 5%=0,70 t/ha

Alegerea şi pregătirea terenului Alegerea terenului. Pajiştile

semănate se înfiinţează în locul pajiştilor permanente degradate, pe
care lucrările de suprafaţă nu mai au efectele scontate. Decizia aplicării
metodei de refacere radicală este legată de o mare răspundere,
deoarece aceasta implică distrugerea în totalitate a covorului ierbos
existent, prevalarea şi înlăturarea cauzelor care au dus la instalarea
lui pe de o parte, iar pe de altă parte crearea condiţiilor ca noua
pajişte pe care o înfiinţăm să se poată menţine în cultură. Terenurile
ocupate cu pajişti permanente pe care le alegem pentru înfiinţarea
pajiştilor semănate se încadrează, în general, în una din următoarele
categorii: - o ţelină îmbătrânită în care domină în mare măsură, plante
neconsumate de animale şi cu o producţie sub 10 t/ha masă verde;
- acoperirea cu vegetaţie nevaloroasă peste 25 – 30%; - terenuri pe
care s-a dezvoltat, în masiv, o plantă nevaloroasă (ştevie, pipirig, ferigă
etc.); - terenuri relativ plane cu uşoare denivelări, care prin luarea în
cultură se pretează la o exploatare intensivă; - acoperirea cu muşuroaie
54
înţelenite, peste 30 – 40% din suprafaţa pajiştii şi pe care măsurile de
suprafaţă nu dau rezultate. Îmbunătăţirea radicală a pajiştilor este o
lucrare mai costisitoare decât îmbunătăţirea de suprafaţă. Pe lângă o
serie de lucrări pregătitoare (defrişare, nivelare, drenare) sunt necesare
lucrările propriu-zise de înfiinţare (desţelenirea, fertilizarea, procurarea
seminţelor, semănatul etc.). De aceea se impune ca îmbunătăţirea
radicală să se facă pe baza unui studiu întocmit în acest sens, din
care să rezulte justificarea lucrării printr-o eficienţă economică cât mai
ridicată. Avându-se în vedere acest lucru, se recomandă desţelenirea
pajiştilor permanente degradate, numai în regiunile bogate în
precipitaţii, situate pe soluri cu o grosime mai mare de 50 cm, pe
pante cu înclinare mai mică de 15 grade şi cu pânza de apă freatică
la adâncimea de cel puţin 0,5 m. Pe pajişti mai umede se impune mai
întâi desecarea acestora, iar pajiştile din regiunile secetoase se vor
desţeleni numai dacă există posibilităţi de irigare. Pregătirea terenului
cuprinde, pe de o parte, distrugerea covorului vegetal, iar pe de altă
parte lucrări de pregătire a patului germinativ în vederea însămânţării
ierburilor perene. Înainte de refacerea radicală sunt necesare câteva
lucrări pregătitoare ca: desecarea, îndepărtarea pietrelor, a cioatelor şi
a vegetaţiei lemnoase, distrugerea muşuroaielor şi nivelarea terenului,
care contribuie la executarea desţelenirii în bune condiţii. În vederea
pregătirii terenului se aplică mai multe metode, care variază în funcţie
de panta terenului, de grosimea stratului de ţelină şi de vegetaţia
existentă. În general, se disting următoarele tehnologii de distrugere a
ţelinii: - cu mobilizarea totală a stratului de sol; - cu mobilizarea parţială
a stratului de sol; - fără mobilizarea solului. În multe ţări ale Europei,
dar şi la noi în ţară, se înfiinţează pajişti semănate şi în teren arabil.
Se face acest lucru pentru fermele cu rase de animale deosebit de
productive sau în regiuni unde pajiştile permanente lipsesc. În această
situaţie, pajiştile semănate se înfiinţează în apropierea adăposturilor
de animale, dacă este posibil chiar lângă acestea.
a) Tehnologii de pregătire a terenului, cu mobilizarea totală
a stratului de sol. În acest caz, pregătirea terenului presupune în
mod obligatoriu folosirea plugului. Odată cu efectuarea arăturii se
încorporează în sol şi îngrăşămintele pe bază de fosfor şi potasiu
(dacă este necesar), gunoiul de grajd şi amendamentele. Metoda se
recomandă pe solurile mai profunde, cu un strat gros de ţelină. Pentru
a realiza o mărunţire mai bună a ţelinei, de regulă, arătura adâncă de
25-30 cm este precedată de o discuire la 8-10 cm pentru distrugerea
55
covorului ierbos existent. Desţelenirea prin arătură nu se recomandă
pe terenurile inundabile şi periclitate de eroziune, pe solurile scheletice,
precum şi în staţiuni care exclud reuşita pajiştilor semănate (de
exemplu suprafeţele excesiv de umede sau extrem de uscate). Mai
remarcăm (I. ROTAR şi Alina ŞUTEU, 1995) impactul pozitiv pe care îl
are desţelenirea asupra mineralizării materiei organice.
Desţelenirea se execută cu plugul, la adâncime de 20 – 25 cm, în
raport cu grosimea stratului de ţelină, întotdeauna vara sau toamna.
Pentru a obţine o arătură de bună calitate, lucrarea trebuie să fie
precedată de prelucrarea ţelinii cu grapa cu discuri în două treceri,
executate perpendicular una pe cealaltă. Şt. ERDÉLYI şi colab. (1990),
citând datele obţinute de P. BURCEA şi colab. la Tinteşti-Argeş şi de N.
Simtea la Beiu - Hunedoara , arată că, la lucrările de pregătire a solului
pentru reînsămânţarea pajiştilor, cele mai bune rezultate se obţin când
lucrarea de desţelenire se face cu plugul (tab. 2.2), însă sunt diferenţe
mici între arat, frezat sau discuit. În zonele cu precipitaţii suficiente,
desţelenirea se poate practica şi vara, în acest caz înfiinţarea pajiştii
semănate se va face la sfârşitul lunii august sau începutul lunii
septembrie. Deoarece pajiştile semănate se folosesc şi prin cosit, se
impune o foarte bună nivelare a terenului. Nivelarea este obligatorie,
îndeosebi la folosire prin cosit, permiţând în anii de exploatare
executarea mecanizată a tuturor fazelor tehnologice de producere,
recoltare, preparare şi încărcare a furajelor verzi, semifânului. Epoca
optimă pentru desţelenire este legată de condiţiile concrete. Din punct
de vedere biologic, începutul verii prezintă avantaje deosebite. În
această perioadă se realizează o descompunere mai bună a materiei
organice, iar buruienile perene şi-au consumat rezervele acumulate.

Tabel 2.2 Influenţa modului de lucrare a solului asupra producţiei de furaj (t/ha s.u.)
Lucrarea Beriu – Hune- Ţinteşti – Argeş
doara
t/ha % t/ha %

Pajişte naturală (martor) 2,40 100 3,26 00

Discuit + supraînsămânţat 6,39 268 3,23 9
Frezat + supraînsămânţat 6,75 281 3,42 05
Arat + supraînsămânţat 6,80 283 3,71 14

56
Frecvent însă, se practică desţelenirea la sfârşitul verii- începutul
toamnei, iar primăvara se poate pregăti pentru semănat, în bune
condiţii. Desţelenirea de primăvară trebuie exclusă, deoarece nu
permite pregătirea corespunzătoare a patului germinativ. O grijă
deosebită trebuie să avem faţă de pregătirea terenului, care trebuie să
fie bine nivelat, bine mărunţit, afânat la suprafaţă şi aşezat în straturile
mai adânci. Lucrările de pregătire a patului germinativ se execută
primăvara, atunci când se poate ieşi în câmp şi vor fi executate de aşa
natură încât, pe cât posibil, să se evite pierderile de apă din sol. De
la caz la caz, în funcţie de tehnologia de cultură, înainte de semănat
poate fi folosit tăvălugul. După semănat, folosirea acestei unelte, în
majoritatea cazurilor este necesară.
b) Tehnologii de pregătire a terenului cu mobilizare parţială a
solului. În acest caz terenul se lucrează cu grapa cu discuri sau cu
freza. O astfel de lucrare este indicată la desţelenirea pajiştilor situate
în zona de câmpie sau cele de deal, situate pe terenuri în pantă şi cu un
strat subţire de ţelină. Se obţin rezultate bune la desţelenirea terenurilor
pe care s-au efectuat curăţiri de arborete, combaterea muşuroaielor,
îndepărtarea pietrelor, cioatelor (Şt. ERDÉLYI şi colab., 1990). Grapele
cu discuri, care sunt încă foarte răspândite în România, pot fi folosite
la desţelenirea pajiştilor cu un strat gros de ţelină, executându-se 2-3
treceri pe direcţii perpendiculare, pentru a se mărunţi bine stratul de
ţelină. Această metodă poate fi aplicată pe terenurile în pantă unde
metoda radicală poate declanşa fenomene grave de eroziune. N.
DUMITRESCU şi colab. (1987), dintre variantele cu mobilizare parţială
a solului, cele mai bune rezultate le obţin prin folosirea grapei cu discuri
(tab. 2.3), rezultate care sunt superioare şi variantei cu măsuri radicale
(arătura). Acest lucru trebuie subliniat deoarece folosirea grapei cu
discuri presupune un consum mai redus de combustibil. Astfel, la arat,
se obţine cel mai mare consum de 42 l/ha, pe când la pregătirea numai
cu grapa cu discuri, sunt necesari numai 23 l/ha.

Tabel 2.3 Influenţa lucrărilor solului asupra producţiei de SU (suma a două coase) obţinută pe
o pajişte afectată de eroziune de suprafaţă la Cogeasca-Letcani (1977-1985)
Nr. crt. Lucrările solului t/ha % Diferen (t/ Semni-
ha)ţa ficaţia
1. Pajişte permanentă 3,5 100 Mt -
2. Rotaseeder 6,0 157 2,5 xxx

57
3. Cisel 6,9 199 3,4 xxx
4. Arat 6,7 193 3,2 xxx
5. Disc 7,6 219 4,1 xxx
DL 5%=0,3 t/ha

Această metodă se recomandă, în general, pe terenuri cu o pantă mai

mare, unde desţelenirea (folosirea plugului) ar duce la declanşarea
fenomenului eroziunii solului. Freza poate fi folosită pentru prelucrarea
ţelinei, realizându-se o lucrare superioară celei cu grapele cu
discuri. Lucrarea cu freza presupune una-două treceri, prima trecere
executându-se superficial, la 8 – 10 cm, iar cea de-a doua mai adânc,
la 12 – 14 cm. Pe terenurile situate în pantă, lucrările se fac paralel
cu curbele de nivel, conform normelor de prevenire şi combatere a
eroziunii solului. Astfel, se recomandă executarea lucrărilor în benzi de
20 – 30 cm pe terenurile cu pante mai mici, şi de 10 – 15 cm pe cele
cu pante mai mari. Aceste benzi alternează cu terenuri nelucrate, de
aceleaşi dimensiuni, care au şi rolul de a opri scurgerea apei, scurgere
care poate declanşa fenomene de eroziune. După unu – doi ani, când
pajiştea semănată a format un covor vegetal încheiat, se lucrează şi
fâşiile nelucrate în prima etapă.
c) Tehnologii de pregătire a terenului fără mobilizarea solului.
În anumite situaţii, în care orografia terenului nu permite nici un fel
de lucrări de mobilizare a terenului, sau când vegetaţia este foarte
rară, se aplică supraînsămânţarea vechiului covor, fără nici o lucrare
pregătitoare. Rezultatele acestei metode extensive depind, în măsură
foarte mare, de condiţiile concrete. După supraînsămânţare, trecerea
cu o turmă de oi pe timp umed poate favoriza încorporarea seminţelor.
În ţările din vestul Europei există maşini care seamănă direct în vechiul
covor ierbos, maşini care sunt tractate de tractoare de mare putere.
Culturi premergătoare. Pajiştile semănate pot fi înfiinţate fie
direct în arătura de desţelenire, fie după o perioadă de 1-3 ani, în care
terenul se cultivă cu culturi anuale. Prima variantă, respectiv înfiinţarea
pajiştilor direct în arătura de desţelenire, cunoscută şi sub denumirea de
regenerare rapidă a pajiştilor, presupune un teren curat de buruieni, bine
mărunţit şi uniform. Folosirea timp de 1-3 ani, imediat după desţelenire,
ca plantă premergătoare a unei culturi anuale, se recomandă numai pe
terenurile unde ţelina foarte deasă nu a putut fi suficient mărunţită,
58
pe terenurile foarte îmburuienate şi pe soluri turboase, unde lucrările
repetate, aplicate plantelor anuale, pot conduce la o îmbunătăţire a
însuşirilor solului. Ca plante premergătoare, se recomandă în primul
rând prăşitoarele: sfecla furajeră, cartoful şi bostănoasele sau alte
plante furajere semănate cu densitate mai mare: ovăzul, borceagul,
porumbul furajer şi altele.
Fertilizarea de bază şi amendarea. Spre deosebire de pajiştile
permanente, unde îngrăşămintele se pot aplica numai la suprafaţa
solului, în cazul înfiinţării pajiştilor semănate se creează posibilitatea
încorporării în sol a îngrăşămintelor şi amendamentelor. Din această
cauză se justifică o fertilizare de aprovizionare cu elementele nutritive.
În primul rând trebuie amintită aprovizionarea cu calciu a solurilor
acide. Aplicarea amendamentelor cu calciu se recomandă în doze de
2000- 3000 kg/ha, înainte de distrugerea covorului vegetal. În funcţie
de aciditatea solului, aplicarea aceleiaşi doze poate fi repetată cu
ocazia pregătirii patului germinativ, pentru culturile premergătoare
sau pentru însămânţarea ierburilor perene. Ca o condiţie de bază
pentru înfiinţarea pajiştilor semănate este crearea unui pH optim
de 5-6,5, iar valoarea pH-ului, în anii următori, depinde de sistemul
de fertilizare, care se aplică în continuare. Rezultate concludente în
acest sens prezintă A. LĂPUŞAN şi colab. (1975), în nouă localităţi,
în toate cazurile amendamentele aplicându-se sub arătură (tab. 2.4) şi
determinând sporuri de recoltă.

Tabel 2.4 Influenţa amendamentelor calcaroase şi îngrăşămintelor asupra producţiei medii pe

5 ani a pajiştilor semănate (1975)
A=îngrăşare B=amendare q/ha mv Dife- Semni-
renţa ficaţia
Neîngrăşat Neamendat Amendat 78,7 92,0 100 117 - 13,3 - xxx
1/3 Ah Amendat ½ 100,7 112,4 128 143 22,0
Amendat 1/1 33,7
Gunoi 40t/ha Neamendat Amendat 133,6 148,6 170 189 54,9 xxx
1/3 Ah Amendat ½ 152,0 162,5 193 206 69,9
Amendat 1/1 73,3
83,8
N90P45K45 Neamendat Amendat 207,4 222,0 262 282 128,7 xxx
1/3 Ah Amendat ½ 226,1 229,7 287 292 143,3
Amendat 1/1 147,4
151,0

59
N90P45K45+40 Neamendat Amendat 240,6 247,4 306 314 161,9 X
t/ha gunoi 1/3 Ah Amendat ½ 252,7 259,0 321 329 168,7
Amendat 1/1 174,0
180,3
DL 5%=5,6 q/ha

Îngrăşămintele organice, după cum rezultă din tabelul 6.4, pot fi

aplicate cu rezultate bune, în doze moderate, pe majoritatea terenurilor.
Aplicarea îngrăşămintelor minerale se face în mod diferenţiat, ţinându-
se cont, în primul rând, de aprovizionarea solului cu elemente nutritive
şi de materialul biologic care se foloseşte la semănat. Se recomandă
folosirea de circa 120-200 kg/ha P2O5 şi eventual de 100-150 kg K2O,
care se încorporează sub brazdă. În cazul îngrăşămintelor cu azot
care nu se pretează la o fertilizare de aprovizionare, dozele aplicate la
înfiinţarea pajiştilor vor fi mai mici, variind, însă, în funcţie de plantele
care vor fi însămânţate. Îngrăşămintele pe bază de azot nu se pretează
pentru fertilizarea de aprovizionare, deoarece au un grad mare de
solubilizare; totuşi, doze mici pot fi luate în considerare, în funcţie de
speciile ce vor fi însămânţate.
Pajişti semănate pe bază de graminee şi leguminoase. În
condiţiile ţării noastre se impune înfiinţarea pajiştilor semănate, prin
cultivarea amestecurilor formate din graminee şi leguminoase perene
şi, mai rar, a celor numai pe bază de graminee. Cultura amestecurilor
de graminee şi leguminoase perene prezintă a serie de avantaje,
dintre care se vor aminti doar cele mai însemnate (I. ROTAR, 1993):
productivitate ridicată, ca urmare a utilizării mai bune a nişelor ecologice
din biotopul respectiv; producţii mari de proteină datorită prezenţei
leguminoaselor şi sporirii conţinutului de proteină al gramineelor în
prezenţa leguminoaselor; economie de îngrăşământ pe bază de azot
în urma fixării azotului atmosferic prin intermediul bacteriilor genului
Rhizobium sp. localizate în nodozităţile radiculare ale leguminoaselor;
obţinerea unui furaj echilibrat în substanţe nutritive (glucide, proteine,
elemente minerale şi vitamine); posibilităţi de însilozare, evitarea
apariţiei meteorizaţiilor la animale; palatabilitatea ridicată a furajului
obţinut; rezistenţa mai bună la ger şi secetă a plantelor crescute în
amestec faţă de culturile pure; repartizarea mai bună a spaţiului de
nutriţie din sol; capacitate mai mare de refacere a structurii solului etc.
ELSÄSSER (2003) arată că prezenţa unui procent de trifoi, în covorul
ierbos, conduce la o acumulare în sol, în medie, a 3 kgN/ha/an. La fel
60
cum un agricultor îşi alege cereala şi varietatea cea mai valoroasă, şi
persoana care înfiinţează o pajişte semănată sau regenerează pajiştile
ar putea stabili el însuşi speciile şi varietăţile de graminee pentru
semănat. În această privinţă, modul de exploatare a pajiştilor este cel
mai important criteriu al alegerii. Se va căuta combinarea amestecurilor
în funcţie de păşunat, cosit sau o combinare a acestor două. Speciile
cele mai importante, în condiţiile climatice din ţara noastră, diferă în
funcţie de un anumit număr de criterii, de aprecierea agronomică. În
cadrul unei specii de graminee date, paleta de varietăţi selecţionate este
câteodată foarte mare. Diferenţele între tipurile precoce şi tardive privesc
nu numai recolta de SU ci şi rezistenţa la ger şi la boli, pretabilitatea
la folosinţa la păşunat şi cosit etc. (I. ROTAR şi L. CARLIER, 2005).
În compoziţia şi utilizarea amestecurilor pentru stabilitatea pajiştilor
este frapantă constatarea că, în Europa, de-a lungul anilor, datorită
intensivizării sistemului de cultură, se utilizează un număr de specii
din ce în ce mai mic, sau chiar monoculturi (prin monocultură, în acest
context, înţelegem cultura unei singure specii). Această evoluţie poate
fi explicată prin următoarele criterii: - fertilizarea azotată se situează în
momentul de faţă la un nivel mult mai ridicat decât până acum, ceea
ce antrenează modificări în compoziţia botanică a pajiştilor; - uscarea
ierbii şi însilozarea directă sunt înlocuite de însilozarea prefânată1.
Datorită acestui fapt se cosesc pajiştile cele mai productive şi se
evită rămânerea ierbii prea mult pe câmp, ceea ce determină un efect
favorabil asupra otăvii; - încărcătura de animale este sporită faţă de
cum era altădată, însă păşunatul continuu a făcut loc, în mare parte,
păşunatului continuu intensiv; - producerea de furaje grosiere s-a
mecanizat foarte mult; pajiştile trebuie să suporte trecerea maşinilor
grele. Ţinând seama de toţi aceşti factori, selecţia a reuşit să creeze
varietăţile cele mai competitive şi mai agresive, în special la Lolium
perenne. Pe baza numeroaselor şi lungilor experimentări practice se
recomandă următoarele tipuri de amestecuri, care s-au validat, în timp,
în Europa (I. ROTAR şi L. CARLIER, 2005, tab. 2.5.). În amestecurile
preconizate aici, raigrasul este diploid. El poate fi înlocuit de varietăţi
tetraploide. În acest caz, cantitatea de graminee a componenţei
tetraploide trebuie să crească cu cel puţin 50%. Varietăţile tetraploide,
adesea puţin persistente, prezintă avantajul, în afara unui randament
echivalent, că posedă o mai bună rezistenţă la boli şi, într-un amestec
complex, ele se substituie într-o mai slabă măsură celorlalte specii.
1 Prin însilozarea prefânată înţelegem însilozarea după o uscare pe

61
câmp până la 35–40% umiditate. Pentru însămânţarea pajiştilor se
utilizează atât amestecuri de Lolium perenne, cât şi amestecuri de
alte specii. Reiese imediat că o folosire intensivă a pajiştii, chiar şi
cu o însămânţare a unui amestec de mai multe specii, conduce la
o compoziţie a pajiştii comparabilă cu pajiştea semănată cu Lolium
perenne.

62
 Tabel 2.5 Amestecurile standard recomandate, pentru însămânţarea pajiştilor în unele ţări din
UE ( kg/ha) (după I. ROTAR şi L. CARLIER, 2005)
Păşunat (amestecuri) Cosit Spe-
(ames- cia
tecuri)
1 2 3 1 2 3

Lolium perenne -varietăţi tardive 30 - (3)* 15 1 8 - 15 10 - -

(folosite prin păşunat) -varietăţi (3)* - - - (3)* 10 (3)* 12 10 -15 30
semitardive -varietăţi timpurii (fo- (3)* (3)* - - (3)* - 10 10
losite prin cosit) Festuca praten- -- --
sis Phleum pratense Poa pra-
tensis Trifolium repens Lolium
multiflorum Trifolium pratense
Total kg/ha 30 (36)* 30 33 2 25 40
(36)* (39)* (35)*

(*)În cazul unei fertilizări ridicate cu azot şi a unei exploatări foarte

intensive, încorporarea de Poa pratensis şi Trifolium repens este puţin
utilă.
Amestecuri pentru păşunat. Amestecul 1 şi 2 Lolium perenne
suportă o doză mare de azot şi o încărcătură de animale ridicată. O
însămânţare este posibilă la începutul toamnei (sfârşitul lui august-
începutul lui septembrie). O înălţime prea mare a ierbii, înaintea
păşunatului (mai mare de 15-20 cm) prezintă pericolul îngălbenirii
frunzelor şi deci, deprecierea calităţii furajului. Š
Amestecul 3 Alternanţa păşunat – cosit asigură o perenitate
bună a amestecului. În condiţii de păşunat intensiv, specia Festuca
pratensis şi, într-o măsură mai mică Phleum pratense, vor dispărea
din gazon. Dacă Lolium perenne nu ocupă destul de repede locurile
nepopulate, atunci cel mai adesea se vor stabili plante spontane, în
special Poa pratensis. Asemenea amestecuri sunt mai puţin atinse de
boli, rezistând în acelaşi timp mai bine la condiţiile hibernale. Prezenţa
trifoiului alb sporeşte şansele în această privinţă
Amestecuri pentru cosit:
Amestecul 1 Amestec complex destinat mai ales producerii de fân.
Se poate eventual asocia cu trifoiul roşu. Având în vedere caracterul
temporar al acestei leguminoase şi importanta pierdere a frunzelor
începând cu cositul fânului, prezenţa ei în amestecul de bază nu este
obligatorie.
63
 Amestecul 2 Pajişti destinate cositului, pentru o exploatare de 3-4
ani (însilozare prefanată sau chiar fân); excedentul de masă verde
poate fi păşunat.
Amestecul 3 Amestecul de Lolium multiflorum şi Trifolium pratense
este recomandat pentru pajiştile de 1-2 ani; el dă satisfacţie în condiţiile
exploatării prin cosit. Acesta este un furaj de mare valoare alimentară,
trebuie cosit de mai multe ori/an cu randament de cel puţin 3000 kg
SU/ha/coasă. O cosire prea joasă, treceri prea dese ale tractorului
şi o staţionare prelungită a ierbii cosite pe câmp sunt foarte nefaste,
varietăţile tetraploide fiind adesea foarte sensibile. Aşa cum s-a afirmat
aceste amestecuri sunt răspândite în Europa. Unele au fost cultivate
mult în ţara noastră, însă o folosire pe scară mai mare a celor două
specii aparţinând genului Lolium sp. ar fi benefică pentru îmbunătăţirea
bazei furajere. I. RAZEC (2003) recomandă următoarele amestecuri
pentru condiţiile ţării noastre (tabelul 6.6). La alcătuirea amestecurilor
şi recomandarea lor pentru diferite zone, s-a ţinut cont de adaptarea
speciilor la condiţiile pedoclimatice ale fiecărei zone, de capacitatea de
competiţie, precum şi de durata şi modul de folosinţă preconizat. După
cum se poate observa, unele amestecuri au în componenţa lor două
specii (amestecuri simple), iar altele, mai multe (amestecuri complexe).
Rezultatele experimentale pe baza cărora au fost recomandate aceste
amestecuri evidenţiază faptul că, în ultima analiză, recolta amestecurilor
complexe este realizată, de regulă, de o leguminoasă şi o graminee,
celelalte fiind înlăturate treptat. Acest lucru a determinat generalizarea
în producţie, cu precădere, a amestecurilor simple. După I. PUIA şi
Heinke KLEMM (1977) evoluţia covorului vegetal este influenţată în
mod hotărâtor de intervenţia omului prin sistemul de cultură aplicat şi în
mai mică măsură de structura amestecului în momentul însămânţării.
Pe baza rezultatelor experimentale proprii şi a celor din literatura
de specialitate, autorii citaţi ajung la concluzia că productivitatea
amestecurilor (simple sau complexe) este în funcţiede intensitatea
sistemului de cultură. În sisteme de cultură constituite din numeroase
specii şi soiuri, în care sunt saturate numeroase nişe ecologice,
productivitatea poate fi, de regulă, mare. Dimpotrivă, în sistemele de
cultură intensive, prin fertilizare, irigare, combaterea buruienilor, se
produce o uniformizare a habitatelor, astfel că, amestecurile simple pot
da o producţie mai mare decât cele complexe. Pe baza celor amintite
se recomandă folosirea unor amestecuri complexe pentru sisteme de
cultură extensive, a unor amestecuri simple pentru sistemele de cultură
64
intensive şi a culturilor pure pentru sisteme de cultură foarte intensive.
Astfel că, amestecurile recomandate de I. RAZEC (2003) pentru
ţara noastră, sunt foarte diverse, acoperind întrega gamă de situaţii
staţionare posibil de întâlnit. Pajişti semănate pe bază de graminee.
În timp, pentru majoritatea gramineelor de pajişti au fost ameliorate
soiuri precoce şi tardive; cele precoce, de obicei, sunt folosite prin
cosit, iar cele tardive, prin păşunat. Soiurile tardive oferă posibilităţi
largi de păşunat şi o valoare furajeră ce rămâne constantă o perioadă
lungă de timp (tab. 2.6, după L. CARLIER, 2004). Energia germinativă
şi capacitatea de instalare au un rol hotărâtor în dezvoltarea ulterioară
a gramineelor. Din acest punct de vedere, Lolium perenne şi Lolium
multiflorum sunt specii foarte agresive: în amestecuri complexe,
care conţin în egală măsură şi Festuca pratensis, Poa pratensis şi
Phleum pratense, evoluează adesea în condiţii de păşunat intensiv,
în anul al doilea de la înfiinţare, spre un covor ierbos dominat de
Lolium multiflorum. In cazul folosirii prin cosit, Festuca pratensis şi
Phleum pratense se impun mai mult. Amestecurile de graminee care
cuprind specii cu viteză de creştere total diferită, nu evoluează spre o
compoziţie botanică echilibrată. O altă caracteristică importantă este
vivacitatea (perenitatea). Această proprietate a soiului este una din cele
mai importante pentru însămânţarea pajiştilor semănate. Infiinţarea
pajiştilor cu varietăţi nepersistente conduce spre un gazon rar, invadat
de buruieni, care necesită o supraînsămânţare. Pentru păşunat se
preferă speciile şi varietăţile care produc, pe parcursul întregii perioade
estivale, deci frecvenţa înspicării nu este prea ridicată.

65
 Tabel 2.6 Recolta de SU a două soiuri de raigras englezesc de tip timpuriu (*) şi tardiv (80 kg
N/ha – media în perioada 1991-1999)
Recolta obţinută Melina RvP (timpuriu) Vigor RvP (tardiv)
Kg SU /ha 7400 3240
% 100 44
% PB /SU 7.2 15.6
Kg PB /ha 532 508
Randament / ha/an 15410 13430

*cosit la începutul înspicării raigrasului englezesc Melina (23/5) SU

– substanţa uscată; PB- proteină brută În ultima perioadă, pe lângă
soiurile de graminee perene diploide au început să se folosească şi
soiuri tetraploide. Între soiurile diploide şi tetraploide de graminee sunt
diferenţe agronomice importante (tab. 2.7, după L. CARLIER, 2005).
Pe lângă varietăţile tetraploide, în ultima perioadă au apărut OMG
(organisme modificate genetic).

Tabel 2.7 Diferenţele între varietăţile diploide şi tetraploide de graminee (diploid 100%)
Caracteristici Soiuri diploide Soiuri tetraploide
Lăţimea frunzelor 100 125
Mărimea şi greutatea seminţelor 100 175
Culoarea verde a frunzelor 100 150
Rezistenţa la boli 100 125
Perenitate 100 80
Conţinutul în SU 100 90
% fructoză din SU 100 110
NDF (%) 100 95
Digestibilitate 100 100
Cantitatea ingerată proaspătă 100 110
Cantitatea ingerată SU 100 100

În agricultura biologică, a cărei legislaţie europeană este bine menţionată

în UE/2029/91 CEE şi 1804 /1999 /UE, organismele modificate genetic
sunt interzise în lanţul producţiei, iar începând cu data de 1 ianuarie
2004, seminţele introduse în agricultura biologică trebuie să fie produse
în ferme recunoscute drept ferme biologice. În condiţiile ţării noastre,
înfiinţarea pajiştilor semănate pe bază de graminee se justifică numai
în cazul unor ferme care dispun de cantităţi mari de îngrăşăminte
66
cu azot, scopul de bază fiind realizarea unor producţii ridicate de
masă verde, o bună eşalonare a producţiei în decursul perioadei de
vegetaţie şi obţinerea unei ţeline elastice, rezistentă la o încărcătură
mare de animale. În acest caz se alcătuieşte aşa-numitul conveier
de pajişti, bazat pe mai multe specii de graminee sau pe o singură
specie cu soiuri diferite. Ideea de bază este eşalonarea producţiilor,
prin eşalonarea recoltării, efectuată prin cosit sau păşunat, în faza
optimă a speciei sau a soiului respectiv. Posibilitatea acestei eşalonări
este dată de precocitatea diferită a soiurilor de graminee aflate în
cultură (tab. 6.9.). Pajiştile semănate numai pe bază de graminee au
început să scadă în importanţă datorită grijii tot mai pronunţate faţă
de mediu, a costurilor ridicate cu fertilizarea şi a apariţiei sistemelor
de agricultură alternative (ecologice). Pentru diferitele zone ale ţării
noastre se recomandă folosirea următoarelor specii de graminee: -
pentru zonele umede şi mai răcoroase: Dactylis glomerata, Festuca
pratensis, Festuca arundinacea. - pentru zonele din sudul ţării: Dactylis
glomerata, Festuca pratensis, Festuca arundinacea şi Bromus inermis.
Alegerea speciilor şi a soiurilor. Datorită extinderii suprafeţelor
de pajişti permanente degradate, pajiştile semănate se înfiinţează în
condiţii staţionale foarte diferite. De aceea, în alegerea speciilor trebuie
să ţinem cont, în primul rând, de capacitatea de adaptare (echivalentă
cu răspândirea lor spontană extinsă) şi bineînţeles de potenţialul lor
productiv, precum şi de valoarea furajeră. Dintre numeroasele specii
din flora pajiştilor, relativ puţine întrunesc aceste însuşiri valoroase. În
general, majoritatea speciilor valoroase de graminee au un spectru mai
larg de adaptare (sunt specii euribionte) decât speciile de luguminoase
perene (specii stenobionte). Un alt criteriu în alegerea speciilor, în
vederea însămânţării amestecurilor, îl constituie capacitatea de
competiţie. În cazul amestecurilor de graminee şi leguminoase, un
rol major în menţinerea echilibrului dintre speciile participante revin
competiţiei interspecifice. Competiţia interspecifică se desfăşoară
pentru apă, lumină, spaţiu, elemente nutritive etc. Abilitatea în
procurarea resurselor necesare creşterii şi dezvoltării poate constitui
un avantaj major care, să determine dominarea unei anumite specii
sau la polul opus, lipsa de abilitate, eliminarea ei din amestec (I.
ROTAR, 1993). Principalele însuşiri de care trebuie să se ţină seama
la alegerea speciilor, în vederea înfiinţării pajiştilor semănate, sunt
prezentate sub formă sintetică.

67
 Zonarea ecologică este un criteriu de importanţă majoră, concordanţa
între zona unde se cultivă o anumită specie şi cerinţele ei faţă de
factorii ecologici de vegetaţie este de importanţă hotărâtoare. După
cum s-a arătat în paragraful referitor la pajiştile semănate pe bază de
graminee şi leguminoase, numărul de specii din care se constituie
amestecul depinde de sistemul de cultură. Pentru pajiştile semănate,
înfiinţate în locul unor pajişti permanente degradate, care vor avea o
durată de folosinţă mai lungă faţă de cele semănate în arabil, se
recomandă folosirea unor amestecuri formate din 3-4 specii, în condiţii
favorabile de cultură, şi din 5-7 specii în condiţii vitrege. Se prezintă în
continuare principalele specii de graminee şi leguminoase perene,
recomandate pentru înfiinţarea pajiştilor, precum şi însuşirile lor
economice şi agronomice, mai importante, în ordine alfabetică.
Alopecurus pratensis (coada vulpii) Este o graminee de talie înaltă,
tipică pentru fâneţele din staţiunile umede până la revene, răcoroase.
Pentru păşunat este puţin potrivită din cauza precocităţii şi lignificării
rapide. Cel mai bine poate fi folosită pentru înfiinţarea unor pajişti
semănate pe soluri umede, din zonele mai înalte. Reacţionează bine la
îngrăşăminte şi, în special, la cele cu azot. În faza de tinereţe se
caracterizează printr-o capacitate de concurenţă redusă, mai târziu
devine un partener viguros, cu tendinţă de dominanţă. Arrenatherum
elatius (ovăscior) Este o graminee de talie înaltă, caracteristică pentru
staţiunile moderat uscate până la revene. Din cauza cerinţelor ridicate
faţă de căldură şi faţă de aprovizionarea cu apă şi substanţe nutritive,
precum şi din cauza sensibilităţii la păşunat şi cosiri frecvente, se
recomandă numai pe soluri fertile de fâneaţă, din zone cu climat mai
puţin arid. Se caracterizează printr-o dezvoltare rapidă în faza de
tinereţe. Poate domina covorul vegetal în continuare, dacă i se asigură
condiţii optime de vegetaţie (condiţii staţionale corespunzătoare, 2-3
cosiri într-o perioadă de vegetaţie, fertilizare abundentă). Se recomandă
numai pentru staţiuni foarte uscate în care nu reuşesc alte graminee.
Poate fi cultivată în sudul ţării, în regim de irigare. Dactylis glomerata
(golomăţ) Graminee foarte productivă, de talie înală, potrivită pentru
staţiuni umede până la uscate, chiar şi în zona montană. Fig. 6.6.
Golomăţul (Dactylis glomerata) - seminţe de golomăţ: a - partea
interioară; b - partea exterioară Se poate folosi prin cosit şi păşunat,
reacţionează bine la îngrăşăminte. Datorită instalării lente, în faza
tânără este înăbuşită uşor, dar, după instalare, în condiţii de fertilizare
abundentă, are o mare agresivitate, devenind un concurent puternic

68
pentru celelalte specii din covorul vegetal. În comparaţie cu alte
graminee are un randament constant pe parcursul întregului sezon de
vară. Valoarea furajeră se depreciază rapid, astfel că trebuie atenţie
mare la data începerii păşunatului şi cositului. În condiţii de folosire prin
cosit şi fertilizare intensivă cu azot, tinde spre dominare exclusivă a
covorului vegetal, mai ales în staţiuni uscate. Festuca pratensis
(păiuşul de livezi) Este o graminee vivace de bună calitate. Are o
capacitate mare de adaptare, care apare în staţiuni revene până la
foarte umede, din câmpie până în zona montană. Are o talie mijlocie şi
suportă bine cositul şi păşunatul. Este rezistentă la factorii climatici,
dar sensibilă faţă de întârzierea semănatului. Din cauza capacităţii
reduse de concurenţă, este uşor înăbuşită de specii mai competitive.
Graminee de talie joasă, cu tufă mixtă, caracteristică staţiunilor revene
până la umede. Rezistă bine la păşunat, în mod condiţionat se poate
folosi şi la înfiinţarea fâneţelor, este rezistentă la factori climatici, cu
excepţia condiţiilor extreme de secetă sau de umiditate. În cazul în
care apare în proporţie mare în covorul vegetal, nu este consumată cu
plăcere de animale. În condiţii de fertilizare şi folosire corespunzătoare,
specia este înlocuită de Lolium perenne sau Poa pratensis. În cazul
unei gospodăriri intensive va fi eliminată din covorul vegetal, iar dacă
pajiştea este întreţinută şi folosită în mod extensiv sau greşit, va domina
în mod nedorit. Spre deosebire de trecut, când datorită cunoştinţelor
incomplete despre posibilităţile de îmbunătăţire a covorului vegetal,
această plantă a fost apreciată ca o specie importantă pentru staţiunile
sărace, astăzi se recomandă numai pentru păşuni extensive pe care
autoînsămânţarea este pusă sub semnul întrebării. În general, se
recomandă pentru amestecuri de păşune sau cu folosinţă mixtă, dar în
proporţii reduse. Lolium multiflorum (raigras aristat) Este o graminee
de talie înaltă, cu o mare capacitate de producţie Raigras italian,
raigras aristat (Lolium multiflorum) Plantă anuală sau bienală, cu
tufă rară, tulpini erecte sau geniculaterecte, cu frunze plane, cu limbul
lat de 2-4(6) mm, lucioase pe faţa inferioară, urechiuşe mari, ligula
scurtă. Specia se instalează rapid, însă, ca toate gramineele perene,
este pretenţioasă faţă de gradul de mărunţire a patului germinativ.
Valorifică bine îngrăşămintele cu azot (fiind o plantă azotofilă) şi apa,
producând un furaj de bună calitate, cu o digestibilitate ridicată. Recoltat
în epoca optimă, se pretează atât pentru pregătirea sub formă de fân
cât şi sub formă de semifân şi siloz. Mai remarcăm că Lolium multiflorum
produce cantităţi însemnate de sămânţă, în condiţii de irigare, în primul

69
an de vegetaţie putându-se obţine, la două coase, 2000-2500 kg/ha
(ERDÉLYI şi colab., 1990). Phleum pratense (timoftică) Graminee cu
talie mijlocie, cu capacitate mare de adaptare, caracteristică staţiunilor
umede şi răcoroase. Se pretează la folosirea prin cosit sau prin
păşunat. Este rezistentă la iernare şi intemperii, dând rezultate bune şi
în zona montană. După semănat se dezvoltă rapid, dar cu toate
acestea prezintă o capacitate mică de concurenţă. Se menţine în
proporţie mai ridicată, în covorul vegetal, numai în staţiunile răcoroase,
umede, deci în condiţii în care alte specii, mai competitive, nu dau
rezultate bune. Timoftica (Phleum pratense) - seminţe de timoftică
Plantă perenă cu tufă rară, tulpini erecte sau geniculat-erecte, până la
60 cm înălţime. Pir crestat (Agropyron pectiniforme) Pirul crestat
porneşte în vegetaţie primăvara devreme şi este verde până la sfârşitul
lui noiembrie. Ritmul de creştere încetineşte în perioada secetoasă, iar
la prima ploaie porneşte iarăşi. Valorifică foarte bine toate tipurile de
sol, inclusiv sărăturile. În condiţii optime persistă în cultură 10-15 ani.
Se exploatează mai devreme cu 4-5 zile primăvara şi cu 3-4 săptămâni
mai târziu toamna, decât Bromus inermis. Poa pratensis (firuţă)
Graminee cu talie mică, cu capacitate bună de adaptare la staţiuni
uscate până la revene şi chiar moderat umede. Poate fi folosită prin
păşunat sau chiar prin cosit. Datorită rezistenţei bune la factorii climatici,
reuşeşte bine până în zona dealurilor înalte. Preferă soluri bine afânate
şi bogate în humus. În condiţiile unei aprovizionări bune cu azot,
reuşeşte bine pe aproape toate solurile. Este rezistentă la secetă. Nu
este sensibilă la întârzierea semănatului, dar prezintă un repaus
seminal lung. Se caracterizează printr-o dezvoltare lentă în tinereţe,
fiind puternic înăbuşită în culturile în amestec. Datorită formării
stolonilor, se extinde în continuare, uneori până la dominanţă, formând
o ţelină groasă. Se completează bine cu specia Dactylis glomerata,
care formează tufe mari. În proporţie mică se recomandă pentru
aproape toate amestecurile. Firuţă (Poa pratensis) - seminţe de
firuţă Trisetum flavescens (ovăscior auriu) Graminee de fâneaţă,
caracteristică pentru zona dealurilor şi podişurilor înalte, care uneori
poate fi folosită şi prin păşunat. Este sensibilă faţă de apa stagnantă şi
puţin sensibilă la uscăciune. Înlocuieşte specia Arrenatherum elatius în
staţiunile în care această specie nu dă rezultate bune. În stadiul de
tinereţe prezintă o capacitate mică de concurenţă. Este uşor înăbuşită
şi în ceilalţi ani de vegetaţie, dar rar dispare complet din covorul vegetal.
Lotus corniculatus (ghizdei) Reprezintă leguminoasa caracteristică

70
staţiunilor mai puţin favorabile, în special a celor cu soluri acide.
Ghizdeiul (Lotus corniculatus) Reuşeşte bine şi în zona montană
superioară. Se caracterizează printr-o rezistenţă bună la secetă. Poate
fi folosită prin cosit sau păşunat, dar în cazul gospodăririi intensive a
pajiştilor este eliminată din covorul vegetal. După semănat se dezvoltă
încet, fiind uşor înăbuşită de alte specii. Medicago sativa (lucerna
albastră) Leguminoasă specifică regiunilor cu climat umed şi cald, dar
cu rezistenţă bună la secetă. Se recomandă, în special, pentru solurile
profunde şi fertile de luncă, unde poate fi folosită prin cosire. Se iveşte
necesitatea creării unor soiuri potrivite pentru pajişti de dealuri, precum
şi pentru folosire prin păşunat. Lucerna se instalează rapid, are o mare
capacitate de concurenţă, iar în amestecuri care nu sunt fertilizate
puternic cu azot domină puternic. Onobrychis viciifolia (sparceta)
Leguminoasă de talie înaltă, caracteristică solurilor calcaroase,
erodate. Se dezvoltă rapid în tinereţe, dar se caracterizează printr-o
capacitate mică de concurenţă, în special în condiţii de gospodărire
intensivă. În staţiunile vitrege (soluri uscate, superficiale, calcaroase,
erodate), înlocuieşte lucerna şi trifoiul, dând producţii foarte bune.
Sparceta (Onobrychis viciifolia) Trifolium hybridum (trifoi hibrid)
Este o specie de trifoi cu vivacitate scurtă, recomandată pentru staţiuni
umede şi răcoroase. Este sensibilă la secetă. În condiţii de fertilizare
intensivă cu azot, este uşor înăbuşită de celelalte specii. Se recomandă
numai pentru staţiunile nefavorabile şi pentru folosire extensivă. Trifoi
hibrid (Trifolium hybridum) Trifolium repens (trifoi alb) Se
caracterizează printr-o capacitate mare de adaptare, reuşind aproape
în toate staţiunile, cu excepţia celor foarte uscate. După semănat se
dezvoltă repede, dar prezintă o capacitate foarte mică de concurenţă.
Este o specie indispensabilă pentru păşunile semănate sau pentru
pajiştile cu folosinţă mixtă. Trifolium pratense (trifoi roşu) Este o
plantă valoroasă de nutreţ, caracterizată prin producţii egale sau puţin
inferioare celor pe care le dă lucerna, în condiţii de optim ecologic. Se
instalează relativ repede, însă capacitatea de otăvire este slabă. În
condiţii normale produce două, cel mult trei coase într-o perioadă de
vegetaţie. Planta este perenă, cu tulpini erecte sau ascendente, înaltă
(100 cm), frunzele cu o pată în formă de V pe faţa superioară (macula).
Se pretează pentru păstrarea sub formă de fân, semifân şi mai puţin
sub formă de siloz. Trifoi roşu (Trifolium pratense) În pajiştile folosite
prin păşunat, proporţia gramineelor va fi mai mare datorită bătătoririi
terenului; în urma păşunatului, leguminoasele dispar mai repede iar în

71
locul lor apar goluri care vor fi ocupate de plante nedorite din punct de
vedere furajer. Într-o pajişte semănată, folosită intensiv prin cosire o
perioadă mai scurtă de timp sau când se urmăreşte obţinerea furajelor
bogate în proteină, proporţia leguminoaselor poate fi mai ridicată.
Alegerea uneia sau alteia dintre speciile de leguminoase se face ţinând
cont de caracteristicile lor agronomice, de scopul pentru care este
alcătuit amestecul precum şi de zona de cultură (tab. 2.8). Pe lângă
raportul dintre graminee şi leguminoase, merită o atenţie deosebită
procentul de participare al fiecărei specii în parte. Cu toate că evoluţia
amestecului depinde de capacitatea de concurenţă a speciilor, de
copndiţiile staţionare şi de cele de fertilizare, prin stabilirea structurii
amestecurilor la semănat se poate imprima dezvoltării covorului
vegetal o anumită direcţie, anumite specii devenind dominante, altele
părăsind covorul ierbos. Cerinţa de bază care trebuie luată în
considerare, în cazul alcătuirii amestecurilor, este ca acestea să
formeze culturi dese cu producţii ridicate şi să asigure, în continuare,
dezvoltarea echilibrată a covorului vegetal spre o pajişte de durată,
bine adaptată condiţiilor staţionale.

72
 Tabel 2.8 Tabelul comparativ al caracteristicilor leguminoaselor perene valoroase
Specia Caracteristici

Trifolium repens Trifolium prantense Medicago

sativa
Capacitatea de instalare destul de lentă destul de destul de
bună bună
destul de târzie destul de târzie destul de
târzie
Precocitatea şi durata înfloririi precoce foarte lungă târzie foarte târzie foarte
varietăţilor lungă lungă
Randament (t.SU/ha/an): -anul 1 – 4 4 – 10 slabă la 3 - 8 13 – 16 6 – 8 12– 16
însămânţării -ceilalţi ani -pro- medie medie medie
ducţie estivală
Valoare alimentară: -Palatabil- excelentă foarte bună ex- foarte bună foarte bună
itate -Ingestia de către animal celentă foarte bună bună foarte bună foarte bună
-Digestibilitate -Conţinutul în foarte bună foarte bună
proteine -Valoare energetică bună foarte foarte bună
bună bună
Modul de exploatare: -Fân slab slab slab slab slab slab
-Siloz
Rezistenţă la: -Boli -Secetă slabă la bună medie la destul de slabă la bună
-Temperaturi scăzute -Ploi bună medie la bună slabă slabă destul destul de
la medie de slabă bună rezistentă
la f. bună me- medie la bună
die la bună medie la bună
Persistenţă (longevitate) bună slabă bună

Pornirea în vegetaţie primăvară În stabilirea proporţiilor dintre specii se

ţine seama, în primul rând, de capacitatea de concurenţă a acestora,
făcând o deosebire între dezvoltarea plantelor în tinereţe şi dezvoltarea
lor în anii următori, care, la multe specii, se prezintă foarte diferit.
Formarea covorului vegetal depinde, în mare măsură, de capacitatea
competitivă a speciilor; proporţia diferită de participare, în momentul
semănatului, poate fi influenţată şi de condiţiile de concurenţă între
partenerii amestecului. Competiţia între specii poate fi influenţată prin
micşorarea cantităţii de sămânţă a speciilor puternic concurente şi
prin mărirea cantităţii de sămânţă la speciile cu capacitate mică de
concurenţă. La unele specii ca Lolium perenne, Festuca pratensis,
Dactylis glomerata, Phleum pratense şi Trifolium repens, a fost stabilită
cantitatea de sămânţă minimă, ce permite obţinerea unei densităţi
specifice maxime care, însă, în cazul speciilor puternic concurente, nu
corespunde cu densitatea lor optimă. Speciile periclitate de înăbuşire
ating, în cazul respectării “cantităţii de sămânţă critice”, densitatea
73
maximă încă posibilă, în condiţiile de concurenţă date. În concluzie,
trebuie precizat faptul că structura amestecurilor este supusă influenţei
a foarte multor factori. Pe lângă condiţiile staţionale, capacitatea de
concurenţă a speciilor, rezerva de seminţe din sol etc., intervine
acţiunea omului, manifestată printr-un anumit sistem de fertilizare şi
folosire a pajiştii, care, la rândul lui, exercită o influenţă hotărâtoare
asupra compoziţiei floristice a covorului vegetal. Prin alegerea speciilor
şi stabilirea proporţiilor, în legătură cu condiţiile staţionale şi economice
concrete, se pot influenţa condiţiile de concurenţă dintre specii, dirijând
în continuare evoluţia amestecurilor în sensul dorit, prin aplicarea unor
tehnologii adecvate. Experienţa acumulată până acum dovedeşte că
soluţia organizatorică cea mai bună, privind alcătuirea amestecurilor
în vederea înfiinţării pajiştilor semănate, o reprezintă standardizarea
amestecurilor. În felul acesta se pot introduce în producţie cele mai
bune amestecuri, corespunzătoare condiţiilor naturale şi economice
ale fiecărei zone.
Sămânţa şi calcularea normei de sămânţă. Sămânţa trebuie să
corespundă prevederilor cuprinse în standarde. Calcularea normei de
semănat comportă două faze: calcularea normei de semănat în cultură
pură, calcularea normei de sămânţă pentru fiecare specie din amestec.
Norma de sămânţă în cultură pură (N), în kg/ha, se calculează
după formula: D MMB × N = Su , în care: D este numărul de boabe
germinabile la m2; MMB este masa a 1000 de boabe, g; Su este sămânţa
utilă. Sămânţa utilă (Su) se determină după formula: P × G Su = 100 ,
în care: P este puritatea seminţelor, %; G este facultatea de germinaţie,
%. În tabelul 6.13. se prezintă datele necesare calculării cantităţii de
sămânţă (normele de semănat) pentru principalele specii de graminee
şi leguminoase recomandate, în vederea înfiinţării pajiştilor semănate.
Densitatea exprimată prin numărul de boabe germinabile la m2,
oscilează între limite destul de largi. Se recomandă valorile superioare
când durata de folosire va fi mai lungă sau când condiţiile fitotehnice şi
agrotehnice sunt mai puţin corespunzătoare (întârzierea semănatului
etc.). Valorile care redau masa a 1000 de boabe sunt doar orientative,
în producţie recomandându-se folosirea caracteristicilor seminţelor
menţionate în certificatul de valoare biologică şi culturală. Sămânţa utilă
se determină cu ajutorul datelor de puritate şi de germinaţie înscrise în
certificatul eliberat de Inspectoratul pentru controlul calităţii seminţelor
şi a materialului săditor, care trebuie să corespundă valorilor trecute
74
în Pe baza acestor date se află norma de semănat în cultură pură. De
exemplu, în cazul speciei Festuca pratensis, cantitatea de sămânţă
în cultură pură este egală cu: × × 1500 2 N = = 41,6 90 80 100 kg/ha,
dacă puritatea şi germinaţia sunt cele menţionate.
Calcularea cantităţii de sămânţă(C) pentru fiecare specie din
amestec, se face după formula: N K × C = 100 , în care: N este norma
de semănat în cultura pură (kg/ha) K este procentul de participare (%)
în amestec. Revenind la exemplul de mai sus, dacă specia Festuca
pratensis va apărea în amestec în proporţie de 15%, atunci cantitatea
de sămânţă (C) va fi: 41 15 × C = = 6,1 100 kg/ha
Semănatul amestecurilor de graminee şi leguminoase se poate
efectua cu sau fără plantă protectoare. Multiple rezultate experimentale
obţinute în ţara noastră (N. SIMTEA, 1978, N. DUMITRESCU şi
Doina SILISTRU, 1987, D. POPOVICI şi C. CIUBOTARU, 1992)
demonstrează superioritatea amestecului fără plantă protectoare.
Semănatul în cultură ascunsă (cu plantă protectoare) se recomandă
în regiunile foarte ploioase sau în condiţii de irigare, fiind justificat, în
aceste cazuri, prin pericolul foarte mare de îmburuienare. În astfel de
cazuri, norma de seminţe care se foloseşte pentru planta protectoare
(o cereală de primăvară), va fi redusă cu 50%. Planta protectoare care
a dat cele mai bune rezultate, a fost ovăzul recoltat ca masă verde,
iar cele mai slabe, Trifolium resupinatum şi Lolium multiflorum (L.
GRAUR şi C. SEVEREANU, 1987). Epoca de semănat optimă este
primăvara devreme, de îndată ce terenul permite executarea lucrărilor
de pregătire a patului germinativ. Efectele negative ale semănatului
întârziat de primăvară se manifestă, în special, asupra unor specii,
cum sunt: Lolium perenne, Dactylis glomerata, Poa pratensis, Trifolium
sp. În zonele cu multe precipitaţii şi bine eşalonate în timpul verii, cu
toamne lungi, precum şi în condiţii de irigare, semănatul amestecurilor
se poate efectua şi spre sfârşitul verii.
Metodele de semănat variază în funcţie de o serie de factori
ca: semănatul cu sau fără plantă protectoare, configuraţia terenului,
maşinile existente, însuşirile seminţelor etc. La noi se recomandă, în
general, semănatul în rânduri dese, la 12,5 cm distanţă, cu ajutorul
maşinilor de semănat universale (SU – 29M şi altele), prevăzute
cu cutii pentru seminţe mici. În cazul folosirii plantei protectoare,
aceasta se seamănă prima şi apoi, perpendicular pe rândurile plantei
75
protectoare, se seamănă amestecul. În cazul în care panta terenului
nu permite semănatul mecanic, acesta se efectuează manual, prin
împrăştiere. Uneori semănatul prin împrăştiere, fie cu mâna, fie cu
maşina de semănat cu tuburi scoase, este impus şi de seminţe care
prezintă ariste sau smocuri de perişori ce împiedică curgerea lor prin
tuburile maşinii. Mai indicată este însă condiţionarea acestor seminţe
pe cale mecanică. Pentru o repartiţie mai uniformă se mai recomandă
amestecarea seminţelor cu îngrăşăminte chimice, în raport 1:2.
Indiferent de metoda de semănat aplicată, o condiţie esenţială pentru
reuşita viitoarei pajişti este acoperirea corespunzătoare cu pământ
a seminţelor. Aceasta se impune, mai ales, în cazul împrăştierii,
recomandându-se, în acest sens, folosirea tăvălugilor inelari sau
a grapelor. Adâncimea de semănat este cuprinsă între 1 şi 3 cm,
depinzând de mărimea seminţelor, textura şi gradul de umiditate al
solului. Astfel, seminţele mici vor fi semănate la adâncimea de 1,5-2
cm pe solurile uşoare şi de 1 cm pe solurile grele, iar seminţele mari,
la 3 cm pe solurile uşoare şi la 1-2 cm pe solurile mai grele. În cazul
amestecului cu seminţe de diferime mărimi, semănatul se va efectua
la adâncimea de 1-2 cm pe solurile mai umede şi grele şi la 2-3 cm
pe solurile mai uscate şi mai uşoare. Pentru realizarea unui contact
intim între seminţe şi sol, după semănat se impune, în mod obligatoriu,
tăvălugirea terenului, fie cu tăvălugul neted, fie cu cel inelar.
Întreţinerea pajiştilor semănate Deşi producţiile pajiştilor semănate
sunt superioare celor permanente, se constată că ele nu ating
parametrii maximi de producţie, iar durata lor economică de folosire
este redusă, atunci când nu se respectă întocmai tehnologiile de
întreţinere şi de folosire a lor. Obţinerea unui covor vegetal uniform
şi bine încheiat depinde, în mare măsură, de lucrările care se aplică
în primul an. Acestea trebuie să fie orientate spre crearea de condiţii
optime de creştere şi dezvoltare pentru tinerele plante de graminee şi
leguminoase.
Distrugerea crustei este o primă lucrare care se impune, ţinându-
se seama de puterea mică de străbatere a acestor plante. Lucrarea se
efectuează la câteva zile după semănat, cu ajutorul tăvălugului neted
înfăşurat cu sârmă ghimpată, sau cu tăvălugul inelar.
Combaterea buruienilor reprezintă cea mai importantă lucrare de
întreţinere din anul însămânţării. În primele luni de vegetaţie, plantele

76
graminee şi leguminoase perene sunt firave, cu un sistem radicular
foarte redus, existând pericolul ca ele să fie înăbuşite de buruienile
anuale ce apar într-un număr mare. Pe cale mecanică se recomandă
cositul repetat al plantelor, la înflorirea buruienilor. Pe suprafeţe mici,
cositul poate fi efectuat cu motocultorul prevăzut cu un aparat de
tăiere (în ultima perioadă au apărut multe tipuri de motocultoare), sau
a unor agregate formate din cositoarea purtată şi tractorul de 45 CP.
Rezultate bune s-au obţinut, în acest sens, cu agregatul tractor U-
445-cositoarea rotativă 1,6 (C 821,6), atât pe terenuri plane cât şi pe
terenuri în pantă (V. NECŞULESCU şi I. HERMENEAN, 1992). Furajul
astfel cosit se recomandă să se adune, cât mai urgent, pentru a nu
împiedica dezvoltarea plantelor. Înălţimea de recoltare va fi de aşa
natură încât plantele abia răsărite şi care au o rădăcină firavă, să nu
fie distruse. În vederea combaterii chimice a buruienilor de pe pajiştile
însămânţate cu graminee se recomandă folosirea erbicidelor SDMA
sau Icedin, în doze şi în diluţii asemănătoare, aplicându-se 1-3 kg/ha
într-o soluţie de minimum 200 l apă, în faza în care gramineele au format
2-3 frunze. Desigur, pătrunderea pe piaţa românească a unor erbicide
noi, de provenienţă vestică sau asimilate în ţară şi care manifestă
selectivitate faţă de gramineele perene, pot fi folosite cu succes în
combaterea buruienilor dicotiledonate din aceste culturi. Începând din
al doilea an de la însămânţare, principalele lucrări de întreţinere sunt:
completarea golurilor, care se recomandă să se efectueze în al doilea
an de vegetaţie, prin supraînsămânţarea aceluiaşi material vegetal
în teren mobilizat în prealabil prin grăpare; cosirea resturilor după
păşunat (după ciclurile 1 sau 2); lucrări de igienă culturală, între
care, în primul rând, distrugerea muşuroaielor. Irigarea se recomandă,
în special, în regiunile secetoase de câmpie, unde apa reprezintă
condiţia de bază pentru reuşita pajiştilor semănate; ea contribuie la
obţinerea unor producţii ridicate, bine eşalonate în decursul perioadei
de vegetaţie. De asemenea, se irigă şi în celelalte regiuni ale ţării, unde
precipitaţiile anuale sunt neuniform repartizate, semnalându-se, în mod
frecvent, perioade de secetă. Fertilizarea se face atât la înfiinţarea
pajiştilor semănate (fertilizarea de bază), cât şi pe parcursul folosirii
lor (fertilizarea de întreţinere). În literatura de specialitate există foarte
multe date privind fertilizarea pajiştilor semănate, rezultatele variind
în funcţie de zonă, sol, precipitaţii, compoziţia floristică a covorului
vegetal, sistemul de folosire etc. Având în vedere fertilizarea de bază,
aplicată la înfiinţarea pajiştilor semănate, în primul şi în al doilea an

77
de folosinţă, în culturile neirigate, de regulă, nu apare necesitatea
unei fertilizări de întreţinere cu fosfor şi potasiu. În anul al treilea se
poate recomanda, orientativ, administrarea (cel mai bine toamna) a
50-60 kg P2O5, 50-60 kg K2O. N. SIMTEA (1984) constată că, la o
fertilizare unilaterală, numai cu îngrăşăminte pe bază de azot, pajiştea
semănată s-a degradat, în scurt timp transformându-se într-o pajişte
de Agrostis capillaris şi Leontodon autumnale, în timp ce, asocierea
la azot a fosforului şi potasiului a avut ca efect o bună longevitate a
pajiştii semănate şi menţinerea unui amestec echilibrat între graminee
şi leguminoase, timp îndelungat. Cu privire la fertilizarea de întreţinere
cu azot, în culturi neirigate, în cazul în care ponderea leguminoaselor
în covorul vegetal este de minim 40%, de regulă, este suficient să
se aplice o normă de 60 kg/ha N, la sfârşitul iernii sau la începutul
primăverii. In culturile asociate de graminee şi leguminoase perene, o
parte însemnată din azotul fixat simbiotic de către leguminoase este
folosit de graminee, fapt ce explică utilizarea unor cantităţi mici de
fertilizanţi minerali pe bază de azot, pentru îngrăşarea amestecurilor
(fig. 6.21). Pentru echivalarea producţiei de s.u. a amestecului
nefertilizat de Dactylis glomerata şi Medicago sativa (83,2q/ha în
medie pe şase ani), este nevoie să se aplice, unei culturi pure de
Dactylis glomerata, minimum 210 kg N/ha/an, iar pentru obţinerea
aceleiaşi producţii de P.B. (1414 kg/ha în medie pe şase ani), culturii
pure de Dactylis glomerata trebuie să i se administreze circa 260 kg N/
ha/an. (Medicago sativa, în cultură pură, a produs, în aceeaşi perioadă
de timp, cu 15% mai puţină s.u. şi P.B. decât cultura în amestec –
după I. PUIA şi Heinke KLEMM, 1978). La un amestec de lucernă şi
golomăţ (tab. 2.9), în care lucerna a dominat cu peste 60%, aplicarea
azotului nu se justifică decât în doze în jurul valorii de 100 kg/ha/an (I.
ROTAR, 1993). La doze mai mari, deşi producţia creşte uşor, nu este
eficientă economic. Creşterea de substanţă uscată care se obţine la
doze mai mari de 100 kg/ha azot, se realizează în bună măsură pe
seama recoltei golomăţului, întrucât ponderea lui de participare creşte
pe măsură ce se majorează dozele de azot aplicate. În general este
acceptată ideea că, pajiştile semănate reclamă doze cu atât mai mari
de azot cu cât ponderea de participare a gramineelor, la alcătuirea
covorului vegetal, este mai mare.

Tabel 2.9 Influenţa fertilizării cu azot asupra recoltei de SU (t/ha) la amestecul de Medicago

78
sativa şi Dactylis glomerata
Doze de azot Kg/ha Recolta % Diferenţa Semnificaţia
N0 N125 N250 N375 13,51 100,0 0,00 0,91 - xxx
14,42 106,7 1,32 1,52
14,83 109,8
15,03 111,2
DL 5% = 0,26 t/ha

Pe pajiştile semănate, formate din graminee, se recomandă doze mai

mari de azot, de 300-400 kg/ha, aplicate în mod fracţionat, primăvara
(100- 150 kg/ha N) şi pentru fiecare ciclu (50-60 kg/ha N), în culturi
neirigate şi în doze majorate cu 50% pe pajiştile irigate. La neirigat,
I. ROTAR (1993) obţine dublarea producţiei de substanţă uscată la o
cultură de Dactylis glomerata, la doza maximă de azot administrată de
N375 (tab. 2.10).

Tabel 2.10 Influenţa fertilizării cu azot asupra recoltei de SU la Dactylis glomerata

Doza de azot Kg/ha Producţia Diferenţa Semnificaţia

(t/ha)
t/ha %

N0 N125 N250 N375 3,43 6,03 7,64 100,0 0,00 2,60 4,21 - xxx
8,64 175,4 5,21 xxx
222,4 xxx
251,6
DL 5% = 0,53 t/ha

Pajişti semănate înfiinţate în teren arabil

Când se înfiinţează pajişti semănate în teren arabil, acestea

trebuie să îndeplinească unele condiţii, cum ar fi apropierea de fermă
şi pretabilitatea la lucrări mecanizate. După eliberarea terenului se
lucrează cu grapa cu discuri pentru distrugerea miriştii şi se aplică
îngrăşămintele şi amendamentele, lucrări care, după caz, se pot
face vara sau toamna. După discuire, vara, la începutul lunii august
(dacă semănatul se face la sfârşitul acestei luni), sau toamna, (dacă
semănatul se face primăvara), se execută arătura la 15 – 20 cm,
uniformă, cu plugul reversibil. Cele mai bune premergătoare sunt
plantele care lasă terenul curat de buruieni şi permit o bună pregătire
79
a patului germinativ. Sunt indicate plantele prăşitoare (porumb boabe,
masă verde sau siloz, sfeclă, cartof etc.) sau cerealele pentru boabe ori
masă verde. Pregătirea terenului se face după tehnologiile folosite în
cultura mare, la plantele cu seminţe mici, diferenţiat în funcţie de planta
premergătoare. La semănatul de primăvară terenul trebuie nivelat încă
din toamnă, iar la pregătirea patului germinativ, indiferent de epoca de
semănat, să se evite folosirea grapei cu discuri care produce o afânare
a solului şi favorizează pierderea apei din straturile superficiale. Se
recomandă folosirea combinatoarelor, în a căror componenţă sunt şi
tăvălugi inelari. Celelalte aspecte tehnologice sunt asemănătoare cu
cele de la înfiinţarea pajiştilor temporare în locul pajiştilor permanente
degradate, cu precizarea că la fertilizare se pot folosi mai mult
îngrăşămintele organice (gunoi de grajd 40-60 t/ha; compost 30-40 t/
ha; must de grajd 150-200 hl/ha).

Folosirea pajiştilor semănate

Pajiştile semănate se pot folosi prin cosit, păşunat sau combinarea

celor două moduri de folosire. Indiferent de metoda care se aplică,
se impune, obligatoriu, cerinţa de a respecta toate principiile folosirii
raţionale a pajiştilor. Numai astfel se poate valorifica la maximum
potenţialul productiv ridicat al acestor pajişti, ceea ce demonstrează,
în final, eficienţa economică a cheltuielilor mari efectuate cu ocazia
înfiinţării lor. Faţă de folosirea pajiştilor permanente, la cele semănate
apar câteva particularităţi. În anul însămânţării pajiştile semănate se
folosesc prin cosiri, acestea efectuându-se în faza de înflorire deplină
a leguminoaselor. Păşunatul raţional încă din primul an, dar numai
după una sau două recoltări efectuate prin cosire, are un efect favorabil
asupra înrădăcinării plantelor, deci contribuie la accelerarea procesului
de acoperire al solului. În ceilalţi ani, pajiştile semănate se pot folosi prin
cosit, în vederea obţinerii de fân sau masă verde consumată la iesle,
prin păşunat sau mixt. În vederea obţinerii unor producţii mari şi de
calitate superioare, se impune respectarea cu stricteţe a următoarelor
norme de recoltare:
A. În cazul amestecurilor de graminee şi leguminoase - prin cosiri
rare: prima recoltare se va face la înspicarea gramineelor, celelalte la
îmbobocirea leguminoaselor; - prin cosiri frecvente: prima recoltare se
realizează în momentul în care apexul lăstarului principal, la graminee,
80
atinge 10 cm, apoi se recoltează la interval de circa 30 de zile; - prin
păşunat: primul ciclu se realizează când apexul lăstarului principal, la
graminee, a atins 5-10 cm, apoi se va respecta perioada de refacere
a vegetaţiei, legate de condiţiile pedoclimatice şi biologia speciilor în
amestec, astfel ca, la intrarea pe o parcelă, vegetaţia să fie de 10-15
cm înălţime.
B. În cazul pajiştilor pe bază de graminee - prin cosiri rare: prima
recoltare se va face la înspicare, celelalte la un interval de circa 40
de zile; - prin cosiri dese: la înălţimea apexului de 10 cm, apoi după
creşterea vegetaţiei la 8-12 cm înălţime. În cazul pajiştilor semănate,
unde covorul vegetal este mai puţin încheiat şi elastic decât pe cele
permanente, nu se recomandă, în nici un caz, păşunatul pe vreme
nefavorabilă. Pajiştile semănate amplasate pe terenuri erodate se vor
folosi numai prin cosire.

Refacerea Pajiştilor Semănate

Această categorie de pajişti asigură producţii ridicate de furaje

valoroase, într-o durată determinată de timp. Durata de folosire rentabilă
a lor depinde de condiţiile de înfiinţare, întreţinere şi folosire. După o
perioadă oarecare (mai lungă în cazul pajiştilor înfiinţate în locul unor
pajişti permanente degradate), covorul vegetal începe să se rărească,
apărând goluri care, parţial, vor fi acoperite de muşchi sau specii
nedorite din punct de vedere furajer. În asemenea condiţii, folosirea
acestor pajişti nu mai permite atingerea unor parametri maximi de
productivitate şi se impune refacerea lor. Problema refacerii pajiştilor
temporare este încă puţin abordată în literatura de specialitate. Din
datele existente se desprind două posibilităţi de refacere şi anume: -
îmbunătăţirea pajiştilor temporare prin desţelenirea covorului vegetal şi
reînsămânţare: În acest caz se va proceda ca şi la refacarea pajiştilor
permanente degradate, alegându-se, în funcţie de condiţiile concrente,
tehnologia cea mai potrivită; - îmbunătăţirea pajiştilor temporare prin
supraînsămânţare cu leguminoase sau graminee perene valoroase,
cu ritm rapid de dezvoltare sau cu amestecul acestor specii. BURCEA
şi colab. (1980), prin supraînsămânţarea unei pajişti de Dactylis
glomerata 60%, Trifolium pratense 30% şi Lotus corniculatus 10%,
la fiecare 4 – 5 ani, cu 10 kg/ha sămânţă de Trifolium pratense, a
prelungit durata economică de folosire a pajiştii semănate la 15 ani.
În primii trei ani după supraînsămânţare s-a obţinut un spor de 1,2 t/
81
ha SU, faţă de varianta fără supraînsămânţare. IACOB T. şi VÎNTU
V. (1992) au prelungit durata de folosire a unei pajişti temporare din
silvostepa Moldovei până la 12 ani prin supraînsămânţare cu lucernă
(8 kg/ha) sau sparcetă (25 kg/ha), o dată la 4 ani. Pentru a menţine o
compoziţie floristică bună, BURCEA, P. şi col. (1976) recomandă ca
după 5-6 ani de folosire pajiştile temporare folosite prin păşunat să fie
supraînsămânţate cu Trifolium repens. Cele mai bune rezultate s-au
obţinut când supraînsămânţarea a fost însoţită de aplicarea unor doze
mici de îngrăşăminte în primul an (N30P30), pentru a favoriza instalarea
trifoiului, după care se pot aplica doze de N120-180. Producţia medie
pe trei ani a fost de 7,04 t/ha s.u., iar conţinutul furajului în PB de
16-17%. Deci, în anul supraînsămânţării se recomandă fertilizarea
cu doze moderate de azot şi folosirea numai prin cosit. În vederea
supraînsămânţării se va face o lucrare superficială cu ajutorul grapelor
cu colţi sau a grapelor cu discuri. Semănatul se va efectua prin
împrăştierea seminţelor, urmând apoi o încorporare în sol cu ajutorul
tăvălugului inelar. Rezultate mai bune se pot obţine cu ajutorul frezei
Rotaseeder sau alte maşini speciale care realizează afânarea terenului
în fâşii late de 3-4 cm şi semănatul în rânduri, asigurând şi distribuirea
corespunzătoare a seminţelor. Epoca optimă de supraînsămânţare
este primăvara devreme, atunci când solul nu este zvântat în totalitate,
încât se imprimă desenul cauciucului de la tractor, dar nu se lipeşte de
cauciuc.

POACEAE ANUALE FURAJERE

Porumbul (Zea Mays L.)

Porumbul este una din plantele cu multiple întrebuinţări printre care

şi aceea de a fi folosit în hrana animalelor, nu numai sub formă de
boabe sau furaje prelucrate din acestea, ci şi ca masă verde proaspătă
sau însilozată. De asemenea, se utilizează în hrana animalelor cocenii
(tulpinile uscate rămase după recoltarea ştiuleţilor), ca furaj grosier, în
special în alimentaţia taurinelor şi ovinelor. În ultimele decenii, culturile
de porumb siloz şi porumb masă verde ocupă suprafeţe tot mai mari
datorită importanţei deosebite pe care o au în asigurarea bazei furajere.
Importanţa acestor culturi este deosebit de mare, întrucât silozul
din porumb este cel mai răspândit tip de siloz. Porumbul pentru siloz
82
poate asigura de pe un hectar, până la 15.000 UN, dar cu un conţinut
scăzut de proteină brută (5-10% din substanţa uscată), ceea ce face ca
raportul dintre unităţile nutritive şi proteină brută să fie de 60-65 UN: 1
PB. Cu toate acestea, porumbul siloz se consideră „păşunea” de iarnă
a animalelor. Porumbul masă verde se seamănă după o cultură ce a
părăsit terenul în ultima jumătate a primăverii, sau în prima jumătate a
verii şi se administrează animalelor de la sfârşitul lunii iulie şi până la
sfârşitul lui octombrie. De pe un hectar de porumb masă verde se pot
obţine până la 9000 UN. Atât porumbul masă verde, cât şi silozul, sunt
bine consumate de toate speciile de animale, având şi un coeficient
ridicat de digestibilitate.
Morfologie. Taxonomie. Hibrizi Porumbul este o plantă cu un
sistem radicular fasciculat, dar bine dezvoltat, format din rădăcini
adventive (coronare) ramificate. Tulpina, care este plină cu măduvă,
poate ajunge până la 250-300 cm şi este formată din 7-15 internoduri.
Frunzele sunt lungi de 50- 80 cm şi late de până la 15 cm, dispuse
altern pe tulpină. Este o plantă unisexuat monoică, inflorescenţa
masculă (panicul) se găseşte în vârful plantelor, iar cea femelă (spadix)
la subsuoara frunzelor Pentru furaj interesează mult talia plantei,
proporţia de frunze şi formarea ştiuleţilor. Cei mai căutaţi din acest
punct de vedere sunt hibrizii tardivi care au talie înaltă, foliaj bogat
şi productivitate ridicată: F-365, F-410, F-418, F-420, Temerar, Lovrin
400, F- 376, Robust, Safir, Dekalb 646, Dekalb 527 etc. Ceilalţi hibrizi
se folosesc doar dacă există restricţii în privinţa duratei de vegetaţie. Š
Cerinţe ecologice Spre deosebire de porumbul boabe, la cel de
siloz şi în special la cel pentru masă verde, cerinţele faţă de temperatură
sunt mult mai reduse, deoarece se recoltează mai devreme, însă
cerinţele faţă de umiditate sunt mai mari datorită densităţii ridicate
a culturii. Rezultatele cele mai bune se obţin pe soluri profunde,
fertile, în special dacă se aplică irigarea (element de reuşită în cazul
culturilor succesive). Zonele de cultură favorabile sunt aceleaşi ca şi
pentru porumbul boabe, cu specificarea că nefiind nevoie de coacerea
boabelor, se poate cultiva în zonele mai nordice sau mai la altitudine.
Tehnologia de cultură Rotaţia. În ogor propriu, rotaţia este identică
cu cea a porumbului pentru boabe. În cultură succesivă neirigată, cele
mai bune premergătoare sunt acelea care părăsesc terenul cât mai
devreme, până cel târziu în a doua jumătate a lunii iunie. În condiţii de

83
irigare, se poate semăna şi după premergătoare care părăsesc terenul
în iulie. Porumbul pentru furaj este o foarte bună premergătoare pentru
toate culturile, inclusiv pentru cerealele păioase (în special porumbul
siloz în ogor propriu).
Fertilizarea. Porumbul preferă terenuri fertile, fapt pentru care
îngrăşămintele organice şi minerale determină sporuri însemnate de
producţie. Pentru a produce o tonă de substanţă uscată porumbul
siloz are nevoie de 14-15 kg N, 5,5-6 kg P2O5, 13-14 kg K2O, 4-5
kg Ca, ceea ce evidenţiază că porumbul este mare consumator de
azot şi potasiu. În ogor propriu gunoiul de grajd, în cantitate de 20-40
t/ha şi îngrăşămintele cu potasiu şi fosfor se administrează toamna
iar azotul primăvara, la pregătirea terenului, sau la porumbul siloz
se poate aplica şi fracţionat. În cultură succesivă, gunoiul, fosforul
şi potasiul se administrează culturii premergătoare, iar azotul, la
pregătirea patului germinativ. Ca doze se recomandă 70-100 kg N,
50 kg P2O5 şi aceeaşi cantitate de K, dacă este nevoie. Pe solurile
podzolice, cu pH-ul mic, trebuie aplicate amendamente pentru a aduce
pH-ul la valori mai mari de 6, iar doza de gunoi trebuie mărită cu 25%.
Pregătirea terenului se face, în ogor propriu, ca şi în cazul porumbului
pentru boabe. Reamintim că porumbul este o plantă exigentă faţă de
nivelul de mobilizare a solului, corespunzătoare fiind arăturile timpurii şi
neindicate arăturile de primăvară. Pentru pregătirea patului germinativ
este corespunzător un sistem de prelucrare minimală a solului. În cazul
culturilor succesive, pregătirea terenului se face diferenţiat, după cum
se va vedea la capitolul privind culturile succesive, dar şi în acest caz,
pregătirea terenului şi însămânţarea printr-o singură trecere prezintă
avantaje incontestabile.
Sămânţa şi semănatul. Şi pentru siloz şi pentru masă verde trebuie
folosită sămânţa heterozis, calibrată şi tratată cu fungicide. Este
premiza unei producţii mari şi uniforme. Epoca de semănat, în ogor
propriu, este aceeaşi ca şi la porumbul pentru boabe, respectiv când
temperatura solului depăşeşte 8oC. Aceasta corespunde, calendaristic
cu prima parte a lunii aprilie, în zonele de şes şi a doua parte, în cele de
dealuri. În cultură succesivă, porumbul siloz se seamănă imediat după
eliberarea terenului de planta premergătoare. Porumbul masă verde
este indicat să se semene eşalonat, pe măsură ce terenul este eliberat
şi în funcţie de nevoia de masă verde reieşită din conveierul verde.
Densitatea de cultură, a celor două tipuri de porumb, este diferită. Astfel,
84
porumbul pentru siloz se seamănă cu SPC-6 (8), sau alte semănători
similare, în rânduri distanţate ca şi porumbul boabe, asigurându-se
însă o densitate mai mare, de 7-9 plante/m2, în condiţii de neirigare şi
de 8-11 plante/m2, în condiţii de irigare. Nu este indicată o densitate de
peste 12 plante/m2, întrucât, în astfel de condiţii, porumbul rămâne în
mare parte steril, nu mai formează ştiuleţi, scăzând calitatea. Porumbul
masă verde se seamănă cu SUP-21 (29), la o distanţă de 25 cm între,
asigurându-se 40-60 plante/m2. Ţinând cont de acestea, în funcţie şi
de calitatea seminţelor, normele sunt de 20-25 kg/ha, la porumbul siloz
şi de 80-130 kg/ha, la porumbul masă verde. Adâncimea de semănat
este de 6-8 cm.
Lucrări de îngrijire. Combaterea buruienilor, la porumbul siloz,
se face ca şi la porumbul pentru boabe (erbicidare + prăşit mecanic).
Cultura pentru masă verde nu se prăşeşte. O lucrare importantă este
irigarea. Pentru creşterea masei vegetative este indicat ca solul să
fie tot timpul bine aprovizionat cu apă, îndeosebi în perioada creşterii
intensive – momentul apariţiei inflorescenţelor (foarte important pentru
porumbul siloz). În special în cultura succesivă este indicată o normă
de irigare de 1500-3000 m3/ha, realizată în 2-4 udări, norma mare şi
mai multe udări fiind în cazul porumbului siloz, a cărui perioadă de
vegetaţie este mai mare.
Recoltarea. Pentru masă verde porumbul poate fi recoltat când
înălţimea plantelor a ajuns la 60-70 cm şi până la apariţia inflorescenţelor,
ceea ce corespunde, în funcţie de hibrid, cu o perioadă de 20-30 de zile.
Indicat nu este să se recolteze aceeaşi parcelă în diferite fenofaze, ci
semănatul să se facă eşalonat, sau să se folosească hibrizi cu perioada
de vegetaţie diferită, pentru ca în toate cazurile recoltarea să se facă
în perioada corespunzătoare (în momentul apariţiei paniculului),
când cantitatea de substanţă uscată este mare şi consumabilitatea şi
digestibilitatea sunt optime. După apariţia paniculului începe uscarea
plantelor, ceea ce scade foarte mult şi rapid consumabilitatea lor.
Porumbul pentru masă verde se poate recolta şi prin păşunat raţional,
când plantele au ajuns la 40-60 cm înălţime, sau când seceta din vară
împiedică creşterea plantelor. Pentru siloz porumbul trebuie recoltat la
epoca optimă, ceea ce corespunde cu maturitatea boabelor în lapte-
ceară sau ceară, când boabele au un conţinut de 30-35% substanţă
uscată, moment în care însilozarea se poate face în cele mai bune

85
condiţii. Întârzierea epocii de recoltat face însilozarea mai dificilă, prin
faptul că tasarea se realizează mai greu, dar creşte valoarea nutritivă a
silozului. O astfel de însilozare este indicată doar dacă ferma dispune
de utilaje corespunzătoare.
Producţia. La porumbul pentru masă verde se pot obţine până la
40 - 50 tone/ha, depinzând de momentul însămânţării şi al recoltării. La
porumbul pentru siloz producţiile trebuie să fie de peste 50-60 t/ha, în
cultură neirigată şi se poateajunge la 80-100 t/ha, în condiţii de irigare.
Cultura în benzi Având în vedere conţinutul redus în proteină a
porumbului siloz sau masă verde, este posibil ca acesta să fie cultivat
în benzi alternative cu o leguminoasă, care să compenseze acest
neajuns. Atât pentru siloz cât şi pentru masă verde este recomandată
cultura în benzi cu soia şi anume, (4)6-8 rânduri de porumb, alternativ
cu (4)6-8 rânduri de soia (12-15 kg/ha porumb + 30-40 kg/ha soia).
Producţiile obţinute, sunt inferioare din punct de vedere cantitativ celor
obţinute în cultură pură, dar furajul este calitativ superior.

Iarba de Sudan (Sorghum halepense L. Var. Sudanense

Piper.)

Este originară din platourile sudaneze, fiind introdusă în cultură în

ţara noastră, în 1923.
Răspândire. Se cultivă pe toate continentele, dar pe suprafeţe mici.
În ţara noastră se cultivă în zonele cu temperaturi ridicate, pe câteva
zeci de mii de hectare.
Importanţă. Fiind foarte rezistentă la secetă prezintă o deosebită
importanţă în zonele secetoase, unde asigură un nutreţ bun în
perioadele critice din a doua jumătate a verii şi prima parte a toamnei.
Se poate folosi prin păşunat, cosit, sub formă de siloz sau fân. Masa
verde, ca şi silozul, sunt bine consumate de toate speciile de animale.
Fânul este grosier, ceea ce face să fie consumat mai bine de ovine.
Are o mare capacitate de regenerare, dând trei recolte pe an. Masa
verde conţine 3-3,5% proteină, putându-se obţine 6000-8000 UN/ha. 1
UN conţine 0,1 kg proteină digestibilă. Fânul conţine 10,6% proteine,
2,4% grăsimi, 39% substanţe extractive neazotate, 25,6% celuloză şi
7,4% cenuşă.
86
 Morfologie. Taxonomie. Soiuri Este o plantă anuală, cu talie înaltă
(până la 2-2,5 m) şi înrădăcinare profundă (fig. 10.3). La începutul
vegetaţiei când ritmul de creştere a biomasei aeriene este forte lent,
sistemul radicular are un ritm rapid de creştere, ajungând până la 2 m
adâncime. După 5-6 săptămâni, înălţimea plantelor nu depăşeşte 20-
25 cm, apoi creşterea este rapidă, de 6-7 cm/zi. Frunzele reprezintă
până la 50% din greutatea plantei, ceea ce imprimă furajului o bună
consumabilitate şi calitate. Capacitatea de înfrăţire este bună, putându-
se forma până la 25 de fraţi. Inflorescenţa este un panicul dens, lung
de până la 40 cm, cu spiculeţe uniflore, grupate câte trei. Fructul este
o cariopsă ovoidală, acoperită cu palee şi glume brun-roşiatice sau
galben-verzui. Taxonomic aparţine speciei Sorghum halepense L. var.
sudanense Piper (Soo). Ca soiuri, se cultivă Sonet, Sabin, Sorin,
Tudor, Super, Sudan dulce, Sirius şi Zora.
Cerinţe ecologice. Iarba de Sudan este pretenţioasă faţă de
căldură, având temperatura de germinare la 8-10oC. La temperaturi
negative, plantele tinere sunt distruse. Dezvoltarea optimă se
realizează la temperatura de 23- 32oC. Suma gradelor de temperatură
este de până la 3000oC. La temperaturi scăzute în timpul vegetaţiei,
chiar pozitive (3oC), iarba de Sudan se opreşte din creştere. Este
rezistentă la secetă, însă precipitaţiile sunt foarte bine valorificate prin
sporuri însemnate de producţie. În zonele cu 500-700 mm precipitaţii
anuale, bine repartizate, se pot realiza 3-4 recolte pe an. Valorifică
bine solurile cu fertilitate mijlocie. Pe sărături dă producţii mai mari
decât porumbul sau sorgul, dezvoltându-se bine pe soluri cu pH de
6,5-8,5. Nu suportă umiditatea în exces, fapt ce face să valorifice bine
şi terenurile nisipoase.
Zonele de cultură sunt aceleaşi ca la sorg, cele mai bune rezultate
obţinându-se în sudul Câmpiei Române şi Câmpia Moldovei.
Cultura pentru furaj
Fertilizarea. Iarba de Sudan răspunde foarte bine la îngrăşămintele
chimice, fiind o mare consumatoare de elemente minerale. Pentru o
tonă de substanţă uscată consumă 16-17 kg N, 6-7 kg P2O5, 28- 30
kg K2O, 9-10 kg Ca. Fosforul se aplică sub arătura de bază în doze
de 40-80 kg/ha, iar cantităţile pot creşte dacă iarba de Sudan va fi
semănată în cultură succesivă. Azotul se aplică în funcţie de zonă, sol
şi planta premergătoare. În zonele cu un nivel mai bun al precipitaţiilor
87
se aplică 80-120 kg/ha N s.a., care poate fi administrat şi fracţionat,
iar în cele secetoase, 50-60 kg/ha. Gunoiul de grajd este indicat să se
aplice plantei premergătoare în cantitate de 20-40 t/ha.
Pregătirea terenului se face la fel ca şi la sorg.
Sămânţa şi semănatul. O primă condiţie a seminţei este de a
fi liberă de costrei (Sorghum halepense), cu o puritate de 97% şi o
germinare de peste 70%. De asemenea, sămânţa trebuie să fie
foarte bine condiţionată şi selectată, altfel ramificaţiile inflorescenţelor
înfundă tuburile semănătorilor. Epoca de semănat este atunci când în
sol s-au realizat 11-13oC, ceea ce corespunde cu sfârşitul lunii aprilie,
începutul lunii mai. În cultură succesivă trebuie semănată cât mai
repede după recoltarea plantei premergătoare. Densitatea de semănat
este în funcţie de destinaţia culturii. Pentru masă verde se seamănă
400-500 boabe germinabile/m2, la 12,5 – 15 cm între rânduri cu 25 –
35 kg sămânţă/ha, iar pentru siloz, distanţa dintre rânduri este de 50-
60 cm, cu 15-20 kg/ha sămânţă. Adâncimea de semănat este de 4-6
cm. Se practică pentru siloz şi semănatul în amestec cu o leguminoasă
(mazăre, soia), care asigură o cantitate mai mare de proteină/ha, dar
o cantitate totală de masă verde mai mică. Se seamănă 15-20 kg/ha
iarbă de Sudan şi 35- 50 kg/ha soia, la distanţa dintre rânduri de 25 cm.
Lucrări de îngrijire. Semănată în rânduri dese, iarba de Sudan nu
necesită, în general, lucrări de combatere a buruienilor, cu excepţia
terenurilor puternic îmburuienate, când erbicidarea se face ca la sorg.
Este indicat ca înainte de răsărire să se aplice o lucrare cu grapa cu
colţi reglabili, iar după răsărire cu sapa rotativă. Irigarea sporeşte
foarte mult producţia la iarba de Sudan, dacă se asigură şi o fertilizare
corespunzătoare.
Recoltarea. Dacă iarba de Sudan se utilizează prin păşunat,
folosind sistemul de păşunat dozat, acesta poate începe când înălţimea
plantelor este de 30-35 cm, asigurându-se astfel 4 cicluri de folosire pe
an. Pentru masă verde, administrată la iesle, recoltarea începe când
înălţimea plantelor este de 40-50 cm şi poate dura până la înspicat (15-
20 zile, în perioada 25 iunie-15 iulie). Recolta a doua se face după 30-
35 zile, iar cea de a treia după 40-45 zile. Pentru fân recoltarea se face
când plantele au înspicat, putându-se obţine 2-3 recolte/an. Cea mai
bună folosire a ierbii de Sudan este când prima coasă se transformă
în fân, cea de a doua se administrează la iesle, iar ultima recoltă se
88
păşunează. Pentru siloz se recoltează la formarea boabelor. Producţiile
sunt de 40 t/ha masă verde, iar în cazul în care se însilozează, se pot
realiza până la 50 t/ha masă verde. În condiţii foarte bune de cultură se
pot obţine şi 80 t/ha masă verde.
Cultura pentru sămânţă Există două sisteme de obţinere a
seminţelor şi anume: când se lasă din cultura de furaj o porţiune
pentru obţinerea de sămânţă şi a doua cale este de a organiza loturi
semincere speciale. În aceste loturi distanţa de semănat este de 60-70
cm, folosindu-se o normă de 12-15 kg/ha seminţe. Pentru producerea
de sămânţă se lasă prima recoltă, iar lucrările de îngrijire sunt identice
cu cele de la sorg pentru boabe. Recoltarea se face când seminţele
de pe tulpina principală au ajuns la maturitate deplină. Se recomandă
recoltarea într-o singură fază, cu combina, direct din lan. După treierat
seminţele se usucă, apoi se selectează şi condiţionează. Producţiile
de seminţe sunt de 2000-2500 kg/ha.

Orzul furajer (Hordeum vulgare L.)

Orzul este una dintre cele mai vechi plante luate în cultură, odată
cu primele începuturi ale agriculturii Pe lângă multiplele întrebuinţări
ale boabelor de orz (şi orzoaică), masa verde se foloseşte cu succes
pentru furajarea animalelor, la fel şi paiele. Masa verde se poate obţine
din cultura pură (cultură ce nu se recomandă), sau ca participant în
borceaguri.
Morfologie. Taxonomie. Soiuri Orzul are un sistem radicular slab
dezvoltat. Poate fi folosit pentru masă verde atât orzul cu şase rânduri,
cât şi cel cu două rânduri (orzoaica). Orzul are o înfrăţire mai bună
decât celelalte cereale păioase. În privinţa soiurilor sunt de preferat cele
cu talie înaltă şi un foliaj cât mai bogat, cum ar fi Productiv, Precoce,
Miraj, Compact, Dana etc. Orzul aparţine speciei Hordeum vulgare.
Cerinţe ecologice. Este o plantă cu mare plasticitate ecologică,
având un areal larg de răspândire, dar este mai sensibilă la iernare.
Temperaturile sub –15oC pot avea efecte negative asupra culturii.
În general, precipitaţiile din iarnă sunt suficiente pentru o producţie
corespunzătoare de masă verde. Orzul preferă soluri cu textură
mijlocie, permeabile, fertile, cu pH 6,5-7,5. Š

89
 Tehnologie. Orzul oferă producţii ridicate după plante ce permit
pregătirea corespunzătoare a terenului pentru semănat, la începutul
toamnei. Este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor.
Pentru o producţie corespunzătoare se aplică 50-70 kg N, 50-60 kg
P2O5 şi când este nevoie, 40-50 kg K2O. Solul se pregăteşte prin arătură
superficială sau prin metode minimale de prelucrare a solului. Sămânţa
trebuie să fie de cea mai bună calitate şi tratată înainte de semănat.
Densitatea de semănat este în jur de 500 seminţe germinabile/m2.
Pentru orz, epoca optimă de semănat este sfârşitul lunii septembrie-
începutul lunii octombrie, iar pentru orzoaica de primăvară, imediat
ce se poate ieşi pe teren. O cultură reuşită nu trebuie erbicidată. În
cazul în care cultura este îmburuienată, se foloseşte orice erbicid
recomandat pentru cerealele păioase. Recoltarea pentru masă verde
se face când plantele au 40-50 cm şi durează până la înspicat. Pentru
siloz se recoltează la începutul formării boabelor.

FABACEAE ANUALE

Măzărichile (Vicia sp.)

Măzărichile sunt de multă vreme cunoscute, din antichitate, ca

buruieni în culturile de cereale. Extinderea în cultură s-a realizat
prin secolul al XIX-lea. Măzărichile sunt plante agăţătoare, care se
cultivă pentru furaj în amestec cu o plantă de susţinere, de obicei o
cereală păioasă. Aceste amestecuri poartă numele de borceaguri.
Borceagurile, în funcţie de momentul semănării sunt de două tipuri:
borceaguri de toamnă şi borceaguri de primăvară. Borceagurile de
toamnă sunt amestecuri dintre măzărichea păroasă sau panonică şi
o cereală de toamnă (secară, orz, orz de toamnă, grâu, Triticale), iar
borceagurile de primăvară sunt amestecuri formate din măzăriche de
primăvară şi ovăz. Măzărichea păroasă şi măzărichea de primăvară
au fost folosite pentru borceaguri încă din secolul XIX, iar măzărichea
panonică, abia la începutul secolului XX.

Vicia villosa (măzăriche păroasă)

este o formă diploidă (2n = 14) originară din S-E Europei şi S-E Asiei,

90
unde se găseşte şi la ora actuală ca buruiană (P. VARGA şi colab.,
1998). Prezintă o rădăcină pivotantă, puternic ramificată şi bogată în
nodozităţi. Tulpina este mai puţin ramificată, ajungând până la 140 cm,
cu până la 40 internodii, fiind acoperită cu perişori drepţi. Frunzele sunt
paripenat compuse, cu 6-10 perechi de foliole alungite, lanceolate, mai
rar eliptice. Sunt acoperite cu peri deşi. Florile albastre-violacee sunt
grupate câte 20-30 în raceme alungite. Înflorirea începe de la bază
spre vârf. Păstăile, de 20-40 mm lungime, cuprind 3-8 seminţe sferice,
de 3-4 mm în diametru, cu MMB de 18- 35 g. Este o specie entomofilă.
măzărichea de toamnă sau măzărichea panonică este tot o formă
diploidă (2n = 12). Rădăcina este pivotantă, ramificată, dar mai puţin
dezvoltată decât la Vicia villosa. Tulpina ajunge la 120 cm, subţire şi
ramificată la bază, acoperită cu peri mari şi puţin numeroşi. Frunzele
sunt paripenate, cu 5-8 perechi de foliole, sunt peţiolate, ovate, terminate
cu un cârcel posibil ramificat. Florile sunt scurt pedunculate, alb gălbui-
violet, dispuse câte 1-4 la axila frunzelor. Păstăile sunt lungi de 23-35
mm şi acoperite cu peri lucioşi, în ele găsindu-se 3-8 seminţe rotunde,
cu MMB de 18-45 g. Se cultivă soiul ICA-39 denumit ulterior Fundulea
39. Caracal I este o formă nouă, obţinută la SCA Caracal. Are o bună
rezistenţă la iernare şi o bună precocitate. Potenţialul de producţie este
de peste 30 t/ha masă verde, într-un amestec grâu:măzăriche de 1:3.

Vicia sativa

Măzăriche de primăvară, este şi ea o formă diploidă (2n = 12).

Prezintă o rădăcină pivotantă, care poate pătrunde până la 45 cm,
cu ramificaţie abundentă în straturile superficiale ale solului, pe care
se găsesc numeroase nodozităţi. Tulpina poate atinge 100 cm, fiind
alcătuită din 10-25 internodii. Frunzele sunt paripenate, lungi de 7-10
cm, terminate şi cu un cârcel, fiind compuse din 4-9 perechi de foliole,
lungi de până la 25 cm. Tulpina şi frunzele sunt acoperite cu perişori
fini. Florile, de culoare violet, sunt grupate în număr de 1-3 la subsuoara
frunzelor. Fructul este o păstaie de până la 80 mm, în care se găsesc
până la 12 seminţe cu MMB 45-80 g. Ca soiuri, se cultivă: Suceava 54,
realizat prin selecţie în masă dintr-o populaţie locală. Dă o producţie
de peste 30 t/ha masă verde, având o bună rezistenţă la secetă şi
boli. Se cultivă în amestec cu ovăzul, în raport ovăz:măzăriche 1:3.
NS Sirmium este o formă ce se seamănă toamna, la sfârşitul lui

91
septembrie-începutul lui octombrie, în raport de 120 kg măzăriche şi
30-35 kg, o cereală. Are tulpina de 100 cm. Producţia este de 40 t/ha
masă verde. Beograd – este tot o măzăriche de primăvară, cu tulpina
de 100-120 cm înălţime. Se seamănă în amestec cu ovăzul sau cu
grâul, la sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie, 100-120 kg/ha
măzăriche + 30-50 kg/ha ovăz. Producţia de masă verde este 34-40 t/
ha.
Cerinţe ecologice Măzărichea păroasă rezistă la temperaturi
de –20oC, chiar fără stratul protector de zăpadă. Măzărichea panonică
este ceva mai sensibilă, iar cea de primăvară rezistă până la –6oC.
Seminţele încolţesc la 1-3oC. Faţă de apă, măzărichea este destul
de pretenţioasă, având o comportare chiar gingaşă, în sensul că în
unele perioade necesită o cantitate mare de apă (înflorire, formarea
seminţelor), dar apa în exces duce la pieirea a numeroase plante. Dacă,
spre exemplu, pe măzărichea panonică, primăvara după pornirea în
vegetaţie stagnează apa, aceasta va fi total compromisă. Măzărichile nu
suportă seceta. Măzărichea de toamnă este compromisă, în cazul unei
secete îndelungate de toamnă. Solurile pe care se cultivă măzărichile
pot fi foarte diferite. Măzărichea păroasă se poate cultiva atât pe soluri
uşoare, cât şi pe soluri grele. De multe ori, planta susţinătoare este cea
aleasă, în funcţie de condiţiile din sol. Măzărichea panonică şi cea de
primăvară realizează producţii corespunzătoare doar pe solurile mijlocii,
fertile, bine aprovizionate în calciu. Nu reuşesc pe solurile nisipoase,
sărăturate sau acide. Zonele de cultură cele mai corespunzătoare,
pentru borceagurile de toamnă, sunt cele cu precipitaţii anuale de
500-700 mm şi cu temperaturi medii anuale de 10-11oC, deci Câmpia
de Vest, Câmpia Dunării, Câmpia Transilvaniei şi Nordul Moldovei.
Borceagul de primăvară întâlneşte condiţii de cultură favorabile în
aceleaşi zone ca şi borceagurile de toamnă, dar el poate fi cultivat şi în
Lunca Siretului şi Podişul Transilvaniei.
Cultura pentru furaj Locul în asolament. Cele mai bune
premergătoare pentru borceagurile de toamnă sunt cerealele păioase,
iar pentru borceagurile de primăvară, prăşitoarele. Borceagurile de
toamnă nu pot fi semănate după culturi ce nu părăsesc terenul la
timp, iar ambele tipuri de borceaguri nu pot fi cultivate după plante
ce au fost tratate cu erbicide triazinice. Borceagurile sunt excelente
premergătoare pentru toate culturile. Deşi ele se autosuportă,
monocultura nu este indicată.
92
 Fertilizarea. Sporurile de producţie pe care le realizează
borceagurile, prin aplicarea de îngrăşăminte organice, nu sunt
semnificative. De aceea, nici nu e indicată aplicarea lor direct
borceagurilor. De asemenea, nu este indicată aplicarea unilaterală
a azotului, întrucât prin aceasta scade proporţia de participare a
măzărichii, cu 50-70%. Rezultate bune (sporuri de peste 20%) se obţin
prin aplicare a câte 50 kg element activ de fosfor şi azot la hectar. Dacă
se aplică numai fosfor, sporeşte participarea în amestec a măzărichii.
Epoca optimă de administrare a îngrăşămintelor, la borceagul de
toamnă, este la pregătirea terenului pentru semănat. La borceagul de
primăvară, fosforul se recomandă a se aplica toamna, la arătura de
bază, iar azotul, primăvara, la pregătirea patului germinativ.
Amendamentele se recomandă a se aplica în cazul solurilor
acide (nu este obligatoriu direct borceagului ci uneia din culturile
premergătoare), producţia sporind, în acest caz, cu 10-15%.
Lucrările solului. Pentru borceagul de toamnă, lucrările sunt
identice cu cele care se fac pentru o cereală de toamnă, iar pentru
borceagul de primăvară, cu cele care se fac pentru o cereală de
primăvară. Arătura, pentru borceagul de toamnă, se face la 20-22 cm,
după cultura premergătoare, iar pentru borceagul de primăvară se face
arătura adâncă de toamnă. Patul germinativ se pregăteşte, în cele mai
bune condiţii, cu cultivatorul. Borceagurile de toamnă se recomandă a
se semăna direct în miriştea plantei premergătoare, în condiţiile în care
există utilaje pentru sistemul de prelucrare minimală a solului. Aceasta
înseamnă că, într-o singură trecere, se realizează pregătirea solului şi
semănatul.
Sămânţa şi semănatul. Un rol important în realizarea unor producţii
bune îl constituie puritatea seminţei. La măzăriche, aceasta trebuie să
fie de minim 90%, iar capacitatea germinativă de minim 80%. Pentru
cerealele din amestec, sămânţa trebuie să îndeplinească condiţiile
prevăzute pentru cultura pură. Seminţele măzărichii de toamnă au MMB
de 20-40 g, iar a celei de primăvară, 45-80 g. Seminţele cerealelor se
tratează împotriva mălurii şi a tăciunilor (ca la cultura pură), iar cele de
măzăriche, cu Nitragin. Amestecarea seminţelor celor două specii se
face în magazii. Un lucru foarte important este proporţia dintre specii.
Pentru toate soiurile nou create există o reţetă de amestec pe care
o dă amelioratorul. Dacă ar fi să discutăm în principiu, atunci pentru

93
borceagurile de toamnă, se seamănă 140-160 kg/ha de seminţe cu
proporţiile cereală:măzăriche 1:2 sau 1:1. Aceasta ar corespunde
cu 70-90 kg măzăriche şi 50-70 kg cereale. Pentru măzărichea de
primăvară, cele mai bune rezultate se obţin la 150 seminţe ovăz + 200
seminţe măzăriche/m2, ceea ce corespunde cu 45-50 kg ovăz şi 80-95
kg măzăriche (deci un total de 130-150 kg/ha).
Epoca de semănat. Borceagurile de toamnă trebuie semănate în
ultima parte a verii, adică la sfârşitul lui august începutul lui septembrie,
sau conform recomandărilor autorilor soiurilor. Borceagurile de
primăvară se seamănă cât mai devreme posibil, deci imediat ce se poate
intra în câmp. Este necesar să se respecte aceste epoci, pentru a se
obţine producţii mari şi cât mai timpurii. Semănatul se execută la 12,5
cm, cu semănătorile obişnuite pentru semănat cereale şi leguminoase.
Adâncimea de semănat este de 3-6 cm. În timpul semănatului, datorită
zdruncinăturilor, sămânţa se autosortează, în sensul că măzărichea,
fiind mai grea şi mai rotundă, se aşează la fundul coşului. De aceea
este necesar ca, din timp în timp, să se reamestece sămânţa.
Lucrări de îngrijire. Borceagul creşte destul de repede şi de aceea
nu necesită multe lucrări de îngrijire. În cazul borceagului de primăvară,
dacă rezerva de apă din sol este mică, se recomandă tăvălugirea. Se
recomandă tăvălugire şi în cazul borceagului de toamnă, în primăvară,
dacă plantele au fost descălţate. Alte lucrări de îngrijire nu se aplică.
Dacă îmburuienarea este puternică, se recomandă cosirea, înainte ca
buruienile să poată forma seminţe.
Recoltarea şi păstrarea Epoca de recoltare depinde de modul
de folosire a borceagurilor, de tipul lor şi de necesităţile de nutreţ ale
gospodăriei. Pentru masă verde, borceagul se recoltează eşalonat,
începându-se în momentul în care cerealele au o înălţime de 40-50 cm
(ceea ce corespunde cu o producţie de 10-15 t/ha) şi se termină după
înspicat, (când producţia este de 25-40 t masă verde, în funcţie şi de
talia cerealei). Calendaristic, în Câmpia de Vest, aceasta corespunde
cu 15 aprilie – 15 mai pentru borceagurile cu Triticale, 25 aprilie - 10
mai pentru borceagurile cu orz, 30 aprilie – 20 mai pentru borceagurile
cu grâu. Pentru borceagurile de primăvară, această perioadă este
între 1 –20 iunie. Dacă recolta se însilozează (sau semisiloz) sau se
transformă în fân, se recoltează când cereala a înspicat, iar măzărichea
a format primele păstăi. Silozul de borceag este un siloz de cea mai bună

94
calitate. Pregătirea fânului este dificilă, întrucât tulpinile de măzăriche
se usucă mai greu decât frunzele ceea ce duce la scuturarea frunzelor.
Uscarea se face în brazde. În regiunile ploioase se recomandă uscarea
pe suporţi. În cazul fânului, se recomandă recoltarea cu combina cu
zdrobitor şi uscarea cu curenţi de aer. Recoltarea se face cât mai
aproape de sol. De aceea, terenul trebuie să fie bine nivelat. În caz
contrar, se înregistrează pierderi mari de recoltă.
Cultura pentru sămânţă Cultura pentru sămânţă are câteva
elemente tehnologice speciale. Producţiile cele mai mari de sămânţă
nu se obţin pe solurile fertile şi cu regim bogat de precipitaţii, ci pe
solurile cu fertilitate mijlocie şi regim de precipitaţii moderat. Cum pentru
cultura de sămânţă terenul nu trebuie să fie îmburuienat, se recomandă
ca loturile semincere să urmeze după o prăşitoare bine întreţinută,
care lasă terenul curat. După loturile semincere trebuie să urmeze o
prăşitoare, deoarece seminţele de măzăriche se scutură uşor şi vor fi
buruieni pentru cultura următoare. La loturile semincere nu se va aplica
azot şi nu se va administra gunoi de grajd. Se va aplica numai fosfor
şi potasiu, în doze de 40-60 kg/ha substanţă activă, aceasta pentru a
preîntâmpina căderea şi a stimula fructificarea. Pentru măzărichile de
toamnă, cele mai bune rezultate se obţin când acestea se cultivă în
amestec cu soiuri de grâu, foarte rezistente la cădere. Deşi la toate
tipurile de măzăriche se pot obţine seminţe şi în cultură pură, aceasta nu
se recomandă, pentru că recoltarea este foarte dificilă şi, în cazul unor
ploi, pierderile sunt deosebit de mari. Pregătirea terenului este identică
cu cea care se execută la borceagurile pentru furaj. Cantitatea de
sămânţă, în cazul loturilor semincere, este mai redusă şi de asemenea
se modifică proporţia dintre specii. Astfel, la borceagul de primăvară
(măzărichea de primăvară + ovăz) se seamănă 90 kg/ha măzăriche şi
30 kg/ha ovăz, iar în regiunile secetoase, 80 kg/ha măzăriche şi 40 kg/
ha ovăz. Când se produce sămânţă la măzărichea păroasă, aceasta
se recomandă a fi în amestec cu grâul (sau secara) şi anume, 40 kg/
ha măzăriche păroasă + 80 kg/ha grâu. În cazul măzărichii panonice
(unde tot grâul se recomandă ca plantă de susţinere), se seamănă
80-90 kg/ha măzăriche + 35-40 kg/ha grâu. Ca lucrări de îngrijire, faţă
de cultura pentru furaj, este obligatorie, în plus, plivirea. Recoltarea
pentru seminţe se poate face într-o singură etapă, sau în două etape.
Recoltarea în două faze se face dacă unitatea nu dispune de combine
performante, caz în care, după cosire, se lasă 1-2 zile în brazdă şi apoi
se treieră cu combina. Recoltarea începe în momentul când păstăile
95
de la bază se brunifică şi seminţele se întăresc. La recoltarea într-o
singură fază, aceasta trebuie făcută numai dimineaţa şi seara, când
plantele sunt jilave, pentru a preîntâmpina scuturarea măzărichii. De
asemenea, viteza de înaintare a combinei trebuie să fie mică (pentru
a se evita înfundarea). Imediat după recoltare, cu ajutorul triorului
se separă boabele celor două specii. După separare, seminţele de
măzăriche se lopătează până când umiditatea ajunge la 15%, apoi
se păstrează în magazii uscate. Producţiile de sămânţă sunt pentru
măzărichile de toamnă de 700-1000 kg, iar pentru cele de primăvară,
de 1500-2000 kg.

Borceagurile

Răspândirea. Borceagurile sunt destul de răspândite, atât în zona

de câmpie, cât şi în zona subcolinară şi colinară. Răspândirea lor a
fost mult mai mare, până când a început a fi cultivat raigrasul aristat,
care a făcut ca arealul acestor plante să se reducă, pe de o parte
datorită producţiilor mai mici pe care le dau, iar pe de altă parte datorită
dificultăţilor în obţinerea de sămânţă. În ultimul timp, fiind culturi ce nu
necesită investiţii mari, suprafeţele cultivate cu borceaguri s-au extins.
Importanţă. Borceagurile prezintă o deosebită importanţă
datorită valorii lor nutritive mari, rezultat printr-un raport favorabil dintre
proteină şi celelalte substanţe, obţinut ca rezultat al amestecului; 1
kg masă verde conţine 0,1-0,15 UN, pe hectar obţinându-se 4000-
4500 UN. Furajul verde conţine 5-5,3% proteină (din care 70%
digestibilă), iar fânul, 18,9-22,5%, 100 kg fân conţine 45 UN. Fiind
un component de bază în asigurarea hranei animalelor, borceagurile
intră în alcătuirea conveierului verde, ele fiind plante ce se recoltează
primăvara devreme. Borceagurile pentru masă verde se pot recolta
încă din a doua jumătate a lunii aprilie şi până în a doua jumătate a
lunii iunie, în funcţie de tipul de borceag (toamnă sau primăvară) şi
precocitatea plantei de susţinere (orz, secară, ovăz, grâu, Triticale).
Părăsind terenul devreme, borceagurile sunt cele mai indicate plante
pentru a urma după ele culturi duble, cum ar fi porumbul siloz. Mai
este de subliniat faptul că măzărichile duc la îmbogăţirea solului cu
circa 50-150 kg/ha azot (P. VARGA şi colab., 1998). Borceagurile se
administrează animalelor sub formă de masă verde. Excedentul se
poate însiloza. Fânul obţinut din borceaguri este relativ grosier (datorită

96
cerealei), fiind consumat bine doar de cabaline şi ovine. Compoziţia
chimică a borceagurilor este dependentă de proporţia de participare
a celor două componente. Coeficientul de digestibilitate este de 70 %
pentru proteină şi peste 90 % pentru extractive neazotate.
Morfologie. Taxonomie Măzărichea aparţine genului Vicia. Acesta
cuprinde plante anuale (rar perene), cu frunze formate din numeroase
foliole terminate cu cârcei simpli sau ramificaţi. Tulpina este erectă sau
semiculcată, de 50-140 cm. Rădăcina principală prezintă numeroase
ramificaţii pe care sunt situate nodozităţile. Floarea şi fructul sunt tipice
pentru leguminoase. Păstaia conţine un număr variabil de seminţe
sferice (11-16). Genul Vicia cuprinde 116 specii. Interesează în mod
deosebit 18 specii, dintre care una perenă (Vicia cracca), plantă
răspândită în fâneţe naturale şi 3 specii anuale.

Mazărea furajeră (Pisum sativum var. arvense L. (Poir)

Este o plantă cu o istorie destul de veche, date arheologice constatând

cultivarea ei în Europa Centrală cu 3-4 milenii în urmă. Columella
descrie cultivarea ei în Imperiul Roman, sub numele de Pisum. Printre
speciile descrise de Teophrast, cu 300 de ani î.Chr., figurează şi
mazărea. Şi în Asia mazărea a fost cultivată, vechile scrieri sanscrite
amintind de ea. Chinezii o numeau mazăre mahomedană, confirmând
prin aceasta aducerea ei de către arabi. În Europa Răsăriteană se
confirmă cultura ei prin secolele V-VIII, pe teritoriul actualei Rusii. În
ţara noastră mazărea a fost adusă de saşi, în Transilvania (sec. XVII),
de unde a fost apoi răspândită în toată ţara. Originea mazării este în
jurul Mării Mediterane, având deci provenienţă europeană (P. VARGA
şi colab., 1998). Mazărea furajeră este o plantă anuală de nutreţ,
ce poate fi folosită în alimentaţia tuturor animalelor, dar mai ales a
vacilor de lapte. Poate fi administrată ca masă verde la iesle, ca nutreţ
murat, ca fân. Seminţele de mazăre sunt un excelent furaj concentrat.
Mazărea poate fi folosită şi singură în hrana animalelor. De multe ori
mazărea se foloseşte în amestec cu alte plante furajere, ca element
de îmbunătăţire a acestora, datorită conţinutului său ridicat în proteine.
Fiind plantă agăţătoare, se poate cultiva şi în amestec cu o cereală,
alcătuind borceagul cu mazăre (de toamnă sau de primăvară).
Răspândire. Deşi plantă cu mare valoare furajeră, pe plan mondial
nu este mult cultivată. Mai mult se cultivă în Europa centrală. În
97
ţara noastră se cultivă ca borceag, înlocuind măzărichea, fiind mai
productivă şi ca furaj şi ca sămânţă. Pe plan mondial, aria de răspândire
se întinde până dincolo de paralela 70o, dar zona principală este pe
aria cuprinsă între paralelele 45o şi 55o.
Importanţa. Având în vedere multiplele sale calităţi şi întrebuinţări
ca plantă de nutreţ, mazărea prezintă suficientă importanţă. Recoltată
înainte de înflorire, dă un furaj cu un conţinut deosebit de mare în
proteină, cu un grad de digestibilitate foarte ridicat. Este deosebit
de indicată în alimentaţia vacilor cu lapte, întrucât conferă laptelui şi
untului un gust şi un miros deosebit de plăcut. Mazărea, având un
ritm mai rapid de dezvoltare decât măzărichea, borceagul cu mazăre
poate fi folosită cu până la două săptămâni mai repede decât cel cu
măzăriche. Compoziţia chimică a nutreţului cu mazăre este deosebit
de favorabilă, atestând valoarea acestei plante (tab. 4.1).

Tabel 4.1 Compoziţia chimică a mazării (după T. IACOB şi colab., 2000)

Felul furajului Compoziţia chimică Seminţe Vreji Fân
Proteină brută 22,9 7,0 15,6
Substanţe extractive neazotate 52,4 36,5 29,3
Grăsimi 1,4 1,2 2,6
Celuloză brută 5,1 38,2 31,0
Cenuşă 2,5 6,5 8,0

Seminţele de mazăre conţin vitamina A, B, C, 100 kg seminţe echivalând

cu 109 UN. Substanţele proteice au o digestibilitate de 90%. Vrejii de
mazăre sunt de trei ori mai bogaţi în proteine decât paiele cerealelor,
100 kg vreji echivalând cu 33 UN.
Morfologie. Taxonomie. Soiuri Mazărea este o specie anuală
cu o rădăcină puternic ramificată, pe ea, în special pe ramificaţiile
laterale, găsindu-se bacterii simbionte. Tulpina, goală în interior, este
lipsită de peri. Poate fi simplă sau ramificată la bază. Lungimea tulpinii
poate ajunge la 250 cm. Frunzele sunt paripenate, cu 1-3 perechi de
foliole terminate cu cârcei. Există şi forme fără foliole, acestea fiind
transformate în cârcei. Stipelele sunt mari, amplexicaule, zimţate pe
margini, fiind acoperite, ca de altfel întreaga plantă cu un strat ceros.
Florile sunt colorate diferit, de obicei violet. Fructul este o păstaie, în
care se găsesc seminţe sferice cu MMB de 35-400 g.
98
 Mazărea este o specie diploidă (2n = 14), autogamă. Aparţine formei
Pisum sativum ssp. arvense. Ea poate fi de primăvară sau de toamnă.
Principalele soiuri cultivate sunt: Artona, este un soi creat acum mai
bine de 30 de ani, fiind un soi furajer de toamnă. La maturitate plantele
ating 180 cm, au ramificaţie bazală. Are un potenţial de producţie de 50
t/ha masă verde şi peste 1500 kg seminţe. Caracal 39 are o înălţime de
160 cm, cu 3-4 ramificaţii bazale. Este de asemenea un soi de toamnă,
având o bună rezistenţă la iernare. Magistra, este un soi de primăvară,
cu o foarte bună capacitate de producţie. Are o bună rezistenţă la
secetă şi boli. Dă bune rezultate în amestec cu ovăzul. Rodil, este un
soi de mazăre furajeră cultivat pentru boabe. Talia plantelor ajunge, la
95 cm. Este o formă de primăvară cu o durată a vegetaţiei de până la
90 zile şi o producţie de 4,5 t/ha sămânţă. Atol, este de asemenea soi
pentru boabe. Este mai precoce decât precedentul, dar cu un potenţial
de producţie de până la 5 t/ha. Se mai cultivă pentru boabe soiurile
româneşti: Corina şi Alina, care au o capacitate de producţie de până
la 4t/ha. Bune rezultate se pot obţine şi cu soiuri străine, cum sunt:
Moravač - soi de primăvară pentru boabe, cu o înălţime de până la
80 cm, cu o producţie de 4,5 t/ha. Jezera - de asemenea un soi de
primăvară, mai scund decât precedentul, dar cu aceeaşi capacitate de
producţie. NS Pionir - soi de toamnă, cu talia până la 170 cm, foarte
bun pentru borceag, având o capacitate de producţie de 40 t/ha masă
verde. NS Junior, este o formă ce poate fi folosită şi pentru boabe şi
ca borceag. Este o formă de primăvară cu înălţimea de până la 150
cm şi o producţie de până la 50 t/ha masă verde sau de 5 t/ha boabe.
Pentru producerea de borceag, de multe ori în amestecuri se foloseşte
şi mazărea de cultură, în special soiurile înalte.
Cerinţe ecologice Mazărea furajeră este puţin pretenţioasă faţă de
climă şi sol, acţiune nefastă, având doar unii factori în exces. Mazărea
de toamnă suportă geruri până la –20oC. Cele mai bune producţii se
obţin în zonele de climat umed şi răcoros, mazărea nesuportând seceta
prelungită. Dar, nu suportă nici excesul de umiditate. Ca atare, cele mai
bune rezultate se obţin pe solurile mijlocii, profunde, bogate în calciu,
iar rezultate nesatisfăcătoare pe solurile uşoare, nisipoase şi pe solurile
acide, grele. Ca atare, cele mai favorabile zone de cultură mazărea le
găseşte în Banat, unde temperatura medie a lunilor de primăvară, de
11oC, este ideală pentru această plantă. Zonele favorabile culturii se
întâlnesc atât în întreaga Câmpie de Vest, cât şi în Câmpia Olteniei. Se
cultivă şi în Moldova şi în luncile râurilor din Transilvania.
99
 Cultura pentru furaj Locul în asolament. Nu este pretenţioasă
faţă de planta premergătoare, dar nu poate fi cultivată după plante
erbicidate cu erbicide cu remanenţă. Părăsind terenul devreme,
lăsându-l curat şi îmbogăţit în azot şi substanţe organice, este o
excelentă premergătoare.
Fertilizarea. Fertilizarea cu azot se recomandă să se facă ponderat,
întrucât, la o doză mai mare (peste 150 kg s.a.), planta susţinătoare
cade şi recoltarea va fi dificilă. De asemenea, calitatea furajului suferă,
întrucât, la doze mari de azot, participarea mazării, la recolta totală,
scade. Se recomandă aplicarea fosforului mai ales dacă urmează o
cultură dublă. Îngrăşămintele potasice sunt indicate doar pe solurile cu
puţin potasiu solubil.
Pregătirea terenului este identică cu pregătirea pentru borceagurile
cu măzăriche.
Sămânţa şi semănatul. Sămânţa trebuie să aibă puritatea de 90%
şi facultatea germinativă de minim 85%. În general, pentru un furaj
valoros se recomandă o desime de 400 boabe germinabile/m2, ceea
ce corespunde cu o normă de 120-150 kg mazăre şi 30-50 kg cereală.
Pentru soiurile iugoslave se recomandă 80-100 seminţe germinabile de
mazăre/m2. Semănatul se face în rânduri dese, la o adâncime de 5-6
cm. Mazărea de toamnă se seamănă în aceeaşi epocă cu măzărichile,
iar cea de primăvară în aceeaşi epocă cu mazărea comestibilă. În
cultura pentru boabe se foloseşte acelaşi sistem de combatere a
buruienilor, ca la mazărea de cultură, erbicidarea făcându-se cu Pivot,
Treflan, Basagran.
Recoltarea şi păstrarea. Se recoltează în funcţie de necesităţile
gospodăriei, din momentul în care înălţimea cerealei este de 0,5 m
(producţii de 15 t/ha masă verde) şi până la înspicarea cerealei şi
înflorirea mazărei, când se administrează ca masă verde. Pentru
obţinerea de nutreţ murat se recoltează la formarea păstăilor. Producţiile
ce se obţin sunt de 35-40 t/ha masă verde.
Producerea de sămânţă. Se face în cultură pură cu tehnologia
identică cu a mazării comestibile.

100
 TUBERCULIFERE FURAJERE

Sfecla furajeră (Beta vulgaris L. conv. crassa Alef.)

Sfecla furajeră a fost luată în cultură în sec. XVIII-lea, pe Valea

Rinului, în Germania. De aici s-a răspândit în toată lumea. Pentru prima
dată, sfecla furajeră este pomenită în lucrările lui Oliver de Serre, la
începutul sec. XVII-lea. Datorită faptului că sfecla este o plantă a cărei
cultură este relativ dificilă, pentru că trebuia folosită munca manuală,
în special la rărit, suprafeţele cultivate cu sfeclă nu creşteau. Dar
după ce cuceririle geneticii (monogermia, androsterilitatea, poliploidia,
heterozisul) au fost aplicate şi la această plantă, a devenit posibilă
mecanizarea totală a acestei culturi, ceea ce a făcut ca suprafeţele
ocupate cu sfeclă furajeră să sporească. În ţara noastră, datorită
regresului înregistrat în creşterea animalelor, după 1990, suprafeţele
ocupate cu sfeclă furajeră s-au înjumătăţit, respectiv au scăzut de la
84.900 ha, în 1990, la 41.900 ha, în 1995.
Importanţa Sfecla furajeră este o plantă valoroasă datorită unor
calităţi deosebite. În primul rând are o mare capacitate fotosintetică
care, cumulată cu perioada de vegetaţie lungă, face ca producţiile
de substanţă uscată la hectar să fie printre cele mai mari. Mai mult,
substanţa uscată este de calitate, în sensul că 1 kg SU echivalează cu
aproape 1 UN. Sfecla furajeră are, de asemenea, un efect lactogen.
Prin administrarea ei se realizează 2 litri lapte, la 1 kg SU, faţă de 1,4
litri cât se realizează fără sfeclă. Ea determină şi un conţinut maxim
de proteină şi grăsime în lapte, superior oricărui alt furaj (siloz, fân).
De asemenea, sfecla furajeră are un efect favorabil asupra sporului
în greutate. Aceste calităţi se datoresc compoziţiei chimice a sfeclei,
care conţine 7- 18% substanţă uscată, 6-7% substanţe extractive
neazotate, din care 60-70% îl reprezintă zaharurile solubile (adică
3,5-4,5% din conţinutul rădăcinii), 0,8- 1,2% proteină brută, 1-1,2%
celuloză. Din punct de vedere al conţinutului în substanţă uscată, la
ora actuală se cultivă trei categorii de soiuri: soiuri comune, cu un
conţinut de substanţă uscată de 10-12%; soiri intermediare, cu 12,5-
15% substanţă uscată şi soiuri concentrate, cu 15-18% substanţă
uscată (tab. 5.1). Digestibilitatea acestor substanţe este foarte mare,
ajungând la 99,4% la extractivele neazotate şi la 83% la proteina brută.
Rădăcinile au un conţinut scăzut în grăsimi şi substanţe minerale.
101
Frunzele de sfeclă sunt foarte bogate în acizi organici.

Tabel 5.1 Conţinutul în substanţă uscată la câteva soiuri de sfeclă furajeră

Soiul S.U.% crt. Nr. Soiul S.U.%
Monovigor 12,61 10 Magnum 16,03
Rubimo 12,78 11 Rhodos 10,93
Vitamo 9,86 12 Marshal 15,97
Camobarres 14,67 13 Feldherr II 13,41
Brigadier 13,85 14 Troya 14,46
Kold Barres Stryno 11,64 15 Kyros I 16,8
Gonda 14,63 16 Ovala 10,02
Polyverta 15,01 17 Ecdogelb 12,83
Petra MSP 16,98 18 Monoval 16,38

Progresele obţinute în ameliorarea sfeclei furajere au făcut ca această

plantă să redevină atractivă pentru crescătorii de animale. Sfecla
furajeră constituie un furaj suculent pentru iarnă, foarte productiv şi
foarte apetisant. Datorită conţinutului energetic ridicat este excelentă
pentru crescătorii de vaci de lapte de mare productivitate (COCHEC şi
SOREAU, 1982).
Morfologie. Taxonomie. Soiuri Sfecla furajeră este o plantă bienală
În primul an formează un corp tuberizat, de mărime diferită şi frunze.
În cel de-al doilea an formează lăstari floriferi. Frunzele reprezintă 20-
25% din greutatea corpului tuberizat. Acesta este format din rădăcină,
hipocotil şi epicotil, ultimele două reprezentând, la majoritatea soiurilor,
mai mult de jumătate din greutatea acestui corp.
Corpul rădăcinii este un organ de rezervă. În stadiul tânăr, rădăcina
are o structură obişnuită (cilindrul central, scoarţa şi epiderma). SAFTA
(1985), în funcţie de proporţia de participare a rădăcinii în corpul
tuberizat, împarte sfecla în cinci categorii: lungă, ovală, cilindrică,
sferică şi globuloasă. Frunzele, în număr de 10-30, au o formă variabilă,
ce se schimbă cu vârsta şi condiţiile de mediu. În general, frunzele mici
sunt mai uniforme, fiind eliptice. Poziţia frunzelor este diferită, de la
aproape perpendiculare, la aproape culcate pe sol. Inflorescenţa este
formată din 1-5 flori, uneori până la 10. Florile sunt aşezate în spirale.
O floare este alcătuită din 5 petale verzi, pergamentoase, care sunt

102
îndoite înăuntru şi se unesc la baza florii. În fiecare floare se găsesc
cinci stamine. Ovarul este unilocular, iar stigmatul este trifurcat. Florile,
ce se formează în anul al doilea, sunt sesile, inserate pe jumătatea
superioară a ramificaţiei lăstarilor, grupate câte două până la 10, în
florile plurigerme şi solitare, la soiurile monogerme. Grăunciorii de
polen au formă rotundă, cu caracteristici diferite, în funcţie de gradul
de ploidie (tab. 5.2).

Tabel 5.2 Caracteristici ale plantei şi a grăunciorilor de polen în funcţie de gradul de ploidie
Specificaţie Diploid Tetraploid
Numărul cromozomilor în nucleu 18 36
Numărul cloroplastelor în stomate 12-16 22-36
Lungimea stomatelor (µ) 19-26 32-38
Mărimea grăunciorilor de polen (µ) 17-25 24-28
Numărul de pori ai grăunciorilor de polen 6-8 13-20
Masa a 1000 de glomerule (g) 20-24 23-39

Fructul este o nuculă. Prin concreşterea părţilor inferioare a mai multor

nucule se formează glomerula, rezultând ceea ce se numeşte sămânţă
plurigermă. Sfecla încolţeşte la 6-80C. Pentru răsărire are nevoie de
190-2000C. În primul an necesită o sumă a gradelor de temperatură
de 2300-27000C. Prima pereche de frunze apare după o acumulare de
70-800C, iar cea de-a doua, după alte 45-500C. Acumularea maximă
în rădăcină are loc când temperatura este de 18- 250C. Pentru
sinteza unui kg de substanţă uscată are nevoie de 400-600 l apă.
Îngroşarea rădăcinii începe după 55-65 zile, când sistemul radicular se
găseşte la o adâncime de 150-180 cm. Activitatea clorofiliană optimă
este la o luminozitate de 12.000-15.000 lucşi. Principalele fenofaze
ale sfeclei sunt redate în Genul Beta, din care face parte sfecla
furajeră (alături de sfecla de zahăr, sfecla roşie, mangold), aparţine
familiei Chenopodiaceae. Există foarte multe clasificări ale genului
Beta, clasificarea lui COONS citat de KNAPP (1956), fiind cea mai
acceptată. - Conform acestor clasificări, genul Beta are 13 specii, care
sunt grupate în patru secţiuni şi anume:
• secţiunea vulgares, cu speciile: B. vulgaris L., B. maritima, B.
macrocarpa Guss, B. patula Ait, B. atriplicifolia Rouy;
• secţiunea corollinae cu speciile: B. macrorhiza Stev, B. trigyna

103
 Wald et Kit, B. foliosa Hansskn, B. lomatogona Fisch et Mey, B.
carolliflora Zos şi B. intermedia Bunge;
• secţiunea nanae cu specia B. nana Bois et Heldr.;
• secţiunea patellares cu speciiile: B. patellares Moq, B. procumbens
Chr.Sm, B. webbiana Moq.
Stadiile fenologice la sfecla furajeră (după BBCH)
În cadrul secţiunii vulgares, speciile se încrucişează foarte uşor
între ele. Specia Beta vulgaris L., la rândul ei, este împărţită, de către
J. HELM, în cinci subspecii, după cum urmează: - ssp. maritima (L.)
Thellg.; - ssp. orientalis (Roth) Aellen.; - ssp. lomatogonoides Aellen.;
- ssp. macrocarpa (Guss) Thellg.; - ssp. vulgaris L. din care fac parte
toate formele de sfeclă cultivate. Sfecla furajeră face parte din conv.
crassa, fiind caracterizată prin forma diferită a rădăcinii, prin faptul
că corpul tuberizat este în afara solului pe o porţiune de 1/2-2/3 din
lungimea sa, şi are un conţinut relativ ridicat în zahăr. RIEDEL (1932)
consideră sfecla furajeră ca strămoş al sfeclei de zahăr. Soiurile de
sfeclă furajeră sunt de patru tipuri în funcţie de cele două caractere,
gradul de ploidie (di şi triploide) şi pluri sau monogermă (tab. 5.3).

Tabel 5.3 Tipuri diferite de soiuri de sfeclă furajeră

Ploidia Germia Diploide Triploide
Monogerme Dimionogal Abondo
Plurigerme Rote Walze Polifuraj 2, Polifuraj 26, Polifuraj 11

Polifuraj 26 este o formă anizoploidă, rezultată dintr-o familie tetraploidă

roz şi una diploidă roz. Este o formă relativ productivă şi cu un conţinut
mijlociu de substanţă uscată. Polifuraj 2 este o formă plurigermă,
obţinută prin hibridarea unei familii tetraploide galbene, cu una diploidă
galbenă. Este mai bogat în substanţă uscată decât Polifuraj 26. Are
o mare plasticitate ecologică, bună rezistenţă la secetă şi toleranţă
la Cercospora şi o bună capacitate de păstrare în siloz. Polifuraj 11
este un hibrid plurigerm între un tetraploid alb şi un diploid alb. Este
productiv şi bogat în substanţă uscată. Această formă, având culoarea
albă, nu a fost admis în cultură. Prin îmbinarea efectelor cumulate ale
selecţiei, poliploidiei, monogermiei şi androsterilităţii, au fost creaţi
primii hibrizi monogermi, Monogal şi Dimonogal.
Genetica şi ameliorarea sfeclei furajere În privinţa studiilor
104
genetice, efectuate la sfecla furajeră, acestea sunt mai puţin numeroase
decât la sfecla de zahăr. Dar, o serie de cercetări făcute şi aplicate
la sfecla de zahăr, au posibilităţi de aplicare paralelă şi la sfecla
furajeră. Amintim, în acest sens, doar androsterilitatea, monogermia,
poliploidia. Cunoştinţele genetice specifice pentru această plantă sunt
relativ restrânse. Cauza principală o constituie plasticitatea ecologică
deosebită a speciei Beta vulgaris, numeroasele forme pe care această
specie le are în cultură, fiecare cu întrebuinţări diferite, numărul mare
de specii ale genului Beta ce trăiesc spontan, cât şi marea variabilitate
a acestor specii. Numărul de bază de cromozomi, la sfecla furajeră,
este 9 (n = 9). Primele forme în cultură erau diploide (2n = 18). Unele
dintre speciile genului Beta sunt poliploide (B. corolliflora, B. trygina).
Descoperirea efectului colchicinei, de împiedicare a diviziunii prin
distrugerea filamentelor fusului nuclear şi implicit apariţia de celule,
ţesuturi, organe, organisme poliploide, a avut mare rol la sfeclă. Una
din primele specii la care poliploidia şi-a găsit utilitate practică imediată
a fost sfecla, nu la nivelul tetraploid, ci la cel triploid. Acest lucru face
ca la sfeclă să existe în cultură forme diploide, triploide, anizoploide.
Pe de altă parte şi efectul de monogermie (benefic pentru mecanizare)
a putut fi utilizat şi în consecinţă, la sfeclă, există soiuri monogerme
şi plurigerme. În privinţa caracterelor cantitative s-au efectuat o serie
de studii legate, în special, de corelaţiile fenotipice şi genotipice la
sfecla de zahăr. Cercetările efectuate, deşi mai puţin numeroase ca
la alte plante, scot în evidenţă determinismul poligenic al caracterelor
morfologice. Se consideră, în special, că heritabilitatea caracterelor
cantitative este relativ redusă la sfecla furajeră, condiţiile de mediu
(sol, climă) având un rol hotărâtor. Genele, la sfecla furajeră, sunt
grupate în nouă grupe de linkage, corespunzătoare numărului haploid
de cromozomi. Forma rădăcinii prezintă o mare variabilitate, fiind, în
principal, încadrată în 8-10 forme de bază, în funcţie de autori. De
asemenea, culoarea rădăcinii, deşi este foarte variată, are patru culori
de bază (albă, portocalie, galbenă, roşie) determinată de două locusuri
(Y şi K), cu numeroase alele multiple (VULLIAND şi HUBER, 1985).
Culoarea hipocotilului este variabilă, în funcţie de perioada de vegetaţie
(plantulă, plantă adultă). Gena R determină culoarea roşie deschis,
gena Y, pe cea galbenă. Când cele două gene sunt dominante (R, Y),
culoarea rădăcinii este roşie, iar când sunt recesive (r, y), rădăcina
este albă. Modul de grupare al acestor gene şi al alelelor lor determină
culoarea rădăcinii, în fiecare caz în parte. Toate posibilităţile de formă

105
şi culoare, ale sfeclei furajere, în număr de 72. Despre determinismul
genetic al caracterelor frunzei (formă, mărime, culoare, poziţie) sunt,
de asemenea, puţine date. Mai studiate au fost aberaţiile de culoare
ale frunzei. Astfel, gena C1 determină o creştere lentă a frunzelor
însoţite de apariţia unor pete; gena Co determină culoarea roşie sau
galbenă a seminţelor; gena Tr determină apariţia unor pete punctiforme
pe limbul foliar al frunzelor tinere. Seria de alele Vi determină apariţia
unor plantule galbene. Formarea lăstarilor floriferi, în primul an de
vegetaţie, este determinată de prezenţa, în stare dominantă, a genei
B care este înlănţuită cu genele Y şi R (POTLOG şi colab., 1989).
Însuşirile de rezistenţă, la boli şi dăunători, sunt determinate de gene
majore şi poligene. La cercosporioză (Cercospora beticola), rezistenţa
este determinată de gene multiple cu acţiune aditivă şi epistatică, ca
sursă genetică fiind Beta maritima. Rezistenţa la virusuri pare a fi
determinată de un complex de gene. Se pare că există serii de alele,
ceea ce explică gradele diferite de rezistenţă. Sursele de rezistenţă
pentru virusuri au fost identificate într-o serie de specii sălbatice: Beta
trigyna, B. lomatogona. Sfecla, fiind o plantă alogamă, manifestă
fenomenul de autoincompatibilitate a polenului, care este de natură
gametofitică. La baza lui stau două gene S şi Z, cu o serie de alele S1-
-- Sn, Z1---Zn. Deşi aceste gene nu sunt înlănţuite, în seria lor alelică,
se pot înlocui una pe cealaltă. În seria S există gena Sf, care determină
autofertilitatea, ceea ce face ca un grăuncior de polen, care conţine
gena, să poată germina pe orice stigmat, indiferent de constituţia
genetică a acestuia. Un fenomen foarte important şi cu mare utilitate
practică este androsterilitatea, descoperită încă din 1942, dar la sfecla
de zahăr de către OWEN. Fenomenul este controlat de gene nucleare
recesive, în cooperare cu citoplasma sterilă (S). Datorită acestui lucru,
există diferite grade de sterilitate, funcţie de constituţia genetică a
indivizilor, după cum urmează: indivizii Sxxzz sunt complet sterili, iar
indivizii SXxzz, SxxZz şi SXxZz sunt parţial sterili, funcţie de numărul
de gene dominante. În acelaşi timp prezenţa genei S în citoplasmă
este absolut obligatorie, întrucât o citoplasmă normală (N) determină
fertilitatea, indivizii de tip Nxxzz fiind menţinători de androsterilitate şi se
numesc linii O (după OWEN, descoperitorul fenomenului). MUREŞAN
şi CRĂCIUN (1972) arată că alela X, în stare de homozigot dominant,
restaurează complet fertilitatea polenului în citoplasmă (S), în timp ce
homozigoţia dominantă, de tip Z restaurează doar parţial fertilitatea.
O altă însuşire deosebit de importantă la sfeclă, este monogermia.

106
Se cunoaşte faptul că la sfeclă se formează glomerule cu mai multe
seminţe (plurigermie). Prezenţa genei m determină apariţia exclusiv
a glomerulelor monogerme, în contrast cu gena M, care determină
apariţia numai a glomerulelor plurigerme. Mai există o alelă M1, care
determină apariţia de glomerule monogerme, dar şi plurigerme. Prin
backcross-ări repetate, monogermia poate fi introdusă în orice soi.
Obiective de ameliorare a sfeclei furajere Obiectivele urmărite,
în ameliorarea sfeclei furajere, se referă la mărirea producţiei de
rădăcini, sporirea procentului de substanţă uscată (şi implicit mărirea
rezistenţei la iernare), rezistenţa la boli şi dăunători, mecanizarea
completă a culturii. Pentru realizarea acestor obiective, şi în special
a măririi capacităţii de producţie, în ameliorarea sfeclei furajere, pe
lângă mijloacele clasice, se folosesc şi metode mai noi, ca poliploidia,
monogermia, androsterilitatea. Sfecla furajeră este una din plantele la
care, prin poliploidie, s-au obţinut rezultate foarte bune. Este şi motivul
pentru care lucrările de ameliorare se pot desfăşura pe două căi şi
anume, pe cale obţinerii de forme diploide, pe de o parte, şi pe de altă
parte, prin obţinerea de hibrizi triploizi sau anizoploizi. Datorită acestor
fenomene, ameliorarea capacităţii de producţie poate fi realizată pe căi
diferite: - prin crearea de soiuri plurigerme diploide; - prin crearea de
soiuri monogerme diploide; - prin crearea de forme anizoploide mono
sau plurigerme; - prin crearea de forme triploide mono sau plurigerme.
Sfecla furajeră, fiind atacată, în tot decursul perioadei de vegetaţie, de
o serie de boli şi dăunători, care aduc pagube însemnate de producţie,
în procesul de ameliorare se pune problema obţinerii de forme cel
puţin rezistente, dacă nu imune la acţiunea agenţilor patogeni sau
a dăunătorilor. Încă de la încolţire şi răsărire, sfecla este atacată de
răţişoara sfeclei (Bothynoderes punctiventris), de răţişoara porumbului
(Tanymecus dilaticollis), de Chaetocnema tibialis apoi de afide, musca
sfeclei ş.a. În acelaşi timp şi agenţii patogeni, care atacă sfecla,
sunt numeroşi, începând cu Phoma betae, Pythium şi continuând cu
Erysiphe betae, Cercospora beticola, Uromyces betae şi terminând
cu Botrytis cinerea, care atacă în siloz. Trebuie, de asemenea, create
forme rezistente la virusuri, nematozi sau rizomanie. Pagubele cauzate
pot fi, în unii ani, mari şi numeroase (PESENDORFER, 1992). Din
studiul rezistenţei la atacul a o serie de dăunători şi boli, efectuat la
Timişoara, s-au desprins câteva idei (MOISUC şi colab., 1991, 1994;
PĂLĂGIEŞIU şi colab., 1991, 1993) şi anume, că cel mai frecvent
şi important dăunător al sfeclei furajere, în Banat, este puricele de
107
pământ al sfeclei (Chaetocnema tibialis). Dintre boli, cea mai frecventă
este cercosporioza, cauzată de Cercospora beticola.
Cerinţe ecologice Sfecla furajeră, în comparaţie cu sfecla de zahăr,
are cerinţe mai mari faţă de temperatură, de aceea brumele târzii de
primăvară provoacă mari pagube acestei culturi. De asemenea, în cazul
în care toamna survin îngheţuri, înainte de recoltare şi depozitare,
acestea provoacă mari pierderi. Seminţele încolţesc la 6-8oC. Pentru
primul an de vegetaţie necesită o sumă a gradelor de 2300-2700oC.
Acumularea maximă, în rădăcini, are loc când temperatura solului este
de 18-25oC. Pentru sinteza unui kg de substanţă uscată necesită 350-
600 litri apă. Fiind o mare consumatoare de apă, producţii ridicate se
obţin acolo unde suma precipitaţiilor anuale depăşeşte 550 mm şi sunt
uniform repartizate pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Optim este
ca, pe adâncimea de 0-80 cm, în perioada iunie-septembrie, umiditatea
să fie de 50-70 % din intervalul umidităţii active. Solurile cele mai
corespunzătoare sfeclei furajere sunt cele mijlocii, permeabile, fertile,
bogate în humus, soluri aerate, bine structurate, pe care să nu existe
pericolul stagnării apei. În această categorie intră cernoziomurile
levigate, aluviunile bine solificate, solurile brune şi brun roşcate.
Solurile compacte sunt neindicate, ca şi solurile nisipoase sărace în
substanţe nutritive. Solul trebuie să aibă un pH cuprins între 6,5-7,5.
Ca atare, pe solurile acide, rezultate corespunzătoare nu se pot obţine
decât dacă se administrează amendamente.
Zonele de cultură. Cele mai bune condiţii de cultură, sfecla furajeră
le găseşte în zonele de câmpie ale ţării şi în luncile râurilor. Răspunzând
foarte bine la irigare, este recomandată cultura ei, în astfel de condiţii.
Se recomandă deci, cultura ei în Câmpia Română (unde dă rezultate
foarte bune în condiţii de irigare), în câmpia din vestul ţării, în Câmpia
Transilvaniei şi în nordul şi centrul Moldovei.
Cultura pentru furaj Rotaţia. Sfecla furajeră poate urma după
oricare plantă anuală sau perenă, care să permită efectuarea arăturii
de toamnă până cel târziu la mijlocul acestui anotimp. Ca atare, cele
mai bune premergătoare sunt: cerealele de toamnă sau de primăvară,
cartoful, inul, plantele furajere anuale şi perene. După lucernă
nu se recomandă sfecla decât în anul al doilea sau al treilea de la
desţelenire. Nu se recomandă cultura sfeclei după plante ce părăsesc
terenul toamna târziu, cum ar fi porumbul, sorgul, iarba de Sudan, sau

108
după plante tratate cu erbicide triazinice. Datorită pericolului infestării
terenului cu nematozi, sfecla nu se cultivă după rapiţă, muştar şi ovăz.
Sfecla furajeră nu se autosuportă, din cauza unor boli şi al atacului de
dăunători. De aceea ea nu va reveni pe acelaşi teren mai devreme de
cinci ani. Dacă solul este infestat cu nematozi, ea nu poate reveni pe
acelaşi teren mai devreme de 7-8 ani. După sfeclă pot urma cu bune
rezultate, cerealele de toamnă şi primăvară, leguminoasele şi foarte
indicate sunt culturile perene. Porumbul poate urma, după sfeclă, dacă
solul este bine aprovizionat în zinc. Ca amplasare, cultura sfeclei este
bine să fie cât mai aproape de fermele zootehnice, pentru a reduce
cheltuielile cu transportul.
Fertilizarea. Sfecla furajeră este o mare consumatoare de substanţe
nutritive. Astfel, la o producţie de 100 q substanţă uscată, ea extrage
din sol 175 kg azot, 40 kg fosfor, 280 kg potasiu, 35 kg calciu ş.a.m.d.
Acest fapt face ca această cultură să răspundă pozitiv administrării de
îngrăşăminte. Consumul de elemente nutritive, pe întreaga perioadă
de vegetaţie, nu este uniform, distingându-se un maxim de consum în
luna iulie (tab. 5.4).

Tabel 5.4 Consumul de elemente nutritive în perioada de vegetaţie (% din total)

Luna N P2O5 K2O CaO MgO
Aprilie/mai 2,4 1,6 1,6 1,8 1,8
Iunie 23,1 15,4 13,5 11,8 18,8
Iulie 47,9 40,8 46,0 52,5 42,5
August 9,1 15,7 16,9 14,7 6,5
Septembrie/octombrie 17,5 26,5 22,0 19,2 30,4
Total 100 100 100 100 100

Azotul este necesar în doze de 200-300 kg element activ şi se

administrează la pregătirea patului germinativ, sau o parte se
administrează în timpul lucrărilor de întreţinere. Dacă s-a administrat
sfeclei gunoi de grajd, sau sfecla urmează în anul al doilea după o
leguminoasă perenă, cantitatea de azot se reduce la jumătate (N100-
150). Sfecla furajeră dă producţia cea mai economică de rădăcini
când solul conţine 7-8 mg P2O5 mobil la 100 g sol. În principiu se
recomandă aplicarea a 50-60 kg P2O5, pe cernoziomuri şi 60-70
kg P2O5, pe solurile brune sau brunroşcate. Administrarea se face

109
toamna, sub arătură. Potasiul este necesar doar pe solurile acide
care au fost amendate, când se aplică 40-60 kg K2O. Gunoiul de
grajd este un îngrăşământ deosebit de valoros pentru sfecla furajeră.
El se administrează toamna sub arătură, în doze de 20-40 t/ha, în
condiţii de neirigare şi 50-60 t/ha, în condiţii de irigare. Rezultate
foarte bune se obţin dacă se administrează în complex îngrăşăminte
organice şi minerale. La sfecla furajeră, ca şi la oricare plantă, dozele
de îngrăşăminte măresc conţinutul de nitraţi din furaj, dar aceştia nu
devin toxici pentru rumegătoare, datorită conţinutului mare de zahăr
din furaj, care favorizează dezvoltarea în rumenul animalului a unor
microorganisme ce transformă azotul mineral în azot organic.
Pregătirea terenului. Sfecla furajeră are nevoie de un sol bine
prelucrat, afânat pe o adâncime cât mai mare, pentru a favoriza creşterea
rădăcinii, bine mărunţit şi bine nivelat. De aceea, este necesară
executarea unei arături de 25-30 cm, arătură ce se efectuează în
agregat cu grapa stelată. Ea trebuie efectuată imediat după recoltarea
plantei premergătoare. Dacă cultura premergătoare lasă resturi
vegetale, arătura trebuie precedată de o lucrare energică cu discul, în
vederea mărunţirii acestor resturi. Pentru mărirea permeabilităţii solului
este indicată scarificareA. După arătură se lucrează terenul, de aşa
manieră, încât primăvara să nu fie nevoie să se execute decât lucrări
superficiale pentru pregătirea patului germinativ. Aceasta se realizează
cu ajutorul combinatorului. Pregătirea cu grapa cu discuri poate crea
mari neajunsuri, datorită uscării stratului superficial al solului, care are
drept consecinţă îngroparea prea adâncă a seminţelor. Dacă solul este
prea afânat, înainte de semănat, când este zvântat se va efectua o
lucrare cu un tăvălug uşor.
Sămânţa şi semănatul. Cum sfecla germinează la 6-8oC, epoca
optimă de semănat este atunci când se realizează în sol, la o adâncime
de 5 cm, o temperatură de 6-8oC, ceea ce, pentru regiunile de câmpie
din ţara noastră, corespunde cu sfârşitul lunii martie. Dacă se seamănă
prea devreme, există riscul răsăririi neuniforme cât şi a distrugerii unor
plante cauzate de temperaturi scăzute. Pentru răsărire, sfecla furajeră
are nevoie de 200-250oC, ceea ce, în perioada amintită, se realizează
în 15-20 zile. Întârzierea semănatului duce la scăderi de producţie.
Densitatea optimă de semănat este de 100.000 plante în sistem irigat
şi de 80.000 plante în sistem neirigat, ceea ce se realizează când se
seamănă la 50 cm între rânduri şi 20-25 cm între plante pe rând.
110
 Cantitatea de sămânţă este diferită, funcţie de tipul de sămânţă:
plurigermă, segmentată, şlefuită şi monogermă, variind între 4(6)-
9(12) kg/ha. În ultimul timp, unităţile producătoare de seminţe din lume
livrează sămânţa drajată, învelită în pelicule de insecticide şi fungicide
în aşa numitele unităţi de germinare. Dacă nu avem astfel de seminţe,
atunci, înainte de semănat, seminţele se tratează cu heptaclor (1,25
g/kg sămânţă), Tiradin sau Criptodin (0,8 g/kg sămânţă), pentru
prevenirea atacului dăunătorilor şi putrezirii. Adâncimea de semănat
este de 2 până la maximum 3 cm. Semănătoarea se reglează astfel
încât rolele tasante să facă o uşoară tăvălugire, ceea ce favorizează
răsărirea uniformă a plantelor.
Lucrări de îngrijire. Imediat dup semănat, dacă solul este afânat,
se recomandă o tăvălugire uşoară, mai ales dacă stratul de sol de
la suprafaţă este uscat şi la câţiva cm adâncime umiditatea este
suficientă. După 10-12 zile (deci înainte de răsărirea sfeclei), dacă
solul a format crustă sau este îmburuienat, se face o praşilă oarbă cu
cultivatorul, având discuri de protecţie a rândurilor şi cuţite săgeată.
La 15-25 zile după răsărire, când plantele au 1-2, maxim 3 frunze
adevărate, se execută, în cazul soiurilor plurigerme, răritul. La soiurile
monogerme este, de asemenea, necesară controlarea culturii, întrucât
se întâlneşte un procent variabil (funcţie de cultivar) de plante duble.
Răritul nu trebuie întârziat, întrucât orice întârziere duce la diminuarea
producţiei. O lucrare deosebit de importantă este combaterea
buruienilor. Mecanic, se realizează prin prăşit, operaţie necesară şi în
cazul combaterii chimice a buruienilor (pentru combaterea buruienilor
rezistente). Dacă este nevoie, se execută şi praşile manuale, numărul
lor fiind dictat de gradul de îmburuienare. Prima praşilă manuală se
execută la rărit, următoarele la 2-3 săptămâni, până când frunzele au
acoperit în întregime solul.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Sfecla poate fi atacată de
diferite boli şi diferiţi dăunători, din momentul însămânţării şi până
la maturitate. Primii dăunători sunt răţişoara sfeclei (Bothynoderes
punctiventris) şi răţişoara frunzelor de porumb (Tanymechus dilaticolis).
Dacă densitatea dăunătorilor nu este mai mare de 5-10 exemplare/m2,
combaterea se realizează prin tratarea seminţelor. Când densitatea
este mai mare de 10 exemplare/m2, este indicat un tratament în
preajma semănatului.

111
 Astfel, pentru combaterea bolilor și dăunătorilor, daca este cazul se
vor folosi recomandările de la Stațiile de prognoză și avertizare cele
mai apropiate.
Irigarea. Sfecla furajeră este una din culturile cele mai exigente faţă
de apă. Irigarea de răsărire se aplică numai în cazul unor primăveri
foarte secetoase şi când patul germinativ nu a putut fi pregătit în
cele mai bune condiţii, situaţie în care se folosesc 120-150 m3/ha.
Pe parcursul vegetaţiei, irigarea este necesară în perioada îngroşării
rădăcinii (iunie-august) şi mai cu seamă când umiditatea scade,
apropiindu-se de jumătatea intervalului activ al umidităţii. În această
situaţie se aplică 600- 700 m3/ha pe soluri brune, din două în două
săptămâni. Dacă survin ploi, norma se recalculează în funcţie de
cantitatea de precipitaţii căzute.
Recoltarea şi păstrarea recoltei. Sfecla furajeră se poate
administra direct animalelor sau se poate însiloza. În primul caz,
recoltarea poate începe şi la sfârşitul lunii august (în funcţie de
mărimea corpului tuberizat), administrându-se la iesle, cu tot cu
frunze. Când sfecla se însilozează şi se foloseşte pentru furajare în
timpul iernii, recoltarea nu poate să înceapă mai devreme de ultima
decadă a lunii septembrie şi poate dura până la ultima decadă a lunii
octombrie, respectiv la maturitatea fiziologică, când frunzele încep
să se îngălbenească şi temperatura este în scădere fiind de 5-6oC,
deci înainte de venirea îngheţurilor. Recoltarea se face mecanic, pe
suprafeţe mici putându-se realiza şi manual. După recoltare, frunzele
se îndepărtează manual, se toacă şi se însilozează în amestec cu
porumbul sau cu alte furaje, sau se administrează imediat animalelor.
Rădăcinile vor fi transportate la locul de însilozare. Rădăcinile rănite
în timpul recoltării vor fi administrate direct în hrana animalelor şi nu
se vor însiloza. Modurile în care se execută silozul sunt deosebit de
numeroase. Cel mai adesea se păstrează în silozuri de suprafaţă, cu
o formă piramidală, cu baza de 3-4 m, înălţimea de 2 m şi lungimea
de 15-20 m. Rândul de la margine se aşează cu coletul spre exterior,
iar restul rădăcinilor se pun, în interior, în vrac. Pentru a asigura
aerisirea, se sapă un şanţ de 30-40 cm adâncime şi lăţime, peste care
se pune un grătar cu şipci. Tot la 2-3 m se pun coşuri de aerisire,
făcute din şipci. Înălţimea lor este de aşa manieră încât să depăşească
30- 40 cm parte superioară a silozului. Silozul se acoperă cu paie,
iar deasupra, când temperaturile scad, se pune pământ sau baloţi de
112
paie. Un alt sistem foarte bun de păstrare este prin acoperire cu folie,
respectiv două folii între care se pune un strat de paie. Temperatura
optimă de păstrare a sfeclei în siloz este de 1-3oC. Dacă toamna este
lungă, nu se acoperă cu pământ , sau se pune un strat subţire. Când
temperaturile scad, se pune pământ (sau paie). În condiţii bune, sfecla
se păstrează în siloz şase luni, interval în care se realizează pierderi
de până la 20%. Producţii. Sfecla este o plantă cu capacitate mare
de producţie. În condiţii de neirigare, producţia de rădăcini pe hectar
trebuie să depăşească 100 t, la care se mai adaugă 20-25 tone frunze.
În condiţii de irigare, producţiile de rădăcini trebuie să depăşească 150
tone, la care se adaugă 30-40 tone frunze.
Cultura pentru sămânţă Modul de obţinere a seminţei este identică
cu cea de la sfecla de zahăr, atât la soiurile diploide cît şi la formele
triploide şi anizoploide. În primul an de vegetaţie se obţin rădăcinile
(butaşii) care se însilozează şi în anul următor se plantează în câmp,
la 70/40 cm. Producţiile de sămânţă pot atinge 2500 kg/ha. Pentru
evitarea păstrării butaşilor iarna, în silozuri, şi plantarea în primăvară,
s-a conceput un nou sistem de obţinere a seminţei şi anume prin
semănat direct. În acest caz semănatul se face exact ca şi pentru
obţinerea de rădăcini, dar la sfârşitul lunii august, în condiţii de irigare,
în zonele cu ierni mai blânde. Toamna se face o bilonare. Primăvara
mugurii pornesc în vegetaţie, formând lăstari floriferi.

Gulia furajeră (Brasica napus var. napobrassica L. (Rchb.)

Răspândire. Gulia furajeră se cultivă în zonele cu o latitudine

nordică de peste 460. Fiind o plantă rustică, merge bine pe terenurile
mai grele, pietroase, acide, unde temperatura medie a aerului este de
7-90C şi precipitaţiile depăşesc 600 mm. Pe glob, este cultivată cu
precădere în Europa occidentală. În ţara noastră, această cultură este
extinsă în Transilvania şi nordul Moldovei, acolo unde sfecla furajeră
dă rezultate slabe .
Importanţă. Corpul tuberizat conţine 8-14% SU, din care 1,2-
1,4% proteină, 0,2% grăsimi, 1,3-1,6% celuloză, 4,7-7,3% extractive
neazotate, 0,7- 0,9% cenuşă. 100Kg corp tuberizat corespund cu 11
UN. Este consumată cu plăcere de animale, atât în stare proaspătă,
cât şi din siloz, având acţiune pronunţat lactogenă. Are un grad mare
de consumabilitate şi digestibilitate.
113
 Morfologie. Taxonomie. Soiuri Aparţine speciei Brasica napus
var. napobrassica, fiind o plantă bienală. În primul an de vegetaţie
dezvoltă o rozetă de frunze şi corpul tuberizat. În cel de-al doilea an
apar ramurile florifere. Perioada de vegetaţie, în primul an, este de 80-
120 zile, ceea ce face să fie cultivată cu preferinţă în cultură succesivă.
Soiurile cultivate sunt Oana şi Victoria. Se mai cultivă şi o serie
de populaţii locale dintre care cele mai valoroae sunt de Suceava, de
Braşov, de Covasna, se mai cultivă soiurile străine Seefelder, Swede
Champion.
Cerinţe ecologice. Faţă de căldură, gulia furajeră are cerinţe
moderate, ceea ce face să dea rezultate foarte bune în zonele mai
reci. Sămânţa germinează la 1-20C. Imediat după răsărire suportă
temperaturi negative de până la –40C. Dacă a trecut de faza de 4-6
frunze, rezistă până la –80C. Temperatura optimă de dezvoltare este
de 16-180C. Faţă de umiditate, gulia furajeră are pretenţii mari, dar nu
suportă excesul de umiditate. Deşi cele mai bune rezultate se obţin pe
soluri mijlocii, profunde, fertile, realizează producţii bune şi pe solurile
sărace, superficiale, scheletice, la care a fost corectată reacţia acidă.
Zonele de cultură. Gulia furajeră înlocuieşte sfecla furajeră în
zonele în care aceasta din urmă nu dă rezultate satisfăcătoare. Ca
atare, ea trebuie cultivată în zonele cu temperaturi medii de 80C,
pe soluri acide. Cele mai favorabile zone de cultură sunt în nordul
Moldovei şi a Transilvaniei, unde poate fi extinsă până la altitudini de
peste 600 m.
Cultura pentru furaj Rotaţia. Datorită faptului că în primele faze
de vegetaţie, gulia creşte încet, ea este pretenţioasă faţă de planta
premergătoare. Bune premergătoare, pentru cultura în ogor propriu,
sunt plantele care părăsesc terenul devreme şi îl lasă curat de buruieni,
cum sunt cerealele păioase, prăşitoarele timpurii, culturile furajere,
care permit prelucrarea terenului încă din toamnă. Ca şi cultură
succesivă poate fi cultivată după culturi furajere (borceaguri), sau după
orz timpuriu. Nu suportă monocultura, fapt ce face ca gulia să poată
reveni pe acelaşi teren, după cel puţin 4 ani. După gulia furajeră se
poate semăna orice plantă.
Fertilizare. Având în vedere faptul că planta are o perioadă scurtă
de vegetaţie, valorifică foarte bine dozele moderate de îngrăşăminte
114
care produc sporuri de producţii de 50-60%. Rezultatele cele mai bune
se obţin când se administrează 80-100 kg/ha N, 40-60 kg/ha, P2O5
şi 40 kg/ha K2O. Gunoiul de grajd se administrează bine fermentat
în doze de 20-40 t/ha, de regulă plantei premergătoare. Asocierea
gunoiului cu îngrăşămintele chimice determină sporuri considerabile de
producţie, chiar până la dublarea ei. Pe solurile acide trebuie aplicate
amendamente.
Pregătirea terenului. Gulia furajeră necesită un teren bine pregătit,
fapt ce face ca, în cazul în care se cultivă în ogor propriu, după eliberarea
terenului şi aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu, să se facă
o arătură la 20- 25cm. Încă din toamnă terenul se pregăteşte prin
discuiri, urmând ca primăvara să se lucreze solul cu combinatorul, la
5-6 cm, asigurându-se astfel un pat germinativ bine mărunţit şi nivelat.
În cazul semănatului în culturi succesive, terenul se pregăteşte printr-o
arătură superficială, urmată de discuiri şi o lucrare cu combinatorul.
Dacă există gama corespunzătoare de utilaje, se poate aplica sistemul
de prelucrare minimală a solului.
Sămânţa şi semănatul. În cazul culturii în ogor propriu, gulia se
seamănă în prima urgenţă. În cultură succesivă ea trebuie semănată
cel târziu până la 10 iulie. Densitatea optimă se realizează la distanţa
dintre rânduri de 50 cm, folosindu-se 3,5 kg/ha sămânţă. Adâncimea
de semănat este de 2-3 cm.
Lucrări de întreţinere. Combaterea buruienilor se realizează
mecanic (praşile) şi pe cale chimică. Pe cale chimică, cele mai bune
rezultate le dă: preemergent, Dual 4 l/ha şi Treflan 3-4 kg/ha, iar în
cursul vegetaţiei, Laso 7 l/ha şi Ramrod 7 kg/ha. În cultură succesivă,
după semănat se aplică un tăvălugit, pentru a asigura o răsărire
uniformă. Când plantele au 1-4 frunze, se realizează răritul manual
la 20-23 cm între plante, asigurându-se 100000-120000 plante/ha. În
timpul vegetaţiei se fac 1-3 praşile mecanice, în funcţie de gradul de
îmburuienare şi cel puţin o praşilă manuală, care se execută imediat
după rărit şi care trebuie repetată în cazul îmburuienării. Purecii de
frunze se combat la declanşarea atacului cu Duplitox, Heclotox 25-30
kg/ha sau alte preparate similare. În zonele cu deficit de umiditate sau
în cultură succesivă se recomandă o udare de răsărire (150 m3/ha) şi
1-3 udări în timpul vegetaţiei (500-600 m3/ha).
Recoltarea şi păstrarea. Pentru furajare imediată, guliile se pot
115
recolta eşalonat, din momentul când frunzele de la bază încep să se
îngălbenească şi până la căderea brumelor. Însilozarea rădăcinilor se
face conform tehnicii folosite la sfecla furajeră, după ce în prealabil
au fost fasonate prin îndepărtarea frunzelor şi a rădăcinilor ramificate,
care se administrează imediat animalelor. Producţiile de rădăcini ce se
pot obţine, în zone favorabile de cultură, sunt de 80-100 t/ha. În cultură
succesivă, producţiile sunt de 25-50 t/ha.
Cultura pentru sămânţă. Una din cauzele suprafeţelor restrânse
ocupate cu gulii este dificultatea obţinerii de sămânţă, dificultate
datorată în primul rând grelei păstrări a rădăcinilor peste iarnă. Pentru
obţinerea de butaşi, semănatul se face mai târziu şi anume în iunie-
iulie. Toamna, înainte venirea îngheţurilor, se recoltează rădăcinile
şi se însilozează. Se poate practica şi recoltatul doar a unei părţi
din rădăcini, jumătate (50.000 plante/ha) pot fi lăsate în sol, se taie
frunzele de pe ele şi se acoperă cu pământ. Primăvara, rădăcinile din
siloz se plantează la 40-60 cm între rânduri şi 25-30 cm între plante,
aplicându-se aceleaşi lucrări ca şi la sfecla pentru sămânţă. Producţiile
de seminţe de gulie furajeră sunt de 400-600 kg/ha.

FABACEAE FURAJERE PERENE

Lucerna albastră (Medicago sativa L.)

Importanţă. Lucerna albastră, originară din sudul Caucazului şi

Asia de sud-vest, este cea mai veche plantă de nutreţ. Se cultivă din
anul 1300 î. Cr. în Asia şi din anul 700 î. Cr. în Babilon. Se consideră
că primii cultivatori ai lucernei au fost perşii, apoi arabii, grecii şi
romanii. Începând cu secolul al XVI-lea, cultura lucernei s-a extins în
ţările din vestul Europei şi în America. În Europa Centrală şi de est se
pare că lucerna a ajuns în jurul anului 1780, când s-au semnalat şi
primele culturi în Banat şi Transilvania. În Muntenia şi Moldova lucerna
s-a cultivat începând din anul 1800, cu sămânţă adusă din Franţa
(VARGA P. şi col., 1973). Lucerna este o plantă de climat temperat,
cu o plasticitate ecologică foarte largă, fiind adaptată la diferite condiţii
de climă şi sol. Se cultivă în toate continentele, ocupând pe glob o
suprafaţă de peste 35 mil. ha. Cele mai mari suprafeţe cu lucernă se
cultivă în S.U.A. (12 mil. ha), Argentina (7 mil. ha), Rusia (4,5 mil. ha),
Italia şi Franţa (peste 1,5 mil. ha). În ţara noastră, suprafaţa cultivată cu
116
lucernă a crescut de la 136,3 mii ha, în 1938, la 343,3 mii ha, în 1998
(Anuarul statistic, 1999). Răspândirea largă în cultură a lucernei se
explică prin productivitatea ei ridicată, însuşirile biologice deosebite şi
calitatea superioară a furajului. În condiţii normale se pot realiza 7-8 t/
ha s.u., în cultură neirigată şi 12-15 t/ha s.u., în cultură irigată. Lucerna
poate fi utilizată cu rezultate foarte bune sub formă de nutreţ verde,
fân, nutreţ însilozat, granule sau brichete, constituind o componentă
importantă în raţiile furajere la multe specii şi categorii de animale.
Lucerna este considerată planta furajeră ce produce cea mai mare
cantitate de proteină digestibilă la unitatea de suprafaţă (1022 kg/
ha P.D., la o producţire de 7 t/ha s.u., recoltată la îmbobocit-înflorit).
Conţinutul lucernei în substanţe nutritive este ridicat şi variază în limite
largi, în funcţie de faza de vegetaţie în momentul recoltării (tab. 6.1)

Tabel 6.1 Variaţia conţinutului în substanţe nutritive la lucernă (% din s.u.) (după M. VINTILĂ,
1989)
Faza de PB Celu- Gră- Ex- Cenuşă Pro- Caroten UN/kg s.u.
vegetaţie loză simi tractive teină (mg la 100
neazo- di- g s.u.)
tate gest-
ibilă
Îmbobocire 19,8 24,1 3,5 44,6 8,0 15,4 50 0,73
Îmboboc- 18,8 25,9 3,5 43,5 8,4 14,6 48 0,67
it-înflorit
10%
Înflorit 80% 18,1 28,5 4,1 40,6 8,7 14,1 46 0,64
După înflorit 17,5 32,0 4,2 37,5 8,8 13,6 45 0,60

Proteina din lucernă are un conţinut bogat în aminoacizi esenţiali,

conferindu-i o valoare biologică ridicată. Pe lângă proteină, lucerna
conţine cantităţi mari de săruri minerale (Ca, K, Mg, Na), vitamine
(A, B2, C, D, E, K) şi substanţe extractive neazotate. Conţinutul în
fosfor este uneori insuficient (<0,15%), aspect ce poate fi evitat
printr-o fertilizare adecvată cu îngrăşăminte fosfatice. La lucerna în
stare prospătă s-a constatat prezenţa în compoziţia sa chimică, a
saponinelor (0,3-1,8% din s.u.), care se consideră că reprezintă cauza
principală a apariţiei meteorizaţiilor la rumegătoare. Lucerna are un
grad ridicat de digestibilitate atât în stare verde cât şi sub formă de
fân sau nutreţ însilozat. Astfel, valorile coeficienţilor de digestibilitate
sunt în medie de 80,5% la P.B. din masa verde, 77,3% la P.B. din fân,
117
49,1% la C.B. din masa verde şi 44,8% la C.B. din fân, la recoltarea în
faza de îmbobocire (M. MAURIÉS, 1994). Valoarea nutritivă a lucernei
variază între 0,60-0,73 U.N./1 kg s.u., în funcţie de momentul recoltării
(tab. 6.2).

118
 Tabel 6.2 Variaţia valorii nutritive la lucernă în diferite faze de vegetaţie
Valoarea nutritivă (la 1kg Faza de vegetaţie
s.u.)
UN PD (g)

Îmbobocit 0,73 154

Îmbobocit-înflorit 10% 0,67 146
Înflorit peste 10 % 0,66 143
Înflorit peste 80 % 0,64 141
Înflorit 100% 0,63 141
După înflorit 0,60 136

Lucerna este importantă şi prin unele din însuşirile biologice, cum ar fi:
rezistenţa la secetă şi ger, reacţia pozitivă la aprovizionarea suficientă
cu apă şi elemente nutritive, energia mare de regenerare (3-4 coase
la neirigat, 5-6 coase la irigat) etc. De asemenea, lucerna prezintă
importanţă şi ca plantă amelioratoare a solului, pe care-l îmbogăţeşte
în azot datorită simbiozei cu bacteria Rhizobium meliloti, îl lasă curat
de buruieni, cu o bună structură şi previne salinizarea secundară în
condiţii de irigare. În zonele de stepă şi silvostepă lucerna constituie
o componentă de bază în alcătuirea amestecurilor pentru înfiinţarea
pajiştilor semănate. Lucerna este şi o bună plantă meliferă.
Însuşiri morfologice. Lucerna este o plantă perenă, ce trăieşte 8-10
ani sau mai mult, însă producţii economice se obţin în primii 3-5 ani.
Rădăcina este pivotantă, profundă, ce poate ajunge până la 10-12 m
adâncime sau mai mult, dar masa principală de rădăcini (80-85%) se
găseşte în primii 40-50 cm ai solului. Cel mai intens ritm de creştere a
rădăcinilor se înregistrează în anul I, până la înflorit, când pivotul ajunge
la 1 m adâncime. După anul al II-lea se realizează un echilibru între
creşterea rădăcinilor tinere şi încetarea activităţii unora din cele mature.
Nodozităţile datorate activităţii bacteriilor se formează, la început, pe
rădăcina principală şi apoi pe cele secundare, în stratul bine aerisit de
la suprafaţa solului. Formarea nodozităţilor este influenţată pozitiv de
buna aprovizionare a solului cu apă, aer, fosfor, potasiu, calciu, sulf,
microelemente (Mo, Se), de reacţia neutră a solului şi lipsa substanţelor
reziduale din unele erbicide (pe bază de 2,4 D, MCPA, triazinice etc.).
Tulpina primară se întâlneşte numai la plantele tinere în anul I, după
care din ea rămâne partea inferioară, numită “colet”. Din mugurii de pe
colet, situat la 1-3 cm în sol, se formează lăstari în fiecare primăvară

119
şi după fiecare folosire (cosit, păşunat). Importanţa coletului rezidă şi
din faptul că reprezintă locul de acumulare a substanţelor de rezervă
(zaharuri, amidon, hemiceluloză etc.) necesare creşterii lăstarilor
şi rezistenţei la ger. Lăstarii sunt ramificaţi, muchiaţi, glabri sau slab
păroşi, erecţi sau ascendenţi şi au înălţimea de 60-100 cm. Ei cresc
sub formă de tufă şi mai rar culcaţi pe sol (la unele soiuri ce se pretează
şi la păşunat). Frunzele sunt trifoliate, cu foliole ovate sau lanceolate,
dinţate în treimea superioară, foliola mediană mai lung peţiolată decât
cele laterale. Florile sunt albastre-violacei, zigomorfe, pe tipul cinci,
grupate în raceme axilare alungite. Fructul este o păstaie polispermă,
răsucită, cu 2-4 spire. Seminţele sunt reniforme sau drepte, de culoare
galben-verzuie sau galben-brunie, cu luciu slab, având dimensiunile de
1,6-2,5 mm lungime, 1,0-1,2 mm lăţime, 0,6-1,1 mm grosime şi MMB
= 1,2-2,5 g. Prin învechire seminţele îşi pierd luciul şi devin brune (P.
VARGA P. şi col., 1973.
Sistematică şi soiuri. Lucerna face parte din familia Fabaceae,
(Leguminosae), tribul Trifolieae, genul Medicago, care cuprinde 62 de
specii, din care 11 se găsesc şi pe teritoriul ţării noastre. Dintre acestea
prezintă importanţă economică ridicată doar trei specii: Medicago
sativa L., M. falcata L. şi M. media Martyn. (M. varia sau M. hybrida),
care au fost introduse în cultură. În ţara noastră se află în cultură a
gamă largă de soiuri create la ICCPT Fundulea, care satisfac în mare
parte pretenţiile cultivatorilor. Fundulea 652, omologat în 1963, este
primul soi de lucernă creat în ţara noastră, rezistent la iernare şi secetă,
însă sensibil la vestejirea fuzariană; este recomandat pe terenurile
neirigate. Triumf, omologat în 1986, este un soi sintetic, intensiv, foarte
rezistent la boli, secetă şi iernare. Este productiv, cu o longevitate în
exploatare de peste 4 ani, fiind recomandat pe terenurile irigate şi mai
ales în cultură pură. Adonis, omologat în 1987, este un soi sintetic,
foarte productiv, produce o cantitate mare de sămânţă (> 800 kg/ha),
mai precoce cu 5-7 zile decât Triumf. Este rezistent la boli şi iernare,
cu energie şi viteză de regenerare ridicată, fiind recomandat în condiţii
de irigare, în amestec cu golomăţul. Selena, omologat în 1991, este
un soi sintetic, foarte productiv, cu un conţinut ridicat de proteină brută
(22,69%), rezistent la secetă, iernare şi boli. Este recomandat pentru
toate zonele de cultură, pe terenuri irigate, în amestec cu golomăţul.
Topaz, omologat în 1994, este soi sintetic, foarte productiv, rezistent
la secetă, iernare şi vestejirea fuzariană. Are o bună capacitate de
regenerare, fiind recomandat pentru toate zonele. Furajul are o valoare
120
nutritivă foarte bună (0,89 U.N.). Granat , omologat în 1998, a fost
creat la ICCPT Fundulea, este mai tardiv ca Adonis cu 1-2 zile, cu
mare capacitate de regenerare, cu o bună rezistenţă la iernare, secetă
şi cădere, cu mare capacitate de producţie (15,9- 21,4 t/ha s.u., în
condiţii de irigare). Satelit, creat la ICCPT Fundulea, omologat în 1998,
este mai precoce cu 3 zile ca Adonis, regenerează mai rapid după
cosire, rezistent la iernare, secetă, cădere, cu 19,25% proteină brută
şi capacitate de producţie de 13,7- 20,8 t/ha s.u.. Alături de acestea
se mai cultivă şi soiurile: Capri, Cinna, Diane, Dana, Magnat, Maya,
Mădălina, Norla, Sandra, Sigma.
Cerinţele faţă de climă şi sol. Lucerna are o plasticitate ecologică
largă, însă potenţialul ei productiv poate fi pus în evidenţă numai în
anumite condiţii pedoclimatice. Temperatura minimă de germinare
a seminţelor este de l0C, iar cea maximă este de 370C. Suma de
temperatură, pentru ca plantele de lucernă din anii II-III de vegetaţie să
ajungă la începutul înfloririi, este de cca 9000C pentru coasa I şi 800-
8500C pentru coasele II şi III (după I. MOGA şi colab., 1996). În acest caz,
sporul mediu de substanţă uscată este de 73,4 kg/ha/zi. Cel mai intens
ritm de creştere a organelor vegetative se realizează la temperaturi
cuprinse între 21-270C. La tempearturi de peste 350C, în condiţii de
neirigare, creşterea lucernei încetează. Lucerna matură este rezistentă
la temperaturi scăzute, însă plantele tinere, la semănatul de primăvară,
sunt distruse la temperaturi de -5 - -60C. În timpul iernii lucerna matură
suportă bine temperaturi de - 250C şi chiar peste -400C, când solul
este acoperit cu zăpadă (după JUNG şi LAVAN, citaţi de I. MOGA,
1996). Datorită sistemului radicular profund şi bine dezvoltat, lucerna
are o mare rezistenţă la secetă, chiar dacă este o mare consumatoare
de apă. Se apreciază că pentru producerea unei unităţi de substanţă
uscată, lucerna consumă 700-800 unităţi apă în cultură irigată şi 500-
600 unităţi, la neirigat. Cele mai mari producţii se realizează în zone cu
precipitaţii anuale de 500-650 mm, bine repartizate în timpul perioadei
de vegetaţie. Lucerna nu suportă băltirea apei la suprafaţa solului şi
nici excesul de apă din sol. Stagnarea apei, imediat după cosire, timp
de 3-9 zile, determină diminuarea masei sistemului radicular cu 30-
80% şi a producţiei cu 20-60% (I. MOGA şi col., 1996). Pe terenurile
unde apa freatică este la o adâncime mai mică de 1,2-1,5 m, creşterea
rădăcinilor şi activitatea bacteriilor fixatoare de azot sunt mult stânjenite,
diminuând producţia şi vivacitatea lucernei. Lucerna este o plantă de
zi lungă, având cerinţe ridicate faţă de lumină, mai ales la începutul
121
creşterii. Creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor se realizează cu
o fotoperioadă de 15-16 ore/zi şi o intensitate luminoasă de 16- 18 mii
de lucşi. Faţă de sol lucerna are pretenţii ridicate. Cele mai indicate
soluri sunt cele profunde, permeabile, fertile, bogate în humus, cu
activitate microbiană intensă, bine aprovizionate în fosfor, potasiu şi
calciu, cu o reacţie neutră sau slab alcalină, cum ar fi cernoziomurile,
solurile aluvionare, brun-roşcate sau brune. Lucerna valorifică bine şi
solurile slab sărăturoase, drenate, precum şi cele nisipoase. Nu sunt
recomandate solurile acide, grele, argiloase, compacte şi cu exces de
umiditate. Zonele de cultură cele mai favorabile pentru cultura lucernei
se întâlnesc în Câmpia Dunării, Câmpia Banatului, centrul Câmpiei
Transilvaniei, partea de NV şi NE a ţării, luncile principalelor râuri din
zonele de stepă, silvostepă şi nemorală. Rezultate bune se obţin şi
în centrul şi estul Câmpiei Române, nordul Dobrogei, SE şi centrul
Moldovei.
Tehnologia de cultivare pentru furaj. Rotaţia Lucerna nu este
pretenţioasă faţă de planta premergătoare, dar se obţin rezultate bune
când se cultivă după plante care lasă terenul curat de buruieni. Cele
mai indicate premergătoare sunt cerealele de toamnă şi de primăvară,
plantele furajere anuale care eliberează terenul până la sfârşitul verii.
Prăşitoarele sunt considerate bune premergătoare pentru lucerna ce
se seamănă primăvara, cu condiţia să elibereze terenul până la mijlocul
toamnei, pentru a se putea pregăti solul în bune condiţii. Nu sunt bune
premergătoare iarba de Sudan, sorgul, hibrizii sorg x iarbă de Sudan,
hibrizii tardivi de porumb care eliberează terenul târziu şi lasă solul
sărac în apă şi elemente nutritive. De asemenea, lucerna nu trebuie
să urmeze după plante tratate cu erbicide triazinice în ultimii 3 ani,
precum şi după ea însăşi, decât după o perioadă egală cu minimum
o dată şi jumătate timpului cât cultura a fost menţinută pe acel teren.
Se evită în acest fel aşa numita ,,oboseală a solului” pentru lucernă.
Lucerna este o bună premergătoare pentru majoritatea plantelor
de cultură, lăsând solul curat de buruieni, bine structurat şi bogat în
elemente nutritive, în special azot şi calciu. Sunt indicate, în primul an
după lucernă, prăşitoarele exigente faţă de azot şi cu perioada mai
scurtă de vegetaţie (porumb siloz, hibrizi timpurii de porumb pentru
boabe) sau plante rezistente la secetă (iarba de Sudan, hibridul sorg x
iarba de Sudan etc), deoarece lucerna este o mare consumatoare de
apă. Cerealele de toamnă pot urma după lucernă dacă desţelenirea se
face cel târziu după coasa a II-a, există condiţii favorabile de umiditate
122
şi dacă se iau măsuri pentru a evita fenomenul de cădere.
Fertilizarea şi aplicarea amendamentelor Lucerna este o mare
consumatoare de elemente nutritive. Pentru 10 t/ha s.u. lucerna extrage
din sol 340 kg azot, 70 kg fosfor, 200 kg potasiu şi 200 kg calciu (I.
MOGA şi col., 1996). Azotul este asigurat în cea mai mare parte, pe
cale simbiotică şi din rezervele solului, dar pentru realizarea de producţii
mari şi constante, mai ales în regiunile secetoase, se recomandă
aplicarea unor doze mici de azot (N30-35), la desprimăvărare. Pe
solurile cu conţinut redus de humus (< 2%) şi azot total, dozele de azot
pot fi mai mari (N40-60), aplicate primăvara devreme sau fracţionat,
după primele coase. Fosforul şi potasiul se aplică în funcţie de
conţinutul solului în aceste elemente. Pentru lucernă, conţinutul optim
al solului în fosfor este de 8- 10 mg/100 g sol, iar în potasiu, de 18-
19 mg/100 g sol. Fosforul are un rol important în asimilarea azotului,
sinteza proteinelor şi a hidraţilor de carbon. Aprovizionarea normală a
solului cu fosfor, la înfiinţarea lucernierei, determină o bună dezvoltare
a sistemului radicular. Efectul lipsei fosforului, din această perioadă,
nu poate fi compensat în anii următori. Îngrăşămintele cu fosfor, în
doze de P40-100 (doze mai mari în condiţii de irigare şi pe soluri acide
amendamentate), se aplică odată cu lucrările solului şi apoi la 2-3 ani.
Potasiul are rol important în sporirea rezistenţei plantelor la secetă,
prin diminuarea transpiraţiei. În general, solurile ţării noastre sunt
bine aprovizionate în potasiu, cu excepţia celor acide. Îngrăşămintele
cu potasiu se aplică în acelaşi mod ca şi cele cu fosfor. Gunoiul de
grajd este bine valorificat de lucernă, pe toate tipurile de sol, dar mai
ales pe cele acide şi pe terenurile irigate. Se poate aplica plantei
premergătoare sau direct culturii de lucernă, sub arătura de bază. În
timpul folosirii culturii, gunoiul bine fermentat se aplică la suprafaţa
solului, pe parcursul sezonului rece. Când se foloseşte gunoiul de
grajd, se renunţă la îngrăşămintele cu azot şi potasiu, iar cele cu fosfor
se reduc cu până la 50- 60%. Cele mai eficiente doze sunt de 35-40 t/
ha la neirigat şi 60-80 t/ha, în regim irigat. Un rol important în nutriţia
plantelor de lucernă îl au şi microelementele, în special molibdenul,
borul şi cobaltul, care stimulează procesul de fixare a azotului pe cale
simbiotică, fierul, manganul şi zincul, cu rol de catalizator în procesul
de fotosinteză. Cea mai economică şi completă sursă de aprovizionare
a solului cu microelemente o constituie gunoiul de grajd. La o doză de
45 t/ha gunoi, solul primeşte 560 g Cu, 3360 g Mn, 11 g Mo şi 1120 g
Zn, iar în timp de 5 ani lucerna exportă prin producţii 300 g Cu, 2500
123
g Mn, 10 g Mo şi 1800 g Zn (după COOKE, citat de I. MOGA, 1996).
Aplicarea amendamentelor cu calciu se recomandă pe solurile acide,
cu pH (H2O) < 6,2 şi gradul de saturaţie în baze (V%) < 80%. Pentru
lucernă, calcularea corectă a dozei de amendamente calcaroase se
poate face cu relaţia:
A S i 100 150 D = SB × - 1 × V PNA (după BORLAN şi HERA, citaţi
de I. MOGA, 1996), în care: DA = doza de amendament; SBs = suma
bazelor schimbabile (me/100 g sol); Vi = gradul iniţial de saturaţie cu
baze după Köppen; PNA= puterea de neutralizare a amendamentului
(conţinutul în substanţă activă a amendamentului). Amendamentele
se încorporează sub arătura de bază, odată cu gunoiul de grajd şi
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu, după ce în prealabil au fost bine
mărunţite, împrăştiate uniform şi omogenizate cu stratul superficial al
solului, prin 1-2 treceri cu grapa cu discuri. Lucrările solului. Lucerna
este foarte pretenţioasă la modul de pregătire a terenului deoarece
are seminţe mici, adâncimea de încorporare a acestora în sol este
mică, iar puterea de străbatere a plantelor este redusă. Pe terenurile
denivelate se recomandă ca, înainte de aplicarea îngrăşămintelor şi
efectuarea arăturii, să se facă nivelarea, fără a disloca un strat de
sol mai adânc de 10-15 cm. Lucrarea se face vara sau toamna, cu
nivelatoare (NT-2,8), după 1-2 treceri cu grapa cu discuri. Arătura se
face vara sau toamna, în funcţie de planta premergătoare, la 20-25 cm
adâncime. Pe solurile unde s-a format hardpan, se folosesc pluguri
cu scormonitor. Pe podzoluri se recomandă efectuarea unei lucrări de
afânare fără întoarcerea brazdei, cu maşini de afânat solul (MAS), la
50-70 cm adâncime, după care se afectuează arătura, la 23- 25 cm,
perpendicular pe direcţia de lucru a maşinii de afânat solul. Lucerna cere
un pat germinativ foarte bine pregătit, afânat la suprafaţă şi bine aşezat
mai în profunzime. Pentru aceasta, în cazul semănatului în primăvară,
în a doua jumătate a toamnei, se efectuează lucrări cu grapa cu discuri
în agregat cu grape cu colţi, pentru mărunţirea bulgărilor şi o uşoară
nivelare a solului. Primăvara, când terenul permite, patul germinativ se
pregăteşte cu agregatul de grape cu colţi, prevăzut cu bare metalice
pentru nivelare sau cu combinatorul. Se recomandă evitarea folosirii
grapelor cu discuri, la această lucrare. După semănat, când solul
este uscat în stratul superficial, se poate efectua un tăvălugit uşor al
semănăturii. Lucrarea se recomandă uneori şi înainte de semănat.
Sămânţa şi semănatul Sămânţa utilizată pentru înfiinţarea
124
lucernierelor trebuie să fie curată, liberă de cuscută, certificată biologic
şi cu facultate germinativă ridicată. Pe solurile acide amendamentate
şi pe cele nisipoase se recomandă bacterizarea seminţelor de lucernă
cu tulpini selecţionate de Rhizobium meliloti, care determină sporirea
producţiei cu peste 30-50%. Sămânţa de lucernă se tratează împotriva
dăunătorilor (Sitona sp., Agriotes sp., Phytodecta fornicata) cu
Carbodan 35 ST (28 ml/kg), Diafuran 35 ST (28 ml/kg) sau cu Furadan
35 ST (28 ml/kg), (M.C. MATEIAŞ, 1997). Epoca optimă de semănat
este primăvara devreme, când temperatura solului, la adâncimea de
semănat, este de 4-50C, iar umiditatea, de minimum 2,5 ori mai mare
decât apa higroscopică. Calendaristic, aceste condiţii se realizează
în prima jumătate a lunii martie, în sudul ţării şi în a doua jumătate
a lunii martie sau începutul lunii aprilie, în celelalte zone de cultivare
a lucernei. Lucerna se poate semăna şi la sfârşitul verii-începutul
toamnei, în condiţii de irigare, când, de la semănat până la intrarea în
iarnă, se însumează 850-11000C. Semănatul se face cu semănătorile
pentru cereale păioase, la 12,5-15 cm între rânduri, utilizând o cantitate
de sămânţă de 18-22 kg/ha, în funcţie de calitatea patului germinativ,
umiditatea solului şi însuşirile seminţelor, pentru a se realiza 750-1000
seminţe germinabile la m2. Adâncimea de semănat este de 2-3 cm pe
cernoziomuri, soluri brune şi de 3-4, cm pe soluri uşoare.
Lucrările de îngrijire Distrugerea crustei se poate realiza cu
tăvălugi inelari, tăvălugi de lemn înfăşuraţi în sârmă ghimpată, grape
de mărăcini, iar în condiţii de irigare, printr-o udare cu norma de 100-
150 m3/ha. Completarea golurilor se face de obicei numai în anul I
după răsărirea plantelor şi mai rar în anii de folosire, când se foloseşte
o cantitate de sămânţă mai mare decât cea corespunzătoare suprafeţei
respective. Combaterea buruienilor este lucrarea cea mai importantă
din anul I de vegetaţie, deoarece lucerna are, la început, un ritm lent
de creştere şi poate fi mai uşor invadată de buruieni. Combaterea
acestora se realizează prin metode preventive, agrotehnice şi
chimice. Dintre cele preventive, cele mai importante sunt considerate
a fi: descuscutarea seminţelor, folosirea de site pentru reţinerea
seminţelor de buruieni (mai ales de Stellaria sp., Amaranthus sp.)
din apa de irigaţie, precum şi folosirea de îngrăşăminte organice
bine fermentate. Măsurile agrotehnice se referă la folosirea ca
premergătoare a culturilor puţin îmburuienate, efectuarea lucrărilor
solului şi de pregătire a patului germinativ de bună calitate şi la epoca
optimă, precum şi la efectuarea cosirilor de curăţire. Coasa de curăţire
125
este indicată numai în anul I şi se face la îmbobocitul lucernei, când
buruienile nu au format încă seminţe, la 10-15 cm de la sol, manual sau
cu cositori mecanice. Materialul rezultat trebuie îndepărtat de pe teren
într-un timp cât mai scurt. Combaterea buruienilor pe cale chimică s-a
dovedit a fi metoda cea mai eficace. Pentru combaterea buruienilor se
folosește o gamă largă de erbicide pre sau postemergente, dintre care:
Pulsar, Pantera, Agil etc. Combaterea bolilor şi dăunătorilor trebuie să
se realizeze, în primul rând, prin metode agroculturale şi mai puţin prin
metode chimice, pentru a reduce cheltuielile şi poluarea solului. Cele
mai răspândite boli sunt: Pythium de Baryanum (căderea plantelor),
Erysiphae pisi f. sp. medicaginis (făinarea lucernei), Pseudopeziza
medicaginis (pătarea brună a frunzelor), Uromices striatus (rugina
lucernei), Fusarium oxisporum f. sp. medicaginis (vestejirea fuzariană
a plantelor). Principalii dăunători ai lucernierelor sunt: Ottiorrhynchus
ligustici (gărgăriţa rădăcinilor), Tychius flavus (gărgăriţa seminţelor),
Sitona ssp. (gărgăriţa frunzelor şi rădăcinilor de leguminoase),
Phytodecta fornicata (gândacul roşu al lucernei), Subcoccinella
24-punctata (buburuza lucernei), Contarinia medicaginis (musculiţa
galicolă a florilor). Pe lângă măsurile agrotehnice, se recomandă
şi folosirea metodelor biologice, iar în loturile semincere, după caz,
efectuarea a trei tratamente cu insecticide piretroide.
Irigarea este măsura tehnologică ce asigură producţii mari şi
constante, deoarece lucerna este o mare consumatoare de apă.
Sporuri însemnate de producţie se înregistrează când conţinutul în
apă al solului, în stratul biologic activ (0-80 cm), este între jumătatea
intervalului activ şi capacitatea de câmp pentru apă. Se apreciază că
la lucernă plafonul umidităţii la care se intervine prin irigare variază în
funcţie de tipul de sol şi condiţiile climatice ale zonei, fiind cuprins între
60-80% din capacitatea de câmp. În anii cu ierni sărace în precipitaţii
se recomandă o udare la începutul lui aprilie cu 500-600 m3/ha. În
timpul vegetaţiei, normele de udare nu trebuie să depăşească 600-
700 m3/ha pe solurile permeabile şi 500 m3/ha pe cele mai puţine
permeabile. În cazul semănatului lucernei la sfârşitul verii-începutul
toamnei, iar solul este slab aprovizionat cu apă, se impune o udare
de răsărire, cu o normă de 300-350 m3/ha. Când timpul este secetos,
lucrarea se repetă după circa 10 zile.
Recoltarea, depozitarea şi conservarea Epoca de recoltare
este factorul care influenţează atât nivelul şi calitatea recoltei, cât şi
126
longevitatea lucernei. În anul I de vegetaţie, lucerna se recoltează în
intervalul cuprins între sfârşitul fazei de îmbobocire şi mijlocul fazei
de înflorire, ceea ce permite dezvoltarea normală a rădăcinilor şi
acumularea unor cantităţi mari de substanţe de rezervă. Epoca de
recoltare, în anul I, influenţează producţia anilor următori şi durata de
folosire a lucernierei. În anul II de vegetaţie şi în următorii, lucerna se
recoltează în intervalul dintre mijlocul fazei de îmbobocire şi înflorirea a
20-25% din plante. În condiţii favorabile de umiditate, pentru ca plantele
să ajungă la începutul înfloritului, au nevoie de 850-9000C la coasa I
şi 750-8500C la coasele II-IV. Se recomandă practicarea alternanţei
intervalelor de recoltare în timpul unei perioade de vegetaţie, în aşa
fel încât fiecare suprafaţă să fie recoltată cel puţin o dată la înflorirea
a 20-25% din plante pentru, a se da posibilitatea refacerii rezervelor
de substanţe nutritive. În condiţii de secetă prelungită se impune
recoltarea lucernierei înainte de epoca optimă, pentru a evita consumul
inutil al rezervelor de substanţe nutritive din colet şi mărirea intervalului
de timp până la coasa următoare. Respectarea epocii de recoltare
este o condiţie esenţială pentru realizarea unui furaj de bună calitate.
Întârzierea recoltării duce la scăderea conţinutului plantelor în proteină,
fosfor şi potasiu, la sporirea procentului de celuloză şi impregnarea
acesteia cu cantităţi din ce în ce mai mari de fenoli. Fenolii inhibă
dezvoltarea microorganismelor utile din rumenul animalelor, diminuând
consumabilitatea şi digestibilitatea furajului (după SCHNEEBERG,
SCEHOVIC, citaţi de I. MOGA, 1996). În condiţii de neirigare se pot
realiza 2-4 coase/an, iar pe terenurile irigate, 4-6 coase/an. Înălţimea
de recoltare a lucernei este de 4-6 cm de la sol, cu excepţia ultimei
coase care se efectuează la 7-8 cm şi trebuie realizată cu cel puţin
2-3 săptămâni înainte de venirea primelor îngheţuri. Nu se recomandă
păşunatul lucernei deoarece se distrug o parte din mugurii de pe colet,
se înrăutăţesc condiţiile de creştere a plantelor, precum şi datorită
faptului că plantele proaspete pot provoca meteorizaţii la animalele
poligastrice. Dacă se impune păşunatul, acesta trebuie efectuat cu
efective mici, după ce s-a ridicat roua şi după o pregătire prealabilă
a animalelor. Conservarea lucernei se poate realiza prin uscare (sub
formă de fân, făină, brichete) sau însilozare (sub formă de semisiloz
sau semifân). Uscarea se poate efectua pe cale naturală, cu ajutorul
curenţilor de aer sau cu instalaţii speciale pentru deshidratare, pe cale
industrială. Uscarea pe cale naturală se face pe sol, pe suporturi sau
prin balotare. Tehnologia tradiţională de pregătire a fânului pe sol este

127
următoarea: recoltarea cu coasa (manual), cu cositori mecanice sau
cu vindroverul, uscarea în brazde timp de 8-10 ore, după care acestea
se întorc, iar după încă 10-12 ore, când umiditatea plantelor scade la
28-30%, lucerna se adună în căpiţe de 150-200 kg; după 1-2 zile, timp
în care umiditatea scade la 15-17%, lucerna se transportă la locul de
depozitare. Tehnologia de pregătire a fânului de lucernă pe suporturi
se practică în zonele relativ umede şi este asemănătoare cu cea de
pregătire a fânului de pe pajiştile naturale. Prin această metodă se
obţine un fân de bună calitate, cu un conţinut mai mare în proteine
şi caroten. Pregătirea fânului prin balotare presupune parcurgerea
următoarelor faze tehnologice: recoltarea cu cositori sau vindrover, de
preferinţă dotat cu valţuri de strivire, pentru a reduce timpul de uscare
în câmp; în acest caz, pierderile totale se reduc de circa două ori, cele
de frunze de circa patru ori, iar cele de carotenoizi cu 20-25%, faţă
de sistemul clasic cositoare-greblă; la folosirea vindroverului, brazdele
se întorc cu grebla rotativă, după 15-20 ore, iar după încă 10-15 ore
de timp frumos, când umiditatea plantelor ajunge la 30-35%, are loc
balotarea la o presiune medie; în acest caz, baloturile se transportă în
baza furajeră şi se continuă uscarea cu ajutorul curenţilor de aer; dacă
definitivarea uscării se va realiza în câmp, balotarea va avea loc la
umiditatea de 25-30%, iar baloturile se vor aşeza în grupuri de câte 3-4,
în formă de piramidă, cu baza mică pe sol, unde vor rămâne 2-3 zile,
pentru ca umiditatea să scadă la 15-17%. Uscarea cu ajutorul curenţilor
de aer rece se realizează la locul de depozitare şi presupune existenţa
unei instalaţii alcătuită dintr-un ventilator de capacitate mare, racordat
la o sursă de curent, un canal principal, grătare laterale şi hornuri dop
(câte unul pentru 5-7 m2 de şiră). Plantele de lucernă cosite se usucă
în câmp până la umiditatea de 40-45%, după care se transportă la
instalaţiile de uscare, unde se aşează în 3-4 straturi succesive. Fiecare
strat se usucă până ce umiditatea scade la 15-17%, obţinându-se
astfel un fân de foarte bună calitate. Uscarea prin deshidratare pe cale
industrială se realizează cu ajutorul unor instalaţii speciale. Plantele de
lucernă, imediat după recoltare, sunt aduse la aceste instalaţii, unde,
prin intermediul unor temperaturi foarte ridicate, sunt deshidratate
într-un timp foarte scurt şi transformate în făină. Făina de lucernă se
foloseşte ca materie primă la prepararea nutreţurilor combinate sau se
brichetează. Lucerna se poate conserva şi prin însilozare.
Producția. La lucernă, producţia înregistrează valori diferite în
funcţie de anul de exploatare şi în cadrul aceluiaşi an, funcţie de ciclul
128
de vegetaţie. Cele mai mari producţii, la semănatul de primăvară, se
obţin în anii 2-4 de folosire şi în fiecare an, la prima coasă. La coasa
a II-a se realizează circa 50- 60% din producţia coasei I, iar la a III-a,
25-30%. Producţiile sunt de circa 30-40 t/ha masă verde la neirigat şi
50-60 (80) t/ha la irigat. Producţia de fân este de 25-28% din cea de
masă verde.
Tehnologia de cultivare a lucernei pentru sămânţă. Sămânţa
de lucernă se poate obţine din culturile obişnuite pentru furaj sau din
culturi special înfiinţate în acest scop. În ultimul timp s-a extins tot
mai mult metoda producerii de sămânţă din culturi speciale. Cerinţele
lucernei pentru sămânţă faţă de climă şi sol sunt puţin diferite faţă de
cele ale lucernei pentru furaj. Rezultate bune se obţin în zonele unde,
în perioada înflorire-fructificare, temperaturile sunt de circa 250C ziua
şi 180C noaptea, umiditatea aerului să nu depăşească 50%, iar zilele
să fie senine şi fără vânt. Solul trebuie să fie permeabil, apovizionat cu
elemente nutritive, fără aport freatic şi cu pH>6,5. Cele mai potrivite sunt
cernoziomurile, solurile aluvionare şi chiar cele nisipoase, în condiţii
de irigare. Temperatura medie multianuală să fie de peste 9,5-100C,
iar suma precipitaţiilor anuale, sub 500- 550 mm. Cele mai favorabile
zone sunt centrul şi nord-estul Dobrogei, centrul, estul şi nord-estul
Câmpiei Române, sudul Olteniei, centrul şi sudul Moldovei, sud-vestul
ţării. Cele mai potrivite premergătoare sunt culturile care eliberează
terenul devreme, cum ar fi plantele anuale furajere, mazărea, cartofii
timpurii, orzoaica şi cerealele de toamnă. La stabilirea sistemului de
fertilizare se va avea în vedere evitarea lăstăririi abundente a lucernei.
Din acest motiv nu se indică fertilizarea cu azot, iar premergătoarele să
nu fi primit gunoi de grajd. Îngrăşămintele cu fosfor sunt recomandate
pe toate tipurile de sol şi în toţi anii. Dozele se calculează, ca la cultura
pentru furaj, funcţie de cartarea agrochimică. Cele mai bune producţii
se obţin când solul conţine 7-8 mg fosfor mobil la 100 g sol. Dozele
orientative de fosfor sunt de 60-80 kg/ha. Îngrăşăminte cu potasiu
se aplică în situaţiile când solul conţine sub 16 mg potasiu mobil la
100 g sol. Lucrările solului sunt asemănătoare cu cele de la cultura
pentru furaj. Semănatul se face primăvara devreme în tehnologia
tradiţională şi la începutul toamnei, în tehnologia intensivă, în aşa fel
încât de la semănat şi până la intrarea în iarnă, suma gradelor termice
să fie între 750-9500C, timp în care lucerna va forma 2-3 lăstari scurţi.
Calendaristic, epoca optimă de semănat, în tehnologia intensivă,
corespunde cu intervalul 1-12 septembrie, în zonele de câmpie şi 25
129
august-5 septembrie, în cele colinare. La semănatul de primăvară,
desimea este de 150-200 seminţe germinabile la m2, cantitatea
de sămânţă de 2,5-3 kg/ha, distanţa între rânduri de 50-60 cm, iar
adâncimea de semănat de 1,5-2 cm. La semănatul de la începutul
toamnei, desimea optimă este de 200-250 seminţe germinabile la
m2, când se seamănă la 50-60 cm între rânduri, folosind o cantitate
de 4-5 kg/ha sămânţă sau de 500 seminţe germinabile la m2, la 25
cm între rânduri, când se utilizează o cantitate de sămânţă de 10-12
kg/ha. Adâncimea de încorporare a seminţelor este de 2-2,5 cm. În
cazul utilizării de sămânţă drajată, desimea poate fi de 80-100 seminţe
germinabile la m2, când se seamănă la 20-25 cm între rânduri sau
20-50 seminţe germinabile la m2, când se seamănă la 50-60 cm între
rânduri. Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la cultura
pentru furaj, acordându-se o atenţie deosebită asigurării unor condiţii
optime pentru răsărire, precum şi combaterii buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor. În combaterea buruienilor, pe lângă folosirea erbicidelor,
la semănatul în rânduri rare se recomandă efectuarea de praşile
mecanice sau manuale. Prima praşilă mecanică se face la adâncimea
de 4-5 cm şi la 5-6 cm distanţă de rândurile de plante, când lucerna este
bine înrădăcinată şi are 1-2 lăstari. La praşila a 2-a, ce se face când
lucerna are 30-35 cm înălţime, se ataşează cultivatorului, aripioare,
care realizează o acoperire a bazei plantelor cu sol, diminuând procesul
de lăstărire. Irigarea se efectuează pentru a asigura o bună răsărire în
cazul semănatului de la începutul toamnei (1-2 udări cu 300-350 m3/
ha) şi pentru a completa necesarul de apă înainte de îmbobocire, în
anii foarte secetoşi (o udare cu 300-350 m3/ha). Pentru obţinerea de
sămânţă se folosesc lucernierele din anii 1-3, în funcţie de tehnologia
aplicată. Coasa de la care se realizează sămânţa se stabileşte în
funcţie de condiţiile climatice şi tehnologie, încât perioada de înflorire-
fructificare să coincidă cu o vreme însorită şi relativ secetoasă.
Pentru zonele mai secetoase şi la practicarea tehnologiei intensive
se recomandă obţinerea de sămânţă la coasa I. În anii cu primăveri
bogate în precipitaţii se recomandă recoltarea coasei I pentru furaj,
la începutul îmbobocirii şi realizarea de sămânţă la coasa a II-a, dar
producţiile vor fi mai mici. Recoltarea pentru sămânţă se face când 75-
80% din păstăi s-au brunificat, într-o singură fază sau în două faze. În
primul caz se aplică un tratament cu desicantul Reglone, în doză de
3,5-4,5 l/ha, cu 4-5 zile înainte de recoltare. În cel de al doilea caz se
face întâi cosirea plantelor cu vindroverul, iar după 3-4 zile însorite se

130
treieră cu combina echipată cu ridicător de brazdă, când plantele sunt
bine uscate (orele 11-19). Pentru a reduce pierderile prin scuturare
se recomandă recoltarea cu combine de tipul E 514. Producţiile de
sămânţă pot fi de 200-400 kg/ha la tehnologia tradiţională (clasică) şi
de 700-1000 kg/ha la tehnologia intensivă, pe terenuri irigate.

Trifoiul roşu (Trifolium pratense L.)

Răspândire. Formele sălbatice ale trifoiului roşu sunt răspândite în

Europa şi vestul Asiei până la 700 latitudine nordică, iar în sud, până
în zona subtropicală (30o latitudine nordică). Menţiunile despre cultura
trifoiului roşu sunt foarte vechi, fiind făcute încă de scriitorii antici. În
cultură însă, este o plantă tânără, suprafeţe mari nu se cultivă de mai
mult de 200 de ani, iar istoria culturii nu este mai mare de 400 de ani
(JULEN, 1959). Se admite că trifoiul roşu are ca centru genic zona
de vest a spaţiului mediteranean. De aici s-a răspândit în cultură în
ţări cum ar fi: Italia, Spania, Franţa în primă etapă, apoi în Germania,
Ţările de Jos şi Anglia. În America, trifoiul roşu a fost introdus de
coloniştii olandezi între anii 1620 – 1630, treptat răspândindu-se pe
întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii şi al Canadei (BALDONI şi
GIARDINI, 2002). În ţara noastră, răspândirea trifoiului roşu s-a făcut pe
provincii istorice. Astfel, se crede că în Ardeal a fost introdus în cultură
pură până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, aproape concomitent cu
răspândirea acestei culturi în imperiul Austro-Ungar. În Bucovina, la
începutul secolului al XIX-lea, cultura era deja cunoscută, pe când în
Moldova şi Ţara Românească, la sfârşitul secolului al XIX-lea trifoiul
roşu a început să fie cultivat pe suprafeţe mici. Suprafeţele cultivate
în România au oscilat foarte mult, însă se admite faptul, că în ultima
jumătate de veac acestea s-au situat între 170.000 şi 180.000 ha.
După anul 2000, suprafeţele sunt de circa 150.000 ha anual (Anuarul
statistic 2000).
Importanţă. În agricultura mondială, ca şi în ţara noastră trifoiul roşu
reprezintă una din cele mai valoroase plante furajere cultivate în zonele
mai umede şi mai reci. O importanţă deosebită îi conferă următoarele
însuşiri: - productivitatea ridicată. Ţara noastră este situată în centrul
arealului de cultură a trifoiului roşu şi întruneşte condiţii extrem de
favorabile pentru producţii foarte ridicate de masă verde (92.000 –
120.000 kg/ha/an) sau de fân (15.000 – 18.000 kg/ha/an). - calitatea

131
producţiei. Valoarea furajeră a trifoiului roşu este dată de conţinutul
ridicat în proteină brută, grăsimi, substanţe extractive neazotate (tab.
6.3).

Tabel 6.3 Compoziţia chimică a fânului de trifoi roşu recoltat în diferite fenofaze de vegetaţie
(după M. SAVATTI, 1973)
Faza de vegetaţie Cenuşă Azot total Proteină Grăsimi Celuloză
brută brută brute brută
Lăstărire 11,13 3,49 21,84 1,25 20,08
Prebutonizare 9,69 3,42 21,35 1,49 18,01
Butonizare 9,46 3,32 20,75 1,35 22,76
Începutul înfloririi 9,99 3,20 19,99 1,37 22,09
Înflorit 25 % 8,59 2,70 16,85 1,24 22,26
Înflorit 50 % 7,80 2,60 16,25 1,16 24,43
Înflorit 75 % 7,14 2,37 14,81 1,18 27,29
Inflorit 100 % 7,72 2,37 14,75 1,10 26,40

Valoarea nutritivă a 100 kg masă verde este de 18,3 UN şi 2,25 kg

proteină digestibilă (P.D.). Fânul de trifoi roşu, asigură la 100 kg,
7,20 kg P.D şi 58,8 UN. Făina de fân constituie un excelent furaj cu
valoare nutritivă ridicată şi cu un considerabil conţinut în vitamine. Se
apreciază că 1,5 kg făină de fân echivalează cu o unitate nutritivă.
Digestibilitatea materiei organice din masa verde este de peste 70%
şi de 55-60% în fân. Procentul ridicat se explică prin aceea că tulpina
se lignifică mai puţin, iar frunzele nu se scutură atât de uşor ca la alte
leguminoase (M. SAVATTI si colab., 2004). - plantă amelioratoare.
Ca şi alte leguminoase, trifoiul roşu are o influenţă favorabilă asupra
însuşirilor fizico-chimice şi biologice ale solului. Cantitatea de materie
organică lăsată în sol se apreciază la 2000 – 5000 kg/ha. În condiţiile
de la Cluj-Napoca s-a constatat că, după trei ani de vegetaţie, au rămas
în sol 5350 kg rădăcini uscate sub o cultură de trifoi roşu, 8100 kg sub
o cultură de lucernă şi 4870 kg sub o cultură de ghizdei (P. VARGA şi
colab., 1998). Cantitatea anuală de azot fixat de bacteriile simbiotice
de pe rădăcini este cuprinsă între 150 şi 200 N kg/ha (I. PUIA şi colab.,
1978). Š
Sistematică. Este prezentată sistematica speciei Trifolium
pratense, bazată pe modul în care este tratată specia în “Flora
Republicii Socialiste România” şi pe alte contribuţii ulterioare (I. PUIA,
132
şi A.T. SZABO, 1978). Pentru cultură prezintă importanţă subspecia
eupratense, însă pentru ţara noastră, în cadrul subspeciei menţionate
mai sus, varietatea sativum, forma intermedium. Ca urmare a celor
menţionate, pot fi distinse patru ecotipuri principale de trifoi roşu, care
se regăsesc şi ca taxoni: - trifoiul roşu precoce (Trifolium pratense,
ssp. eupratense var. sativum, forma praecox – trifoiul roşu precoce),
caracterizat prin dezvoltare vegetativă şi generativă puternică,
capacitate mare de otăvire, ramificaţie puternică a tulpinii. Înfloreşte
în anul însămânţării şi poate produce 2 – 3 recolte într-un sezon de
vegetaţie, fapt pentru care mai este numit trifoi de două coase. Nu
reacţionează la vernalizare şi la fotoperioadă (zi lungă) prin modificarea
ritmului de creştere şi dezvoltare. - trifoiul roşu intermediar (T. pratense,
ssp. eupratense, var. sativum, forma intermedium) este reprezentat
prin forme ecologice care prezintă unele însuşiri asemănătoare
formelor tardive. În această grupă se poate include trifoiul roşu cultivat
în ţara noastră. Într-adevăr, cultivându-se de o parte şi alta a paralelei
de 45o, trifoiul roşu din ţara noastră se situează la limita superioară
de răspândire a formelor precoce şi la limita inferioară de răspândire
a formelor tardive. Astfel, prin selecţie naturală s-a diferenţiat o formă
ecologică care întruneşte atât unele caractere ale formelor precoce
(înflorirea în anul însămânţării, ritm rapid de dezvoltare, otăvire
puternică, productivitate ridicată, capacitate de a da 2-3 recolte într-
un sezon de vegetaţie) cât şi unele caractere ale formelor tardive (în
special rezistenţa la ger). Reacţia la vernalizare şi la fotoperioadă este
cantitativă, temperatura scăzută şi ziua lungă accelerând procesele
de creştere şi dezvoltare. Datorită însuşirilor arătate, formele de trifoi
roşu cultivate în ţara noastră reprezintă un material biologic deosebit
de valoros, în plină evoluţie, cu mari posibilităţi de ameliorare (tab.6.4)

Tabel 6.4 Sistematica speciei Trifolium pratense

var. americanum (sin. var. ssp. eupratense Trifolium pratense L.
expansum)
f. praecox var. sativum

f. intermedium

f. serotinum

f. genuinum var. spontaneum

f. microphyllum

133
f. ramisissimum

f. pilosum

f. heterophyllum

f. transilvanicum

f. albiflorum

f. biceps

f. kleistogamum

f. cuvistylum

var. nivale - ssp. frigidum

var. frigidiforme f. banaticum f. aberans

trifoiul roşu tardiv (T. pratense, ssp. eupratense, var. sativum, forma
serotinum) este cunoscut sub denumirea de trifoi tardiv, trifoi nordic, trifoi
cu înflorire tardivă, trifoi de o singură coasă. Este răspândit în zonele
nordice, fiind caracterizat printr-un ritm de dezvoltare mai lent. În anul
însămânţării, de regulă, planta nu formează lăstari floriferi, vegetând
sub formă de rozetă. În anul al doilea de cultură şi în următorii ani are
o dezvoltare lentă, dând, într-un sezon de vegetaţie, o singură recoltă
şi o otavă. Majoritatea soiurilor prezintă o fază juvenilă, au o reacţie
pronunţată la vernalizare şi la fotoperioadă. Aşadar sunt plante de zi
lungă, cu rezistenţa la ger mai bună decât a formelor precoce; - trifoiul
roşu sălbatic (T. pratense, ssp. eupratense, var. spontaneum) este
răspândit în ţara noastră spontan în zonele colinare şi submontane,
fiind un component important în vegetaţia pajiştilor, reprezentând şi
o sursă valoroasă de germoplasmă pentru ameliorare. Trifoiul roşu
este prin natura sa biologică, plantă perenă. Cultivat în diferite condiţii
ecologice şi în diferite sisteme de cultură, s-a diversificat foarte mult
sub influenţa selecţiei naturale şi artificiale, întâlnindu-se acum, în
cultură, de la forme anuale de toamnă până la forme cu perenitate de
4-5 ani. Persistenţa culturii este determinată de caracteristicile speciei
şi ecotipurilor privind perenitatea, influenţa mediului şi practica de
cultivare. Dintre principalii factori, care influenţează în mod nefavorabil
persistenţa, amintim: cosirea frecventă (înainte de formarea
butonilor florali), recoltarea târzie din toamnă, temperaturile scăzute,
seceta de primăvară şi descompunerea internă a pivotului radicular
(descompunere care este legată, se pare, de fenomenul de “oboseală

134
a solului”, ale cărei cauze nu sunt suficient cunoscute). Persistenţa şi
obţinerea unor culturi cu densitate corespunzătoare pot fi influenţate
favorabil prin aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu şi prin
evitarea, mai ales în primul an, a recoltărilor târzii din toamnă (prin
cosit sau păşunat). Slaba capacitate de competiţie a trifoiului roşu a
fost semnalată de majoritatea cercetătorilor. De aceea, în culturile
pure, este uşor invadat de buruieni, iar în amestecurile cu ierburi
este înăbuşit uşor, dacă nu se iau măsuri de protejare prin sistemul
de cultură. Ţinând seama de aceste particularităţi, este recomandabil
ca în asolamentele furajere sau în cele de câmp (în ultima situaţie
când cultura este destinată exclusiv producerii de furaj) să se adauge
cantităţi mici de seminţe de ierburi (2-5 kg/ha). În asolamente furajere
se pot realiza culturi în amestec reuşite, de Trifolium pratense (10-15
kg-15 kg/ha) şi Lolium multiflorum (4-5kg/ha), cu durata de doi ani sau
amestecând trifoiul roşu (10-15 kg/ha) cu Phleum pratense (4-5 kg/ha),
cu durata de 3-4 ani. Soiurile folosite în România, în această perioadă,
provin din două centre de ameliorare a trifoiului roşu: USAMV Cluj
Napoca şi mai nou, SCA Livada. Dintre soiurile româneşti diploide, cele
mai cultivate sunt Select şi Roxana, iar dintre tetraploide, Apollo Tetra,
Dacia Tetra şi Napoca Tetra. Alte soiuri autohtone mai importante sunt:
Sătmărean, Flora, Novac, Roza, toate create la SCA Livada. Š
Prezentarea plantei. Trifoiul roşu este o plantă perenă, cu o durată
de viaţă limitată, în general, la 2 ani, însă, în anumite condiţii, pot
supravieţui chiar patru sau mai mulţi ani. Portul plantei este erect până
la decumbent, în întregime glabră sau foarte puţin păroasă
Rădăcina. Rădăcina este robustă, pivotantă, cu ramificaţii laterale,
subţiri şi numeroase, care pot pătrunde adânc în pământ, chiar dacă
nu aşa de adânc ca la lucernă. Atât pe rădăcina principală cât şi pe
ramificaţiile laterale apar zone tuberizate de formă cilindrică, lungi
de câţiva milimetri, datorate prezenţei bacteriilor din genul Rizobium
specifice. Aproape de suprafaţa solului se găseşte coletul, pe care sunt
mugurii ce vor da naştere lăstarilor.
Frunza este trifoliată, prevăzută cu un peţiol scurt şi robust care
prezintă la bază două bractee cu nervuri evidente de culoare verde -
violet. Foliolele sunt ovale sau eliptice, cu marginea întreagă, prevăzute
cu peţioluri scurte de mărime egală. La baza foliolei se află un desen
tipic alburiu, de forma literei V, numit maculă.

135
 Florile de culoare roză sau mov deschis sunt numeroase, sesile,
reunite în inflorescenţe globuloase numite capitule. Numărul de flori
în inflorescenţă este variabil, cuprins între 50 şi 250. Polenizatorii
ideali sunt speciile din genul Bombus, însă şi albinele au o acţiune
satisfăcătoare. Sămânţa este ovală, cordiformă, de culoare galben
deschis, colorată mai mult sau mai puţin intens în violet, MMB- ul
variind între 1,5 şi 2 g.
Cerinţe faţă de climă şi sol. Trifoiul roşu este o cultură care dă
rezultate bune în climatul răcoros şi umed. Seminţele de trifoi roşu
încep să germineze la temperatura de 1oC, însă temperatura optimă
de germinaţie este cuprinsă între 20oC şi 30oC. Creşterea vegetativă
se desfăşoară în condiţii bune la temperaturi cuprinse între 17 şi 27oC,
temperaturile de peste 32oC afectează creşterea vegetativă şi procesele
de fecundare, iar în jur de 51oC, proteina plasmei coagulează. Între
rezistenţa la temperaturi scăzute şi fructificare este o strânsă corelaţie.
Astfel, după fructificare, rezistenţa la ger scade considerabil, ceea ce
face ca, prin folosirea culturii numai pentru furaj,durata de utilizare
economică, în condiţiile ţării noastre, să poată fi prelungită la 3-4 ani.
Rezistenţa plantelor de trifoi roşu la ger este determinată, în mare
măsură, de condiţiile de călire din a doua jumătate a toamnei, când
plantele întâlnesc condiţii favorabile de umiditate, se acumulează în
colet cantităţi importante de zaharuri reducătoare, fapt ce determină o
rezistenţă sporită la ger. Trifoiul roşu este foarte pretenţios faţă de apă.
La noi în ţară, cultura de trifoi roşu se comportă bine în zonele unde
precipitaţiile medii anuale sunt mai mari de 600 mm, dacă acestea sunt
bine repartizate pe parcursul anului. Coeficientul de evapotranspiraţie
este în jurul valorii de 800 mm. Unii cercetători dau valori de 500 –
600 mm pentru coeficientul de evapotranspiraţie. Trifoiul roşu este
sensibil la secetă şi la excesul de apă. Prezenţa apei în exces în stratul
biologic activ al solului, conduce la distrugerea bacteriilor simbiotice şi
la rărirea culturii până la compromiterea acesteia. Lumina, în condiţiile
ţării noastre, nu prezintă, de regulă, un factor limitativ pentru trifoi. În
fază tânără, trifoiul suportă umbrirea. În unele cercetări experimentale,
punctul de saturaţie al fotosintezei a fost stabilit în jur de 15.000 de
lucşi (la lumină alba) pentru plantele cultivate individual, ceea ce
reprezintă o valoare destul de scăzută, caracteristică pentru sciofite
(plante de umbră). Din această cauză este posibil semănatul sub
formă de cultură ascunsă. Reacţia la fotoperioadă este în funcţie de
forma ecologică, după cum s-a menţionat înainte (I. PUIA şi colab.,
136
1984). Fiind pretenţios la secetă, trifoiul roşu preferă soluri cu o bună
capacitate de reţinere a apei, permeabile, cum ar fi cele argilo-lutoase
cu un pH de peste 6,0. Nu sunt indicate pentru trifoiul roşu solurile
nisipoase nici cele foarte bogate în carbonat de calciu a căror pH
depăşeşte 7,5. Cultura poate reuşi şi la pH mai mic de 6, cu condiţia
aplicării gunoiului de grajd sau amendamentelor. Cele mai potrivite
soluri, pentru trifoiul roşu, sunt cele mijlocii spre grele, luto-argiloase,
lutoase, bogate în humus şi profunde
Zonele de cultură. Trifoiul roşu este răspândit în cultură în
Transilvania, Bucovina şi Maramureş, zone de optim ecologic, unde
adeseori depăşeşte lucerna din punct de vedere al producţiilor realizate.
Mai putem adăuga Subcarpaţii Olteniei, Munteniei şi Moldovei precum
şi Banatul şi Lunca Superioară a Siretului.
Cultura pentru furaj. Rotaţia Trifoiul roşu se seamănă, de obicei,
cu plantă protectoare, deoarece suportă bine umbrirea. De aceea,
semănatul în cultură ascunsă se practică pe scară largă în toate zonele
de cultură a trifoiului roşu din ţara noastră. Ca plantă protectoare, cel
mai frecvent se foloseşte grâul, dar şi orzoaica de primăvară şi ovăzul
recoltat în faza de lapte pentru însilozare sau pentru fân. Trifoiul roşu
se încadrează uşor în asolamentul de câmp, deoarece durata de
folosire economică este de numai doi ani. De obicei, reuşeşte bine
după premergătoare care lasă terenul curat de buruieni. Prăşitoarele
îngrăşate cu gunoi de grajd sunt cele mai potrivite, însă, dacă semănatul
se face la sfârşitul verii, atunci culturile furajere anuale care eliberează
terenul la sfârşitul verii şi cerealele de toamnă, sunt cele mai indicate.
Cele mai bune postmergătoare sunt culturile exigente faţă de azot şi
care au o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Dintre acestea menţionăm
porumbul pentru siloz, hibrizii semitimpurii de porumb pentru boabe,
cartofii timpurii precum şi plantele anuale rezistente la secetă, cum
sunt: iarba de Sudan, meiul, etc. (I. MOGA şi colab., 1996).
Îngrăşămintele Trifoiul roşu consumă mari cantităţi de azot,
concentraţia normală a acestui element, în substanţa uscată, fiind de
2,5 – 4%. Cu toate acestea, datorită fixării prin simbioză a azotului
molecular din aer, cerinţele de aplicare a îngrăşămintelor minerale
cu azot sunt reduse (I. PUIA şi colab., 1984). Trifoiul roşu trăieşte în
simbioză cu Rhizobium trifolii, specie care este activă până la un pH
de 5,5; la temperaturi scăzute, sub 10-12oC, activitatea lor încetează.

137
Rolul major în aprovizionarea cu azot a trifoiului roşu îl au aceste
bacterii, astfel că nu se recomandă fertilizarea culturilor pure de trifoi
roşu cu îngrăşăminte minerale cu azot decât pe terenuri foarte acide
( cu un pH mai mic de 5,5) cu doze reduse. I. MOGA şi colab., (1996)
recomandă, în cazul culturii trifoiului roşu în amestec cu graminee
(poacee) perene, doze de îngrăşăminte pe bază de azot cuprinse
între 60 şi 80N kg/ha, pe soluri acide şi 40 – 60 N kg/ha pe soluri cu
un pH mai mare de 6,2. De obicei, îngrăşămintele minerale pe bază
de azot se recomandă să fie aplicate în două reprize: jumătate din
cantitate la desprimăvărare şi cealaltă jumătate, după prima coasă.
Consumul specific de fosfor, pentru o tonă de fân, este de 7-8 kg,
concentraţia acestui element în substanţă uscată fiind de 0,2 – 0,4%. I.
MOGA (1996) recomandă aplicarea îngrăşămintelor pe bază de fosfor
la trifoiul roşu numai pe solurile cu un conţinut mai mic de 6 mg/100 g
sol. Producţiile cele mai economice se obţin pe soluri cu un conţinut
în fosfor mobil de 7-8 mg/ 100 g sol. I. PUIA şi colab. (1984) apreciază
că, în zonele de cultură a trifoiului roşu, fosforul este îngrăşământul cel
mai important, fiind necesare doze de 45- 90 kg/ha P2O5, care sunt
valorificate eficient. În general, fertilizarea cu potasiu pe solurile ţării
noastre nu se recomandă. Totuşi, dacă cartarea agrochimică impune
acest lucru, se recomandă doze de 40-60 kg/ha K2O (sau mai mult) în
aşa fel, încât, conţinutul minim în acest element al substanţei uscate
să nu scadă sub 2%.
Îngrăşămintele organice sunt bine folosite de trifoiul roşu,
acestea fiind bogate în elementele de care plantele au nevoie pentru
producerea unor cantităţi mari de furaje. Gunoiul de grajd favorizează
activitatea microbiană din sol şi nodulaţia, procese care au un efect
favorabil asupra creşterii culturii de trifoi roşu. Aplicarea a 30 – 40 t/
ha gunoi de grajd, bine fermentat, la planta premergătoare, pe toate
solurile cuprinse în zona de cultură a trifoiului, are un efect favorabil
asupra producţiilor de masă verde, conducând la sporuri însemnate
de producţie. I. PUIA şi colab., (1984) susţin faptul că, şi calciul este
necesar pe solurile acide pentru reducerea pH-ului la valori de 5,8-6,0.
La un pH mai mic de 5,2, nu se produce nodulaţia; la pH între 5,2 – 5,8
se produce o nodulaţie sub valori medii, iar nodulaţia normală apare
abia la un pH de peste 5,8. Cantitatea de carbonat de calciu care se
aplică este cuprinsă între 4 şi 6 t/ha, de preferinţă sub arătură, la planta
premergătoare.

138
 Pregătirea terenului. Aşa cum am menţionat deja, trifoiul roşu se
cultivă sub plantă protectoare; lucrările solului care se execută pentru
aceste culturi satisfac exigenţele şi pentru trifoi. Dacă semănatul se
face fără plantă protectoare lucrările solului sunt similare cu cele de
la lucernă. Cercetările din ultima perioadă, (I. MOGA şi colab., 1996)
recomandă semănatul trifoiului roşu la sfârşitul verii, caz în care
folosirea grapei cu discuri sau mai nou a grapei rotative este suficientă,
cu condiţia ca terenul să nu aibă resturi organice numeroase.
Sămânţa şi semănatul. Folosirea seminţelor sănătoase, întregi,
lucioase, cu o bună energie şi capacitate germinativă, constituie
condiţia de bază pentru reuşita culturii de trifoi roşu. Seminţele de trifoi
trebuie să fie libere de seminţe de cuscută (Cuscuta epithymum, subsp.
trifolii) sau de ştevie (Rumex ssp.). Când seminţele se seamănă pe un
teren unde nu s-a cultivat trifoi roşu timp îndelungat se recomandă
tratarea seminţei cu preparate bacteriene pe bază de Rhizobium,
pentru a favoriza infecţia bacteriană imediat după răsărire şi a obţine
o recoltă cât mai bună. Seminţele de trifoi roşu au şi un procent ridicat
de seminţe tari, apreciat de unii autori la 10-15%. În funcţie de valoarea
culturală a seminţei se folosesc, pentru semănat 18-20 kg/ha pentru a
se realiza o densitate de 800 – 1000 seminţe germinabile pe m2. Aşa
cum am mai precizat, trifoiul se seamănă cu plantă protectoare, de
obicei grâu şi orzoaică de primăvară. Epoca optimă de semănat este
primăvara cât mai devreme. La planta protectoare se reduce cantitatea
de sămânţă cu circa o treime. Semănatul se face cu semănătoarea,
echipată cu lanţetă, perpendicular pe direcţia rândurilor plantei
protectoare. Dacă se foloseşte ca plantă protectoare o cereală de
primăvară, se seamănă mai întâi aceasta şi abia apoi trifoiul roşu, la
fel, perpendicular pe rândurile plantei protectoare. Trifoiul roşu poate
fi semănat şi la sfărşitul verii, mai ales în zonele mai umede (dar fără
plantă protectoare), în perioada 1 – 30 august. Semănatul în această
epocă, dacă reuşeşte, asigură, în anul al doilea de cultură, o recoltă
normală de masă verde, ca şi în cazul tehnologiei clasice. Distanţa de
semănat între rânduri este de 12-15 cm, iar adâncimea de 1-3 cm.
Lucrările de îngrijire. Fiind cultivat, de obicei, cu o plantă
protectoare, trifoiul roşu nu necesită lucrări de întreţinere deosebite.
Câteva probleme ridică erbicidarea aplicată culturii protectoare, adică
cerealelor. Combaterea buruienilor din cereala folosită ca plantă
protectoare este dificilă, deoarece erbicidele cele mai eficiente,
139
pentru cultura de bază, sunt dăunătoare pentru trifoi. Pentru a evita
efectele dăunătoare ale erbicidelor asupra trifoului, se recomandă
folosirea acestora înainte de răsărirea lui. În aceste condiţii pot fi
folosite erbicidele specifice cerealelor (săruri ale acidului 2,4 D)
sau cele pe bază de MCPA sau alte combinaţii mai recente. Dacă
îmburuienarea este mai puternică, atunci se recomandă folosirea
erbicidelor pe bază de bentazon – Basagran CS, Basagran forte care
se aplică atunci când trifoiul este în faza de 3-5 frunze trifoliate, iar
speciile de buruieni sensibile, în faza de rozetă. Dacă trifoiul roşu se
seamănă în ogor propriu primăvara, fără plantă protectoare, atunci se
impune erbicidarea preemergentă cu unul din erbicidele Balan, Dual,
Diizocab etc. şi postemergent, când trifoiul are 2-3 frunze trifoliolate, cu
Basagran sau Pivot. Cultura protectoare trebuie recoltată la momentul
optim, lăsându-se o mirişte înaltă de 20-30 cm pentru a afecta într-o
măsură cât mai mică trifoiul: eliberarea terenului de paie este o măsură
de maximă importanţă, necesară pentru a preveni asfixierea plantelor
de trifoi. În felul acesta, toamna se obţine o recoltă de trifoi de bună
calitate.
Recoltarea. În mod obişnuit, trifoiul roşu, în primul an de cultură, în
condiţiile ţării noastre, dă o singură recoltă şi 2-3 recolte în al doilea
an. Momentul optim pentru cosire este la începutul înfloririi, când
rădăcinile au cel mai ridicat nivel de carbohidraţi şi pot, deci, să reia
creşterea cât mai rapid. Reamintim că recoltarea la timp este foarte
importantă. S-a dovedit a fi mai mult decât evident faptul că, o întârziere
a momentului cositului atrage după sine o întârziere a reluării creşterii,
ceea ce face imposibilă atingerea unui optim al capacităţii de producţie
a culturii care, altfel, ar fi permisă de condiţiile climatice (BALDONI şi
GIARDINI, 2002). O întârziere a datei recoltării poate determina, pe
lângă o înrăutăţire calitativă a furajului, datorată creşterii procentului
de celuloză şi o scădere a proteinelor şi a altor substanţe nutritive
digestibile, şi o slăbire fiziologică a culturii (şi o reducere a longevităţii
sale) ceea ce pune planta în situaţia de a relua creşterea exact în
momentul în care rezervele sale de carbohidraţi din rădăcini, sunt în
descreştere. Soiurile de trifoi, create la USAMV Cluj-Napoca, produc,
la prima recoltă, între 51 şi 54% din producţia anuală totală de masă
verde, la recolta a doua 35-40%, iar la recolta a treia numai 8-12%.
Înălţimea de recoltare se recomandă a fi de 4-5 cm de la suprafaţa
solului, lucrarea se face pe timp frumos, cu cositori prevăzute cu valţuri
care strivesc tulpinile pentru a uşura uscarea. Ultima coasă, în anul
140
însămânţării, nu trebuie să fie mai târzie de 15-20 septembrie pentru a
permite acumularea de substanţe de rezervă pentru iarnă.
Producţii. Aşa cum am mai precizat, în zonele favorabile de cultură,
nivelul de producţie atins de trifoiul roşu este de 6-10 t/ha SU, în anul
al doilea de vegetaţie. În zonele lui de optim ecologic depăşeşte în
producţie lucerna şi alte fabacee perene
Cultura pentru sămânţă. În ţara noastră, lucrările de ameliorare
a trifoiului roşu au început în anul 1932, la Universitatea de Ştiinţe
Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca, proces care continuă
şi în prezent, cu toate că, în ultimii ani, sau dezvoltat lucrări de
ameliorare, la această specie şi în cadrul Staţiunii de Cercetări Agricole
Livada (I. MOGA şi colab., 2000). Obiectivele urmărite în procesul de
ameliorare sunt: sporirea producţiei de furaj, sporirea producţiei de
sămânţă, îmbunătăţirea calităţii furajului, rezistenţă la boli şi dăunători,
rezistenţă la stresuri climatice, rezistenţă la cădere şi scuturare, sporirea
competitivităţii în amestecuri cu graminee perene etc. Metodele utilizate
în ameliorare pentru crearea variabilităţii genetice, sunt: hibridarea,
poliploidia, mutaţiile. În ţara noastră, sămânţă de trifoi se produce, de
regulă, în anul al doilea, la coasa a doua. Dintre culturile cu scop furajer
se aleg acele suprafeţe care au o densitate bună, nu sunt îmburuienate
şi sunt „libere” de cuscută şi ştevie. Această metodă tradiţională de
producere a seminţelor de trifoi roşu este destul de extensivă, în sensul
că, mijloacele care ne stau la dispoziţie, pentru mărirea producţiei de
seminţe, sunt relativ puţine şi constau în efectuarea câtorva tratamente
împotriva dăunătorilor. Tehnologia intensivă presupune înfiinţarea de
culturi de trifoi roşu cu destinaţie specială pentru sămânţă. În acest
scop, în zonele favorabile pentru cultura trifoiului roşu, pentru sămânţă,
în perioada 10 – 30 august, se înfiinţează culturi la distanţa de 50 –
60 cm între rânduri, folosind 3 – 4 kg sămânţă la hectar. Fiind tratat
ca plantă prăşitoare, în tehnologia intensivă de cultură sunt necesare
lucrări pentru combaterea buruienilor. Acestea constau în 1 – 2 praşile
mecanice efectuate primăvara, precum şi combaterea cu Kerb 50WB,
Agil 100 EC etc., aplicate în faze timpurii de creştere a plantelor În
ordinea derulării lucrărilor în trifoiştile destinate producerii de sămânţă,
de importanţă deosebită este combaterea dăunătorilor. De obicei se
recomandă două tratamente chimice, unul la începutul îmbobocirii
plantelor, iar al doilea la sfârşitul înfloritului. Sunt recomandate, pe
cât posibil, insecticide care nu afectează fauna meliferă. Recoltarea
141
loturilor semincere prezintă câteva particularităţi în funcţie de zonă.
Astfel, în zona tradiţională de cultură a trifoiului roşu, se recomandă să
se reţină pentru sămânţă coasa a doua a anului doi, deoarece la coasa
întâi se dezvoltă luxuriant lăstarii vegetativi, reprezentând 30–40% din
totalul lăstarilor. În zonele sudice, unde se practică tehnologia intensivă
de producere a seminţei şi unde verile sunt secetoase, se recomandă
producerea seminţei la coasa întâi. Recoltarea lotului semincer se face
când 82-85% din păstăi s-au brunificat. În zonele secetoase, recoltarea
se poate face în două faze: în epoca menţionată trifoiştea este cosită
cu o cositoare, iar după 2-3 zile se treieră cu combina echipată cu
ridicători de brazde. În zonele umede, se recomandă, pentru stoparea
vegetaţiei, folosirea unor desicanţi, urmând ca recoltatul direct din lan
să se facă după 3-4 zile însorite.

Trifoiul alb (Trifolium repens L)

este răspândit pe tot globul, ca o plantă a florei spontane. În flora

României, trifoiul alb este reprezentat prin cinci varietăţi spontane. V.
CIOCÂRLAN (1988) face o nouă clasificare a taxonilor infraspecifici
ai trifoiului alb, ridicând varietăţile la rang de subspecii (ochranthum,
orbelicum, alpinum si repens). Formele spontane ale var. typicum
(ssp. repens) vegetează în zona Munţilor Apuseni, populaţiile acestora
vegetând aici în cele mai diverse condiţii de mediu. Celelalte varietăţi
(subspecii) vegetează în etajele alpin şi subalpin ale munţilor înalţi.
În agricultura modernă a Europei şi, în special,în noile ei orientări
(agricultura durabilă), trifoiul alb va avea un rol mai important din
două motive, primul, valoarea furajeră excelentă, iar apoi, însuşirile
agronomice, cum ar fi: rezistenţa la păşunat sau îmbogăţirea solului în
azot, datorită fixării simbiotice. Aceasta va face ca unii dintre infrataxonii
identificati să poată fi utilizaţi în ameliorarea şi crearea de noi soiuri ale
acestei specii. Teoretic, ar trebui sa găsim infrataxoni cu rezistenţă la
temperaturi scăzute, cu o bună capacitate de competiţie in fitocenozele
praticole sau adaptaţi la medii diverse de viaţă, de la pH acid până la
bazic. Trifoiul alb este o fabacee perenă cu o vivacitate de 4-6 ani.
Tulpina este alcătuită din stoloni târâtori, de aceea se cultivă mai mult
pentru păşune, fiind rezistentă la călcatul şi muşcatul animalelor. Se
cultivă pentru producţia de seminţe în vederea ameliorării pajiştilor
naturale sau a înfiinţării pajiştilor temporare. Pentru producerea de
seminţe se fac culturi pure sau cu plantă protectoare. În regiunile mai
142
umede se recomandă sub plantă protectoare. Cea mai indicată este
orzoaica sau orzul de toamnă.
Cerinţe faţă de climă şi sol. Trifoiul alb este rezistent la secetă
şi ger, însă cere locuri umede, cu textură mijlocie şi pH neutru sau
uşor acid. Valorifică bine şi solurile mai compacte. Soiuri. Cele mai
importante soiuri de trifoi alb de la noi din ţară, sunt: Carmen, Carpatin,
Dacia, Karina, Măgurele 1, Mioriţa.
Rotaţie şi fertilizare. Ca îngrăşăminte, loc în asolament şi pregătirea
terenului se recomandă ca şi la trifoiul roşu.
Sămânţă şi semănat. Semănatul se face primăvara, în cultură
ascunsă, sub o cereală de toamnă: secară sau orz, sau sub o cereală
de primăvară, din care cea mai bună este orzoaica. Se seamănă la
distanţa de 12- 15 cm, la adâncime de 1-2 cm, dând 7-10 kg la ha.
Lucrări de îngrijire. Ca lucrări de îngrijire nu cere decât un
tăvălugit după semănat, iar în anii următori, de asemenea, tăvălugirea
primăvara pentru a favoriza dezvoltarea rădăcinilor adventive. Pentru
seminţe se lasă numai în anul al 2-lea şi în anii următori recolta a 2-a,
prima coasă se valorifică ca păşune. Are o fecundaţie bună, datorită
polenizării albinelor care îl frecventează cu multă plăcere, fiind o bună
plantă meliferă. La maturitate, florile se apleacă în jos, iar capitulul are
aspect de umbrelă.
Recoltare. Recoltatul se face cu coasa; cu maşina nu se poate face
întrucât are o talie mult mai mică decât cea a trifoiului roşu. Momentul
de recoltare, pentru seminţe, este la începutul brunificării florilor.
Pentru seminţe se foloseşte coasa a 2-a; coasa întâi se valorifică prin
păşunat; polenizarea florilor se face cel mai bine în luna iulie, întrucât
frecvenţa (zborul) albinelor este mai mare. Adunatul se face cu grijă cu
greble de fier pentru a se evita pierderea capitulelor. Uscatul se face
pe suporţi, pentru acelaşi motiv. Treieratul se face cu batoza obişnuită,
deoarece păstăile se desfac bine. Producţia de seminţe este destul de
mică şi datorită faptului că are o sămânţă măruntă şi un număr relativ
mic de capitule, la unitatea de suprafaţă, faţă de trifoiul roşu. Producţia
variază între 200-500 kg/ha seminţe, la care se mai adaugă şi o recoltă
de 10-15 t/ha tulpini, foarte bune pentru hrana animalelor.

143
 CONVEIERUL VERDE
Conveierul verde reprezintă sistemul de organizare al producerii
şi folosirii nutreţurilor verzi şi suculente, de primăvara timpuriu până
toamna cât mai târziu, în vederea asigurării cantităţilor necesare
furajării raţionale a animalelor. Importanţa organizării conveierului
verde, din primăvară până toamna, este deosebit de mare datorită
faptului că în această perioadă se realizează circa 70% din producţia
de lapte la taurine şi din producţia de lână la ovine, 100% din producţia
de lapte la ovine şi 60% din producţia de carne la ambele specii, la cel
mai scăzut cost de producţie (C. BĂRBULESCU şi col., 1991).

Tipuri de conveier verde

Criteriile de clasificare a conveierului verde sunt sursele de furaje şi

speciile de animale. După sursele de nutreţuri se deosebesc trei tipuri
de conveier verde: - conveier verde natural, alcătuit din nutreţul produs
de pe pajiştile permanente (iarba de pe păşuni şi otava fâneţelor); se
organizează în zonele cu suprafeţe mari de pajişti, în special pentru
ovine şi tineret taurin. Pentru asigurarea neîntreruptă a nutreţului verde,
pe pajiştile respective trebuie să se aplice întregul complex de măsuri
de îmbunătăţire şi să se organizeze păşunatul raţional; - conveier
verde artificial, se organizează în zone fără suprafeţe cu pajişti
permanente, producerea nutreţului verde fiind asigurată de pajiştile
temporare şi plantele furajere anuale şi perene; - conveier verde
mixt, este cel mai răspândit în ţara noastră şi constă în producerea
nutreţului verde de pe pajiştile permanente şi temporare, de la plantele
furajere anuale şi perene. Acest tip de conveier verde se organizează
în zonele cu suprafeţe mici de pajişti permanente. După speciile de
animale, conveierul verde se organizează pentru taurine, ovine şi mai
rar pentru suine. Pentru taurine, din componenţa conveierului verde
fac parte pajiştile permanente şi temporare, porumbul furajer, lucerna,
trifoiul roşu, raigrasul aristat, rădăcinoasele furajere. Pentru ovine,
conveierul verde cuprinde pajiştile permanente şi temporare, precum
şi plantele furajere care suportă păşunatul (secara, orzul masă verde,
iarba de Sudan). Pentru suine, conveierul verde se organizează mai
rar şi va cuprinde lucerna, topinamburul, cucurbitaceele furajere, sfecla
furajeră etc (T. IACOB, 1993)

144
 Principii de organizare a conveierului verde

Organizarea producerii nutreţului verde, necesar animalelor în

cadrul conveierului, impune să se ţină cont de obiective legate de
zona naturală, specia şi categoria de animale, perioada de hrănire,
eficienţa economică etc. Aceste obiective pot fi realizate respectându-
se următoarele principii: - stabilirea unui sortiment optim de plante,
adaptate zonei şi speciei de animale; - însămânţarea eşalonată, în
epoci diferite, a aceleiaşi plante furajere; - însămânţarea în aceeaşi
epocă a mai multor soiuri sau hibrizi, cu perioade diferite de vegetaţie;
- folosirea unei agrotehnici diferenţiate (desime, agrofond, irigare etc.),
cu scopul eşalonării producerii nutreţului verde; - obţinerea nutreţului
verde din culturi succesive, însămânţate după premergătoare timpurii;
- folosirea speciilor anuale sau perene furajere, care regenerează de
mai multe ori într-o perioadă de vegetaţie; - aplicarea unor măsuri de
îmbunătăţire la pajiştile permanente, pentru ridicarea potenţialului
productiv (Şt. ERDELYI şi col., 1990).

Sortimentul de plante furajere din conveierul verde

Alegerea plantelor pentru organizarea conveierului verde se face în

funcţie de zona naturală, condiţiile pedoclimatice şi specia de animale.
Plantele respective trebuie să fie foarte productive, să suporte păşunatul
sau cosirile repetate, să regenereze rapid, să fie rezistente la secetă,
atac de boli şi dăunători. În zona de câmpie, cele mai potrivite sunt
borceagul de toamnă şi primăvară, porumbul, secara, raigrasul aristat,
orzul, sorgul, iarba de Sudan, sfecla furajeră, rapiţa, pepenele furajer,
lucerna, sparceta, pajiştile temporare şi pajiştile permanente. În zonele
colinare sunt recomandate pajiştile permanente şi temporare, trifoiul
roşu, ghizdeiul, mazărea furajeră, secara, borceagurile, porumbul,
sfecla furajeră, gulia furajeră, varza furajeră etc. (T. IACOB şi col.,
1997).

Procedee de eşalonare a producţiei de nutreţ verde

Pe lângă folosirea unui sortiment de plante cu perioadă de vegetaţie

diferită, eşalonarea producerii şi folosirii furajului verde, în cadrul
conveierului, se poate realiza şi pe alte căi:

145
 • semănatul aceleiaşi plante în mai multe epoci (două epoci în
primăvară, distanţate la 10 zile, pentru porumb, borceag, iarbă de
Sudan);
• extinderea culturilor succesive de porumb, sorg, iarbă de Sudan,
semănate după secară, borceag de toamnă şi de primăvară şi
după cereale de toamnă;
• semănatul aceleiaşi plante cu desimi diferite; - folosirea, în cadrul
aceleeaşi specii, a hibrizilor şi soiurilor cu perioadă de vegetaţie
diferită;
• recoltarea în diferite perioade de dezvoltare a speciilor de plante;
• aplicarea unui sistem diferenţiat de fertilizare pe parcele, în cadrul
aceleeaşi specii şi folosirea irigaţiilor.

Tehnica organizării sistemelor de conveier verde

Organizarea conveierului verde impune efectuarea unor lucrări

pregătitoare şi cunoaşterea anumitor elemente: - stabilirea perioadei
calendaristice şi a duratei (zile) pentru conveierul verde; - calcularea
necesarului de furaj verde, zilnic, decadal, lunar şi pentru toată
perioada, pentru specia şi numărul de animale la care se organizează
conveierul verde; - cunoaşterea însuşirilor agrobiologice ale plantelor
din coveierul verde (durata de timp de la semănat până la recoltare,
durata de folosire optimă, producţia, numărul de recolte pe an şi
eşalonarea producţiei). Durata şi perioada calendaristică a conveierului
depinde de zona naturală, fiind de 168-178 zile în stepă (15 IV - 1 10
X), 159-164 zile în silvostepă (20-25 IV - 30 IX), 80-100 zile în zona
forestieră (15 V - 5-25 IX). Necesarul de furaj verde se calculează pe
baza normelor de furajare pentru specia şi numărul de animale la care
se organizează conveierul verde. Necesarul de furaj verde, rezultat
din calcul, se majorează cu 10-15% pentru a compensa eventualele
nerealizări de producţii. Datele privitoare la unele însuşiri agrobiologice
ale plantelor din conveierul verde, sunt prezentate în tabelul 7.1.

146
 Tabel 7.1 Date cu privire la zona de cultură, biologia şi producţia principalelor plante care se
folosesc în alcătuirea schemelor de conveier verde

Nr. de zile Înălţimea Dura- Produc- Nr. de

Cultura Zona de vegetaţie de la se- plantelor la ta de ţia de cicluri
mănat la începutul folo- masă
începutul folosirii sire verde (t/
folosirii (cm)* (zile) ha)
Rapiţă de stepă, silvostepă şi - 30-40 15-20 30-60 -
toamnă pădure
Borceag de stepă, silvostepă şi - 30 - 15-20 20-25 -
toamnă pădure
Raigras stepă, silvostepă şi - 40-50 20-30 25-40 4-5
aristat pădure
Borceag stepă,silvostepă şi 50-70 30 40 40 15-20 15-20 -
de primăv. pădure
ep. I
Borceag de stepă,silvostepă şi 45-60 30 40 40 15-20 15-20 -
primăvară pădure
ep. a II-a
Lucernă stepă, silvostepă şi - 30 40 40 30-35 15-25 3-4 (5)
pădure
Sparcetă stepă, silvostepă - 50-60 15-30 10-15 1
Iarbă de stepă, silvostepă 50-70 30 40 40 15-20 15-25 1-2
Sudan
Hibridul stepă, silvostepă 40-45 30 40 25 30 15-20 15-20 1
sorg x iarbă
de Sudan

147
 Tabel 7.2 Date cu privire la zona de cultură, biologia şi producţia principalelor plante furajere
care se folosesc în alcătuirea schemelor de conveier verde
10 Zona de vege- Nr. de zile Înălţimea Durata Producţia Nr. de
taţie de la se- plantelor la de fo- de masă cicluri
mănat la începutul losire verde (t/
începutul folosirii (zile) ha)
folosirii (cm)*
Sorg furajer stepă, silvo- 80-90 50-60 15-20 20-30 1(2)
stepă
Sorg furajer stepă, silvo- 60-80 40-45 15-20 20-25 1
în mirişte stepă
Porumb m.v. stepă, silvo- 60-70 50-60 40-50 30-35 -
cultură pură stepă, pădure
Porumb m.v. stepă, silvo- 40-65 50-60 20-30 15-30 -
în mirişte stepă şi etajul
forestier
Dovleac stepă, silvo- 80-100 - 30-45 50-60 -
furajer stepă şi etajul (cultură
forestier interca-
lată)
Pepene fu- stepă, sil- 90-100 - 30-60 30-50 -
rajer vostepă şi
pădure
Varză fura- silvostepă şi 90-110 40-50 30-35 50-60 -
jeră etajul forestier
Gulie furajeră pădure 100-140 - 30-60 20-50 -
-rădăci-
ni- 3-10
frunze
Sfeclă fura- stepă, sil- 120-140 - 30-40 60-100
jeră vostepă şi -rădăci-
pădure ni- 10-20
frunze
Frunze + co- stepă, sil- - - 15-20
lete de sfeclă vostepă şi
de zahăr pădure
Topinambur stepă, sil- - - 30-40 15-20
vostepă şi -tubercu-
pădure li- 20-30
tulpini

Suprafaţa fiecărei plante, în cadrul conveierului verde, se stabileşte

în funcţie de necesarul de furaj verde (Nf) din perioadele de folosire a
speciei respective, raportând această cantitate la producţia medie (t/
ha) planificată (P), după relaţia: (ha) Nf S = P În general, se apreciază
că, fără irigaţie, suprafaţa din conveierul verde trebuie să fie de 30-

148
40 ha pentru 100 UVM, iar în condiţii de irigare, de circa 15-20 ha
/100 UVM. Schemele de conveier verde pot fi prezentate sub formă
de grafic sau tabel şi vor cuprinde următoarele elemente: speciile de
plante, data semănatului, producţia planificată, suprafaţa, necesarul
de furaj verde de la fiecare plantă, eşalonat pe luni şi decade.

Folosirea masei verzi din conveierul verde

Plantele din conveierul verde pot fi folosite prin păşunat, cosit şi

mixt. Plantele care se pretează la păşunat sunt: secara, iarba de
Sudan, pajiştile permanente, otava fâneţelor, culturile succesive.
Prin aplicarea păşunatului în fâşii, cu gardul electric, pot fi folosite
şi borceagurile, porumbul, sorgul, etc., însă este mai bine ca aceste
culturi să se cosească şi furajul verde să se administreze la iesle. Oile
şi tineretul bovin folosesc mai bine nutreţul verde prin păşunat. Pentru
vacile cu lapte se recomandă folosirea mixtă, când pe lângă păşunat,
necesarul de masă verde va fi completat prin administrare la iesle.
Pentru suine se practică păşunatul şi administrarea furajului verde
la adăpost. Păşunatul începe când plantele au talia de 25-30 cm, la
secară şi iarba de Sudan, 30-40 cm, la borceaguri. Folosirea prin cosit
se face în faza de înspicare a gramineelor şi la îmbobocire-începutul
înfloririi, la leguminoase. Porumbul folosit ca masă verde, administrat
la iesle, se coseşte când talia plantelor este de 50-60 cm (V. PANAIT,
1978).

149
 BIBLIOGRAFIE
1. ANGHEL Gh. şi col., 1986 - Cultura pajiştilor. Editura Agro - Silvică,
Bucureşti.
2. ANGHEL Gh. şi col., 1984 - Pajişti intensive. Editura Ceres,
Bucureşti
3. BALDONI R., L. GIARDINI, 2002 - Coltivazioni erbacee. Foraggere
e Tappeti Erbosi, Patron Editore, Bologna, Italy
4. BĂRBULESCU C. şi col., 1980 - Determinator pentru flora pajiştilor
cu elemente de tehnologie. Editura Ceres, Bucureşti
5. BĂRBULESCU C. şi col., 1991 - Cultura pajiştilor şi a plantelor
furajere. Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti
6. BREAZU I. şi col., 1987 – Contribuţia trifoiului alb la aprovizionarea
pajiştilor cuzot. Lucrări ştiinţifice ICPCP Braşov, vol. XII
7. BREAZU I., 1982 – Influenţa unor elemente tehnologice asupra
formării producţiei de sămânţă la Festuca pratensis şi Phleum
pretense. Lucrări ştiinţifice ICPCP Braşov, vol. VIII
8. BURLACU Gh., 1991 - Metode şi tehnici pentru măsurarea valorii
nutritive a nutreţurilor. Editura Ceres, Bucureşti
9. CARDAŞOL V. şi col., 1987 - Pajiştile din Munţii Bucegi. Lucrări
ştiinţifice, I.C.P.C.P. Măgurele - Braşov, vol. X.
10. CARLIER L., I. PUIA, I. ROTAR, 1998 – For a better grass
production. Editura Risoprint, Cluj – Napoc
11. CIOCÂRLAN V., 1988 – Flora ilustrată a Romaniei, Editura
Ceres, Bucureşti
12. CSÜROS Şt. şi col., 1970 - Stadiul actual al cercetărilor
fitocenologice din Transilvania. Contribuţii botanice, Universitatea
Babeş - Bolyai, Cluj
13. DACCORD R., 1990 - Evolution au cours de la période de
végétation de la valeur nutritive de l’herbe de prairies naturelles
de montagne. Herba, nr. 3
14. DANILIUC D. şi col., 1988 - Influenţa fertilizării îndelungate cu
azot asupra însuşirilor chimice ale solului şi a vegetaţiei. Lucrări
ştiinţifice, I.C.P.C.P. Măgurele - Braşov, vol. XIII.
15. DEMARQUILLY C., J.P. ANDRIEU, 1998 - Legislation française
concernant les conservateurs d’ensilage. Revue Fourrages, nr.
155, p. 371 – 376
16. DEMARQUILLY C., J.P. DULPHY, J.P. ANDRIEU, 1998 -
Valeurs nutritive et alimentaire des fourrages selon leS techniques
de conservation: foin, ensilage, enrubanage. Revue Fourrages,
150
 nr. 155, p. 349 – 369
17. DEPREZ B., LAMBERT R., DECAMPS C. and PEETERS A.,
2004 – Nitrogen fixation by red clover (Trifolium pratense) and
lucerne (Medicago sativa) in Belgium leys. In “Land use systems
in grassland dominated region”. A. Lüscher, B. Jeangros and al.
(eds). Proceedings of the XX-th European Grassland Federation,
Switzerland: 469-471.
18. DRAGOMIR N., 1981 - Studiul folosirii eficiente a îngrăşămintelor
cu azot la pajiştile temporare. Lucrări ştiinţifice, S.C.C.P. Măgurele
- Braşov, vol. VII 3
19. DUMITRESCU N. şi col., 1979 - Pajiştile degradate de eroziune
şi ameliorarea lor. Editura Ceres, BucureştI
20. DUMITRESCU N. şi col., 1987 - Regenerarea pajiştilor afectate
de eroziunea de suprafaţă. Lucrări ştiinţifice, I.C.P.C.P. Măgurele
- Braşov, vol. XII
21. ERDELYI Şt. şi col., 1990 - Producerea şi conservarea furajelor.
Tipo Agronomia Cluj - Napoca.
22. FRAME J., 2000 - Improved grassland management, Farming
Press, Miller Freeman House, UK
23. GRABOWSKI K. and al., 1991 - Renovation of permanent
meadow by oversowing in Masurlan Lakeland. Grassland
renovation and weed control in Europe, Graz
24. GRAUR I., C. SEVEREANU, 1987 - Cercetări privind modul
de înfiinţare a pajiştilor semănate în Câmpia Timişului, Lucrări
ştiinţifice ale ICPCP Măgurele Braşov, vol. XII, p. 112 – 123
25. HAVRELIUC A., 1992 - Crearea teraselor banchetă pentru
înfiinţarea de pajişti temporare pe terenurile în pantă degradate
de eroziune, Lucrări ştiinţifice ICPCP Măgurele Braşov, vol. XV,
p. 85 – 95
26. HERMENEAN I., RAZEC I., MOCANU V., ALEXANDRU M.,
1987 -Combaterea vegetaţiei lemnoase şi ierboase nevaloroase
din pajişti prin diferite metode. Producţia animală. Zootehnie şi
medicină veterinară, nr. 4, p. 6-16
27. IACOB T., VÎNTU V., 1990 - Influenţa supraînsămânăţrii cu
leguminoase perene a pajiştilor temporare, din zona colinară a
Moldovei, în vederea prelungirii duratei de folosire şi reducerii
dozei de azot. Cercetări Agronomice în Moldova, vol. 2, Iaşi
28. IACOB T., VÎNTU V., SAMUIL C., 1997 - Plante furajere -
tehnologii de cultivare. Editura Junimea, Iaşi

151
29. IONESCU I. şi col., 2000 – Pajiştile permanente din nordul
Olteniei. Editura Universitaria, Craiova
30. LAPUŞAN A. şi col., 1982 - Valorificarea prin păşunat a pajiştilor
de câmpie şi de deal din R.S. România. Lucrări ştiinţifice I.C.P.C.P.
Măgurele - Braşov, vol. VIII
31. MARUŞCA T., 1982 - Supraînsămânţarea pajiştilor, mijloc
eficient de sporire a producţiei şi calităţii furajelor. Revista de
creşterea animalelor, nr. 2
32. MATHOT M., LAMBERT R., MERTENS J., TOUSSAINT B. and
PEETERS A., 2004 - Effects of sulphur fertilisation on Belgian
grassland. In “Land use systems in grassland dominated region”.
A. Lüscher, B. Jeangros and al. (eds). Proceedings of the xxth
European Grassland Federation, Switzerland: 699-701
33. MAURIES M., 1994 - La luzerne aujourd’hui. Edition France
Agricole 66. MIHAI Gh., 1980 - Folosirea pajiştilor permanente
din Maramureş prin păşunat cu tineret taurin. Lucrări ştiinţifice
I.C.P.C.P. Măgurele - Braşov, vol. VI
34. MIHAI Gh., 1998 – Sisteme de păşunat practicate în zona
montană. Buletin ştiinţific., vol. V, Ingineria montană, Universitatea
“Lucian Blaga” Sibiu, 173-178
35. MILLER D.A., 1984 - Forage Crops. Editura Mc. Grow - Hill
book Company, New York
36. MOGA I. şi col., 1996 - Plante furajere. Editura Ceres, Bucureşti
37. MOGA I., 1993 - Cultura leguminoaselor perene. Editura Ceres,
Bucureşti
38. MOGA I., SCHITEA Maria, 2000 –Cultura plantelor furajere
pentru sămânţă, Editura Ceres
39. MOGA I., VARGA P. şi col., 1983 – Plante furajere perene,
Editura Academiei R.S. România, Bucureşti
40. MOISUC A., PLESS I., NEDELEA G., 1986 - Cercetări privind
tehnologia culturii gramineelor perene semincere. Lucrări ştiinţifice
I.A. Timişoara, vol. XXI
41. MOISUC A., 1991 – Cultura pajiştilor şi a plantelor furajere. Lito
I.A. Timişoara
42. MOISUC A., COJOCARIU Luminiţa, SAMFIRA I., 1999 - The
study of some production features at fodder beet. Production of
field crops at the threshold of 21st century, p. 35-40, 1999
43. MOISUC A., SAMFIRA I., HORABLAGA M., COJOCARIU
Luminiţa, 2002 - Interrelaţia compoziţie floristică – valoare

152
 pastorală a unor pajişti din Banat. Lucrări ştiinţifice USAMV
Timişoara, vol. XXXIV
44. MOISUC Al. SAMFIRA I., CIORTEA G., COJOCARIU L.
HORABLA M., STROIA C., 2004 - Influenţa modului de exploatare
asupra pajiştilor din Masivul Cindrel Sibiu. Proceedings 10th
National Symposium on forage crops, Čačak, Acta Agriculturae
Serbica, vol IX, 17 (2004) 9-657, p. 249-259
45. MOISUC Al., DRAGAN D., 2002 - Cultura plantelor furajere.
Editura OrizonturiUniversitare, Timişoara
46. MOISUC Al., COJOCARIU Luminiţa, SAMFIRA I., 1998 –
Research concerning perennes grasses mixtures for sown pasture
under the Banat conditions, FAO/CIHEAM European Cooperative
Network on Pastures and Fodder Crops, Meeting in Brasov,
Romania, p. 25-29
47. MOISUC Al., SAMFIRA I, CARRERE Pascal, 2001 – Pajişti
naturale şi exploataţii ecologice. Editura Agroprint Timişoara
48. MOTCĂ Gh. şi col., 1986 - Influenţa fertilizării de lungă durată
asupra pajiştilor de Agrostis tenuis. Lucrări ştiinţifice, I.C.P.C.P.
Măgurele - Braşov, vol. XI
49. MOTCĂ Gh. şi col., 1988 - Influenţa îngrăşămintelor cu fosfor
şi potasiu asupra pajiştilor permanente şi temporare, în funcţie
de periodicitatea aplicării. Lucrări ştiinţifice, I.C.P.C.P. Măgurele-
Braşov, vol. XIII
50. MOTCĂ Gh. şi col., 1992 - Influenţa structurii amestecurilor de
graminee şi leguminoase perene asupra compoziţiei chimice a
furajului. Lucrări ştiinţifice ICPCP Braşov, vol. XV
51. MOTCĂ Gh. şi colab., 1994 - Pajiştile României - tipologie şi
tehnologie. Editura Tehnica Agricolă, Bucureşti
52. MOTCĂ Gh., BARBULESCU C. şi col., 1989 - Producţia şi
calitatea pajiştilor de Festuca arundinacea în condiţiile solului
brun-roşcat. Lucrări ştiinţifice, I.C.P.C.P. Măgurele Braşov, vol. XIV
53. NUSSBAUM H., 1998 - Siliereignung von Wiesenaufwuchsen
verschiedenen physilogischen Alters in Verbindung mit dem
Einsatz ausgewahlter Silierzusatzmittel, Verlag Ulrich E. Grauer,
Stuttgart
54. ODOARDI M., F. GUSMEROLI, G.P. DELLA Marianna,
ROSAFIO M.C., PAOLETTI R., 1998 - Production et qualité du
fourrage vert et enroubanne d”une prairie naturelle subalpine
selon le stade de fauche, , Revue Fourrages, nr. 156, p.431 – 442

153
55. OPRIN C., 1997 - Rezultate experimentale obţinute cu unele
culturi succesive. Lucr. şt. I. A. Timişoara, seria Agronomie, vol.
XIV
56. OPROI Adriana, 2004 – Studiul unor particularităţi agrobiologice
şi tehnologice a trifoiul alexandrin (Trifolium alexandrinum L.).
Teză de doctorat, USAMV Timişoara
57. PAOLETTI R., 1983 – Cavola di foraggio (Brassica oleracea
L.) ulteriore ricerche su varieta, tecniche agronomiche e sero
possibile utilizzazione. Annali dell Istituto Sperimentale per le
Colture forragere, vol. VII-Lodi
58. PAVEL C. şi col., 1988 - Sistemul diferenţiat de aplicare a
azotului pe pajişti. Lucrări ştiinţifice, I.C.P.C.P. Măgurele-Braşov,
vol. XIII
59. PEETERS A. and KOPEC S., 1996 - Production and
productivity of cutting grasslands in temperate climates of Europe,
in «Grassland and land use systems», PARENTE G., FRAME J.
and ORSI S. (eds.). Proceedings of the 16th European Grassland
Federation, Italy
60. POP M., 1997 - Pajişti temporare – cercetări şi rezultate.
Lucrări ştiinţifice, ICPCP Magurele Braşov, p. 95 – 106
61. POPOVICI D. şi col., 1987 – Aspecte ale producerii de sămânţă
la gramineele şi leguminoasele perene de pajişte. Producţia
animală. Zootehnie şi medicină veterinară XXXVII, nr. 4, p. 47-58
62. POPOVICI D. şi col., 1997 - Pajiştile din Bucovina. Editura
Helios, Iaşi
63. POPOVICI D., CIUBOTARU C., 1992 - Cercetări privind
fertilizarea de durată cu diferite forme de îngrăşăminte cu azot
asupra pajiştilor de Agrostis tenuis - Festuca rubra, Lucrări
ştiinţifice, ICPCP Măgurele Braşov, vol. XV, p.9 – 26
64. PUIA I., SZABO A.T., 1978 – On the Systematic Possition of
Red Clover (Trifolium pratense L.) cultivated in Romania. Not.Bot.
H. Agrobot, Cluj – Napoca
65. PUIA I., BĂRBULESCU C., PAVEL C., IONEL A., 1984 -
Producerea şi păstrarea furajelor, Editura Didactică şi Pedagogică
66. PUIA I., KLEMM Heinke, 1978 – Consideraţii privind folosirea
speciei Dactylis glomerata, la înfiinţarea pajiştilor temporare în
teren arabil, Lucrări ştiinţifice, ICPCP Măgurele Braşov, vol. IV,
pp. 107 – 117
67. RAZEC I., RAZEC Maria, 2003 - Cultura pajiştilor, ghid

154
 tehnologic pentru înfiinţarea pajiştilor semănate. Agenţia Naţională
de Consultanţă Agricolă, Bucureşti
68. RESMERIŢĂ I. şi col., 1973 - Monografia trifoiului din România.
Editura Academiei R.S. România
69. ROTAR I., 1993 - Cercetări privind coacţiile de competiţie în
culturi pure şi asociate de Medicago sativa şi Dactylis glomerata
în condiţii de fertilizare diferenţiată cu azot, USAMV Cluj - Napoca,
Teză de doctorat
70. ROTAR I., 1997 - Cultura pajiştilor, Tipo Agronomia Cluj –
Napoca
71. ROTAR I., ŞUTEU Alina, 1995 - Lucrări ale solului aplicate
pe pajişti în vederea protecţiei solului şi regenerării vegetaţiei.
Simpozionul Lucrările solului - prezent şi viitor, vol. I, p. 275 - 280,
USAMVCluj –
72. ROTAR I., CHIRCĂ Eugenia, 1995 - Cultura pajiştilor şi a
plantelor furajere, Indrumător de lucrări practice, Tipo Agronomia
Cluj – Napoca
73. ROTAR I., PĂCURAR F., VIDICAN R., SIMA N., 2004 - The effect
of organic and mineral fertilisation on Festuca rubra grasslands.
Symposium Land use systems in Grassland Dominated Regions,
EGF Luzern, Elveţia
74. ROTAR I., VIDICAN Roxana, 2003 - Cultura pajiştilor. Editura
Poliam ClujNapoca
75. SAVATTI M., 1973 - Contributii la biologia trifoliului roşu
(Trifolium pretense L.), Teză de doctorat, Institutul Agronomic Cluj
76. SAVATTI, M. şi colab., 2004 –Tratat de ameliorarea plantelor,
Editura Marineasa, Timişoara
77. SCEHOVIC J., 1991 - Considération sur la composition
chimique dans l’évaluation de la qualité des fourrages des prairies
naturelles. Revue suisse d’agriculture, vol. 23, nr. 5, Nyon
78. SIMTEA N. şi col., 1988 - Verificarea unor amestecuri de ierburi
perene în condiţii de fâneaţă şi păşune. Lucrări ştiinţifice, I.C.P.C.P.
Măgurele - Braşov vol. XIII
79. SIMTEA N., 1975 - Contribuţii la stabilirea metodelor de
refacere a pajiştilor invadate de pipirig (Juncus sp). Lucrări
ştiinţifice, ICPCP Măgurele Braşov, vol. I., p. 211 – 218
80. TEACI, D. şi col., 1980 - Resursele de terenuri de pajişti din
R.S. România şi problemele principale ale productivităţii actuale
şi de perspectivă. Lucrări ştiinţifice, SCCCP Măgurele Braşov, vol.

155
 VI
81. TILEY G.E.D. and FRAME J., 1991 - Improvement of upland
permanent pastures and lowland swards by surface sowing
methods. Grassland renovation and weed control in Europe, Graz
82. TIMIRGAZIU C., 1994 - Contribuţii la alcătuirea conveierelor
furajere în sivostepa judeţelor Bacău şi Neamţ. Teză de doctorat,
Bucureşti
83. ŢUCRA I. şi col., 1987 - Principalele tipuri de pajişti din R.S.
România. A.S.A.S., Redacţia de propagandă tehnică agricolă
84. VARGA P. şi col., 1973 - Lucerna. Editura Ceres, Bucureşti
85. VARGA P. şi colab., 1998 - Ameliorarea plantelor furajere şi
producerea semintelor. Editura Lumina, Drobeta Turnu-Severin.
86. VARGA P., 1993 - Producerea furajelor - ghid practic. Editura
Ceres, Bucureşti
87. VARGA P., POPOVICI D., KELLNER E., 1976 – Producerea
seminţelor la plantele de nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti
88. VIDICAN Roxana, ROTAR I., SIMA N., PACURAR F., 2002-
Recuperarea azotului mineral în cultura asociată de Dactylis
glomerata şi Medicago sativa. Buletin USAMV nr. 57/2002
89. VINTILĂ M., 1989 - Tehnologii actuale de însilozare a
nutreţurilor. Editura Ceres, Bucureşti.
90. VÎNTU V., 1992 - Schimbări fitocenotice şi edafice în pajişti de
Festuca valesiaca din silvostepa Moldovei. Lucr. şt., Universitatea
Agronomică Iaşi, seria Agronomie, vol. 34
91. VÎNTU V., A. MOISUC, Gh. MOTCĂ, I. ROTAR, 2004 –Cultura
pajiștilor și a plantelor furajere, Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iași, 2004
92. VÎNTU V., 2002 – Posibilităţi de îmbunătăţire a pajiştilor
permanente degradate din Depresiunea Jijia - Bahlui. Editura “Ion
Ionescu de la Brad”, Iaşi
93. VÎNTU V., DUMITRESCU N., IACOB T., SAMUIL C., 1998 –
Îmbunătăţirea pajiştilor permanente degradate din Podişul Central
Moldovenesc prin lucrări radicale. Lucrări ştiinţifice UAMV Iaşi,
seria Agronomie, vol. 41
94. VÎNTU V., AVARVAREI I., IACOB T., DUMITRESCU N.,
SAMUIL C., 2003 - Improvement of the degraded rangelands of
the romanian forest steppe by organic and mineral fertilization.
Proceedings of the VII-th International Rangelands Congress,
Durban, South Africa

156
95. WILKINSON J.M., 1998 - Evolution des modes de recolte des
fourrages en Europe, Revue Fourrages, nr.155, p. 287 – 292
96. ZANOSCHI V. şi col., 1981 - Plante toxice din România. Editura
Ceres, Bucureşti
97. ZIEGLER D., VIAUX Ph., 1984 - Modalités d’application de la
fertilisation azote (minerale et organique) en fonction des objectifs
de gestion de la prairie permanente. Fourrages, nr. 98
98. ***, 1977 - Flora RSR, vol. I - XIII. Editura Academiei, Bucureşti

157
 Modul II
Îmbunătățirea cunoștințelor legate de standarde comunitare la
nivelul fermei, gestionarea gunoiului de grajd, îmbunătățirea calității
producției

NORMELE DE
ECOCONDIȚIONALITATE

158
 Modul 2. Îmbunătățirea cunoștințelor legate
de standarde comunitare la nivelul fermei,
gestionarea gunoiului de grajd, îmbunătățirea
calității producției

ASPECTE PRIVIND NORMELE DE

ECOCONDIȚIONALITATE ÎN CADRUL SCHEMELOR ȘI
MĂSURILOR DE SPRIJIN

Legislație suport pentru exploatațiile agricole- Societatea

agricolă
Constituirea producătorilor agricoli în ferme asociative poate
deschide noi oportunități de dezvoltare economică prin folosirea puterii
colective în scopul creșterii prosperității membrilor, a familiilor lor și a
comunităților din care fac parte.
În ultimii ani, pe plan modial, datorită strategiilor de concentrare,
fermierii sunt puși în fața unei decizii strategice fundamentale care să
le permită să acționeze mai bine în condiții de nesiguranță pentru a
realiza exploatații agricole viabile și să reziste la concurența pentru
piețele de desfacere și să poată atrage finanțarea necesară. Ca
alternativă, fermierii realizează diferite forme de asociere, dintre care
se evidențiază cooperativele, grupurile de producători și asociațiile de
producători.
România, aflată în prezent în situația de adaptare la noile
reglementări comunitare ale Uniunii Europene pentru toate sectoarele
de activitate, dispune de o agricultură în care își desfășoară activitatea
aproximativ 37% din populația țării, cu precădere persoanele din mediul
rural, acoperind astfel o suprafață de aproximativ 1.5 ha/parcelă, cu
circa 3 milione de parcele. Acest lucru impune în prezent rganizarea
fermierilor in forme asociative, în vederea modernizării și eficientizării
acestei importante ramuri economice.
Fermierii din România pot opta între mai multe forme asociative și
anume: societățile agricole, cooperativele agricole- cea mai frecventă
formă de asociere a agricultorilor din toată lumea și societățile
cooperative în baza Legii 1/2005.
159
 Legea 1/2005 prevede la rândul ei constituirea a două tipuri de
forme asociative agricole, și anume:
• cooperative de valorificare: asociații de persoane fizice care
se constituie în scopul de a valorifica produsele proprii sau
achiziționate prin distribuție directă sau prin prelucrare și distribuție
directă;
• societăți cooperative agricole: asociații pe persoane fizice care se
constituie cu scopul de a exploata în comun suprafețele agricole
deținute de membrii cooperatori, de a efectua în comun lucrări de
îmbunătățiri funciare, de a utiliza în comun mașini și instalații și de
a valorifica produsele agricole.
După schimbarea de regim din 1989, imediat ce s-a trecut la
reforma funciară, în România s-a introdus o lege care permitea formele
asociative în agricultură, si anume Legea 36 din 1991 privind societățile
agricole și alte forme de asociere în agricultură. Dat fiind trecutul recent
de colectivizare forțată, legea nici măcar nu menționează cooperativele
ca formă de asociere.

Societățile agricole- principalele elemente care stau la baza acestei

entități

a) Membri- constituire
Societățile agricole se înfințează în baza Legii 36 din 1991 și
respectă principiul cooperatist un om, un vot, conform art.62 din lege
„Fiecare asociat are un singur vot, oricare ar fi valoarea părților sociale
pe care le deține”.
Prin statut se vor determina condițiile pentru admiterea asociaților
în societate, numărul minim de asociați care nu poate fi mai mic de
10, capitalul social format din părți sociale de egală valoare, a căror
mărime nu poate fi mai mică de 10.000 lei fiecare, numărul de părți
sociale pe care îl poate avea un asociat, modul de evaluare a părților
sociale în cazul aportului în natură, inclusiv a folosinței pământului.
b) Scopul organizației
Societatea agricolă este o societate de tip privat, cu capital variabil și
un număr nelimitat și variabil de asociați, având ca obiect exploatarea

160
agricolă a pamântului, uneltelor, animalelor și altor mijloace aduse în
societate, precum și realizarea de investiții de interes agricol.
c) Înregistrare
Cererea de înscriere a societății agricole însoțită de actul de
constituire și statut, ambele în 4 exemplare, se depune la judecatoria
în circumscripția căreia își va avea sediul societatea. La aceasta se
vor anexa și specimenele de semnatură a doi împuterniciți care o
reprezintă.
Societățile agricole se înscriu în registrul rezervat anume acestor
societăți, ce se va înființa la fiecare judecătorie (n.n.Registrul societăților
agricole). Încheierea judecătoriei se va publica în Monitorul Oficial al
României.
Firma societății agricole se compune: dintr-o denumire prin care
sa se deosebească de orice alte societăți, din cuvintele: „Societate
agricolă”, fără prescurtări și din indicarea localității în care își are sediul.
d) Strategii de afaceri implicate
Exploatare agricolă care poate consta din: organizarea și efectuarea
de lucrări agricole și îmbunătățiri funciare, utilizarea de mașini și
instalații, aprovizionarea, prelucrarea și valorificarea produselor
agricole și neagricole și alte asemenea activități.
e) Caracterul non-profit
Conform legii, societatea agricola „nu are caracter comercial”.
Legea prevede, totusi, ca modul de impartire a profitului sau pierderilor
poate fi prevazut in statut.

Legislație suport pentru exploatațiile agricole

• Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de

asociere în agricultură;
• Legea 37/2015 privind clasificarea fermelor si exploatatiilor
agricole;
• Legea 150/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr.
321/2009 privind comercializarea produselor alimentare;

161
• Legea nr. 189/2003 privind asistența judiciară internațională în
materie civilă și comercială, republicată 2009;
• Legea 61/2015 pentru modificarea și completarea Legii nr.
189/2003 privind asistența judiciară internațională în materie civilă
și comercială;
• Legea 57/2015 pentru modificarea și completarea art. 33 din OG
99/2000 privind comercializarea produselor și serviciilor de piață;
• Legea 50/2015 pentru aprobarea OG 20/2010 privind stabilirea
unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislației Uniunii Europene
care armonizează condițiile de comercializare a produselor;
• Decizie nr. 1/2014 pentru aprobarea Regulilor de procedură
arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial International;
• OUG 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul
contractelor încheiate cu profesioniști, precum și pentru
modificarea și completarea unor acte normative;
• Ordin 1082C/2014 pentru aprobarea Regulamentului de organizare
și funcționare a Oficiului Național al Registrului Comerțului și a
oficiilor registrului comerțului de pe lângă tribunale;
• Legea 16/1995 privind protecția topografiilor produselor
semiconductoare, republicată 2014;
• Ordin nr. 8/2014 pentru modificarea Ordinului presedintelui
ANPC 392/2013 privind stabilirea condițiilor pe care trebuie să le
îndeplinească operatorii economici care comercializează produse
de panificație pe teritoriul României;
• OUG 71/2013 pentru modificarea și completarea OG 64/2001
privind repartizarea profitului la societățile naționale, companiile
naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar
de stat, precum și la regiile autonome;
• Legea 113/2013 pentru aprobarea OUG 93/2012 privind
înființarea, organizarea și funcționarea Autoritatii de Supraveghere
Financiară;
• Ordin 231/2013 privind aprobarea Procedurii și condițiilor de
restituire a accizei și a taxei pe valoarea adaugată aferente
produselor comercializate prin magazinele duty-free;
• OUG 2/2013 pentru completarea art. 362 din Legea nr. 95/2006
privind reforma în domeniul sănătății;
• OUG 59/2012 privind mandatarea Ministerului Economiei,
Comerțului și Mediului de Afaceri în vederea înființării unei societăți
comerciale;

162
 • OUG 24/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003
privind Codul fiscal și reglementarea unor măsuri financiar-fiscale;
• OUG 2/2012 pentru modificarea și completarea Legii nr. 31/1990
privind societățile comerciale.

Cooperativele agricole

Spre deosebire de societățile agricole, cooperativele agricole se

înființează în baza Legii nr. 1 din 21.02.2005, fiind reglementate printr-o
legislație specială care prezintă numeroase avantaje față de societățile
agricole deoarece promovează și interesele economice, sociale și
culturale ale membrilor, pe lângă promovarea produselor agricole și a
patrimoniului cultural local.
Conform legii mentionate mai sus, cooperativa agricolă este o
asociație autonomă de persoane fizice și/sau juridice, după caz,
constituită pe baza consimțământului liber exprimat de acestea, în
scopul promovării intereselor economice, sociale și culturale ale
membrilor cooperatori, fiind deținută în comun și controlată democratic
de către membrii săi în conformitate cu principiile cooperatiste.
Cooperativele agricole sau societățile cooperative, așa cum se mai
numesc, se pot constitui sub două forme:
• Societatea cooperativă de gradul 1 definită ca fiind persoana
juridică constituită de persoane fizice și îinregistrată în conformitate
cu prevederile Legii nr. 1 din 2005;
• Societatea cooperativă de gradul 2 definită ca fiind persoana
juridică constituită din societăți cooperative de gradul 1, în
majoritate, și alte persoane fizice sau juridice
Înfiintarea și administrarea cooperativelor

O cooperativă poate fi constituită de un numar de minim 5 membri

cooperatori, având drept scop promovarea intereselor economice,
sociale și culturale ale membrilor cooperatori.
Capitalul social al societății cooperative este variabil și nu poate fi
mai mic de 500 lei. Capitalul social al societății cooperative se divide
în parti sociale egale, a caror valoare nominală se stabilește prin actul
constitutiv, care nu poate fi mai mică de 10 lei. Un membru cooperator

163
poate detine părți sociale în limita și în condițiile prevăzute de actul
constitutiv, fără a putea depasi 20% din capitalul social. Sunt admise
și aporturi în natură. Membrii cooperatori primesc părți sociale în
schimbul aporturilor subscrise.
Cooperativa este deținută în comun și controlată democratic de
către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste. Deciziile
importante, cum ar fi aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli și
a bilanțului contabil sunt luate de Adunarea generală, organul de
conducere alcătuit din totalitatea membrilor cooperatori. Alte decizii
sunt luate de Consiliul Director numit de Adunarea Generală.
In societatea cooperativa fiecare membru cooperator are dreptul la
un singur vot, oricare ar fi numarul partilor sociale pe care le detine.

Tipuri de cooperative

• Societatile cooperative de gradul 1 se pot constitui in una dintre

urmatoarele tipuri de cooperative:
• societăți cooperative mestesugaresti - asociatii de persoane fizice
care desfasoara in comun activitati de productie, de comercializare
a marfurilor, de executare de lucrari si prestari de servicii,
care contribuie, direct sau indirect, la dezvoltarea activitatilor
mestesugaresti ale membrilor lor cooperatori. Organizatia care
reprezinta la nivel national cooperativele mestesugaresti in
Romania este Uniunea Nationala a Cooperatiei Mestesugaresti
- UCECOM;
• societăți cooperative de consum - asociatii de persoane fizice
care desfasoara in comun activitati de aprovizionare a membrilor
cooperatori si a tertilor cu produse pe care le cumpara sau
le produc si activitati de prestari de servicii catre membrii lor
cooperatori si catre terti. In Romania, cooperativele de consum
sunt reprezentate de Uniunea Nationala a Cooperatiei de Consum
CENTROCOOP;
• societăți cooperative de valorificare - asociatii de persoane fizice
care se constituie in scopul de a valorifica produsele proprii sau
achizitionate prin distributie directa sau prin prelucrare si distributie
directa;
• societăți cooperative agricole - asociatii de persoane fizice care se
constituie cu scopul de a exploata in comun suprafetele agricole

164
 detinute de membrii cooperatori, de a efectua in comun lucrari de
imbunatatiri funciare, de a utiliza in comun masini si instalatii si de
a valorifica produsele agricole;
• societăți cooperative de locuinte - asociatii de persoane fizice care
se constituie cu scopul de a construi, cumpara, conserva, renova
si administra locuinte pentru membrii lor cooperatori;
• societăți cooperative pescărești - asociații de persoane fizice care
se constituie cu scopul de a infiinta ferme piscicole si de acvacultura,
de a produce, repara, întreține și cumpără echipamente, utilaje,
instalatii, ambarcatiuni de pescuit, precum si de a pescui, prelucra
si distribui produse piscicole;
• societăți cooperative de transporturi - asociații de persoane fizice
care se constituie cu scopul de a realiza activități de transport și
activități conexe acestora, pentru membrii cooperatori si pentru
terti, pentru imbunatatirea tehnica si economica a activitatilor de
transport desfasurate de membrii cooperatori;
• societăți cooperative forestiere - asociații de persoane fizice care
se constituie cu scopul de a amenaja, exploata, regenera și proteja
fondul forestier deținut de membrii cooperatori, tinand seama de
conditiile impuse de regimul silvic;
• societăți cooperative de alte forme, care se vor constitui cu
respectarea dispozitiilor legii nr. 1/ 2005.
• Denumirea “societate cooperativă” și particulă “coop” nu pot fi
folosite decât de societăți cooperative constituite în conformitate
cu prevederile acestei legi.
• Societate cooperativă de gradul 2 – este o persoană juridică
constituită din societăți cooperative de gradul 1, în majoritate, și
alte persoane fizice sau juridice, în scopul integrarii pe orizontală
sau pe verticală a activității economice desfășurate de acestea, și
înregistrată în conformitate cu prevederile legii.
Calitatea de membru

Membru cooperator este persoana care depune o cerere de

înscriere și subscrie la capitalul social al societatii cooperative aportul
prevazut de actul constitutiv si pot fi dupa caz:
• lucrătorii sunt cei care lucrează efectiv in cooperativa, ei creeaza
societati cooperative mestesugaresti
• consumatorii sunt cei care consuma anumite bunuri si servicii

165
 • producatorii
• proprietarii de suprafețe agricole și/sau de fond forestier
• alte persoane care doresc să deruleze activități de interes comun
în sistem cooperatist
Patrimoniul

Patrimoniul societății cooperative se compune din partea divizibilă

și partea indivizibilă. Orice înstrăinare sau transmitere a folosinței
imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societății cooperative,
se poate realiza numai cu plata, cu aprobarea adunării generale. Prin
actul constitutiv, membrilor cooperatori li se poate acorda un drept de
preemtiune, respectiv de preferinta, la oferte egale, la cumpararea
sau preluarea in folosinta a cladirilor ori a terenurilor. Din profitul brut
al societăților cooperative se preia în fiecare an cel putin 5% pentru
constituirea rezervei legale, până ce aceasta va atinge minimum a
cincea parte din capitalul social. Dacă rezerva legală, după constituire,
s-a micșorat din orice cauză, va fi completată în mod corespunzător.

Avantajele economice ale fermierilor / țăranilor care formează o cooperativă:

• reduce numărul de intermediari din lanțul de distributie;

• reduce riscul de a nu avea desfacerea produselor;
• crește influența producatorului în stabilirea preturilor în relație cu
cumpărătorii;
• oferă surse de venit de incredere, regulata și în timp util;
• asigura furnizarea la timp a materialelor prime necesare producției
de calitate bună la un preț rezonabil;
• asigura, de asemenea, în timp util material de aprovizionare
prime de bună calitate la costuri rezonabile cooperativei care face
distribuție sau procesare;
• deschide noi perspective pentru producatorul/lucratorul care
poate adopta noi tehnologii (mecanizare, material saditor, etc)
care să îi permită să se treacă de la practici tradiționale la unele
mai productive.
Dezavantaje

• puterea de negociere mai mare a cooperativei care decide prețul;

de ex. față de poziția agricultorului individual să negocieze cu
cumpărătorii și să se angajeze în producția pe scară largă.
166
 Definirea termenului de ecocondiționalitate și prezentarea
principalelor obiective prevăzute de acest concept
Potrivit legislatiei europene și naționale, orice fermier care solicită
plăți în cadrul schemelor și măsurilor de sprijin prezentate mai jos
trebuie să respecte aceste norme pe tot pacursul anului, pe toate
parcelele agricole din cadrul exploatatiei, indiferent de marimea
acestora (inclusiv pe cele nesolicitate la plata si pe cele care nu mai
sunt folosite in scopul productiei).
Ecocondiționalitatea – componenta a PAC ce conditionează
acordarea sprijinului financiar din fonduri europene și nationale de
respectarea de către fermieri a unor norme de baza legate de mediu, de
siguranță alimentară, de sănătatea și bunastarea animalelor, precum
și de respectarea bunelor condiții agricole și de mediu.
Pentru măsurile compensatorii de dezvoltare rurală se aplica
cu prioritate cerințele specifice acestor măsuri, iar normele privind
ecocondiționalitatea se aplică în raport cu angajamentele asumate în
cadrul acestor măsuri.
Nerespectarea de catre femieri a normelor privind ecoconditionalitatea
conduce la aplicarea sanctiunilor administrative de reducere a platilor
sau excluderea de la plata, pentru unul sau mai multi ani, dupa caz.
Nu se aplică sancțiuni administrative pentru nerespectarea normelor
privind ecocondiționalitatea fermierilor care beneficiaza de Ajutoare
Nationale Tranzitorii (ANT), precum si celor care participa la Schema
simplificata pentru micii fermieri (conf. art. 1, alin.(2) din Anexa 1 la
Ordinul MADR nr. 999/2016).
În cazul în care se accesează și masuri compensatorii de
dezvoltare rurala (M10, M11, M13, M8, M15, M214, M221, M215),
micii fermieri pot fi supusi controlului privind respectarea normelor de
ecoconditionalitate prin selectia in esantionul de control si, in cazul
constatarii de neconformitati, se vor aplica sanctiuni aferente masurilor
pentru care exista angajamente.
Fermierii care desfasoara activitati de productie, prelucrare si
punere pe piata a alimentelor si a hranei pentru animale au urmatoarele
obligatii generale:
cu) sa puna pe piata numai alimente sigure;
167
 cv) sa puna pe piata numai alimente adecvate consumului uman;
cw) sa respecte masurile impuse de autoritatea competenta cu
privire la punerea pe piata a unui aliment sau la retragerea de pe
piata a acestuia, in cazul in care exista suspiciunea ca alimentul
respectiv este nesigur;
cx) sa se asigure ca hrana pentru animale nu va fi pusa pe piata
sau utilizata in hrana animalelor destinate productiei de alimente
decât daca este sigura;
cy) sa utilizeze in hrana animalelor numai produse (furaje, aditivi
si ingrediente furajere) care indeplinesc cerintele de siguranta a
hranei pentru animale;
cz) sa se asigure ca materialele utilizate pentru impachetare,
modul de prezentare si cadrul in care sunt dispuse, precum si
informatiile difuzate prin orice mijloace nu trebuie sa induca in
eroare consumatorul;
da) sa pastreze evidenta furnizorilor si a produselor pe care
le achizitioneaza in scopuri alimentare sau in scopul hranirii
animalelor pentru a asigura trasabilitatea acestora;
db) sa informeze autoritatea competenta in cazul in care considera
ca un produs alimentar pus pe piata poate fi daunator pentru
sanatatea consumatorilor si sa ia masurile necesare pentru a
preveni riscurile pentru consumatorul final;
dc) sa puna la dispozitia autoritatii competente informatiile solicitate
in ceea ce priveste actiunile intreprinse pentru evitarea sau
reducerea riscului determinat de alimentele pe care le furnizeaza
sau le-a furnizat.
Fermierii care desfasoara activitati in domeniul alimentar trebuie
sa respecte urmatoarele cerinte privind igiena alimentelor si a hranei
pentru animale:
a) sa asigure ca produsele alimentare si hrana pentru animale sunt
protejate impotriva oricarei contaminari, având in vedere toate
etapele de prelucrare la care produsele primare vor fi supuse;
b) sa respecte prevederile legislatiei in vigoare privind combaterea
riscurilor in productia primara si activitatile conexe, inclusiv
masurile privind controlul contaminarii din aer, sol, apa, furaje,
ingrasaminte, medicamente de uz veterinar, produse de protectia
plantelor si biocide sau din depozitarea, manipularea, colectarea
si prelucrarea deseurilor, precum si masurile privind sanatatea
si bunastarea animalelor si sanatatea plantelor care au implicatii
168
 asupra sanatatii umane, inclusiv programe pentru monitorizarea si
combaterea zoonozelor si a agentilor zoonotici;
Fermierii care cresc, colecteaza sau vâneaza animale, ori care
obtin produse primare de origine animala, trebuie sa respecte masurile
specifice de igiena, astfel:
• sa mentina in buna stare orice facilitati utilizate in legatura cu
productia primara si cu operatiunile asociate acesteia, incluzând
facilitati utilizate pentru depozitarea si manipularea furajelor, sa
le curete si, dupa caz, sa le dezinfecteze dupa curatare intr-o
maniera corespunzatoare;
• sa curete echipamentele, containerele, boxele, vehiculele si
vasele si, dupa caz, sa le dezinfecteze dupa curatare intr-o
maniera corespunzatoare;
• sa asigure, pe cât posibil, curatenia animalelor care urmeaza sa
fie sacrificate si, dupa caz, a animalelor de reproductie;
• sa utilizeze apa potabila sau apa curata oricând este necesar
pentru a preveni contaminarea;
• sa se asigure ca personalul care manipuleaza produsele
alimentare este in stare buna de sanatate si este instruit cu privire
la riscurile pentru sanatate;
• sa evite, pe cât posibil, ca animalele si daunatorii sa determine
producerea contaminarii;
• sa depoziteze si sa manipuleze deseurile si substantele
periculoase, astfel incât sa previna contaminarea;
• sa previna introducerea si raspândirea bolilor contagioase
transmisibile la oameni prin alimente, inclusiv luarea de masuri
de precautie la introducerea unor animale noi si raportarea
suspiciunilor de focare de boli catre autoritatea competenta;
• sa tina cont de rezultatele analizelor efectuate pe probe prelevate
de la animale sau pe alte probe, ce au importanta pentru sanatatea
publica;
• sa utilizeze corect aditivii furajeri si produsele medicinale de uz
veterinar, in conformitate cu legislatia aferenta;
Fermierii care produc sau recolteaza produse vegetale, trebuie sa
ia masuri adecvate de igiena, astfel:
• sa mentina curate facilitatile, echipamentul, containerele, lazile,
vehiculele si vasele si, atunci când este necesar, sa le dezinfecteze
dupa curatare intr-o maniera corespunzatoare;
169
 • sa asigure, dupa cum este necesar, conditii igienice de productie,
de transport si de depozitare, precum si curatenia produselor
vegetale; sa utilizeze apa potabila sau apa curata oricând este
necesar pentru a preveni contaminarea;
• sa se asigure ca personalul care manipuleaza produsele
alimentare este in stare buna de sanatate si este instruit cu privire
la riscurile pentru sanatate;
• sa previna, pe cât posibil, ca animalele si daunatorii sa determine
producerea contaminarii;
• sa depoziteze si sa manipuleze deseurile si substantele
periculoase, astfel incât sa previna contaminarea;
• sa tina cont de rezultatele oricaror analize relevante efectuate pe
probe prelevate de la plante sau pe alte probe, importante pentru
sanatatea publica si sa utilizeze corect produsele pentru protectia
plantelor si biocidele, in conformitate cu legislatia in vigoare;
• sa ia masuri corespunzatoare de remediere atunci când au fost
informati despre probleme identificate in timpul controalelor
oficiale.
Fermierii care desfasoara activitati in domeniul alimentar au
urmatoarele obligatii cu privire la documentele de evidenta:
a) sa intocmeasca si sa pastreze documentele referitoare la masurile
puse in aplicare pentru a controla pericolele, intr-o maniera si
pentru o perioada corespunzatoare, proportional cu natura si
marimea activitatii din domeniul alimentar;
b) sa puna la dispozitia autoritatii competente (directia sanitara
veterinara si pentru siguranta alimentelor judeteana, respectiv
a municipiului Bucuresti) si, dupa caz, celorlalte autoritati
competente si a operatorilor din sectorul alimentar, la cererea
acestora, informatiile din documentele mentionate la lit. a).
Fermierii care cresc animale sau obtin produse primare de origine
animala trebuie sa intocmeasca si sa pastreze documente de evidenta
cu privire la:
• natura si originea furajelor utilizate in hrana animalelor;
• produsele medicale de uz veterinar sau alte tratamente
administrate animalelor,
• datele de administrare si perioadele de asteptare;
• aparitia de boli care pot afecta siguranta produselor de origine
animala;
170
 • rezultatele analizelor efectuate pe probe prelevate de la animale
sau pe alte probe prelevate pentru stabilirea diagnosticului,
importante pentru sanatatea publica si orice rapoarte aferente
verificarilor efectuate asupra animalelor sau produselor de origine
animala.
Fermierii care produc sau recolteaza produse vegetale care sunt
puse pe piata sau care sunt potrivite pentru a fi puse pe piata trebuie
sa se asigure ca acestea sunt etichetate si identificate in mod adecvat
pentru a facilita trasabilitatea acestora, prin intermediul documentatiei
si a informatiilor relevante, in conformitate cu prevederile legislatiei in
domeniu.

Legislaţia naţională şi europeană privind

ecocondiţionalitatea

Iată ce principii și cerinte generale ale legislatiei alimentare și

proceduri in domeniul sigurantei produselor alimentare trebuie sa
respecte fermierii:
• Regulamentul (CE) nr. 178/2002 de stabilire a principiilor si
a cerintelor generale ale legislatiei alimentare, de infiintare a
Autoritatii Europene pentru Siguranta Alimentara si de stabilire a
procedurilor in domeniul sigurantei alimentelor, cu modificarile si
completarile ulterioare: art. 14 si 15, art. 17 alin. (1) (3), art. 18,
19 si 20
• Regulamentul (CE) nr. 852/2004 al Consiliului privind igiena
produselor alimentare, cu modificarile si completarile ulterioare:
art. 4 (1) si anexa I partea A – II 4 (g, h, j), 5 (f, h), 6 si III 8 (a, b,
d, e), 9 (a-c) si 10
• Legea nr. 150/2004 privind siguranta alimentelor si a hranei pentru
animale – republicata: art. 15-22
• OG nr. 4/1995 privind fabricarea, comercializarea si utilizarea
produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, daunatorilor
si buruienilor in agricultura si silvicultura, cu modificarile si
completarile ulterioare
• Norma sanitara veterinara si pentru siguranta alimentelor privind
procedura de inregistrare sanitara veterinara si pentru siguranta
alimentelor a activitatilor de obtinere si vânzare directa si/sau
cu amanuntul a produselor alimentare de origine animala sau
171
 nonanimala, precum si a activitatilor de productie, procesare,
depozitare, transport si comercializare a produselor alimentare
de origine nonanimala, aprobata prin Ordinul presedintelui ANSV
nr. 111/2008, cu modificarile si completarile ulterioare: art. 1, art.
5-10, 12 (4), 14 (2), 15, 22, 25 (5), 28 (1-2), 34 (9), 37, 38 si
anexele nr. 1 si 9;
• Norma sanitara veterinara privind interzicerea utilizarii in cresterea
animalelor de ferma a unor substante cu actiune hormonala sau
tireostatica si a celor betaagoniste, cu modificarile si completarile
ulterioare, aprobata prin Ordinul presedintelui ANSV nr. 199/2006,
cu modificarile si completarile ulterioare, referitor la Registrul de
consultatii si tratamente: art. 1 si art. 2-6
• HG nr. 924/2005 privind aprobarea Regulilor generale pentru
igiena produselor alimentare si de aplicare a Regulamentului (CE)
nr. 852/2004: art. 1, art. 2 (1-4), art. 3-6, 9 si 10 din anexa 1
• Norma sanitara veterinara privind protectia animalelor de ferma,
aprobata prin Ordinul presedintelui ANSV nr. 75/2005: art. 1 pct.
III (5-6) din anexa
• Norma sanitara veterinara privind masurile de supraveghere si
control al unor substante si al reziduurilor acestora la animalele
vii si la produsele de origine animala, aprobate prin Ordinul
presedintelui ANSV nr. 95/2007: art. 9 si 10, anexa nr. 1 pct. A si B
• Norma sanitara veterinara privind stabilirea limitelor maxime de
reziduuri de pesticide din continutul sau de pe suprafata produselor
alimentare de origine animala, aprobata prin Ordinul presedintelui
ANSV nr. 23/2007, cu modificarile si completarile ulterioare: art. 1
si 3, anexele nr. 1 si 2.

ASEPCTE PRIVIND PROTECȚIA APELOR ÎMPOTRIVA

POLUĂRII CU NITRAȚI DIN SURSE AGRICOLE

Codul de bune practici agricole pentru protecția apelor

împotriva poluării cu nitrați- principii generale

Cadrul legislativ
Directiva Cadru a Apei (2000/60/CE) de stabilire a unui cadru de
politică comunitară în domeniul apei (Directiva cadru pentru apă),
transpusă în legislația națională prin Legea apelor nr. 107/1996,

172
cu modificările şi completările ulterioare, reprezintă principalul act
normativ pentru protecția apei având ca obiectiv atingerea stării « bune
» de calitate a apelor.
Directiva Nitrați (91/676/CEE) privind protecția apelor împotriva
poluării cu nitrați din surse agricole (Directiva Nitrați) a fost transpusă
în legislația națională prin Hotărârea Guvernului nr. 964/2000 privind
aprobarea Planului de acțiune pentru protecția apelor împotriva poluării
cu nitrați din surse agricole.
În conformitate cu prevederile Planului de acțiune pentru protecția
apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole, o dată la
4 ani trebuie întreprinse următoarele acțiuni:
• Desemnarea/redesemnarea zonelor vulnerabile la poluarea cu
nitrați din surse agricole sau aplicarea unui Program de acțiune la
nivelul întregii țări, după caz;
• Elaborarea/revizuirea Codului de bune practici agricole pentru
protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole,
pentru uzul fermierului;
• Elaborarea pentru fiecare zonă vulnerabilă, grup de zone
vulnerabile cu caracteristici similare sau la nivelul întregii țări,
după caz, a unui Program de acțiune care să cuprindă măsuri
concrete pentru implementarea Codului de bune practici agricole.
Având în vedere criteriile protecției apelor, inclusiv principiul
prevenției, care se aplică la nivelul Uniunii Europene şi ținând
seama de fenomenul de eutrofizare prezent la nivelul Mării Negre
şi de faptul că toate resursele naționale de apă drenează în Marea
Neagră, la ultima evaluare a stadiului implementării directivei, s-a
decis aplicarea unui program de acțiune pentru protecția apelor
împotriva poluării cu nitrați din surse agricole la nivelul întregului
teritoriu al României.
Aplicarea unui program de acțiune pentru protecția apelor împotriva
poluării cu nitrați din surse agricole la nivelul întregului teritoriu
al României, asigură îndeplinirea obiectivelor Directivei Nitrați şi
constituie o excepție de la obligația desemnării/redesemnării zonelor
vulnerabile la poluarea cu nitrați, astfel încât nu au mai fost desemnate
zone vulnerabile la nitrați.
Cerințele de conformare cu prevederile Directivei Nitrați sunt incluse
şi în politica agricolă comună, ca norme privind ecocondiționalitatea
173
în cadrul schemelor şi măsurilor de sprijin pentru fermieri, sub
forma cerințelor legale în materie de gestionare privind mediul
și schimbările climatice (SMR) și bunele condiții agricole și de
mediu ale terenurilor (GAEC) definite prin Ordinul MADR/MMAP/
ANSVSA nr. 352/636/54/2015 pentru aprobarea normelor, privind
ecocondiționalitatea în cadrul schemelor şi măsurilor de sprijin,
pentru fermieri în România, în conformitate GESTIONEAZA CORECT
GUNOIUL DE GRAJD, NU-L RISIPI ! cu legislația în vigoare.

Măsuri de prevenire și combatere a poluării cu nitrați proveniți din

surse agricole prevăzute în Codul de bune practici agricole
Fermierii trebuie să respecte măsurile prevăzute în Codul de bune
practici agricole pentru protecția apelor împotriva poluării cu nitrați din
surse agricole. Dintre acestea, cele mai importante se referă la:
• depozitarea gunoiului de grajd din exploatațiile agrozootehnice;
• condiții de aplicare a îngrășămintelor cu azot;
• documente de evidență a exploatațiilor agrozootehnice.
Depozitarea gunoiului de grajd se poate face în platforme individuale,
platforme comunale sau în câmp, în apropierea terenului agricol pe
care urmează să fie împrăștiat. În cazul fermelor cu un număr de
animale de pănă la 100 de unități vită mare (UVM), depozitarea și
procesarea gunoiului de grajd se poate face în platforme individuale
sau platforme comunale, cu respectarea măsurilor prevăzute în Codul
de bune practici agricole.
Pentru fermele cu peste 100 UVM depozitarea şi procesarea
gunoiului de grajd se face în conformitate cu cerințele Acordului de
mediu sau dacă ferma intră sub incidența Directivei 2010/75/UE
privind emisiile industriale (IED) depozitarea și procesarea gunoiului
de grajd se face în conformitate cu cerințele Acordului Integrat de
Mediu, necesar pentru funcționarea exploatației agricole, în condițiile
legii. Se consideră unitate vită mare (UVM), echivalentul conținutului
de azot din dejecțiile produse anual de o vacă de lapte.
Depozitele trebuie să aibă o capacitate care să asigure stocarea
pentru o perioadă mai mare cu o lună decât perioada de interdicție
pentru aplicarea pe teren a gunoiului de grajd.

174
 Platforme individuale pentru depozitarea gunoiului de
grajd

Platformele individuale pentru depozitarea gunoiului de grajd,

trebuie amplasate astfel încât să se ia în considerare cerințele privind
condițiile de acces și distanța față de grajduri și locuințe. Platforma
individuală se amplasează:
• pe o suprafață orizontală sau uşor înclinată, cu pantă joasă;
• la o distanță de cel puțin 100 m față de canale, râuri, iazuri sau
alte corpuri de apă;
• la o distanță de minim 50 m față de locuințe şi de sursele de apă
potabilă;
• în cazul în care nu este posibilă respectarea acestei distanțe, se
va amplasa la cel mai depărtat punct în aval de sursa de apă;
• pe o bază din material impermeabil, cum ar fi o placă de beton sau
un pat impermeabil (polietilenă cu densitate mare).
Acolo unde este posibil se înființează o bandă permanentă de
vegetație de cel puțin 2 sau 3 metri lățime menținută în jurul amenajării
pentru captarea şi absorbția lichidelor scurse din zona de depozitare.
Capacitatea de stocare necesară se stabilește, în funcție de numărul
și speciile de animale deținute, tipul de bălegar produs și perioada de
stocare.

Platforme comunale pentru depozitarea gunoiului de grajd

Rolul platformei comunale este de a depozita temporar, în bune

condiții, a dejecțiilor provenite de la animale, amestecate sau nu cu
alte reziduuri organice de tipul celor menajere sau vegetale, înainte ca
acestea să fie împrăştiate pe terenurile agricole. Platforma comunală
va fi amplasată:
• la 500 m față de locuințe, conform Ordinului ministrului sănătății
nr. 119/2014, pentru aprobarea normelor de igienă şi sănătate
publică privind mediul de viață al populației;
• pe un teren ușor accesibil mijloacelor de transport ca distanță și
costuri;
• pe o suprafață dreaptă;
• pe un teren fără risc de inundație;

175
 • la o distanță de minim 100 m de orice curs sau corp de apă.
Totodată, platformele comunale nu vor fi amplasate în apropierea
sau în zonele cu apă freatică la o adâncime mai mică de 2 metri.
Dimensiunea platformei trebuie stabilită în funcție de cantitatea de
bălegar ce se estimează a fi produsă. Platformele comunale pot fi
construite și în localitățile unde există platforme individuale, ele nu se
exclud reciproc și pot fi complementare.

Depozitarea temporară a gunoiului de grajd în câmp

Gunoiul de grajd poate fi depozitat temporar pe câmp după

verificarea faptului că nu există un risc de poluare a cursurilor de apă
sau drenurilor existente, respectând următoarele cerințe:
1. Se depozitează numai pe terenul pe care va fi împrăştiat;
2. Cantitatea depozitată nu poate depăşi cantitatea totală de gunoi
de grajd care trebuie aplicată pe teren, stabilită în acord cu
standardele maxime de aplicare a îngrășămintelor;
3. Nu poate fi depozitat în grămezi temporare mai mult de un an de
zile;
4. Depozitele temporare se amplasează în fiecare an în locații
diferite.
Depozitele temporare se amplasează în conformitate cu prevederile
Legii apelor nr. 107/1996, cu modificările şi completările ulterioare
şi ale HG nr. 930/2005 pentru aprobarea Normelor speciale privind
caracterul şi mărimea zonelor de protecție sanitară şi hidrogeologică,
astfel:
• la cel puțin 20 m de cursurile de apă (inclusiv lacuri şi acumulări
de apă), drenuri deschise sau orice alt tip de dren astupat cu
materiale cu permeabilitate ridicată (nisip, pietriș);
• la cel puțin 50 m față de foraje hidrogeologice, puțuri sau izvoare;
• la cel puțin 250 m de orice foraj sau fântână utilizată pentru
furnizarea publică de apă potabilă.
Se recomandă ca la baza depozitului temporar de gunoi de grajd să
fie amplasată o folie impermeabilă peste care să fie pus un pat de paie
sau alte materii organice, mai ales în cazul în care gunoiul de grajd
prezintă un grad ridicat de umiditate. De asemenea, se recomandă ca
laturile depozitului (în mod deosebit cele situate la baza pantei) să fie
înconjurate de un strat de paie.
176
 Planul de management al gunoiului de grajd la nivel de fermă
Pentru gestionarea corectă a îngrăşămintelor la nivelul fermei, este
necesar un plan de fertilizare. Prin planul de fertilizare sunt stabilite
cantitățile maxime de azot, care pot fi aplicate pe teren. Planurile de
fertilizare sunt întocmite în două moduri: pe bază de studii agrochimice
sau utilizând standarde privind cantitățile maxime de îngrăşăminte cu
azot, care pot fi aplicate pe terenuri. În cazul fermelor unde se practică
agricultura în sistem irigat sau care au o producție planificată ce necesită
cantități mai mari de azot decât cele prevăzute de standardele maxime,
se întocmesc planuri de fertilizare pe baza unui studiu agrochimic.
Studiul agrochimic trebuie efectuat de organe de specialitate ale
Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în acord cu cerințele
Acordului de Mediu și/sau ale Acordului Integrat de Mediu. În funcție
de studiul agrochimic, de condițiile pedoclimatice locale, de recolta
anterioară și cea scontată, de îngrășămintele organice aplicate în
cursul unui an agricol, se calculează doza de îngrășăminte minerale
care se mai poate aplica pentru a atinge producția urmărită, fără a
depăși normele impuse de Directiva Nitrați (170 kg N din îngrășăminte
organice/ha/an). În situația în care planurile de fertilizare nu se
întocmesc pe baza studiului agrochimic, aplicarea îngrășămintelor cu
azot poate fi realizată pe baza standardelor privind cantitățile maxime
de îngrășăminte cu azot care pot fi aplicate pe teren.

Standarde maxime privind aplicarea gunoiului de grajd

Standardele maxime reprezintă cantități maxime de îngrășăminte cu
azot (minerale+organice) care se pot aplica în condițiile unei fertilizări
echilibrate. Cantitatea maximă de îngrășăminte organice aplicată nu
trebuie să depășească 170 kg N/ha/an. Au fost determinate cantitățile
de azot necesare realizării unei producții echivalente cu media la nivel
național pe ultimii 10 ani pentru principalele culturi agricole, în condițiile
unei fertilizări echilibrate şi pentru pante de până la 12 % şi respectiv
peste 12%.

177
 Standarde privind cantitățile maxime de îngrăşăminte cu azot care pot fi aplicate pe terenuri
cu panta de până la 12%

Standarde privind cantitățile maxime de îngrăşăminte cu azot care pot fi aplicate pe terenuri
cu panta peste 12%

178
 Perioade de interdicție pentru aplicarea gunoiului de grajd pe
terenul agricol
Perioadele de interdicție pentru aplicarea pe teren a îngrăşămintelor
sunt definite prin intervalul de timp în care temperatura medie a aerului
scade sub valoarea de 5o C. Acest interval corespunde perioadei în
care cerințele culturii agricole față de nutrienți sunt reduse sau când
riscul de percolare/ scurgere la suprafață este mare. Capacitățile de
stocare a gunoiului de grajd trebuie să fie proiectate pentru un interval
de timp mai mare cu o lună decât intervalul de interdicție pentru
aplicarea îngrăşămintelor. Au fost stabilite datele calendaristice privind
începutul, respectiv sfârşitul perioadelor de interdicție în funcție de
utilizarea terenului (arabil, păşuni), tipul de culturi (culturi de toamnă,
primăvară) şi tipul de îngrăşământ (mineral, organic solid şi organic
lichid).

Cerințe speciale privind aplicarea îngrășămintelor organice

Se interzice aplicarea gunoiului de grajd, ca şi a oricărui tip de
îngrăşământ, pe timp de ploaie, ninsoare şi soare puternic şi pe
terenurile cu exces de apă sau acoperite cu zăpadă. În plus față de
cele arătate mai sus, nu se recomandă să fie aplicate dacă:
• solul este puternic înghețat; • solul este crăpat (fisurat) în adâncime;
• solul este săpat în vederea instalării unor drenuri sau pentru a
servi la depunerea unor materiale de umplutură;
• câmpul a fost prevăzut cu drenuri sau a suportat lucrări de subsolaj
în ultimele 12 luni.

179
 Aplicarea îngrășămintelor pe terenuri situate lângă cursuri de apă
Pe terenurile adiacente cursurilor de apă se amenajează zone de
protecție şi benzi tampon (fâşii de protecție) în care este interzisă
desfăşurarea activităților agricole, respectiv aplicarea fertilizanților
şi a pesticidelor de orice fel. Zonele de protecție se amenajează în
conformitate cu Legea Apelor în lungul cursurilor de apă.
Lățimea zonelor de protecție este stabilită în funcție de lățimea
cursului de apă, tipul şi destinația resursei de apă sau amenajării
hidrotehnice. Dimensiunile respective și modalitatea în care se
măsoară, se regăsesc în Codul de Bune Practici Agricole. Benzile
tampon (fâşii de protecție) sunt benzi înierbate adiacente zonelor de
protecție, stabilite prin Legea Apelor în care este interzisă aplicarea
fertilizanților de orice fel şi a pesticidelor.
Lățimea minimă a fâşiilor de protecție trebuie să fie de 1 m pe
terenurile cu panta de până la 12%, respectiv 3 m pe terenurile cu
panta de peste 12%. Lățimea benzilor tampon (fâşiilor de protecție), se
consideră de la limita blocului fizic adiacent zonei de protecție (stabilită
prin Legea Apelor) spre interiorul acestuia. Panta terenului înseamnă
panta medie a blocului fizic adiacent cursului de apă.

Restricții privind aplicarea îngrășămintelor pe terenuri saturate

cu apă, inundate, înghețate sau acoperite cu zapadă
Pe soluri saturate cu apă, inundate, înghețate sau acoperite cu zăpadă
este interzisă aplicarea îngrăşămintelor organice de natură animală,
evitându-se astfel pierderile de azot nitric cu apele de percolare şi cu
scurgerile. În zonele inundabile este interzisă depozitarea gunoiului
de grajd. Pentru culturile de orez, se recomandă ca fertilizarea să se
realizeze cu îngrăşăminte pe bază de azot amoniacal sau amidic, care
trebuie aplicat cu 2-3 zile înainte de inundarea terenului.
Pe soluri periodic saturate cu apă sau în zone inundabile, trebuie
ales momentul de aplicare a îngrăşămintelor atunci când solul are o
umiditate corespunzătoare capacității de câmp. Pe solurile în pantă
care sunt înghețate sau acoperite de zăpadă și aflate în vecinătatea
cursurilor de apă este interzisă aplicarea îngrășămintelor cu azot,
deoarece există riscul de spălare a nitraților la încălzirea vremii.

180
 Documente de evidență ale exploatațiilor agricole
Se întocmesc şi se completează documentele de evidență ale
exploatațiilor agricole, astfel încât să permită autorităților de inspecție
şi control să constate:
• suprafața fermei;
• tipul şi cantitatea oricărui îngrăşământ chimic/organic aplicat pe
teren, cantitatea de azot conținută şi data aplicării;
• tipul oricărei culturi, data la care a fost semănată şi data recoltării;
• şeptelul fermei, pe specii şi categorii de producție, identificarea
şi înregistrarea acestuia, registrele de evidență ale efectivelor,
precum şi perioada de timp în care animalele sunt menținute în
fermă;
• standardele privind cantitățile maxime de îngrășăminte care pot fi
aplicate;
• cantitatea oricărui tip de îngrăşământ de origine animală şi natura
acestuia exportat/importat din/în fermă, data efectuării exportului/
importului, precum şi numele şi adresa destinatarului/furnizorului;
• capacitățile de stocare pentru dejecțiile animale (la nivelul fermei
şi/sau pe platforme de gunoi comunale, depozite permanente/
nepermanente), corelate cu cerințele minime impuse de perioadele
de interdicție în aplicarea îngrăşămintelor.

Programe de acțiune la nivel de comună

Primarii unităților administrativ teritoriale elaborează și supun
aprobării consiliilor locale un Plan de acțiune pentru protecția apelor
împotriva poluării cu nitrați din surse agricole la nivel local, care
cuprinde măsurile prevăzute în programul de acțiune, termenele de
îndeplinire a acestora şi sursele de finanțare.
Direcțiile pentru agricultură județene, prin oficiile de studii pedologice
şi agrochimice, camerele agricole județene și administrațiile bazinale
de apă asigură asistența de specialitate autorităților administrației
publice locale în vederea elaborării Planului de acțiune pentru protecția
apelor împotriva poluării cu nitrați din surse agricole la nivel local.

Norme privind ecocondiționalitatea în cadrul schemelor şi

măsurilor de sprijin pentru fermieri (cerințe SMR și standarde GAEC)
Fermierii care solicită plăți directe (plata unică pe suprafață - SAPS,
181
plata redistributivă, plata pentru practici benefice pentru climă și
mediu, plata pentru tinerii fermieri, sprijinul cuplat, schema simplificată
pentru micii fermieri), ajutoare naționale tranzitorii, măsuri de sprijin
compensatorii pentru dezvoltare rurală aplicabile pe terenurile agricole,
sprijin pentru sectoarele pomicol şi vitivinicol, precum şi alte scheme/
măsuri de sprijin din fonduri europene sau din bugetul național, trebuie
să respecte normele privind ecocondiționalitatea, în conformitate cu
legislația în vigoare.
Normele privind ecocondiționalitatea cuprind cerințele legale în
materie de gestionare (SMR) şi standardele privind bunele condiții
agricole şi de mediu (GAEC) definite conform legislației europene,
pentru următoarele domenii:
• mediu, schimbări climatice şi bunele condiții agricole ale terenurilor;
• sănătate publică, sănătatea animalelor şi sănătatea plantelor;
• bunăstarea animalelor.
Obligațiile cu privire la protecția apelor împotriva poluării cu nitrați
din surse agricole se regăsesc în cuprinsul SMR 1 ”Protecția apelor
împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole” și GAEC
1 ”Crearea şi/ sau menținerea benzilor tampon (fâşii de protecție)
în vecinătatea apelor de suprafață” prevăzute în anexa 1 la Codul
de bune practici agricole și Ordinul MADR/MMAP/ ANSVSA nr.
352/636/54/2015.

Utilizarea eficientă a apei la nivelul fermei

Planta, ca şi animalul sau omul, are nevoie de apă pentru ca să

funcționeze în bune condiții: să o mențină proaspătă, să păstreze o
bună temperatură şi altele. În plus față de animale, planta are nevoie de
apă deoarece ea primeşte cea mai mare parte a hranei odată cu apa,
această hrană găsindu-se în apa pe care plantele o folosesc. Pentru
aceste motive, plantele folosesc mult mai multă apă decât animalele, şi
nu pot trăi deloc fără o cantitate ridicată de apă. Un consum de 5.000
de metri cubi de apă la 1 hectar pe an, adică de aproximativ l metru cub
de apă pentru a obține 1 kilogram de boabe, este o cantitate obişnuită.
Apa provine de ploile care cad pe terenul de cultură. Întrucât ploile
nu sunt permanente, este nevoie ca apa căzută să fie înmagazinată
undeva, de unde plantele să o poată lua şi folosi. Acest undeva este
182
solul, pământul, şi acesta este unul din motivele principale pentru care
creşterea plantelor, agricultura, şi în cele din urmă viața omului, nu
este posibilă fără un pământ de bună calitate.
Cantitățile de apă de ploaie diferă foarte mult în diferite țări, dar şi de
la an la an în aceeaşi țară. Există țări unde nu plouă aproape de loc, sau
plouă mult mai puțin decât este necesar, astfel încât nu cresc plante,
iar agricultura nu este posibilă fără irigație (irigație obligatorie). Există
țări unde plouă, dar nu destul, astfel încât se poate face agricultură,
dar completând apa de ploaie prin irigație (irigație de complectare)
se pot obține recolte mai bune. Există țări unde plouă suficient şi nu
se foloseşte irigația. Si, în fine, există țări în care plouă prea mult,
pământul este prea umed pentru a putea fi lucrat, plantele obişnuite nu
cresc, şi agricultura se poate face numai dacă se îndepărtează plusul
de apă prin lucrări de îndiguire, desecare şi drenaj.
În România există regiuni cu ploi suficiente, de 6 – 8 mii de metri
cubi pe an şi hectar, în cei mai mulți ani (vestul Banatului, sudul şi estul
Transilvaniei, nord-vestul țării), dar în cea mai mare parte a țării cad
ploi mai puține decât ar fi nevoie, 4 - 5 mii de metri cubi pe an şi hectar,
în unii ani - destul de rari, odată la 25 - 30 de ani - recoltele fiind total
compromise, în alți câțiva ani, odată la 5 - 10 ani, se pot obține recolte
foarte bune, iar în cei mai mulți recolte normale se pot obține numai
folosind o tehnică corectă de agricultură neirigată sau folosind irigația
de complectare, dacă ea se dovedeşte rentabilă.
Regiuni cu ploi prea multe nu există în România, dar în unele locuri,
în unii ani, în unele perioade ale anului în care plouă mai mult decât
de obicei, există un plus de apă cu urmări dăunătoare pentru producția
agricolă, pentru prevenirea şi combaterea cărora trebuie luate măsurile
necesare. Felul cum ajunge apa din ploi la plantă, câtă apă poate fi
într-adevăr folosită, depinde de multe caracteristici ale terenului.
Astfel, unele soluri pot înmagazina cantități mari de apă, până la
1.000 de metri cubi la 1 hectar, ceea ce este suficient pentru a asigura
nevoia de apă a plantelor timp de 10, 20 sau chiar 30 de zile dacă în
acest timp nu cad alte ploi. Astfel sunt cele mai multe soluri din Bărăgan,
Dobrogea, mare parte a Moldovei şi a Câmpiei Tisei. Solurile din nord-
vestul Munteniei şi Olteniei, din cea mai mare parte a Transilvaniei, ca
şi unele soluri din Banat şi Crişana, nu pot înmagazina mai mult de 600
– 800 metri cubi de apă la 1 hectar, dar în aceste zone ploile fiind mai
183
frecvente culturile agricole nu suferă în anii obişnuiți. Situația cea mai
grea este cea a solurilor nisipoase din sudul Olteniei şi din alte părți
ale țării, care nu pot înmagazina decât 300 - 400 metri cubi de apă la
1 hectar, suficientă pentru cel mult 8 -10 zile, aici agricultura nefiind
posibilă fără irigație.
Importanță deosebită au pentru felul cum este folosită apa condițiile
de relief. Pe terenurile în pantă o parte, adesea importantă, a apei de
ploaie se scurge la suprafața solului, nefiind deci folosită de plante, şi
totodată provocând eroziunea solului, un proces de degradare estrem
de grav care se întâlneşte pe mai mult de o treime din suprafața
agricolă a României.
În partea de jos a pantelor, pe funduri de vale, se adună adesea prea
multă apă, cu efecte negative bine cunoscute. O situație deosebită,
care se întâlneşte pe suprafețe mari agricole din România, pe cel
puțin o cincime din aceasta, mai ales în nord-vestul Munteniei, nordul
Olteniei, multe terenuri din Banat şi Crişana, zona Făgăraş – Braşov,
zona Satu Mare – Baia Mare şi altele, este cea în care există destul
de des exces de apă pe terenuri plane. Aceasta se întâmplă datorită
lipsei de scurgere a apei în perioadele cu ploi abundente, precum şi
solurilor grele, cu un strat foarte compact la câteva zeci de centimetri
adâncime, strat care nu permite apei să se ducă în adâncime. În ani mai
ploioşi decât cei normali astfel de situații pot să apară şi în Bărăgan,
şi anume pe mici suprafețe mai joase, aşa numitele crovuri, în care se
poate aduna apă. Pe astfel de terenuri este necesar să se folosească
o tehnică specială de cultură.
Există în România de asemenea terenuri care au apa din adâncimea
solului, aşa numita apă freatică, la adâncime relativ mică, sub 2 – 3
metri. Astfel de terenuri există cu deosebire în lunca îndiguită a Dunării,
în luncile celorlalte râuri, dar şi pe unele terenuri din centrul Bărăganului
şi mai ales din Banat – Crişana. Dacă apa se află la adâncime foarte
mică, sub 1 metru, ea are efecte negative asupra culturilor agricole,
fiind necesară coborârea ei prin lucrări de drenaj. Dacă apa se află la
1 – 3 metri adâncime, ea poate avea astfel de efecte negative în anii
ploioşi, dar în anii normali şi chiar în cei secetoşi are efecte favorabile,
deoarece culturile agricole pot folosi o parte din această apă, iar irigația
este astfel mai puțin necesară.
Apa freatică provine în parte tot din apa de ploaie care, în anii sau în
184
perioadele mai ploioase, depăşeşte posibilitățile de înmagazinare ale
solului şi se scurge în adâncimea acestuia, dacă solul nu are un strat
compact care să împiedice trecerea apei. Odată cu apa astfel trecută
prin sol şi ajunsă în apa freatică pot fi aduse aici unele substanțe
care să înrăutățească calitatea apei. Astfel, pot fi nitrați proveniți
din îngrăşămintele cu azot, unele resturi de ierbicide şi pesticide, şi
altele. În condițiile de astăzi ale agriculturii româneşti, în care astfel de
produse nu sunt aplicate în cantități mari, astfel de efecte negative sunt
mai rar întâlnite, local, acolo unde sau dat astfel de mari cantități, de
exemplu în unele grădini de legume.

Măsuri pentru buna folosire a apei în agricultura neirigată din

regiunile cu ploi insuficiente
În primul rând, fermierul trebuie să cunoască care sunt condițiile
obişnuite de ploaie din zona în care foloseşte terenul, iar dacă ştie că
ploile sunt de regulă insuficiente trebuie să folosească un sistem de
agricultură corespunzător acestor condiții, adică să nu gândească să
introducă culturi sau metode de cultură care ar putea aduce venituri
mai mari în alte regiuni, dar nu se pot dezvolta acolo unde nu plouă
suficient.
În al doilea rând, el trebuie să aibă în vedere că un an cu ploi
insuficiente poate veni oricând, şi să nu spere că un timp cu suficiente
ploi existent la un moment dat se poate prelungi oricât.
În al treilea rând, trebuie bine cunoscut că există ani buni şi ani răi,
şi ca urmare trebuie ca din anii buni să se păstreze rezerve de furaje
şi chiar de alimente pentru familie, precum şi rezerve de bani care să
acopere deficitele din eventualii ani proşti.
În al patrulea rând, trebuie urmărită starea solului înainte de
însămânțare şi starea culturilor în tot timpul anului pentru a putea
adapta lucrările agricole la modificările care pot interveni oricând în
cantitatea de ploaie şi în starea de umiditate a solului.
Cu privire la structura culturilor, în regiunile cu lipsă de apă vor trebui
alese culturi puțin pretențioase: cereale, floarea soarelui, mazăre,
porumb, lucernă. Rapița, cultură foarte actuală, se poate cultiva, dar
ştiind că există riscul ca în unii ani să nu producă. Nu se va cultiva soia,
trifoi, culturi duble.
185
 Succesiunea şi rotația culturilor sunt cele obişnuite, cu unele situații
speciale cum ar fi renunțarea la cereale de toamnă după culturi care
consumă multă apă din sol, cum este floarea soarelui sau lucerna. Este
uneori dificil să se urmeze în toți anii succesiunea optimă de culturi,
uneori toamna fiind atât de uscată încât trebuie renunțat la însămânțări
şi înlocuit culturile respective cu culturi similare de primăvară.
Un caz extrem este cel al pierderii unei culturi în timpul anului, din
cauza unei lipse extreme de ploi. În acest caz, dacă urmează o perioadă
suficient de ploioasă, se poate reînsămânța o cultură pentru care nu
este încă prea târziu. În regiuni mai uscate decât România se foloseşte
sistemul de cultură cu 1 - 2 ani cultivați şi 1 an fără cultură, în care
terenul se menține curat de buruieni, pe cât se poate acoperit cu resturi
de paie sau coceni din anul trecut, astfel înmagazinându-se în sol o
cantitate suficientă de apă pentru anul următor. Acest sistem, folosit în
urmă cu mulți ani şi în România, nu mai este indicat astăzi, aici ploile
nefiind de obiecei chiar atât de reduse, deoarece s-au dezvoltat tehnici
de cultură care permit în anii normali să se obțină recolte suficiente.
Alegerea soiurilor şi hibrizilor este un element deosebit de important.
Astfel, se recomandă pentru grâu soiurile Dropia, Rapid şi Flamura 85,
iar pentru porumb hibrizii Fundulea 322, Fulger şi Şoim. În general, este
cu totul greşit să se folosească soiuri sau hibrizi de mare productivitate,
deoarece aceştia cer multă apă, şi trebuie folosite soiuri şi hibrizi mai
puțin productivi, dar care pot da recolte suficiente în toți anii.
În ceea ce priveşte lucrările solului, regiunile mai uscate ale României
sunt cele mai indicate pentru sistemele de lucrări conservative, care
se tratează în alt capitol al acestui cod. Lucrările conservative au ca
scop principal tocmai economisirea apei din sol. Întrucât în prezent în
România terenurile sunt mult îmburuienite, iar utilajul agricol pentru
semănat direct este aproape inexistent, folosirea extinsă a lucrărilor
conservative nu este posibilă. Se recomandă de aceea un sistem
alternativ de lucrare a solului, cu arătură în anii în care urmează culturi
de porumb sau floarea soarelui, şi discuire sau lucrare cu cizelul în anii
în care se însănțează cereale de toamnă.
Deosebit de important este să evite scoaterea de bulgări, obişnuită
dacă solul este prea uscat şi dacă arătura se face la adâncime prea
mare (peste 20 - 22 cm). În anii cu toamne foarte uscate arătra de
toamnă va trebui amânată.
186
 Aplicarea îngrăşămintelor se va face exclusiv pe baza analizei
agrochimice a solului, repetată la fiecare 4 - 5 ani. Se vor folosi
îngrăşăminte ca azotatul de amoniu, superfosfatul sau îngrăşămntul
complex NPK. În anii foarte uscați cantitățile de îngrăşăminte vor fi
reduse la circa două treimi din cele normale, deoarece cantități mai
mari nu pot fi folosite de culturi în astfel de ani şi pot chiar diminua
recoltele.
Lucrările de întreținere a culturii sunt deosebit de importante, în
special cele de combatere a buruienilor prin prăşit sau pe cale chimică,
deoarece buruienile consumă o parte din apa existentă, şi aşa puțină.
Recoltarea culturilor nu pune probleme speciale, este chiar uşurată
față de regiunile mai umede, deoarece în cei mai mulți ani ea nu este
împiedicată de ploi. După recoltare terenul trebuie menținut curat de
buruieni, pentru că acestea consumă din apa şi aşa puțină a solului.
Este bine ca terenul să fie acoperit în timpul verii şi toamnei cu resturi
de paie de la cultura precedentă, deoarece acestea reduc pierderile
de apă din sol.

Limitarea poluării cu nitrați a surselor de apă: directive și

măsuri care prevăd măsurile de provenție

Directiva nitraților (91/676/EEC) formează o parte integrată a

Directivei Cadru a apei şi reprezintă unul dintre instrumentele cheie în
protecția apelor împotriva presiunilor generate de activitățile agricole.
Directiva nitraților are ca scop asigurarea protecției calității apelor în
Europa prin reducerea poluării cauzate sau induse de nitrații proveniți
din surse agricole şi promovarea bunelor practici în agricultură.
Implementarea acestei directive s-a dovedit a fi o provocare majoră
pentru Statele Membre, necesitând vaste resurse tehnologice pentru
caracterizarea şi evaluarea riscurilor şi pentru dezvoltarea şi operarea
programelor de monitoring asociate, cu scopul de a cuantifica eficiența
măsurilor implementate. Raportul din 2010 al Comisiei Europene,
privind implementarea Directivei nitraților, arată că presiunea agriculturii
asupra poluării apelor de suprafață şi freatice s-a diminuat în multe
state membre.
Cu toate acestea agricultura contribuie încă în mare parte la încărcări
cu azot a apelor de suprafață şi freatice. Însă, în ciuda acestor tendințe
187
încurajatoare raportul relevă un număr de regiuni, unde nivelul de azot,
în concordanță cu datele de monitoring, este îngrijorător; printre aceste
regiuni numărându-se şi partea sudică a României. Deşi marile surse
de poluare, cum ar fi fermele de creştere intensivă a păsărilor şi fermele
de porci, au fost închise sau s-au conformat Directivei IPPC, atingerea
obiectivelor Directivei nitraților sunt încă departe de a fi realizate din
cauza unui management deficient al deşeurilor provenite din ferme de
creştere a animalelor precum şi datorită unei lipse a stațiilor de epurare
a apelor din zonele rurale. În cazul României, cerințele Directivei
nitraților trebuie realizate printr-un ansamblu de măsuri având ca
scop reducerea poluării atât a surselor majore cât şi a celor mai puțin
importante.
Calitatea apelor de suprafață s-a îmbunătățit, în ultimii 20 de ani, în
majoritatea țărilor dezvoltate însă poluarea cu nitrați datorată aplicării
excesive a îngrăşămintelor cu azot (N) şi fosfor (P) în regiuni europene
cu o agricultură intensivă rămâne o problemă persistentă. Ca reacție
la apariția extinsă a zonelor cu concentrații mari de azot în apele de
suprafață şi freatice, şi pe baza datelor de monitorizare generate de
aplicarea Directivei apei potabile, în 1991, Europa a adoptat Directiva
Consiliului 91/676/EEC (Directiva nitraților). Controlul şi managementul
nutrienților introduşi în apă datorită folosirii excesive a fertilizanților în
agricultură reprezintă o provocare semnificativă a politicii de mediu,
promovată de implementarea Directivei Cadru a Apei şi Directiva
nitraților.
În România, caracteristicile principale referitoare la starea mediului
în zonele agricole s-au modificat în ultimii 20 de ani. Utilizarea intensivă
a fertilizanților şi pesticidelor în unele zone, practicile incorecte de
irigare şi drenaj, modul de aplicare incorect al lucrărilor de mecanizare
au afectat factorii de mediu (în special solul şi apele). Fenomene
de eutrofizare au apărut, în special după 1990, ca urmare a utilizării
produselor chimice în trecut şi datorită unui management deficitar al
deşeurilor generate de fermele de creştere a animalelor precum şi
datorită lipsei stațiilor de epurare în mediul rural. Majoritatea unităților
agro-zootehnice (în principal ferme de porci de mici dimensiuni) nu
dispun de stații de stocare a deşeurilor.
La fermele de vaci de lapte de dimensiuni medii sau la fermele mixte
capacitățile existente de stocare sunt insuficiente şi în multe cazuri

188
lipsesc incinte specializate de stocare a efluenŃilor lichizi. La fermele
de mari dimensiuni facilitățile de stocare a deşeurilor sunt deseori
inadecvate putându-se genera scurgeri. Probleme legate de calitatea
apelor subterane din zonele rurale sunt deseori cauzate de modul de
stocare a dejecțiilor animaliere direct pe sol sau în condiții improprii,
precum şi de lipsa sistemelor de canalizare şi a stațiilor de epurare
pentru tratarea apelor menajere.
Periodic, dejecțiile animaliere amestecate cu resturi menajere
sunt depozitate în locuri neautorizate. Ca rezultat, suprafețe mari din
terenurile agricole sunt ocupate de deşeuri care poluează solurile şi
apele. În aceste condiții levigatul se infiltrează în apele subterane sau
se scurge în apele de suprafață. Ca stat membru al Uniunii Europene,
România este obligată să implementeze toate directivele UE, precum
Directiva 91/676/EEC privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați
din surse agricole, amendată de Reglementarea (EC) nr. 1882/2003.

Legislația națională relevantă este:

• Ordinul comun nr. 452/2001/105.951/2001 al MAPM/MAPDR
pentru aprobarea regulamentului de organizare şi funcționare,
atribuțiilor şi componenței Comisiei şi a Grupului de sprijin pentru
aplicarea Planului de acțiune pentru protecția apelor împotriva
poluării cu nitrați din surse agricole;
• Ordin comun nr. 242/197/2005 al MMGA/MAPPM pentru aprobarea
organizării Sistemului național de monitoring integrat al solului,
de supraveghere, control şi decizii pentru reducerea aportului
de poluanți proveniți din surse agricole şi de management al
reziduurilor organice provenite din zootehnie în zone vulnerabile
şi potential vulnerabile la poluarea cu nitrați şi pentru aprobarea
Programului de organizare a Sistemului național de monitoring
integrat al solului, de supraveghere, control şi decizii pentru
reducerea aportului de poluanți proveniți din surse agricole şi de
management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în
zone vulnerabile şi potențial vulnerabile la poluarea cu nitrați;
• Ordinul comun nr. 296/216/2005 al MMGA/MAPDR privind
aprobarea Programului cadru de acțiune tehnic pentru elaborarea
programelor de acțiune în zone vulnerabile la poluarea cu nitrați
din surse agricole
• Ordinul comun nr. 1182/1270/2005 MMGA/MAPDR privind
189
 aprobarea Codului de bune practici agricole pentru protectia
apelor împotriva poluarii cu nitrati din surse agricole
• Ordinul comun nr. 1552/743/2008 MMDD/MADR pentru
aprobarea listei localităților unde există nitrați din activități agricole
Implementarea unei directive UE include nu numai transpunerea
directivei în legislația națională, ci şi implementarea practică a
cerințelor stipulate de către directivă;
• Monitoringul apei. Sistemul național de monitoring integrat de
supraveghere a fost organizat pentru a asigura monitoringul
poluării provenite din surse agricole, Control şi decizii pentru
reducerea aportului de poluanți proveniți din surse agricole şi de
management al reziduurilor organice provenite din zootehnie în
zone vulnerabile şi potențial vulnerabile la poluarea cu nitrați,
inclus în Sistemul național de monitoring integrat al apelor.
• Desemnarea zonelor vulnerabile la nitrai (ZVN). În ceea ce priveşte
implementarea Directivei nitraților, a fost elaborat la sfârşitul anului
2004 un inventar.

ASPECTE PRIVIND RECOMANDĂRILE PRIVIND

TEHNICILE DE APLICARE A FERTILIZANŢILOR:
ÎNGRĂȘĂMINTE CHIMICE, ORGANICE ȘI VERZI

Bazele agrochimice ale fertilizării

Plantele sunt organisme autotrofe care îşi produc singure
substanţele necesare creşterii şidezvoltării lor din compuşii minerali.
Pentru aceasta ele consumă:
• energie luminoasă
• energie calorică
• apă
• elemente nutritive
Deci factorii de vegetaţie care se pot restrânge în două grupe: factori
climatici şi factoride nutriţie.Factorii climatici asigură asimilarea
elementelor nutritive sub influenţa energieiluminoase plantele
realizează cel mai important proces din lumea vie FOTOSINTEZA.

Factorii de nutriţie – apa şi elementele nutritive

Apa este principala sursă de hidrogen în fotosinteză şi mediul de

190
transport al elementelornutritive, este substratul schimburilor vitale de
substanţe din plante, asigură turgescenţacelulelor, menţine echilibrul
mecanic al diferitelor organe, menţine o temperaturăconvenabilă.
Pentru 1 kg s.u. se utilizează 500 litri apă, pentru 0,12 t/ha s.u. sunt
necesari5000-6000 m3 apă de irigaţie sau 500-600 mm precipitaţii.
Aerul, sursă de CO2 mediului pentru desfăşurarea procesului de
respiraţie. Aeraţiatrebuie asigurată la nivelul rădăcinii. Concentraţia
CO2 în sere măreşte producţia.Nutriţia dată de ioni formaţi de elemente
precum, N, P, K, S, Ca, Mg, Fe, Mn, Cu.
Solul este sursa principală de elemente nutritive prin completare cu
îngrăşăminte. Sistemul denutriţie dezechilibrat duce la consum iraţional
de energie. De exemplu azotul aplicat înexces determină creşteri
luxuriante şi deci un dezechilibru între masa vegetativă şifructificare.
Un raport armonios de elemente nutritive scade consumul de apă cu
20-30%. N şi P creează dezechilibru şi consum mare prin transpiraţie.
K micşorează transpiraţia cu 26%, MgCl2 cu 40-50%. De aceea e
necesară cunoaşterea particularităţilor de nutriţie a sistemului radicular
al fiecărei specii de plante.

Elementele necesare nutriţiei plantelor şi clasificarea

lor
Plecând de la conţinutul mediu al plantelor în elemente şi de la
importanţa lor în procesele de creştere şi dezvoltare, ele pot fi clasificate
în: elemente esenţiale, elementeutile şi alte elemente. Elementele
esenţiale sunt absolut necesare pentru procesele de creştere şi
reproducere a plantelor. Elementele esenţiale sunt:
• Macroelemente primare: C, H, O, N, P, K
• Macroelemente secundare: S, Ca, Mg se găsesc în sol în
cantitate relativsuficiente, se folosesc îngrăşăminte când lipsesc
formele asimilabile.
• Microelemente Mn, B, Zn, Cu, Mo, Co sunt tot esenţiale, se
folosesc dinîngrăşăminte în cantitate mai mică.
Elemente utile prezenţa lor produce efecte favorabile creşterii
plantelor, absenţa nuproduce efect negativ sesizabil. Alte elemente
existente în plantă nu exercită nici un rol cunoscut în procesele
biologice. Rolul elementelor nutritive în viaţa plantelor. Toate elementele
nutritive esenţiale au rol determinant în viaţa plantelor. Planta îşi poate

191
desfăşura metabolismul normal numai când e aprovizionată
din sol, aer şi apă cu cantitatea de elemente necesare. Plantele
folosesc elementele chimice sub formă de ioni NO3-, NH4+, K+, Cu2+,
SO42- şi nu ca elemente, de aceea îngrăşămintele sunt sub formă
de săruri. Organizarea organismelor vegetale în sistem (fotosinteză,
respiraţie) şi subsisteme (depunere, transport) riguros ierarhizate
explică rolul diferenţiat al elementelor chimice în metabolismul vegetal.
Cu toate că din punct de vedere al rolului fiziologic al elementelor
acestea sunt egale, totuşi în caz de restricţii există o anumită ierarhizare
a importanţeiacestora în viaţa plantelor.
Azotul rămâne elementul conducător al procesului de creştere,
constituent esenţial alcitoplasmei. Element de bază al proteinelor
favorizează înmulţirea celulelor, determinărandamentul recoltelor.
Fosforul face parte din acizii nucleici – codul genetic – transportor
de energie în celuleleplantelor. Cu azotul formează fosfoproteide, are
rol în metabolismul glucidelor participăcu azotul la creşterea generală
a plantelor în special a rădăcinilor. Sulful constituent în aminoacizi
esenţiali, are rol apropiat de al N.
Potasiul se găseşte sub formă de ioni acţionează ca regulator al
funcţiilor de creştere,necesar în fotosinteză în sinteza proteinelor,
rezistenţa la boli şi dăunători, regimul apei.
Magneziul intră în componenţa clorofilei și favorizează absorbţia
fosforului.
Calciu prezent în membrana pectică dă rezistenţa ţesuturilor,
maturarea fructelor.
Fierul constituent al clorofilei, absolut necesar formării ei, sinteza
auxinelor, procese deoxidoreducere.
Cuprul intră în compoziţia unor enzime oxidative.
Zincul intră în compoziţia unor enzime oxidative şi are rol protector
al auxinelor.
Molibdenul necesar în metabolismul N, constituent al enzimelor ce
reduc nitraţii pentru transformarea lor în aminoacizi.

192
Borul şi manganul intră în compoziţia unor enzime.

193
Modul III
Diversificarea activităților în exploatațiile agricole

PLANTE MEDICINALE
CULTIVATE ŞI DIN FLORA
SPONTANĂ

Prof. dr. Dan VÂRBAN

194
 Modul 3. Plante medicinale cultivate şi din flora
spontană

PLANTE MEDICINALE CULTIVATE

Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Coriandrul (Coriandrum sativum L.)

Specia este originară din zonele mediteraneene estice şi Orientul

Apropiat. Principalii furnizori ai produsului vegetal sunt ţările din fosta
Uniune Sovietică, Maroc, Turcia, România şi Bulgaria.
Coriandrum sativum L. (coriandru, coleandru, culeandră) este o
plantă ierboasă anuală, al cărui sistem radicular este reprezentat de
o rădăcină pivotantă principală şi de o reţea de rădăcini secundare;
tulpina este dreaptă, puternic ramificată care nu depăşeşte 60 cm; cu
frunze penat sectate şi flori albe sau roz grupate în umbele compuse.
Florile degajă un miros neplăcut, greţos, de ploşniţă; abia odată cu
maturizarea fructelor, mirosul devine aromat, plăcut. Fructele de
coriandru sunt diachene, sferice, de culoare brun-gălbuie.
Numele de coriandru vine de la cuvintele greceşti koris = ploşniţă şi
anison = anason
Materia primă utilizată sunt fructele (Coriandri fructus), care conţin
ulei volatil (0,5 - 1,5%), în componenţa căruia intră mai multe substanţe
aromate, separabile într-o gamă largă de esenţe de parfum cu miros
de lăcrămioare (linaloolul), trandafir (geraniolul), violete (metilionină şi
ionină), lămâie (citralul) etc. Fructele conţin şi ulei gras, proteină, săruri
minerale etc. Fructele şi uleiul au proprietăţi stomahice, spasmolitice,
carminative.
Se utilizează la aromatizarea sau corectarea gustului unor
medicamente, în industria alimentară drept condiment la fabricarea
mezelurilor şi la prepararea unor băuturi alcoolice etc. Linaloolul,
componentul principal al uleiului volatil (circa 70 - 90%), este mult

195
întrebuinţat în industria parfumurilor. Fructele intră în compoziţia
ceaiurilor contra colicilor pentru copii, în ceaiurile gastric, tonic şi
aperitiv. Este indicat în anorexii şi dispepsii.
Coriandrul are şi proprietăţi bactericide. Turtele, după extragerea
uleiului, se folosesc ca furaj concentrat. Coriandrul este şi o valoroasă
plantă meliferă, putându-se obţine 500 kg miere.
Soiurile cultivate în ţara noastră sunt Sandra (din anul 1987) şi
Omagiu (din anul 2000).
Amplasarea. Coriandrul se poate cultiva pe un areal larg, însă dă
rezultate mai bune în zona de câmpie din sud, sud-est şi vest a ţării,
pe soluri mijlocii şi fertile, după premergătoare care lasă solul curat
de buruieni. Nu se amplasează după plante din fam. Apiaceae, iar pe
acelaşi teren revine numai după 4-5 ani.
Semănatul. Se face cu semănători universale (SUP-21, SUP-29
şi SUP-48), primăvara, în urgenţa întâi, la 25 cm între rânduri, iar pe
solurile foarte îmburuienate (cu buruieni perene) la 50 cm, pentru a se
putea prăşi. Densitatea la răsărire trebuie să fie de circa 300 plante/
m2. Adâncimea de semănat este de 3 - 4 cm, iar cantitatea de sămânţâ
12-15 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Buruienile se combat prin praşile (culturile
semănate la 50 cm) şi pliviri de câte ori este nevoie. Pentru asigurarea
polenizării se pot folosi două colonii de albine la ha.
Recoltarea se face direct cu combina de cereale (când 60 - 70%
din fructe sunt coapte) sau în două etape: secerarea plantelor (când
50% din plante sunt coapte), după care se treieră.
Condiţionarea. Fructele se trec prin selector şi se aduc la umiditatea
de păstrare (12% apă).
Producţia medie de fructe este cuprinsă între 1.200 - 1.600 kg/ha.

Feniculul (Foeniculum vulgare Mill.)

Foeniculum vulgare Mill. (fenicul, molură, anason dulce) este o

plantă ierboasă, bienală sau perenă cu rădăcina pivotantă şi puţin

196
ramificată; tulpina este înaltă până la 2 m, ramificată de la bază;
frunzele sunt de 3-4 ori penat sectate, iar florile de culoare galbenă
sunt grupate în umbele terminale compuse; fructul este o diachenă
de culoare cenuşie-verzuie până la brună–verzuie, ovat-alungită,
mirosul este intens aromatic, iar gustul aromatic, dulceag, picant şi
uşor înţepător.
Materia primă utilizată sunt fructele (Foeniculi fructus) sau parte
aeriană a plantei (Foeniculi herba). Fructele conţin ulei volatil (2 - 7%)
al cărui component principal este trans-anetolul (circa 50-70%). Pentru
extragerea uleiului volatil, în ultimul timp se foloseşte şi Foeniculi herba.
Uleiul volatil de fenicul are acţiune antispastică, carminativă
stimulează secreţia lactică, fluidifică secreţiile bronhice, are proprietăţi
sedative etc. Uleiul volatil de fenicul se foloseşte şi în industria
alimentară la aromatizarea băuturilor, bomboanelor etc. Fructele intră
în compoziţia ceaiurilor contra colicilor la copii, a afecţiunilor pectorale
etc.
Se cultivă soiul local (populaţie) Hestia (din anul 2001).
Amplasarea culturii. Feniculul preferă zonele călduroase putându-
se menţine în cultură cinci ani, iar în zonele cu ierni aspre se poate
cultiva numai ca plantă anuală. Feniculul se cultivă în zonele cu climă
mai blândâ din câmpia de sud şi vest, pe soluri luto-nisipoase, fertile şi
bogate în calciu, după cereale şi prăşitoare bine întreţinute; pe acelaşi
teren putând să revină numai după 4-6 ani.
Semănatul. Se seamănă în pragul iernii (dacă nu este posibil se
seamănă primăvara timpuriu), situaţie în care plantele fructifică în anul
întâi. Se folosesc semănători universale, asigurând 35 - 40 plante/
m2 la răsărire. Distanţa dintre rânduri este de 62,5 cm, adâncimea de
semănat de 2 - 3 cm, iar cantitatea de sămânţâ, 8-10 kg/ha.
Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri pentru combaterea
buruienilor şi afânarea solului, se răresc plantele (dacă este cazul),
lăsându-se 2-3 plante, la 30 - 35 cm pe rând, iar toamna se face o
bilonare pe rând. Din anul al doilea, prin scuturarea seminţelor, plantele
se îndesesc.
Recoltarea. Feniculul însămânţat toamna sau primăvara devreme
formează fructe, care se recoltează încă din primul an cu combina
197
C-12 (când majoritatea fructelor au o culoare galben-brună); din anul
al-II-lea până în anul al-V-lea se obţin recolte mari şi constante. La
recoltarea în două faze plantele se taie când fructele au culoarea
galbenă, iar după uscare se treieră.
Pentru obţinerea uleiului volatil din iarbă, recoltarea (tăierea şi
tocarea) plantelor se face cu combine de recoltat porumb siloz, când
fructele din umbela centrală sunt galbene-brune (în faza de lapte-
ceară).
Condiţionarea. Fructele se usucă la umiditatea de păstrare (12%).
Producţia de seminţe este de 5-8 q/ha (în anul întâi) şi 10-18 q/
ha anual până în anul V. Producţia de ulei din distilarea întregii mase
vegetale tocate este de 30-50 l/ha (în funcţie de starea culturii şi de
condiţiile climatice).

Anasonul (Pimpinella anisum L.)

Pimpinella anisum L. (anason dulce, bădean) este o plantă ierboasă

anuală ce are o rădăcină pivotantă, cu o reţea deasă de rădăcini
laterale; tulpina este erectă, înaltă de 30-60 cm şi ramificată în partea
superioară; florile sunt de culoare albă sau crem şi grupate în umbele;
fructul este o diachenă ovoidală, îngustată spre vârf şi uşor turtită
dorso-ventral, de culoare cenuşiu-verzuie spre cenuşiu-maron cu
miros caracteristic de anetol şi gust aromatic, dulceag şi uşor arzător.
Materia primă utilizată sunt fructele (Anisi fructus, Anisi vulgaris -
fructus). Fructele conţin ulei volatil (2 - 6%), principalul component fiind
trans-anetolul (80 - 90%), precum şi 10-20% grăsimi, 20% proteine etc.
Fructele de anason şi uleiul volatil au acţiune expectorantă,
carminativă, galactogogă, intensifică secreţia salivară, gastrică,
intestinală şi pancreatică. Fructele şi uleiul volatil se folosesc şi în
industria alimentară, la prepararea unor băuturi etc. Anasonul este o
bună plantă meliferă, în anii favorabili putându-se obţine până la 80 -
100 kg/ha miere.
În “CATALOGUL OFICIAL” al soiurilor de plante de cultură din
România din 2004 nu este înscris nici un soi de anason.

198
 Amplasarea. Anasonul se cultivă în zone cu climă caldă şi potrivit
de umedă, pe soluri mijlocii, fertile, afânate. Se cultivă după plante
care lasă solul curat de buruieni (cereale de toamnă şi prăşitoare bine
întreţinute), iar pe acelaşi teren poate reveni numai după 6 ani.
Semănatul. Se face primăvara timpuriu (când solul are 3 - 4°C)
cu semănători universale, asigurând 120 - 140 plante/m2. Se poate
semăna la distanţa de 50 cm între rânduri (pe soluri îmburuienate,
pentru a se putea prăşi), 25 cm sau 12,5 cm, la adâncimea de 2-3 cm,
iar cantitatea de sămânţă este de 15-20 kg/ha (amestecată cu 2 - 3
părti material inert - nisip fin sau cenuşă). Germinaţia seminţelor şi
răsărirea sunt favorizate prin expunerea seminţelor la soare (2 - 3 zile)
sau prin , “fermentaţia” lor (seminţele îmbibate în apă se ţin 3 zile în
grămezi, apoi se întind pentru uscare la umbră şi se lopătează).
Lucrările de îngrijire. Buruienile se combat prin praşile şi pliviri
de câte ori este nevoie.Cu 2-3 stupi la ha se asigură polenizarea şi se
obţine, totodată, o producţie bună de miere.
Recoltarea. Când 50 - 60% din fructele umbelelor centrale devin
brune şi tulpinile încep să se îngălbenească, anasonul se poate recolta
direct cu combina, adaptată pentru această cultură.
Condiţionarea. După recoltare, dacă este necesar, fructele se
usucă artificial la 30 - 40°C, sau pe cale naturală (în aer liber sau în
încâperi curate).
Producţia medie este de 600 – 800 (1.000) kg/ha.

Angelica (Angelica archangelica L.)

Angelica archangelica L. (angelică, anghelină) este o plantă

ierboasă, bienală sau perenă (în primul an formează o rozetă de frunze,
iar în anul doi tulpina floriferă). În primul an de vegetaţie rădăcina este
un rizom de tip napiform de culoare brună (miros aromat caracteristic
şi gust iute), în cel de al doilea an din rizom se dzvoltă un număr mare
de rădăcini adventive. Tot în al doilea an de vegetaţie apare şi tulpina
cilindrică, goală în interior, ramificată în partea superioară, înaltă de
0,5-2 m. Frunzele sunt mari, tripenat-sectate, cu foliole ovate, inegal
serate; foliola terminală este trilobată, iar peţiolul are teaca puternic

199
umflată. Florile, alb-verzui sau gălbui, sunt grupate în umbele compuse,
globuloase. Fructul este o diachenă de formă elipsoidală.
Materia primă utilizată la noi în ţară sunt rădăcinile şi rizomii în anul
întâi de vegetaţie (Angelicae radix), uneori şi pentru organele aeriene
în anul II de vegetaţie. Rizomul şi rădăcinile conţin ulei volatile în
proporţie de 0,10-0,37% în produsul proaspăt şi 0,28-1,0% în produsul
uscat. Fructele sunt mai bogate decât rădăcinile în ulei volatil (0,31-
0,53% în fructele proaspete şi 0,32-2% în cele uscate).
Uleiul de angelică, în doze mici, este un excitant cerebral; în doze
mari este depresiv cerebral şi are acţiune paralizantă. Angelicae radix
are acţiune tonic amară, stomahică şi antibiotică.
Rădăcinile de angelică constitue materia primă pentru obţinerea
unor lichioruri amare de tipul Boonekamp sau Chartreuse şi, în general,
se utilizează ca aromatizant în industria alimentară.
Produsul vegetal întră în compoziţia a numeroase medicamente
gastrointestinale (roborante, spasmolitice, colagoge): IBEROGAST,
GASTRITOL, STOVALID, CARVOMIN.
În “CATALOGUL OFICIAL” al soiurilor de plante de cultură din
România din 2004 nu este înscris nici un soi de angelică.
Amplasarea. Angelica reuşeşte în cultură în zone înalte (500-
600m altitudine), pe locuri adăpostite, însorite (Depresiunea Bârsei),
pe soluri aluviale, profunde şi bogate în humus, umede (însă fără
apă în exces); după premergătoare care eliberează terenul devreme
(prăşitoare fertilizate cu gunoi de grajd, sau leguminoase), putând
reveni pe acelaşi teren după 4-5 ani.
Semănatul. Se face toamna, la sfârşitul lunii august sau începutul
lui septembrie (în zone subumede, în octombrie), cu semănători
universale, asigurând densitatea de 5-6 plante/m2. Distanţa între
rânduri este de 50 cm, adâncimea de semănat de 2-3 cm, iar cantitatea
de sămânţă de 10-12 kg/ha (seminţe recoltate în acelaşi an).
Angelica se poate înmulţi şi prin răsad produs în straturi reci (circa
200 m2 pentru un hectar) semănate în august. Plantarea în câmp
se face în primăvara anului următor, la distanţa de circa 50 cm între
rânduri şi 20-25 cm pe rând.

200
 În acest sens am amplasat, atât în anul 2003 cât şi în anul 2004,
o experienţă cu patru variante de plantare în câmpul experimental al
USAMV-Cluj Napoca pe un sol: aluvial tipic, carbonatic, cu o reacţie
slab spre moderat alcalină (pH 7,71-8,03) moderat spre carbonatat în
profunzime, slab humifer, mijlociu aprovizionat în azot, bine aprovizionat
în fosfor şi potasiu.
Producerea răsadului s-a realizat în seră, în pahare de plastic
(diametrul de aproximativ 6 cm şi înălţime de aproximativ 10 cm),
umplute cu un amestec format din: 3 părţi sol, 3 părţi mraniţă, 3 părţi
turbă şi o parte nisip.Răsadul s-a plantat în prima decadă a lunii mai,
iar recoltarea s-a făcut în ultima decadă a lunii octombrie (în ambii ani
experimentali).
Comparînd producţiile pe variante se constată din tabelul 2.1., că cea
mai mare producţie de rădăcini proaspete în cei doi ani experimentali
s-a obţinut la varianta de plantare de 50x20 cm (V2 – 9906 kg/ha),
înregistrîndu-se valori distinct semnificative faţă de martor (V1 – 8000
kg/ha).

201
 Tabel 1.1 Producţia de radix proaspăt la specia Angelica archangelica,
Distanţa de Nr. Producţia de +/- Semnifi-
Varianta plantare (cm) plante/ha radix proaspăt Diferenţă caţie
kg/ha %
V1 (Mt) 50x15 210.000 8000 100 - -
V2 50x20 150.000 9906 124 1906 xx
V3 50x25 120.000 7563 95 -438 -
V4 50x30 90.000 6688 84 -1313 0

DL5%=1243,53 DL1%=1743,45 DL0,1%=2464,22

Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri pentru a menţine
solul curat de buruieni şi afânat, iar culturile semănate se răresc când
plantele au 1-2 perechi de frunze adevărate la 25-30 cm între ele pe
rând. La culturile plantate prin răsad se udă până la prindere şi se
înlocuiesc răsadurile dispărute.
Recoltarea. Rizomii şi rădăcinile se scot în octombrie (primul an
de cultură) cu cazmaua, cu plugul fără cormană sau cu dizlocatorul de
sfeclă (în prealabil se cosesc frunzele şi se scot din teren).
Condiţionarea. După ce se scot, rădăcinile se decoletează şi se
fasonează, înlăturând toate părţile aeriene şi rădăcinile sub 2 mm
diametru. Spălarea rădăcinilor se impune pentru curăţirea pământului
de pe acestea. Uscarea se face pe cale naturală (la soare, iar pe timp
nefavorabil în magazii) sau artificial, la 35-40°C.
Randamentul la uscare este de circa 4-5:1.
Producţia este de 1500-2500 kg/ha rizomi şi rădăcini uscate.
Atenţie. Frunzele, la temperaturi ridicate, sunt toxice creând alergii
grave pe piele

Familia Lamiaceae (Labiatae)

Menta (Mentha piperita L.)

Mentha piperita L. (mintă, izma bună) este o plantă ierboasă,

perenă, având o rădăcină formată dintr-un număr foarte mare de
202
rădăcini adventive. Tulpina este tetramuchiată, înaltă de 50-60 cm,
cu noduri şi internoduri, iar din mugurii situaţi pe porţiunea lignificată
de sub nivelul solului se formează stolonii. Frunzele ovat-lanceolate
sunt dispuse opus, fiind scurt peţiolate şi cu marginea inegal serată,
de culoare verde închis pe partea superioară, verde mai deschis pe
faţa inferioară, cu o nuanţă violaceu-roşcată, uneori. Nervaţia este
penată, mai proieminentă pe faţa inferioară; faţa superioară este
glabră, iar cea inferioară este prevăzută cu peri glandulari dispuşi
de-a lungul nervurilor. Mirosul produsului este caracteristic, aromat şi
se accentuează prin frecare, iar gustul este iute, înţepător şi răcoritor.
Florile sunt grupate în inflorescenţe terminale în formă de spic, cu flori
purpuriu-violacee. Fructul este format din 4 nucule mici, acoperite de
caliciu persistent.
Materia primă o constituie frunzele sau planta întreagă de la mentă
(Menthae folium sau Menthae piperitae, respectiv Menthae herba),
care conţin ulei volatil (0,5 - 4%) al cărui conţinut oscilează foarte
mult în funcţie de o serie de factori: soi, varietate, provenienţă, condiţii
pedoclimatice, momentul recoltării. Principalii componenţi ai uleiului
volatil sunt mentolul, mentol-esterii, mentona, mentofuranul etc.
În condiţii de iluminare scăzută, planta sintetizează cu precădere
pulegonă şi mentofuran (scade calitatea uleiului volatile conferindu-i
un gust amărui), în timp ce o iluminare prelungită determină sinteza
de către organismul vegetal a mentolului. Pe lângă uleiul volatil se
mai găsesc flavonoide, taninuri (6-12%), un principiu amar, substanţe
minerale (8-12%) etc (Ursula Stănescu, 2004).
Frunzele de mentă au o acţiune spasmolitică, anestezic local,
carminativă, antiseptică şi coleretică, datorită uleiului volatil şi
componenţilor săi.
După extragerea uleiului volatil, deşeurile constituie un furaj valoros
(pentru oi etc.), sau se pot utiliza ca îngrăşământ organic (după
compostare).
Produsul vegetal intră în compoziţia unor ceaiuri: gastric, antidiareic,
hepatic, precum şi în componenţa unor preparate industriale:
medicamente colagoge şi pentru căile biliare (ROWACHOL, COLEBIL,
CHOLAGOGUM NATTERMANN); remedii gastrointestinale
(ULCEROTRAT, IBEROGAST GASTRICARD); medicamente
203
destinate unor afecţiuni respiratorii (INHALANT, MENTORIN); hepatice
sau hipnotice-sedative ESBERI-NERVIN.
Soiul cultivat este: Cristal (din anul 2000).
Amplasarea. Menta necesită un climat mai răcoros, suficient de
umed, însă însorit, pe soluri fertile, luto-nisipoase, drenate, (lunci şi
aluviuni). Menta se amplasează după borceag, leguminoase pentru
boabe, cereale de toamnă şi unele prăşitoare bine întreţinute, pe
acelaşi teren putând reveni numai după 5-6 ani.
Se recomandă cultivarea ca plante anuale, însă, uneori, cultura se
menţine doi (trei) ani.
Speciile de mentă cultivate sunt hibrizi naturali, în general autosterili,
însă sunt şi biotipuri autofertile, deschizând noi posibilităţi în ameliorare,
prin aplicarea hibridării sexuate.
Menta se cultivă în Ţara Bârsei, pe văile Oltului, Mureşului şi în
Câmpia Banatului, iar prin irigare se poate cultiva şi în Câmpia Română.
Plantarea. In mod curent menta se înmulţeşte prin stoloni recoltaţi
de la culturile ce se desfiinţează sau din culturi speciale de la care se
obţin 8-10 tone stoloni/ha. Pentru plantat, stolonii trebuie să aibă 3-4
noduri.
Plantarea se face toamna (octombrie) şi numai excepţional
primăvara, în rigole deschise de cultivator la distanţe de 70 cm şi
10 - 12 cm adâncime, asigurând o densitate de 25 - 30 plante/m2.
Stolonii se aşează în rigole cap la cap, apoi se acoperă. Stolonii nu se
plantează în sol uscat, deoarece se deshidratează. Se folosesc circa
1200 kg/ha stoloni de mentă de bună calitate (proaspeţi şi curăţaţi).
Lucrările de îngrijire. Se combat buruienile prin praşile şi pliviri.
Toanma se face o arătură de acoperire, la culturile care se menţin
doi ani în anul al doilea, primăvara, se grăpează pentru nivelare, iar
după răsărirea plantelor se fac praşile mecanice între rânduri, pentru
refacerea rândurilor şi pliviri pe rând.
Recoltarea. În funcţie de destinaţia producţiei, se recoltează herba
(cosire în faza de înflorit 50 - 75% a plantelor), respectiv frunzele, când
au 5 - 6 cm lungime (în mai multe etape, primele două cu mâna, iar a
treia prin uscarea plantelor cosite la începutul înfloririi), pe timp însorit,
204
călduros, între orele 10-14.
Condiţionarea. Produsul se usucă pe cale naturală (în şoproane,
poduri sau încăperi curate, bine aerisite şi uscate) sau artificial la 35°C.
Randamentul la uscare este la frunze de 6 : 1 iar la herba de 4 :1.
Producţia. Se obţin 10 - 20 t/ha herba proaspătă, respectiv 2,5 t/ha
herba uscată sau 1.000 - 1.300 kg/ha frunze uscate.

Lavanda (Lavandula angustifolia Mill.) şi lavandinul (Lavandula

hibrida R.)

Lavandula angustifolia Mill. (levănţica) şi Lavandula hibrida R.

(un hibrid între Lavandula angustifolia şi Lavandula latifolia) sunt
semiarbuşti vivace, înalţi de 50-60 cm, ce cresc în tufe dese. Frunzele
sunt opuse, liniar lanceolate, iniţial pubescente, apoi cu timpul glabre.
Mrginile lor sunt răsucite către interior, culoarea este verde cenuşie pe
faţa superioară şi verde mai deschis pe cea inferioară. Florile plăcut
mirositoare sunt grupate în inflorescenţe spiciforme, compuse din 4-12
verticile suprapuse. Caliciul albastru este tubulos şi acoperit de peri,
iar corola violet-albastră este bilabiată. Fructele sunt 4 nucule, situate
la baza caliciului persistent, cu suprafaţa brună sau cenuşie, netedă şi
lucioasă.
Materia primă este inflorescenţa (Lavandulae flos, Lavandulae
angustifoliae-flos şi respectiv Lavandulae hibridae flos) utilizată în
stare proaspătă sau uscată. Florile proaspete conţin până la 0,8%
ulei volatil, iar cele uscate până la 1,5%. Componentele principale
din puct de vedere cantitativ şi care imprimă şi mirosul de bază ale
uleiului de lavandă sunt linaloolul (20-35%) şi acetatul de linalil (30-
55%), însă aroma este determinată şi prin aportul cineolului, camforei
sau geraniolului. Alţi compuşi sunt: flavonoide, cumarine, fitosteroni,
taninuri (5-10%), săruri minerale etc.
Uleiul volatil de lavandă este un aromatizant puternic, folosit în
parfumerie şi cosmetică, însă are şi utilizări medicinale (are acţiune
carminativă, sedativă, spasmolitică şi colagogă). Se foloseşte în
industria parfumurilor, săpunurilor şi a porţelanurilor (uleiul fiind un
valoros dizolvant şi fixator de vopsele). Calităţile insecticide ale

205
produsului vegetal ce susţin utilizarea sa în prezervarea hainelor şi
lenjeriei se datoresc uleiului volatil care are şi proprietăţi antimicrobiene
şi antifungice.
Este o importantă plantă decorativă, meliferă (de pe un hectar se
pot obţine 100 - 120 kg miere) şi fitoameliorativă (valorificând terenurile
erodate, de pe pante abrupte, însorite).
Soiul cultivat din L. angustifolia este Codreanca (din 1992).
Amplasarea. Fiind plantă de origine sudică, are cerinţe termice
ridicate. Este plantă heliofilă. Nu este pretenţioasă faţă de sol, putând
valorifica bine pantele erodate cu soluri calcaroase şi nisipurile de
natură calcaroasă. Cultura durează 20-25 de ani, pe acelaşi teren
poate reveni după 8-9 ani.
Zonele cele mai favorabile de cultură sunt în sudul şi sud-estul ţării
cu temperatura şi luminozitate ridicate, însă se poate cultiva şi în alte
zone având plasticitate ecologică ridicată.
Plantarea. Se produce răsad în straturi reci (pe un ha de straturi
se folosesc circa 10 kg sămânţă, semănată toamna la 25 cm între
rânduri şi se obţin circa 400 - 500 mii fire răsad), iar plantarea se face
în septembrie - octombrie la 100 cm între rânduri şi 50 cm pe rând
(orientate pe curbe de nivel), revenind 20.000 plante/ha (pe soluri
bogate se poate planta la 100/60 - 75, revenind 16.666, respectiv
13.333 plante/ha). Se poate îmnulţi şi prin înrădăcinarea butaşilor
(lăstari ierboşi de 7 - 8 cm lungime cu baza lignificată şi înrădăcinaţi),
plantaţi ca şi răsadul, sau prin despărtirea tufei (mai rar).
Lavandinul fiind un hibrid steril se înmulţeşte prin butaşi (de 7-8 cm
lungime cu baza lignificată), înrădăcinaţi în straturi la 10/5 cm. Toamna
butaşii înrădăcinaţi se scot şi se plantează la 100/100 cm (circa 10.000
plante/ha).
Lucrările de îngrijire. Se fac completări de goluri şi se menţine solul
curat de buruieni prin praşile, ori de câte ori este nevoie. La plantaţiile
îmbătrânite se face operaţia de regenerare, prin tăierea ramurilor
lignificate la 12 - 16 cm, primăvara sau imediat după recoltare.
Recoltarea. Din anul al doilea de cultură se recoltează
inflorescenţele, în zile însorite, după ce s-a ridicat roua, prin tăiere cu

206
secera sau cu aparate de tuns (cu 10 cm de tijă, sub ultimul verticil), se
aşează în coşuri (fără să se îndese) şi se transportă la locul de uscare
sau distilare.
Lavandinul este cu 10 - 15 zile mai tardiv decât lavanda, putându-
se prelungi perioada de utilizare a instalaţiilor de prelucrare (distilare).
Condiţionarea. Inflorescenţele se usucă în spaţii amenajate, în
strat subţire la umbră, sau artificial la 35°C.
Randamentul la uscare este de 5 - 7 :1.
Producţia de inflorescenţe proaspete în primii 2-3 ani este 2-3 t/
ha, iar în anii următori 5-6 t/ha. Dintr-o tonă de inflorescenţe proaspete
rezultă până la 10 kg ulei volatil. Producţia de flori uscate este de circa
1.000 kg/ha.

Roiniţa (Melissa officinalis L.)

Melissa officinalis L. (roiniţă, melisa, lămâiţă, busuiocul stupului)

este o plantă perenă, care se menţine în cultură 5 - 7 ani. Rădăcina
este un rizom din care pornesc numeroase rădăcini adventive şi se
formează stoloni ascendenţi care dau naştere la tulpini. Tulpina este
înaltă de 60-120 cm, glabră la bază şi păroasă la partea superioară şi
care la strivire miroase a lămâie, Frunzele sale sunt opuse, peţiolate,
oval-triunghiulare sau oval-cordiforme, cu marginea crenat-serată şi
suprafaţa reticulară, mai proieminent pe faţa inferioară. Culoarea este
verde închis pe faţa superioară şi uşor mai deschisă pe cea inferioară
datorită perilor şi gandelor oleifere existente îndeosebi pe nervure.
Mirosul este aromat, asemănător celui de lămâie (foarte evident la
strivirea frunzelor proaspete), iar gustul uşor amar şi aromat. Florile
sunt grupate în verticile de 5-10 flori cu caliciu bilabiat, corola lungă
de circa 1 cm, ieşind destul de puţin din caliciu, de culoare gălbuie
la început, apoi albă-liliachie. Fructele sunt nucule, colorate în brun
lucitor, grupate câte 4 în caliciu persistent, mici până la 2 mm.
Materia primă utilizată sunt frunzele (Melissae folium) sau toată
planta (partea aeriană) (Melissae herba), care conţin: ulei volatil (0,05
- 0,3%), taninuri, acid rozmarinic (4%), triterpene, flavonoizi etc. Uleiul
volatil este format din: monoterpene circa 60% (citronelal care imprimă

207
mirosul plăcut 30-40% şi citral A şi B circa 10-30%) şi sescviterpene
peste 35%.
Uleiul de roiniţă are actiune sedativă, spasmolitică, carminativă,
stomahică, coleretică, antitiroidiană, antibacteriană şi antivirală (asupra
virusului herpetic simplu). Produsul vegetal este indicat în tratamentul
tulburărilor gastrointestinale de origine nervoasă, afecţiuni cardiace
psihosomatice, migrene. Frunzele intră în compoziţia ceaiurilor:
anticolitic, aromat, laxativ. Roiniţa se asociază frecvent cu menta
în diferite preparate galenice recomandate în cazul unor dispepsii
funcţionale, deoarece înbunătăţeşte calităţile gustative ale acestora,
la care se adaugă şi efectul sedativ. Uleiul volatil se foloseşte în
tehnologia farmaceutică drept parfumant al unor soluţii de uz extern,
a unguentelor sau cremelor; este considerat unul dintre cele mai
apreciate şi mai scumpe “esenţe” în parfumerie şi cosmetică.
Roiniţa este o valoroasă plantă meliferă, este foarte bogată în nectar
(150 kg/ha), fiind mult căutată de albine.
Se cultivă populaţia locală De Dobroteşti (din anul 1973).
Amplasarea. Roiniţa se cultivă în zona solurilor cemoziomice şi
brun-roşcate de pădure, cu ierni mai blânde (zona viţei de vie), după
prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după
8-9 ani.
Semănatul. Se face în septembrie, la distanţa între rânduri de 50 sau
62,5 cm, adâncimea 1-2 cm, cu 6 - 8 kg sâmânţă/ha, pentru a realiza
densitatea de 20 - 30 plante/m2. Sămânţa se amestecă în raportul 1 :
2 (1 : 5) cu material inert, la care se adaugă o plantă indicatoare: circa
60-80 g sămânţă de salată etc.
Înmulţirea prin răsad (produs în straturi reci sau răsaduri calde)
asigură o cultură uniformă, fără goluri. Răsadul (150 - 200 mii fire/
ha) se produce pe 150 m2 straturi reci (500 g sămânţă) sau pe 60 m2
răsadniţe calde (250 g sămânţă). Plantarea se poate face în septembrie
sau în mai (în funcţie de perioada semănatului în răsadniţă), la distanţe
de 50 sau 60 cm între rânduri şi 20 - 25cm pe rând.
Lucrările de îngrijire. Se efectuează: praşile şi pliviri pentru a
menţine solul curat de buruieni şi afânat; rărirea când plantele au 3 – 4
perechi de frunze, la 20 - 25 cm pe rând.
208
 Recoltarea. Din anul al doilea se fac două recoltări de frunze sau
herba (la culturile provenite prin plantare se obţine o recoltă şi în anul
întâi), la începutul înfloritului. Frunzele se recoltează atunci când au
mărimea normală, cu mâna, individual sau prin “strunjire”. Herba se
taie cu secera, coasa sau cositori la 10 cm de la suprafaţa solului.
Condiţionarea. Frunzele sau herba se usucă în încăperi amenajate
în acest scop, în strat subţire sau artificial, la 30°C.
Randamentul la uscare este de 4,5 - 5, 5 : 1 la frunze şi 4 - 5 : 1
la herba.
Producţia. Se obtin 4-5 t/ha frunze verzi (1 - 1,5 t/ha frunze uscate)
sau 15-18 t/ha herba proaspătă (3 - 4 t/ha herba uscată).

Jaleşul (Salvia officinalis L)

Salvia officinalis L (salvie, jaleş de grădină) este o plantă perenă,

partea subterană fiind reprezantată printr-un rizom ramificat, pivotant.
Este un subarbust cu tulpina lignificată la bază, erectă, muchiată la
partea superioară, foarte ramificată, înaltă de 30-100cm. Frunzele sale
sunt opuse, peţiolate, lanceolate sau ovate, cu marginea fin zimţată
şi nervuri proieminente pe partea inferioară. Frunzele bătrâne sunt
glabre, au la bază 1-2 lobi şi sunt colorate în verde pe faţa superioară
şi cenuşie pe cea inferioară; cele tinere sunt pubescente şi de culoare
verde-argintie. Mirosul plantei este puternic aromat şi caracteristic,
iar gustul este picant, amar şi astringent. Florile sunt grupate în
pseudoverticile, câte 6-10 situate în vârful tulpinilor, unde formează
inflorescenţe spiciforme, simple sau ramificate, de culoare albastră-
violacee (rar albe). Fructul conţine 4 nucule maronii sau negre, de
formă ovoidă.
Materia primă sunt frunzele (Salviae folium) sau planta (partea
aeriană-Salviae herba), care conţin: ulei volatil (1-2,5%) având drept
component principal tuiona (35-60%), taninuri (3-7%), flavonoizi (3%),
acizi fenolici, vitamine (acid nicotinic, acid ascorbic, vitamina B1) etc.
Uleiul volatil şi celelalte şi celelalte componente din frunzele de
salvie au efect coleretic, carminativ, astringent, împotiva hiperhidrozei
(transpiraţie excesivă), precum şi acţiune antibacteriană şi antifungică

209
fiind folosit la conservarea cărnii. Uleiul volatil de jaleş are numeroase
utilizări în parfumerie şi cosmetică. Produsul vegetal se foloseşte sub
formă de gargară în inflamaţii ale cavităţii bucale şi gâtului (gingivite,
stomatite, laringite, faringite), iar ca infuzie se administrează intern în
tulburări digestive, flatulenţă, inflamaţia mucoasei intestinale, diaree.
Deoarece inhibă secreţia lactată, salvia se foloseşte în medicina
populară pentru oprirea lactaţiei. La folosirea produsului în doze mari
(mai mult de 15 g frunze salvie/doză) şi o perioadă îndelungată de timp
sau la ingerarea uleiului volatil apar efecte adverse datorită tuionei
prin afectarea tecii de mielină a neuronului. Ca urmare apar simptome
ca: tahicardie, senzaţie de căldură, ameţeli, convulsii epileptiforme,
precedate de hipersalivaţie şi vomă (Ursula Sănescu, 2004). Frunzele
se folosesc în compoziţia ceaiului antiasmatic, antiseptic, tonic,
stimulativ. Jaleşu este o valoroasă plantă condimentară şi meliferă.
Se cultivă populaţia locală De Răsmireşti, din anul 1975.
Amplasarea. Jaleşul întâlneşte cele mai favorabile condiţii de
cultură în sudul şi sud-vestul ţării, pe soluri fertile, lutoase, profunde,
permeabile, bogate în calcar (valorifică pantele calcaroase, prevenind
eroziunea şi se poate folosi pentru fixarea nisipurilor mobile). Se cultivă
după leguminoase perene şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi
teren putând reveni numai după 8-9 ani.
Semănatul. Se face în noiembrie sau primăvara devreme, la
densitatea de 9-10 plante/m2, la 62,5 cm între rânduri, 2-4 cm
adâncime, folosind 10-12 kg/ha (eventual o plantă indicatoare).
Jaleşul se poate înmulţi şi prin răsad produs în straturi reci (de vară)
sau în răsadniţe. Răsadul pentru 1 ha se produce pe circa 150 m2
straturi reci sau 60 m2 răsadniţe calde (în ambele cazuri, cu 1,5 kg/ha).
Răsadul (cu 4-5 frunze) se plantează în septembrie sau în aprilie, la 60
cm între rânduri şi 10-15 cm/rând.
Lucrările de îngrijire. Se fac praşile între rânduri (la culturile
semănate, după răsărirea plantei indicatoare) şi pliviri pe rând. La
culturile semănate, plantele se răresc pe rând la 10 cm între ele, golurile
putând fi completate cu plantele rezultate din rărit. Răsadurile se udă
până la prindere şi se înlocuiesc plantele dispărute. Din al doilea an
tulpinile lignificate se înlătură toamna sau primăvara devreme, la 10
cm de la sol.
210
 Recoltarea. Din anul doi de vegetaţie se obţin 2-3 recolte de frunze
anual (în primul an se obţine o recoltă în septembrie), la începutul
înfloritului.. Frunzele se recoltează cu mâna, când ajung la maturitatea
tehnică (din iulie în septembrie). Lăstarii se recoltează manual sau
mecanizat, tăindu-se la 15 cm de la sol.
Condiţionarea. Frunzele se uscă la umbră, în încăperi aerisite, sau
artificial la 30-35 ºC.
Randamentul la uscare este de circa 4:1.
Producţia. Se obţin 3-6 q/ha frunze uscate (în primul an de
vegetaţie) şi 10-14 q/ha frunze uscate (în anul al doilea şi următorii),
respectiv 20-30 q/ha herba uscată.

Isopul (Hyssopus officinalis L.)

Isopul este originar din zona mediteraneană, se găseşte spontan

în sudul Europei şi vestul Asiei. Este o plantă cunoscută din vechime,
fiind menţionată şi în Biblie.
Hyssopus officinalis L. este o plantă perenă care se menţine în
cultură 10 - 25 ani, cu aspect de tufă, lignificată la bază, înaltă de 60-
80 cm. Din rizomul scurt şi brun pornesc numeroase rădăcini verticale.
Tulpina aeriană care apare din rizom este ramificată încă de la bază,
lignificată, iar tulpinile superioare sunt ierboase, cu 4 muchii. Frunzele
sunt opuse, liniar lanceolate, glabre, lucioase, cu marginea întreagă.
Florile sunt grupate în inflorescenţe spiciforme, formate din 7-9 flori,
aşezate la subsuoara frunzelor superioare. Corola este bilabiată,
violetă (rar roz sau albă). Fructele sunt nucule ovat-triunghiulare,
grupate câte 4 cu caliciu persistent.
Materia primă utilizată este partea aeriană (Hyssopi herba) în
stare uscată sau proaspătă, care conţin: ulei volatil (0,07 - 0,29% în
herba proaspătă şi 0,20 - 1,5% în cea uscată), principalul component
fiind pinocamfona (24 - 50%); o substanţă amară de natură lactonică
(marubiina), taninuri, zaharuri, săruri minerale, flavonoide etc.
Uleiul volatil de isop are acţiune expectorantă, carminativă,
antiseptică, diuretică, stimulent digestiv, iar marubiina şi taninurile
au efect tonic amar şi uşor astringent. Intern preparatele de Hyssopi
211
herba se utilizează în tratamentul bronşitei şi astmului bronşic; extern
se administrează în congestii nazale.
Toxicitatea preparatelor din isop este datorată cetonelor din
uleiul volatil (pinocamfona şi izopinocamfona) care sunt neurotoxice
provocând convulsii epileptiforme.
Se utilizează în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic, pectoral nr. 2 şi
sudorific. Isopul este apreciat şi ca plantă condimentară, meliferă şi
ornamentală. Se poate folosi şi în lucrările antierozionale şi de fixare a
nisipurilor mobile.
Se cultivă populaţia locală De Ciorani, din anul 1975.
Amplasarea. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt cele din
sudul şi sud-vestul ţării şi pe dealurile Dobrogei, pe diferite tipuri de
sol, putând valorifica bine terenurile în pantă, calcaloase, sau solurile
nisipoase. Se cultivă după prăşitoare sau cereale păioase în condiţii
bune de întreţinere.
Semănatul. Se face în luna martie (sau în pragul iernii), asigurând
densitatea de 20-25 plante/m2. Se însămânţeză cu semănători
universale (SUP-29), la distanţe de 50 sau 62,5 cm între rânduri şi la
adâncimea de 2-3 cm. Cantitatea de sămânţă la un hectar este de 6-8
kg.
Isopul se poate înmulţii şi pe cale vegetativă (pe soluri erodate, în
pantă) prin răsad produs în răsadniţe reci sau prin despărţirea tufei.
Plantarea se face la 50 sau 60 cm între rânduri şi la 10-15 cm pe rând.
Lucrările de îngrijire. Se menţine solul curat de buruieni, prin
praşile şi pliviri (cultura cere o îngrijire mai atentă în primul an de
vegetaţie). Rărirea plantelor se face la a doua praşilă, lăsându-se la
distanţa de 10 cm pe rând. Primăvara, înaintea pornirii în vegetaţie, se
tund tufele, înlăturându-se părţile uscate.
Recoltarea. Se taie (cu cositori sau secera) herba în perioada
înfloririi (circa 50%) la circa 10 cm de la sol (fără părţile lemnoase
ale tulpinii), respectiv porţiunea cu inflorescenţe. Se fac două recoltări
anual, prima în iunie-iulie, iar a doua în septembrie-octombrie.
Condiţionarea. După recoltare se înlătură tulpinile lignificate care
mai sunt în produs, apoi se usucă la umbră în strat subţire sau pe cale
212
artificială la 30 - 35°C.
Randamentul la uscare este de circa 4:1.
Producţia este de circa 100 - 150 q/ha herba proaspătă, respectiv
30 q/ha materie primă uscată.

Măghiranul (Majorana hortensis Mnch.)

Majorana hortensis Mnch. (maghiranul, măgheranul) este o plantă

ierboasă, anuală (la noi în ţară) sau bienală (în Europa Centrală),
iar în zona mediteraneană este un subarbust peren. Rădăcina este
pivotantă, bogat ramificată în stratul superficial al solului. Tulpina,
înaltă de 15-50 cm, este patrunghiulară, ramificată, de culoare verde-
cenuşiu, păroasă. Frunzele sunt opuse, scurt peţiolate, ovat rotunde,
marginea întreagă, suprafaţa pâsloasă, verzuie-albicioasă. Florile
sunt mici grupate în inflorescenţe globuloase, la subsuoara frunzelor
superioare, corola este bilabiată, roşietică. Fructele se formează în
interiorul caliciului persistent şi sunt reprezentate prin 4 nucule, ovate
sau sferice, de culoare galbenă brună, sunt foarte mici. Mirosul şi
gustul frunzelor şi florilor este plăcut aromat, caracteristic.
Materia primă utilizată este partea aeriană (Majoranae herba) în
stare proaspătă sau uscată, care conţine ulei volatil (0,3 - 0,4% în
herba proaspătă şi 0,7 - 3,5% în cea uscată) şi alţi compuşi.
Uleiul volatil acţionează ca: antispastic şi carminativ, fiind recomandat
în dispepsii stomacale, analgezic, anafrodisiac, antiseptic, antiviral,
bactericid şi antifungic, diaforetic, diuretic, emenagog, hipotensiv,
sedativ, vasodilatator. Ceaiul de măghiran stimulează digestia, măreşte
pofta de mâncare şi calmează colicile stomacale. Se recomandă şi
în combaterea stărilor nervoase şi a insomniilor. Are utilizare largă în
industria alimentară drept condiment şi în industria parfumurilor.
În „CATALOGUL OFICIAL al soiurilor de plante de cultură din
România” din 2004 nu este înscris nici un soi de Majorana hortensis
Mnch.
Amplasarea. Cele mai favorabile zone sunt sudul şi vestul Câmpiei
Române, precum şi în vestul ţării şi în jud. Neamţ, pe soluri uşoare,
calde, fertile, aprovizionate în calciu după cereale de toamnă şi
213
prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni numai după
4-5 ani.
Semănatul. Se face în luna aprilie (după gerurile târzii), asigurând
densitatea de 30 – 32 plante/m2. Se însămânţează cu semănători
universale la distanţa de 50 cm între rânduri şi la adâncimea de 0,5 - 1
cm. Se folosesc circa 4 kg sămânţă la un ha, amestecată cu material
inert (rumeguş uscat) în raport de 1 : 2 şi cu o plantă indicatoare (circa
100 g de sămânţă de salată).
Se înmulţeşte prin răsad (în zone mai reci cu brume târzii) produs
în răsadniţe calde (pregătite în a doua jumătate a lunii februarie)
sau semicalde (pregătite la începutul lunii martie), pentru un ha fiind
necesară o suprafaţă de circa 100 m2 (400 g sămânţă) urmărind ca
plantarea răsadului (de 5-7 cm înălţime) să se facă în aprilie-mai, la
50 cm între rânduri şi 15 cm pe rând (cu 2-3 fire la cuib), asigurând o
densitate de 340 - 400 mii plante/ha.
Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri pentru combaterea
buruienilor, iar la culturile semănate se face rărirea la 10 cm între
plante pe rând. în zone secetoase se irigă.
Recoltarea. Se obţin două - trei recolte de herba tăiată la începutul
înfloritului, cu secera la 5 - 7 cm de la sol, pe timp frumos, după ce s-a
ridicat roua şi se transportă imediat (1-2 ore) la locul de uscare sau
distilare.
Condiţionarea. Produsul se poate usca la umbră, în încăperi uscate
şi aerisite (în strat de circa 5 cm, pe rame, hârtie şi întors de 2 - 3 ori)
sau artificial, la 30 - 35°C. Produsul uscat se ambalează în saci sau în
saltele şi se predă în termen scurt pentru prelucrare.
Randamentul la uscare este de 4 - 5 : 1.
Producţia medie este de 15 - 20 q/ha herba uscată (în condiţii de
irigare se obţin până la 30 q/ha herba uscată).

Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris L.)

Thymus vulgaris L. (cimbrul de câmp, lămâioară, cimbrul adevărat)

este un subarbust peren, cu frunze veşnic verzi. Rădăcina, în primul
214
an, este pivotantă, lignificată, puternic ramificată, iar în anii următori se
dezvoltă într-un sistem radicular puternic fasciculat. Din colet pornesc
anual o mulţime de ramificaţii care dau plantei un aspect globulos.
Tulpina este lignificată în partea inferioară şi acoperită cu un suber
de culoare cenuşie, ramificaţiile pornesc de la subsuoara frunzelor.
Frunzele sunt sesile sau scurt peţiolate, lanceolate sau eliptice, mici, cu
marginile răsfrânte spre faţa inferioară. Florile mici, albe sau alb-roz au
corola bilabiată şi sunt dispuse în pseudoverticile aşezate la subsuoara
frunzelor din vârful tulpinilor. Fructele sunt nucule elipsoidale, mici şi
grupate câte 4 la baza caliciului persistent.
Mirosul este caracteristic, iar gustul aromat.
Materia primă care se utilizează este partea aeriană (Thymi herba)
în formă verde sau uscată, care conţine: ulei volatil (0,2 - 0,9% în
produsul proaspăt şi 0,5 - 2,6% în cel uscat), în care predomină timolul
(30 - 70%), carvacrol (3-15%). Alte componente identificate sunt
taninurile, acidul cafeic, flavonozide, saponine etc.
Compuşii din herba au efect expectorant, antispastică, antitusivă
(datorate în mare parte timolului şi carvacrolului), diuretic, coleretic,
colagog (principiul amar), antiseptică, antihelmintică-antibacteriană-
antifungică (datorită timolului). Ceaiul din această plantă, datorită
uleiului volatil, are proprietăţi expectorante, calmând spasmele căilor
respiratorii, fiind folosit în tratarea tusei convulsive, bronşitei, astmului
şi răguşelii (împreună cu alte plante). Uleiul volatil se foloseşte
în parfumerie şi în cosmetică; herba se foloseşte la prepararea
conservelor, drept condiment.
Se cultivă populaţia locală De Dolj (din anul 1973).
Amplasarea. Dă rezultate mai bune în sudul şi sud-vestul ţării,
precum şi în Subcarpaţii Răsăriteni (judeţele Neamţ şi Bacău), pe
soluri uşoare, calde, drenate şi fertile, după leguminoase pentru boabe,
borceag, cereale păioase, cartof şi plante de nutreţ, pe acelaşi teren
putând reveni numai după 6-7 ani.
Plantatul. Răsadul (circa 200 mii fire/ha) se produce în răsadniţe
calde sau semicalde (circa 60 m2 şi 0,3 - 0,6 kg sămânţă) sau în
straturi reci (60 - 80 m2 şi 0,4 - 0,5 kg sămânţă ce se seamană în
martie sau în iulie-august) şi trebuie să aibă 5 - 10 cm înălţime. Se

215
plantează primăvara după îngheţurile târzii, iar răsadul din straturile
reci se plantează în iunie sau în octombrie (în funcţie de perioada
producerii răsadului) la 50 cm între rânduri şi 20 - 25 cm pe rând (câte
2 fire la cuib).
Semănatul direct în câmp, pe soluri curate de buruieni şi cu precipitaţii
suficiente primăvara, se face la intrarea în iarnă sau primăvara foarte
devreme, la 50 cm între rânduri şi la 0,5 - 1 cm adâncime, folosindu-se
3 - 4 kg sămânţă la ha (amestecată cu material inert).
Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri pentru combaterea
buruienilor, iar la culturile semănate, după răsărire, se răresc la 15 - 20
cm între plante pe rând.
Recoltarea. În primul an se obţine o recoltă (în septembrie), iar
din anul doi (până în anul cinci) se obţin 2-3 recolte de herba pe an.
Recoltarea se face la butonizare - deschiderea primelor flori pe timp
frumos (după ce s-a ridicat roua), prin tăierea plantelor cu seceri bine
ascuţite, la 10 - 15 cm de la sol, fără partea lignificată şi fară să se
smulgă plantele.
Condiţionarea. După recoltare produsul se transportă la distilerii,
sau se usucă pe cale naturală (în încăperi curate, uscate şi aerisite)
sau artificial, la maximum 35°C.
Randamentul la uscare este de circa 4:1.
Producţia. În primul an se obţin circa 5 q/ha herba uscată, iar din
anul al doilea se obţin 20 - 25 q/ha herba uscată anual.

Cimbrul de grădină (Satureja hortensis L.)

Satureja hortensis L. este o plantă anuală, ierboasă, avînd o

rădăcină pivotantă. Tulpia lignificată la bază, ramificaţiile sunt opuse,
pubescente, cu nuanţe violacee. Frunzele sunt lanceolate, sesile,
glabre, situate opus pe tulpină. Florile au corola bilobată, de culoare
violacee, sunt grupate câte 3-6 spre vârful ramificaţiilor, la subsuoara
frunzelor. Fructul este format din 4 nucule lucioase, brune, situate în
caliciul persistent.
Materia primă utilizată este partea aeriană (Saturejae herba), care
216
conţin: ulei volatil (0,5 - 2%), tanin (4-8%), mucilagii, rezine, săruri
minerale etc. Uleiul volatil conţine carvacrol şi timol. Are un miros
aromat şi gust iute.
Principiile active au acţiune carminativă, expectorantă şi astringentă.
Cimbrul se utilizează ca stomahic, în tulburări gastrice şi anorexie, ca
antidiareic şi în bronşite cronice. Cimbrul de grădină este mult folosit în
industria alimentară drept condiment.
În „CATALOGUL OFICIAL al soiurilor de plante de cultură din
România” din 2004 nu este înscris nici un soi de Satureja hortensis L..
Amplasarea. Cimbrul de grădină merge bine în cultură în sudul şi
sud-vestul ţării, dar reuşeşte şi în alte zone agricole ale ţării, pe soluri
cu textură mijlocie, afânate şi drenate, calde, cu expoziţie sudică, după
leguminoase, prăşitoare şi cereale de toamnă bine întreţinute.
Semănatul. Se face cu semănătorile universale (SUP-21 şi SUP-
29, prevăzute cu distribuitori speciali şi limitatori de adâncime) în prima
decadă a lunii aprilie (când pericolul îngheţurilor a trecut), asigurând
densitatea de 100 – 110 plante/m2. Se însămânţează la 50 cm între
rânduri şi la adâncimea de 1 – 2 cm, folosindu-se circa 4 - 5 kg sămânţă
la ha.
Lucrările de îngrijire. Buruienile se combat prin praşile şi pliviri
de câte ori este nevoie. Cuscuta se previne prin folosirea seminţei
decuscutate şi distrugerea vetrelor (cosire şi ardere), care apar în lan.
Recoltarea. Se recoltează herba când 40 - 50% din plante sunt
înflorite. Se taie plantele la 5 - 7 cm de la sol, manual (cu secera) sau
mecanic cu cositori.
Condiţionarea. După recoltare (tăierea plantelor) se înlătură
tulpinile groase şi toate impurităţile, apoi produsul se trece la uscat. Se
poate usca pe cale naturală la umbră, în încăperi uscate şi aerisite, sau
artificial la maximum 35°C.
Randamentul la uscare este de 4 - 5 : 1.
Producţia de herba proaspătă este de 100 - 150 q/ha, respectiv
20-30 q/ha herba uscată.

217
 Busuiocul (Ocimum basilicum L.)

Ocimum basilicum L. este o plantă ierboasă, anuală, având o

rădăcină fibroasă, bine ramificată. Tulpina, erectă, înaltă de 30-70
cm, este puternic ramificată la bază, tetramuchiată, pubescentă în
partea inferioară. Frunzele, opuse, romboidală ovată, cu vârful ascuţit,
marginea uşor zimţată, sunt glabre şi lucioase. Florile sunt grupate
câte 5-10 în pseudoverticile, spre vârful ramurilor. Corola este albă
sau roz până la violacee. Fructul este nuculă, cu 4 seminţe de culoare
brună.
Produsul vegetal proaspăt sau uscat prezintă un miros aromat
caracteristic, plăcut, iar gustul este uşor iute, aromat şi sărat.
Materia primă utilizată este partea aeriană (Basilici herba) în stare
uscată sau proaspătă, care conţin: ulei volatil (0,04 – 0,7%) din care
cei mai importanţi componenţi sunt: estragolul (87%), linaloolul (75%,)
eugenolul (peste 20%) etc; derivaţi flavonici, acid cafeic, taninuri etc.
De asemenea, busuiocul are şi valoare simbolică şi folclorică.
Produsul vegetal este frecvent utilizat ca eupeptic, antiseptic al
mucoasei bucale, antispastic, antitusiv, antihelmintic, carminativ,
stimulent al digestiei şi expectorant. Busuiocul este apreciat în medicina
populară, având variate utilizări tradiţionale. Uleiul volatil are utilizări în
industria alimentară (la prepararea unor supe, salate, la aromatizarea
oţetului, la conservarea cărnii şi mai nou a peştelui, datorită valorii sale
condimentare), a parfumurilor şi în cosmetică.
Se cultivă soiurile Basilica (din anul 2000) şi Geea (din anul 2000).
Amplasarea. Busuiocul întâlneşte condiţii bune de cultură în sudul
şi vestul ţării, pe văile Mureşului şi Crişurilor şi în judeţul Neamţ. Prin
grădini se cultivă şi în alte zone, pentru necesităţi locale. Preferă soluri
fertile, mijlocii-uşoare, permeabile, cu expoziţie sudică. Se cultivă după
leguminoase pentru boabe, trifoi (fără cuscută), cereale de toamnă şi
prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren putând reveni după 4-5 ani.
Semănatul. Se face între 1-10 aprilie (după brume), asigurând
o densitate de 30 - 40 plante/m2. Se însămânţează cu semănători
universale, la distanţa de 50 cm între rânduri şi la adâncimea de 1,5 - 2
cm. Cantitatea de sămânţâ la un ha este de 3 - 6 kg (amestecată cu
3 - 4 părţi de material inert).
218
 La înmulţirea prin răsad, necesarul de material de plantare pentru
un ha se obţine pe circa 60 m2 răsadniţe calde sau semicalde
(însămânţate cu circa 300 g sămânţă), iar plantarea răsadului (de 6-7
cm înălţime) se face la sfârşitul lunii aprilie, la 50 cm între rânduri şi 20
cm pe rând, folosindu-se câte 2 fire la cuib.
În condiţiile de la Cluj-Napoca am înfiinţat o experienţă cu 4 variante
de plantare, în perioada 2002-2004. Producerea răsadului s-a realizat
în seră, în pahare de plastic umplute cu un amestec format din: 3 părţi
sol, 3 părţi mraniţă, 3 părţi turbă şi o parte nisip. Plantarea în câmp s-a
realizat în ultima decadă a lunii aprilie şi prima decadă a lunii mai.
Din tabelul 1.2 se observă că cea mai bună variantă de plantare a
fost 50 x 25 cm (11875 kg/ha) care înregistrează valori semnificative
pozitive faţă de martor (8583 kg/ha).

Tabel 1.2 Producţia de herba proaspătă la specia Ocimum basilicum L înmulţită prin răsad,
Distanţa de Nr. Producţia de herba ± Semnificaţia
plantare plante/ ha proaspătă Diferenţa
kg / ha %

50 x 10 300.000 8583 100 - -

50 x 20 150.000 8042 94 -542 -

50 x 25 120.000 11875 138 3292 x

50 x 30 90.000 4959 58 -3625 00

DL 5%=2549,88 DL 1%=3574,98 DL 0,1%=5052,95

Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri, pentru a menţine solul
curat de buruieni. Udarea răsadurilor până la prindere şi înlocuirea
răsadurilor dispărute.
Recoltarea. Când plantele au înflorit în proportie de 25 - 30% se
taie partea aeriană la 8 - 12 cm de la sol. Se pot obţine 2-3 recolte de
herba într-un an. La recoltare se lasă unul sau doi lăstari bazali, din
care se va reface partea aeriană. Aceasta se predă în stare proaspătă
sau se usucă.
Condiţionarea. Produsul se poate usca pe cale naturală sau
219
artificială la maxim 35°C.
Randamentul la uscare este de circa 6:1.
Producţia totală de herba proaspătă pe an este de 80 - 100 q/ha,
respectiv 20 - 30 q/ha herba uscată.

Familia Asteraceae (Compositae)

Gălbenelele (Calendula officinalis L.)

Calendula officinalis L. (filimică, ochişele, nocoţele, călincă, ochi-

galbeni, roşioară, rujuliţă) este o specie anuală rar bienală, cu rădăcină
pivotantă, lungă de circa 20 cm şi groasă până la 1 cm. Tulpina este
erectă, înaltă de 40-80 cm, ramificată, pubescentă. Frunzele sunt
dispuse altern, sunt lipsite de peţiol, invers lanceolate şi cu vârful
rotunjit. Florile sunt grupate în antodii terminale. Fructele sunt achene
cu ţepi mici pe suprafaţă. Antodiile sunt formate din 15-40 flori ligulate,
portocalii, dispuse marginal şi numeroase flori tubuloase (sterile), de
culoare galbenă, situate în centru. Mirosul este aromat, iar gustul
sărat-amărui.
Materia primă pentru care se cultivă sunt florile (Calendulae
flos) cu receptacul (Calendulae flos cum receptaculis) sau flori fără
receptacul (Calendulae flos sine receptaculis), care conţin saponozide
triterpenice, carotenoide (circa 3%), flavonoizi şi glicozizi flavonici, ulei
volatil (circa 0,02%), polizaharide, substanţe amare etc. Uneori se
solicită întreaga parte aeriană a plantei (Calendulae herba).
Produsul vegetal are proprietăţi coleretice, emenagoge, spasmolitice,
cicatrizante, antiinflamatoare, antibacteriene şi antifungice. Se
utilizează ca cicatrizant în ulcerul gastric şi duodenal, în bolile de ficat,
în tratamentul plăgilor, ulceraţiilor pielii, arsurilor etc. Principiile active
din gălbenele activează circulaţia sângelui, favorizând cicatrizarea
rănilor. S-au obţinut rezultate semnificative “in vitro”, constatându-se
acţiunea inhibitoare a extractelor de gălbenele asupra virusului HIV
(Bojor O., 2003).
Gălbenelele intră în compoziţia ceaiurilor gastrice (adjuvant în

220
tratamentul ulcerului gastric şi duodenal); este cunoscută din vechime
pentru rolul ameliorator în cazul unor forme de cancer, în medicina
contemporană fiind folosită în compoziţia unor produse utilizate în
acest scop. Extractele din Calendulae flos intră în compoziţia unor
preparate utilizate în tratamentul: afecţiunilor gastrointestinale şi
hepatobiliare (GALOV G – se administrează în gastrite; TARBEDOL
– se administrează în dispepsii, colecistopatii, pancreatopatii cronice);
afecţiuni dermatologice (ARMON – se administrează în arsuri, plăgi;
HEMOGAL – se administrează în eriteme; NATURLAND CALENDULA
– se administrează în sindrom varicos, degerături uşoare) (Ursula
Stănescu, 2004). Este şi o cunoscută plantă ornamentală (în parcuri,
spaţii verzi etc.).
Se cultivă soiul: Petrana (din anul 1990).
Amplasarea. Această specie se poate cultiva în toate zonele
agricole ale ţării noastre, cu excepţia celor montane, pe diferite tipuri
de sol, însă preferă solurile fertile, profunde, cu umiditate suficientă
şi care se încălzesc uşor. Se poate cultiva după orice plantă, însă pe
acelaşi teren se cultivă numai după 4-5 ani.
Semănatul. Epoca de semănat este în luna martie, asigurând o
densitate la răsărire de 40 - 50 plante la m2 (după buchetat şi rărit
rămân 30 – 32 plante/m2). Se însămânţează cu semănători universale
(SUP-21, SUP-29) la distanţa de 50 cm între rânduri şi la adâncimea
de 2 - 3 cm, folosindu-se circa 12 kg sămânţă/ha. Pe suprafeţe mai
mici se poate semăna cu mâna în cuiburi la 50/20 cm cu 2 - 3 seminţe
la cuib.
Am înfiinţat în câmpul experimental al USAMV Cluj-Napoca
pe un sol aluvial tipic (vezi descrierea la angelica), o experienţa cu 8
variante semănate direct.
Semănatul s-a făcut primăvara (26 04. 2004), prima recoltare
de flori s-a făcut în 23. 06. 2004, iar ultima în data de 06. 09. 2004.
Semnificaţia rezultatelor dintre variantele testate sunt exprimate în
tabelul 2.3. Se observă ca producţia cea mai mare cu valori foarte
semnificativ pozitive faţă de martor (9.247 kg/ha) s-a înregistrat la
desimea de 50 x 10 cm (12.483kg/ha). Chiar dacă nu apar diferenţe
semnificative, variantele 50 x 20 cm (9.923 kg/ha) şi 50 x 25 cm (9.383

221
kg/ha), au producţii mai mari decât martorul.
Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri ori de câte ori este
nevoie, pentru a menţine solul curat de buruieni şi afânat. La praşila a
doua se face buchetatul plantelor pe rând, la 10-20 cm.
Recoltarea. Se recoltează în mai multe etape (cam la 2-3 zile),
din iunie până în octombrie, pe măsura deschiderii florilor ligulate. Se
recoltează flori cu receptacul (Calendulae flos cum receptaculis) sau
florile ligulate (Calendulae flos sine receptaculis), în coşuri, pe timp
frumos, după ce s-a ridicat roua şi se transportă imediat la uscat (nu
se ţin în grămezi).
Condiţionarea. Produsul se usucă la umbră, în strat subţire, sau
în condiţii artificiale, la 40 - 50°C (după o prealabilă deshidratare la
soare). După uscare produsul se ambalează în lăzi căptuşite şi se
păstrează la întuneric, în camere curate şi aerisite. Florile trebuie să-şi
păstreze culoarea naturală.
Randamentul la uscare este de 7 - 8 : 1.
Producţia. Se realizează 15 - 30 q/ha flori ligulate proaspete sau
40 - 90 q/ha inflorescenţe proaspete. Producţia de flori ligulate uscate
este de 2 – 3 q/ha, iar cea de capitule uscate de 10 - 15 q/ha.

222
 Tabel 1.3 Producţia totală de flori proaspete la specia Calendula officinalis L. în funcţie de
desime şi distanţa de semănat,
Distanţe de Desime Producţia de flori ± Diferenţa Semnificaţia
semănat (cm) plante/ha proaspete
Kg/ha %
70 x 10 (Mt) 140.000 9.247 100 0 -
70 x 20 70.000 8.179 88 - 1.068 0
70 x 25 50.000 7.416 80 - 1.831 00
70 x 30 40.000 8.475 92 - 772 -
50 x 10 200.000 12.483 135 3.236 xxx
50 x 20 100.000 9.923 107 676 -
50 x 25 80.000 9.383 101 136 -
50 x 30 60.000 8.267 89 - 980 -

DL 5% = 1.231,32 DL 1% = 1.726,33 DL 0,1% = 2.440,03

Anghinarea (Cynara scolymus L.)

Cynara scolymus este o plantă bienală sau perenă ce prezintă

în sol un rizom puternic cu numeroase rădăcini adventive. Tulpinile
care apare în anul doi de vegetaţie sunt viguroase, drepte, ramificate,
prezintă perişori deşi, moi. Frunzele sunt bipenat-sectate cu segmentele
terminate în spini, putând atinge lungimi de 50-70 cm. Pe faţa superioară
au culoarea verde închis, în timp ce pe faţa inferioară culoarea este
verde-cenuşiu, chiar verde-argintie, datorită tomentozităţii. Gustul este
amar, iar mirosul lipseşte. Florile sunt tubuloase, roşii–violacee grupate
în calatidii cu axa cărnoasă. Fructul este o achenă de culoare brună
lucioasă, în vârf cu un papus gălbui.
Materia primă pentru care se cultivă în scop medicinal sunt
frunzele (Cynarae folium) care conţin trei grupe importante de principii
active şi anume: depside (în special acid clorogenic [acid 3-cafeoil-
chinic], cinarina [acid 1,3-dicafeoil-chinic] şi acid cafeic); sesquiterpene
lactonice amare dintre care 47-83% cynopicrina; circa 1% flavonoide
(ca de exemplu glicozide ale luteolinei: scolimozida); alături de taninuri,
triterpene, steroli, glucide, mucilagii, pectine şi labenzimă.
Anghinarea este o valoroasă plantă medicinală din frunzele căreia
se extrag substanţe utilizate în afecţiuni hepato-biliare, având efect

223
colagog (ameliorează secreţia bilei) şi diuretic.
Ea este un fel de “regină” a plantelor în ceea ce priveşte valoarea sa
terapeutică în caz de insuficienţă hepatică şi renală. Anghinarea este
consumată fie în stare crudă, ca legumă în diferite salate (solzii florali
si receptaculul), fie în stare uscată sub formă de ceaiuri (frunzele).
Labenzima are proprietatea de a închega laptele, fiind denumită, din
acest motiv, cheag vegetal. Anghinarea este foarte uşor de digerat şi
ameliorează toate funcţiile digestive prin acţiunea sa asupra ficatului.
Prin stimularea funcţiei hepatice contribue la o mai bună eliminare a
toxinelor din sânge precum şi a excesului de colesterol. Prin acţiunea
sa diuretică, planta activează eliminarea ureei şi acidului uric, fiind
indicată în calmarea crizelor de reumatism acut şi gută.
Prin ameliorarea secreţiei de bilă, este utilă în infecţiile intestinale.
De asemenea, este un tonic general al organismului, fiind recomandată
pentru stimularea creşterii şi un bun tonic cardiac.
Deşi este specie bienală, tehnologia de cultură are în vedere
perioada de vegetaţie din primul an, când se recoltează frunzele
(Cynarae folium) pentru obţinerea materiei prime medicamentoase.
În al doilea an de viaţă apar tulpini florifere, producţia de frunze este
foarte mică, fapt care nu justifică menţinerea culturii (doar pentru a
recolta sămâţa).
Extractele din frunzele de anghinare intră în compoziţia
medicamentului ANGHIROL.
Se cultivă soiurile Celesta (din anul 1989), Unirea (1993) şi Flavia
(2000).
Amplasarea. Preferă solurile bogate în substanţe nutritive, cu
reacţie neutră, soluri aluvionare, permeabile şi cu umiditate suficientă.
Cultura este zonată în sudul şi sud-vestul ţării. În celelate zone
se cultivă doar pentru obţinerea materiei prime (frunzele) în anul I de
vegetaţie, fiindcă numai formează tulpini florifere în anul II de vegetaţie
datorită iernilor reci şi lungi de aici.
Cele mai potrivite premergătoare pentru anghinare sunt prăşitoarele,
cerealele de toamnă şi leguminoasele. Ea nu trebuie să revină pe
acelaşi teren mai devreme de 4 ani.

224
 Semănatul. Se face de la sfârşitul lunii aprilie şi până la sfârşitul
primei decade din mai, când nu mai este pericol ca plantele răsărite să
fie atacate de brumele târzii.
Semănatul se face cu semănătoarea SPC-6 la 70 cm între rânduri,
asigurându-se o desime de 7-9 pl/m2. La hectar se foloseşte cantitatea
de 4-5 kg samânţă cu puritatea de 95%, germinaţia minimă de 60% şi
umiditatea maximă, de 12%. Greutatea medie a 1 000 seminţe este de
cca 48 g, iar la 1 g intră în medie 21 seminţe. Pentru fiecare procent
scăzut de germinaţie creşte porporţional cantitatea de samânţă la
hectar. Adâncimea de semănat este de 3-5 cm. Plantele răsar după
14-18 zile.
Pe suprafeţe mici se fac rigole cu sapa la adăcimea de 3-5 cm şi
distanţa între ele de 70 cm. Peste aceste rigole se întinde o sfoară
marcată din 20 în 20 cm sau din 25 în 25 cm, iar în locurile marcate se
pun câte 2-3 seminţe după care se acoperă rigola.
În câmpul experimental al USAMV Cluj-Napoca am încercat o
experienţă cu 4 variate de plantare a răsadului. Producerea răsadului
s-a realizat în seră, în pahare de plastic (diametrul de aproximativ 6
cm şi înălţime de aproximativ 10 cm), umplute cu un amestec format
din 3 părţi sol, 3 părţi mraniţă, 3 părţi turbă şi o parte nisip. Semănatul
în pahare s-a făcut în 1 04 2003, plantele au răsărit în 25 04 2003 iar
după o lună şi jumătate când răsadul a ajuns la 12 – 15 cm înălţime s-a
executat plantatul în 5 06 2003. Prima recoltare de frunze proaspete
s-a făcut în 9.09.2003, iar a-II-a în 23.10.2003.
Din tabelul 1.4 se observă că producţia totală cea mai mare este
la varianta cu distanţele de plantare de 70 cm între rânduri şi 30 cm
între plante pe rând (45.925 kg/ha) care înregistrează valori foarte
semnificativ pozitive faţă de varianta martor (29.107 kg/ha). S-a utilizat
soiul Unirea.
Cea mai mică producţie se înregistrează la varianta cu distanţele de
plantare de 70 cm între rânduri şi 40 cm între plante pe rând (27.988
kg/ha).
Lucrările de îngrijire. În timpul vegetaţiei se menţine solul curat
de buruieni şi afânat prin praşile între rânduri şi pe rând, ori de câte ori
este nevoie. Rărirea se face când plantele au 2-3 frunze adevărate,

225
lasându-le la distanţa de 20-25 cm între ele pe rând. În caz de secetă
se recomandă ca plantele tinere să fie udate sau irigate.
În tot timpul vegetaţiei, anghinarea poate fi atacată de pătarea brună
a frunzelor care produce pe faţa inferioară a frunzelor pete cenuşii, iar
pe cea superioară pete de culoare brună. Pentru combaterea acestei
boli se recomandă stropiri cu sulfat de cupru 1% (acceptat în agricultura
ecologică), numai în primul stadiu de vegetaţie a plantelor sau cu cel
puţin 40 zile înainte de recoltare.
Pentru iernare la culturile din primul an nu se ia ultima recoltă de
frunze, pentru că planta rezistă mai bine la îngheţ. La culturile din al
doilea an şi mai vechi se scurtează tija florală la 15-20 cm de la pământ.
În ambele cazuri plantele se bilonează înaintea primului înghet. În luna
martie se desfac biloanele şi se afânează solul între rânduri.
Recoltarea frunzelor este o lucrare foarte importantă atât pentru
asigurarea conţinutului în principii active a frunzelor, cât şi pentru a-i
asigura plantei continuarea nestânjenită a vegetaţiei. Peţiolul frunzei,
ca şi nervura principală, au conţinut slab în principii active în stadiul
avansat de dezvoltare. Datorită acestui aspect recoltarea frunzelor
trebuie să se facă la maturitatea tehnică atunci când au culoarea
verde-închis, lungimea de cel puţin 30-35 cm, iar peţiolul şi nervura
principală sunt încă fragede. Recoltarea frunzelor în acest stadiu va
permite obţinerea a 4-5 recolte de frunze (în anul întâi de vegetaţie) de
calitate superioară. Operaţia se face prin tăierea frunzelor cu secera
sau cuţitul, de la exteriorul rozetei, şi la 2-3 cm de locul de prindere a
lor pe tulpină. Frunzele mici din interiorul rozetei - inima propriu-zisă -
nu se taie, ele asigurând dezvoltarea altei rozete. Ultima recoltă. se ia
la sfârşitul lunii septembrie, după care se formează rozeta de frunze
pentru iernare. Se recomandă folosirea mănuşilor de cauciuc pentru
evitarea înţepăturilor.
Seminţele se recoltează de la plantele cele mai viguroase în al
doilea an de cultură, când ajung la maturitate. Se taie capitulele florale,
se pun la uscat în strat subţire, în încăperi, poduri bine aerisite sau la
soare timp de 10-15 zile. Se desfac prin batere cu băţul (pe suprafeţe
mici) sau se treieră cu batoza (când avem cultivate suprafeţe mari).

Tabel 1.4 Producţia totală de frunze proaspete la specia Cynara Scolymus L., în funcţie de
226
desime şi distanţele de plantare, (Vârban D., Cluj-Napoca 2003)
Distanţe de Desime Producţia de frunze ± Diferenţa Semnificaţia
plantare (pl/ha) proaspete
(cm)
Kg/ha %
70 x 20 70.000 29.107 100 - -
70 x 25 57.000 30.905 106 1.798 -
70 x 30 47.600 45.925 158 16.817 xxx
70 x 40 35.700 27.988 96 - 1.119 -

DL 5% =6.810,75 DL 1% =9.548,80 DL 0,1%=13.946,47

Condiţionarea. Condiţiile tehnice de recepţie, admit maxim 5%
impurităţi (frunze brunificate sau pătate), corpuri străine organice -
maxim 0,5% şi minerale - maxim 1%, umiditate - maxim 13%.
Uscarea frunzelor se face la umbră, în poduri sau încăperi bine
aerisite, pe rame sau pe rogojini, hârtie, în strat subţire. Pentru grăbirea
uscării peţiolul se despică în lung.
Uscarea la umbră se face cu rezultate foarte bune şi pe sfoară, ca
la frunzele de tutun. Frunzele sunt uscate atunci când peţiolul se rupe
cu zgomot.
Durata uscării este de aproximativ 3 săptămâni, în funcţie de
anotimp. Uscarea se poate face şi la soare, când se scurtează durata
la 7-10 zile, dar conţinutul în principii active este mai scăzut, ca şi în
cazul uscării pe cale artificială, în uscătorii la o temperatură de 50-
60°C.
Se condiţionează seminţele obţinute la selector, aducându-se la
condiţiile de calitate cerute. Germinaţia seminţei durează până la 7 ani.
Randament la uscare: din 6-7 kg frunze verzi se obţine 1 kg frunze
uscate
Producţia de funze proaspete în anul I de vegetaţie este cuprinsă
între 15-20 t/ha, ceea ce corespunde la 2-3 t frunze uscate. Producţia
de seminţe din anul II de vegetaţie este cuprinsă între 800-1000 kg/ha.

227
 Armurariul (Silybum marianum [L.] Gărtn.)

Silybum marianum [L.] Gărtn. este o plantă anuală, ierboasă.

Rădăcina este pivotantă, puţin ramificată. Tulpina este erectă, înaltă
de 0,7-1,5 m, cu striaţii longitudinale. Frunzele sunt glabre, spinoase,
lucioase, marmorate cu alb (verde cu alb), sesile şi amplexicaule.
Florile sunt tubulare, de culoare violacee-roşcată, grupate în antodii
(involucrul terminat cu ghinpi lungi şi rigizi). Fructul este o achenă
cilindrică, terminată cu un papus.
Materia primă utilizată sunt fructele (Cardui mariae-fructus), care
conţin: 1,5-3% flavonoide lignanice cunoscute sub denumirea de
silimarină formată din silibină, silicristină şi silidianină. Mai conţin ulei
gras 20-30% din care circa 60% este acidul linoleic, 30% acid oleic şi
9% acid palmitic. Conţinutul în proteine este de 20-30%, cantităţi mici
de tocoferol (0,038%), steroli, mucilagii (Bojor O., 2003).
Extractele din fructe sunt folosite la prepararea unor produse
farmaceutice cu acţiune hepatoprotectoare în tratarea unor leziuni ale
ficatului după hepatite etc. Teste in vitro, dar şi in vivo au dovedit că
silimarina are proprietatea de a proteja celulele hepatice de acţinea
hepatotoxică a unor substanţe cum sunt toxinele produse de specii
de Amanita phalloides, care determină necroză hepatică şi ciroză.
În disfuncţiile hepatice şi biliare majore se preferă administrarea
preparatelor industriale: SILIMARINĂ, LEGALON, DURASILYMARIN.
Extractele din părţile aeriene (Cardui mariae herba) sunt conţinute
în multe preparate cu efect colagog (HEPAFUNGIN, CHOLHEPAN)
(Ursula Stănescu, 2004).
Se cultivă soiul local (populaţia) De Prahova, din anul 1975.
Amplasarea. Zonele cele mai favorabile de cultură sunt Câmpia
de Sud, apoi sud-vestul şi vestul ţării, pe soluri mijlocii, profunde,
permeabile şi bine drenate, cu umiditate suficientă după leguminoase
anuale, cereale păioase şi prăşitoare bine întreţinute, pe acelaşi teren
putând reveni numai după 4-5 ani.
Semănatul. Epoca de semănat este primăvara devreme,
asigurându-se 15-18 plante/m2. Se însămânţează cu semănători la
distanţa de 70 cm între rânduri (SPC-4, SPC-6), la adâncimea de
semănat de 3 - 4 cm, folosind circa 10 kg sâmânţă/ha.
228
 Lucrările de îngrijire. Se fac praşile şi pliviri pentru combaterea
buruienilor şi afânarea solului. Rărirea se face când plantele au 3 - 5
frunze, la circa 20 cm pe rând. Frunzele bazale acoperă repede spaţiul
dintre rânduri, aşa că se pot face doar 1 - 2 praşile mecanice.
Recoltarea. Cu combina C-12 recoltarea se poate face când 70 -
80% - din inflorescenţe au ajuns la maturitate, înainte de desfacerea
lor (fructele fiind uşor luate de vânt).
Condiţionarea. După treierare, fructele se condiţionează (trecându-
se prin vânturătoare sau selector) şi se usucă (prin lopătare), până la
umiditatea de 12%. Produsul se păstrează în depozite curate şi bine
aerisite.
Producţia de fructe uscate este de 10 - 15q/ha.
Observaţie. Frunzele armurariului sunt spinoase, fapt de care
trebuie să se ţină seama la lucrările manuale în lan.

Crăiţele (Tagetes patula L.)

Tagetes patula L. este o plantă anuală, ierboasă, având o

rădăcină puţin ramificată. Tulpina este groasă, ramificată de la bază,
înaltă de 40-60 cm, formând tufe compacte. Frunzele sunt alterne,
glabre, penat sectate. Florile marginale sunt ligulate cele centrale
tubuloase. Culoarea florilor este variabilă: galbenă-aurie, galbenă-
roşcată, portocalie intens, maro-roşcat etc. Fructele sunt achene
liniare, până la un 1 cm lungime, brune-negricioase, cu papus.
Materia prima (ochişele, vâzdoage) utilizată în scop medicinal
sunt florile fără receptacul (Tagetes flos sine receptaculis), care conţin
ulei volatil (0,5 -1,5%) helenienă, flavonoizi etc. Heleniena măreşte
capacitatea de adaptare a ochiului la diferite intensităţi de lumină.
Pe bază de helenienă este realizat produsul farmaceutic românesc
HELIGAL (dacă se mai fabrică), indicat la vederea nocturnă deficitară
a ochiului miop, precum şi în profesii care necesită adaptarea rapidă
a ochiului la întuneric (conducători auto, mecanici de trenuri, mineri).
Planta se cultivă şi în scop omamental.
În agricultură s-au utilizat extracte din plante de Tagetes patula L. în
vederea combaterii speciei Leptinotarsa decemlineata Say. (gândacul
229
din Colorado). Pentru extractele obţinute din crăiţe, testate în variantele
1 şi 2, s-a folosit pudră din flori şi receptacul în procent de 20% în
amestec cu solvenţii: propilenglicol, alcool etilic, acetat de etil şi apă în
raport de 1:0,15:0,5:8. Pentru variantele 3 şi 4 s-a utilizat extract din
frunze proaspete de crăiţe, în amestec de solvenţi propilenglicol şi apă
în raport de 1:1 (Camelia Sârbu şi col., 2004).
Din tabelul 1.5. se observă că variantele în care s-au utilizat extracte
vegetale din Tagetes patula L., în concentraţie de 25% (atât din flori cât
şi din frunze), au avut rezultate de peste 70% în combaterea larvelor
gândacului din Colorado.

Tabel 1.5 Rezultatele obţinute în urma experienţelor pentru combaterea speciei Leptinotarsa
decemlineata, cu extracte de Tagetes patula L. (Camelia Sârbu şi col., 2004)
Nr. Var. Extractul Concentraţia Larve/ Eficacitate
% plantă
1 Tagetes patula L. 12,5 23,4 7,14
2 Tagetes patula L. 25 6,5 74,2
3 Tagetes patula L. 12,5 8,7 66,6
4 Tagetes patula L. 25 7 72,2

Se cultivă soiul local (populaţia) De Chiajna, din anul 1975 şi soiul

Tages (din anul 1996).
Amplasarea. Crăiţele se pot cultiva în toate zonele agricole ale ţării,
atât în scop omamental cât şi în scop medicinal. Valorifică o diversitate
mare de soluri, dând rezultate mai bune pe soluri afânate, fertile, cu
regim hidric favorabil, după cereale păioase, prăşitoare etc., putând
reveni pe acelaşi teren numai după 4-5 ani.
Semănatul. Se face în aprilie cu semanători universale, asigurând
densitatea de 50 - 60 plante/m2. Distanţa dintre rânduri este de 62,5
cm, adâncimea de semănat de 2 - 2,5 cm, folosind circa 4 kg sămânţă/
hectar (amestecată cu 4 - 5 părţi de material inert). Se poate semăna
şi în cuiburi la 50 cm între rânduri şi la 25 cm pe rând, punându-se câte
2-3 seminţe la cuib.
La înmulţirea prin răsad necesarul de material de plantare pentru
un ha se produce pe circa 100 m2 răsadniţe calde, folosind 0,5 kg
sămânţă/ha. Răsadul (de 5 - 7 cm lungime) se plantează la sfârşitul
230
lunii aprilie, la 50 cm între rânduri şi 25 cm pe rând.
În acest sens am înfiinţat o experienţă cu 4 variate de plantare,
executată la USAMV Cluj-Napoca în cadrul disciplinei de Fitotehnie.
Producerea răsadului s-a făcut în seră încălzită, semănatul în pahare
de plastic (în care am folosit un amestec prezentat la angelica) s-a
realizat în data de 16.04.2004, plantele rasărind în data de 26.04.2004.
Plantarea în câmp s-a realizat în data de 14.05.2004. Prima recoltă de
flori s-a făcut în data de 13.07.2004, iar ultima în data de 8.10.2004.
Aşa cum rezultă din tabelul 2.6 producţiile totale cele mai ridicate,
cu valori foarte semnificativ positive faţă de martor (12.971 kg/ha),
se înregistrează la variantele 50x20 cm (16.022 kg/ha) şi 50x30 cm
(16.096 kg/ha).

Tabel 1.6 Producţia de flori proaspete la specia Tagetes patula L. în funcţie de desime şi
distanţa de plantare, Cluj-Napoca, 2004 (Vârban D., 2004)
Distanţa de Desime Producţia de flori proas- ± Diferenţa Semnificaţia
plantare (cm) plante/ha pete
Kg/ha %

50x15 (Mt) 210.000 12.971 100 0 -

50x20 150.000 16.022 124 3051 xxx
50x25 120.000 13.653 105 682 -
50x30 90.000 16096 124 3125 xxx

DL 5%= 1375,78 DL 1%= 1928,87 DL 0,1%= 2726,31

Lucrările de îngrijire. Constau din praşile şi pliviri, pentru a menţine
solul curat de buruieni şi afânat. În cazul când folosim răsad, acesta se
udă până la prindere şi se înlocuiesc plantele dispărute.
Recoltarea. Florile cu receptacul se recoltează la înflorire, din iunie
până în septembrie, de 4 - 6 ori, pe timp frumos, după ce s-a ridicat
roua. Zilnic, se recoltează cât se pune la uscat.
Condiţionarea. Se extrag florile din receptacul, ţinând cu o mână
receptaculul şi cu cealaltă se smulg florile. Se înlătură receptaculul şi
alte impurităţi, iar florile se pun la uscat. Se poate usca la umbră, în strat
subţire şi la soare, sau artificial la 30 - 35°C (durata 4-6 ore). Produsul
231
uscat se ambalează în saci de hârtie şi se păstrează în încăperi curate
şi uscate, până la livrare.
Randamentul la uscare este de circa 5:1.
Producţia. Se obţin 40 - 50 q/ha (până la 60 - 80 q/ha) flori ligulate
proaspete, respectiv flori ligulate uscate circa 10 q/ha.
Observaţie. Celor care recoltează le pot apărea unele forme
alergice; de aceea, se recomandă echipament corespunzător,
evitându-se contactul direct cu planta.

Muşeţelul (Matricaria chamomilla L.)

Muşeţelul este una dintre cele mai vechi şi mai valoroase specii
medicinale, acţiunea sa terapeutică fiind cunoscută încă din antichitate.
După scrierile lui Hipocrate, Dioscoride şi Pliniu, inflorescenţele de
muşeţel erau utilizate de către greci şi romani în medicina tradiţională,
precum şi în cosmetică.
Planta este originară din Europa de Sud şi de Est, precum şi din
vestul Asiei. Astăzi ea este răspândită pe tot continentul european,
America de Nord, ca şi în Australia.
Produsul comercial provine, în special, de la plantele cultivate,
principalii furnizori fiind: Argentina, Egipt (nu întotdeauna de calitatea
cerută de farmacopee, dar folosit cel mai adesea de industria
alimentară), Bulgaria, Ungaria şi într-un grad mai mic Spania, fosta
Cehoslovacie şi Germania.
Matricaria chamomilla L. este o specie ierboasă, anuală sau
hibernantă, cu o rădăcină pivotantă, fuziformă, cu puţine ramificaţii.
Tulpina este erectă, glabră sau fin pubescentă, foarte ramificată, înaltă
de 30-50 cm. Frunzele sunt dispuse altern, sesile, glabre şi divizate
în lobi filiformi. Florile sunt grupate în calatidii terminale situate pe un
peduncul de 5-10 cm lungime. Fiecare calatidiu este format din 12-
18 flori ligulate (flori femele), albe, tridinţate care, după deschiderea
butonilor florali, sunt dispuse orizontal, pe marginea receptaculului,
iar spre sfârşitul înfloririi se orientează spre sol. În partea centrală a
calatidiului se află florile hermafrodite, tubulare şi de culoare galben-
aurie. Spre sfârşitul perioadei de înflorire, receptaculul devine conic,
232
fiind gol în interior (constitue un criteriu de recunoaştere a speciei
Matricaria chamomilla L. de alte specii ale genului Matricaria). Mirosul
este caracteristic, puternic aromat, iar gustul amar. Fructul este o
achenă mică, de culoare argintie.
Materia primă utilizată sunt florile (Chamomillae flos), care conţin:
0,5 - 1,5% ulei volatil sintetizat în florile tubulare (format din bisabolol
circa 50% şi chamazulene între 1,5-15%). În afara uleiului volatil,
inflorescennţele conţin cantităţi apreciabile de flavonoide (8%) în
special apigenină şi loteolină; alţi compuşi identificaţi sunt: cumarine
(umbeliferona, herniarina sintetizate îndeosebi în florile ligulate),
mucilagii compuse din polizaharide, acizi fenolici, acizi graşi, vitaminele
B şi C etc.
Pentru extragerea uleiului volatil, uneori, se foloseşte partea
aeriană în faza de înflorire (Chamomillae herba). Uleiul volatil din
flori are acţiune antispastică, anestezică, carminativă, dezinfectantă,
antiinflamatoare etc. Acţiunea antispastică şi antiflogistică a uleiului
volatil se datorează chamazulenei, precum şi bisabololui.
Flavonoidele şi cumarinele conferă inflorescenţelor acţiunea
spasmolitică. Muşeţelul se foloseşte intern (ceai sau produse
farmaceutice) în inflamaţiile mucoaselor tubului digestiv, cât şi extern
(comprese în inflamaţii ale organului vizual, ceai în inflamaţiile cavităţii
bucale, băi medicinale etc.).
Infuzia de muşeţel se recomandă în toate afecţiunile stomacale şi
intestinale, în afecţiunile otorinolaringologice, în inflamaţii, dermatoze
etc. Muşeţelul intră în compoziţia ceaiurilor cu rol gastric, contra colicilor,
sudorific etc. Muşeţelul are variate utilizări în industria cosmetică.
Se găseşte în cultură soiul Mărgăritar (din 1982).
Amplasarea. Muşeţelul are pretenţii ridicate faţă de lumină şi
mijlocii faţă de căldură. Valorifică bine solurile sărăturoase, însă cele
mai bune rezultate se obţin pe cernoziomuri. Pretinde premergătoare
care eliberează terenul devreme (borceag, cereale de toamnă etc.), pe
aceeaşi solă poate reveni după 4-5 ani.
Zonele cele mai favorabile sunt Câmpia de Sud şi de Vest a ţării,
însă se poate cultiva şi în alte zone agricole ale ţării.

233
 Semănatul. Epoca optimă de semănat este din luna august până la
începutul lunii septembrie, însă se poate semăna şi primăvara devreme
(martie). Densitatea este de 200 – 300 plante/m2. Semănatul se face
cu semănători universale (adaptate pentru seminţe mici) la 15 sau 25
cm (pe terenuri îmburuienate la 40 cm) între rânduri şi la adâncimea
de 0,3 - 0,5 cm, folosindu-se 3 - 4 kg sămânţă/ha (în amestec 1 : 1 cu
material inert - rumeguş, nisip fin etc.).
În solele curate de buruieni, cultura se poate menţine doi (eventual
trei) ani pe acelaşi loc. În acest caz, după recoltarea inflorescenţelor
principale, se lasă inflorescenţele secundare până se maturizează
şi se scutură seminţele. Apoi se cosesc şi se îndepărtează tulpinile,
se încorporează seminţele (cu grapa sau cu sapa rotativă) în stratul
superficial al solului.
Lucrările de îngrijire. Culturile semănate la 25 (40) cm se prăşesc
de 1 - 2 ori cu săpăligi înguste, apoi se fac 1 - 2 pliviri.
Recoltarea. Inflorescenţele se recoltează pe timp frumos, când
florile ligulate s-au desfăcut şi sunt dispuse orizontal, iar cele tubuloase
sunt în curs de înflorire. Se recoltează în mai multe etape, la interval
de 3 - 6 zile (5-8 recoltări) din iunie în septembrie, cu mâna sau cu
recoltatorul mecanic cu pieptene. Pentru extragerea uleiului se poate
recolta întreaga parte aeriană, în faza de înflorire (Chamomillae herba).
Condiţionarea. După recoltare, produsul se predă imediat la centrul
de prelucrare sau se usucă. Inflorescenţele se usucă la umbră, în strat
subţire (1 kg/m2) sau artificial la 30 - 35°C.
Randamentul la uscare este de circa 5:1.
Producţia medie este de 20 - 30 q/ha inflorescenţe proaspete, iar
în condiţii de irigare se poate ajunge la 40 - 60 q/ha, din care se obţin
8-15 q/ha inflorescenţe uscate.

Echinacea pallida Nutt. şi Echinacea purpurea L. Moench

Speciile de Echinacea sunt plante medicinale care au originea în

America de Nord, fiind folosite din cele mai vechi timpuri de către indienii
băştinaşi în tratamentul diverselor maladii. Arealul de răspândire a
speciilor de Echinacea în America de Nord, se intinde de la litoralul
234
golfului sudic partea centrală a SUA până la Marile Lacuri din nord, la
est fiind limitat de Munţii Apalaşi şi la vest de Munţii Stâncoşi.
Cercetarea acţiunii fiziologice a preparatelor de Echinacea au fost
orientate spre următoarele direcţii:
• creşterea sistemului de autoapărare a organismului;
• inhibarea multiplicării virusurilor ;
• tratamentul local al rănilor;
• acţiunea antitumorală;
Utilizarea terapeutică a extractelor de Echinacea este orientată spre
mai multe direcţii de aplicare, existând o serie de lucrări referitoare la
acţiunea favorabilă în următoarele afecţiuni:
• în urologie (cistite, prostatite);
• în ginecologie (boli inflamatorii cronice, anexite);
• în medicina internă (infecţii gripale, infecţii ale căilor respiratorii
suprerioare, poliartrite);
• în dermatologie (vindecarea rănilor).
Produsele vegetale medicinale de Echinacea radix (rădăcină)
sau Echinacea herba (partea aeriană) sunt incluse între produsele
cu acţiune imunostimulatoare, iar în funcţie de principiile active sunt
încadrate la produse cu compuşi fenil-propanici şi cu polizaharide
imunomodulatoare.
În urma introducerii în cultură la Cluj-Napoca (1982) a speciilor
Echinacea pallida Nutt. şi Echinacea purpurea (L) Moench s-a
urmărit obţinerea unor preparate farmaceutice sau cosmetice. Astfel
a luat naştere un nou produs fitoterapeutic românesc, NOVASTIM
– tinctură, comprimate, gel, pe bază de extract uscat de Echinacea
pallida Nutt., obţinut la Facultatea de Farmacie din Cluj Napoca.
Acest preparat se utilizează cu succes în tratamentul maladiilor
herpetice, ca imunostimulent, pentru creşterea rezistenţei nespecifice
a organismului în leucopenie ca urmare a chimio şi radioterapiei, în
prevenirea infecţiilor virale şi microbiene.
Rezultatele favorabile obţinute în procesul de vindecare a leziunilor,
au dus la obţinerea unor produse dermatologice şi cosmetice din gama
RO, având la bază extract de Echinacea purpurea (L) Moench.
Din punct de vedere morfologic Echinacea purpurea (L.) Moench

235
se caracterizează printr-o rădăcină firoasă de culoare brun deschis,
frunza este oval lanceolată, inflorescenţa este grupată în antodii,
fructul o achenă muchiată albicioasă, iar Echinacea pallida Nutt. se
caracterizează printr-o rădăcină pivotantă de culoare gri brună, frunza
este liniar lanceolată, inflorescenţa este grupată în antodii, fructul o
achenă muchiată, albicioasă, cu papus rudimentar în formă de coronulă
(de culoare maro).
Amplasarea. Echinacea pallida Nutt. este o specie de climă mai
blândă, cu insolaţie bună, pe soluri uşoare, drenate şi calde. Echinacea
purpurea (L.) Moench reuşeşte în zona colinară, cu umiditate suficientă
şi insolaţie potrivită, pe soluri cu textură mijlocie şi fertile. Speciile de
Echinacea se cultivă după plante care lasă terenul curat de buruieni,
pe acelaşi teren putând reveni după circa 5 ani.
Plantatul. Cele două specii de Echinacea sunt perene şi se înmulţesc
cel mai sigur prin răsad decât prin semănat direct, deoarece pentru
germinaţie seminţele au nevoie de 200C în sol. Atenţie seminţele celor
două specii au o germinaţie maximă până la 8 luni de la recoltare după
care germinţia lor scade, iar după trei ani se pierde de tot (Vârban D.,
2001).
Dacă dispuneţi de seră încălzită, producerea răsadului se realizează
în pahare de plastic (diametrul circa 6 cm şi înălţimea 10 cm) umplute
cu un amestec de sol (vezi la angelica). Cea mai bună perioadă de
semănat în seră la ambele specii este sfârşitul lui februarie. În condiţiile
de seră numărul mediu de zile de la semănat la răsărire la specia
Echinacea pallida Nutt. este de 20, iar la specia Echinacea purpurea
L. Moench este de 32 (Vârban D., 2001). În circa o lună şi jumătate
de la apariţia primei frunze adevărate răsadul ajunge la dimensiunile
potrivite pentru plantare: la Echinacea pallida Nutt. de 14-16 cm, cu
3-4 frunze; iar la Echinacea purpurea (L) Moench de 15-18 cm, cu 5-6
frunze. Plantarea răsadului se face în prima decadă a lunii mai.
Intr-o experienţă de doctorat efectuată în cadrul USAMV Cluj-
Napoca, producţia totală de masă verde, reprezentată de frunze,
tulpini, inflorescenţe şi rădăcini realizată la specia Echinacea pallida
Nutt. la opt distanţe de plantare şi densităţi, este prezentată în tabelul
2.7.
În funcţie de distanţele de plantare şi, respectiv, densităţile rezultate
236
la unitatea de suprafaţă producţia totală de masă verde a oscilat în
experienţă între 81 q/ha (la varianta cu distanţele de 70 cm între rânduri
şi 50 cm între plante pe rând) şi 326 q/ha (la varianta cu distanţele de
50 x 30 cm). Comparativ cu varianta martor (50 x 20cm), diferenţele de
producţie au fost asigurate statistic în cinci variante la toate cu abateri
foarte semnificative, dintre care doar la una (50 x 30cm) superioare,
iar la restul (50 x 50cm, 70 x 30cm, 70 x 40cm şi 70 x 50cm) inferioare.
La specia Echinacea purpurea (L.) Moench, se observă din tabelul
2.8, producţia totală a oscilat în experienţă între 165 q/ha (la varianta
cu distanţele de 70 cm între rânduri şi 50 cm între plante pe rând)
şi 576 q/ha (la varianta cu distanţele de 50 x 30 cm). Comparativ cu
varianta martor (50 x 20cm), diferenţele de producţie au fost asigurate
statistic în şase variante la toate cu abateri foarte semnificative, dintre
care doar la una (50 x 30cm) superioare, iar la restul (50 x 40 cm, 50 x
50 cm, 70 x 30 cm, 70 x 40 cm şi 70 x 50 cm) inferioare.
Dacă nu dispuneţi de seră răsadul se poate produce în solarii şi
răsadniţe. În solarii se preocedează în felul următor: seminţele se
seamănă în sol, la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie, la
distanţa de 15 cm între rânduri (în aceste rânduri sămânţa se pune cât
mai des) şi se acoperă suprafaţa semănată cu o folie până când apare
colţul. Când plantele au o frunză adevărată ele se repică în pahare de
plastic, cuburi nutritive sau pahare din folie, iar plantatul în câmp se
face pe la mijlocul lunii mai.
Lucrările de îngrijire. Constau în udarea răsadului imediat după
plantare până la prindere şi menţinerea solului curat de buruieni prin
praşile şi pliviri (2 praşile manuale pe an).

Tabel 1.7 Producţia totală (herba + radix) proaspătă la specia Echinacea pallida Nutt., în
funcţie de densitatea şi distanţa de plantare(cm) (între rânduri / rând), (Vârban D., Cluj-Napoca
2001)
Varianta Distanţe Număr Producţia totală ± Semnificaţia
de plantare plante/ (proaspătă) Diferenţa
(cm) mp
q/ha %
1 Mt. 50 x 20 10 277 100,0 - -
2 50 x 30 7 326 117,7 + 49 xxx
3 50 x 40 5 266 96,0 - 11 -
4 50 x 50 4 137 49,5 - 140 000

237
 5 70 x 20 7 279 100,7 +2 -
6 70 x 30 5 209 75,5 -68 000
7 70 x 40 4 141 50,9 - 136 000
8 70 x 50 3 81 29,2 - 196 000

DL 5% = 18; DL 1% = 25; DL 0,1% = 34.

Tabel 1.8 Producţia totală (herba+radix) proaspătă la specia Echinacea purpurea L. Moench,
în funcţie de densitatea şi distanţa de plantare(cm) (între rânduri / rând), (Vârban D., Cluj-Napoca
2001)
Varianta Distanţe de Număr Producţia totală ± Diferenţa Semnificaţia
plantare (cm) plante/ (proaspătă)
mp
q/ha %
1 Mt. 50 x 20 10 417 100,0 - -
2 50 x 30 7 576 138,2 + 159 xxx
3 50 x 40 5 333 79,9 - 84 000
4 50 x 50 4 214 51,3 - 203 000
5 70 x 20 7 403 96,6 - 14 -
6 70 x 30 5 227 54,5 - 190 000
7 70 x 40 4 233 55,8 - 184 000
8 70 x 50 3 165 39,5 - 252 000

DL 5% = 29; DL 1% = 41; DL 0,1% = 57.

În concluzie cea mai bună variantă de plantare la ambele specii a
fost 50 cm între rânduri x 30 cm între plante/rând, desimea de 70.000
plante/ha.
Recoltarea. La specia Echinacea pallida Nutt. se recoltează
rădăcina în al-II-lea an de vegetaţie la înflorire cu plugul fără cormană
sau cazmaua. La specia Echinacea purpurea L. Moench se recoltează
an de an partea aeriană (herba) la înflorire, iar la desfiinţarea culturii
după 5-6 ani se pot valorifica şi rădăcinile.
În primul an de vegetaţie ambele specii de Echinacea formează
o rozetă de frunze şi doar din al-II-lea înfloresc. Pentru înmulţirea
speciilor sămânţa se recoltează la specia Echinacea pallida Nutt. în
luna septembrie începând cu anul al-II-lea, iar la specia Echinacea
purpurea L. Moench în luna octombrie din anul doi de vegetaţie.
238
 Condiţionarea. După recoltare, din materia primă vegetală (herba
şi radix) se înlătură impurităţile. Uscarea materiei proaspăt recoltate se
face pe cale naturală la umbră în spaţii special amenajate (atenţie –
materia primă pentru o mai bună uscare să fie aşezată într-un strat cât
mai subţire) sau artificial la temperatura de 35-450C.
Randamentul de uscare este de circa 4:1 la partea aeriană şi de
3:1 la rădăcină.
Producţia. La Echinacea pallida Nutt producţia de herba
proaspătă este de circa 5 t/ha în anul doi de vegetaţie şi 10-12 t/ha în
anul trei, iar cea de rădăcini proaspete de circa 5t/ha. La Echinacea
purpurea (L.) Moench se obţin circa 10 t/ha herba proaspătă în anul doi
de vegetaşie, iar în anii următorii circa 20 t/ha herba proaspătă.

PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ

Equisetum arvense L. (Coada calului)

Fam. Equisetaceae
Plantă perenă, ierboasă, dezvoltă două tipuri de tulpini (fertile şi
sterile). Amplitudine ecologică mare, frecventă în locuri umede, pajişti,
buruiană în culturi. Se recoltează tulpinile sterile (Equiseti Herba),
care conţin acidul silicic, saponine, flavonoizi, alcaloizi, gluco-zizi etc.,
cu efect diuretic, hemostatic. Perioada optimă de recoltare este iulie-
septembrie, prin tăierea tulpinilor sterile la 5-6 cm de sol.

Urtica dioica L. (Urzica mare)

Fam. Urticaceae
Plantă perenă, ierboasă, erectă, prevăzută cu peri urticanţi. Frunzele
opuse, ovate, dur serate pe margini. Florile unisexuat dioice, dispuse
în panicule la axila frunzelor superioare. Plantă nitrofilă, însoţeşte
peste tot aşezările omeneşti. Se recoltează frunzele (Folium Urticae),
partea aeriană (Herba Urticae) şi rizomii (Radix Urticae), ce conţin
aminoacizi, ulei volatil, acid formic, vitamine etc., cu efecte hemostatice,
astringente, hematopoetice, diuretice etc.Perioada optimă de recoltare
239
pentru frunze şi partea aeriană este din mai până în octombrie (prin
cosire), rizomii cu rădăcini toamna sau primăvara (cu sapa).

Adonis vernalis L. (Ruscuţa primăvăratecă)

Fam. Ranunculaceae
Plantă erbacee perenă cu tulpina erectă, foliată, moderat ramificată.
Frunzele dese, de 2-3 ori penat sectate cu segmente filiforme. Florile
solitare, mari, galben-aurii. Fructul (polinuculă) prezintă un rostru
încărligat. Creşte în locuri însorite, păşuni şi fâneţe, din câmpie până
în zona montană. Se recoltează partea aeriană (Herba Adonidis), care
conţine: glicozide, saponine etc., cu acţiune diuretică, hipotensivă (în
tahicardii şi extrasistole), calmantă. Perioada optimă de recoltare este
în perioada înfloririi.

Capsela bursa-pastoris (L.) Medik. (Traista ciobanului)

Fam. Brassicaceae
Plantă ierboasă anuală, rar bienală. Tulpina simplă sau ramificată,
cu frunzele bazale dispuse în rozetă. Frunzele sunt foarte variabile ca
formă, cele bazale sunt peţiolate, cele tulpinale sesile, amplexicaule,
rare şi din ce în ce mai mici spre vârf. Atât tulpina cât şi frunzele sunt
acoperite cu peri. Florile albe sunt dispuse în raceme care se alungesc
pe măsura înfloririi.
Este una dintre speciile cele mai răspândite, datorită amplitudinii
ecologice largi. Creşte în locuri însorite sau semiumbrite, din zona de
câmpie până în păşunile din etajul subalpin, cu numeroase varietăţi. Se
recoltează partea aeriană (Herba Bursae pastoris) ce conţine alcaloizi,
substanţe tanante etc., cu acţiune hemostatică, hipotensivă. Perioada
optimă de recoltare în timpul înfloritului (mai-iunie), prin smulgerea
tufei (se îndepărtează rădăcina) sau prin cosire (atenţie să rămână şi
rozeta bazală de frunze).

Hippophae rhamnoides L. (Cătina)

Fam. Elaeagnaceae
240
 Arbust dioic spinos, foarte ramificat şi cu aspect argintat, datorită
perilor stelaţi cu care este acoperit în întregime. Frunzele îngust
lanceolate, apar după înflorire. Fructele (drupe) cărnoase, portocalii,
rămân peste iarnă pe ramuri.
Extrem de rezistentă la secetă şi ger, se dezvoltă bine pe nisipuri
şi prundişuri, soluri crude, coaste pe care le fixează datorită lăstăririi
şi drajonării puternice. Solicită lumina directă. Se recoltează fructele
(Fructus Hippophae) care conţin vitamina C, vitaminele B1 şi B2,
carotenoide etc., fiind utilizate ca surse polivitaminice. Recoltarea
se face din august până la primul îngheţ, prin tăierea fructelor de pe
ramuri cu o foarfecă.

Crategus monogyna Jacq. (Păducel)

Fam. Rosaceae
Arbust sau arbore spinos cu tulpina scundă, neregulată. Frunzele
verzi lucitoare pe partea superioară şi verde-deschis pe cea inferioară,
au lobi adânci până la jumătatea limbului. Florile albe mici, grupate
în inflorescenţe. Specie xerofită, se acomodează la condiţiile cele
mai variate. Se întâlneşte din zona de stepă unde formează tufişuri,
până în zona de deal sau munte, în lizierele pădurilor sau în stratul
de arbuşti al pădurilor mai luminoase. Se recoltează frunzele (Folium
Crataegi), florile cu peduncul (Flos Crataegi), buchete de flori cu
frunze (Folium crataegi cum floribus), fructele (Fructus Crataegi), care
conţin: acid crategic, flavonoizi, amine, taninuri, cu efecte hipotensive,
vasodilatatoare şi sedativă. Perioada optimă de recoltare a florilor şi
buchetelor cu flori începutul înfloritului aprilie-mai (prin rupere cu mâna
a florilor sau prin tăierea rămurelelor), frunzele din aprilie până în iulie,
iar fructele în septembrie-noiembrie când se înroşesc.

Rubus fruticosus L. (Mur)

Fam. Rosaceae
Arbust viguros, cu ghimpi puternici în formă de gheară. Frunzele
imparipenat compuse, cu 5 foliole inegale (cele bazale mai mici, cea
241
terminală mult mai mare), prevăzute cu perişori pe nervuri. Fructul
polidrupă neagră. Frecventă în regiunile de deal, solicită lumina
directă. Se recoltează frunzele (Folium Rubi fruticosi), care conţin:
tanin, flvonoide, vitamina C etc., cu acţiune astringentă, antidiareică.
Recoltarea frunzelor se face înainte şi în timpul înfloritului, prin
rupere cu mâna (atenţie, peţiolul frunzelor are ghimpi).

Rubus idaeus L. (Zmeur)

Fam. Rosaceae
Arbust tufos, ghimpos, cu lăstari târâtori, înalt de 1-2 m, cu tulpina
arcuită spre vârf. Frunzele imparipenat compuse, cu 3 foliole pe
ramurile fertile şi 5-7 foliole pe cele sterile, alb-tomentoase pe partea
inferioară. Florile albe sunt grupate în inflorescenţe, fructele polidrupe
roşii, zemoase, cu caliciul persistent. Se întâlneşte prin luminişuri,
pe coaste stâncoase, în special în tăieturi sau doborâturi de pădure,
devenind invadantă. Uneori cultivat. Materia primă (Folium Rubi
idaei) conţin tanin, substanţe de natură flavonoidică, vitamina C. Au
acţiune diuretic-depurativă, astringentă, antispastică. Frunzele tinere
se recoltează înainte şi în timpul înfloririi prin strujirea foliolelor de pe
peţiolul principal.

Fragari vesca L. (Fragi de pădure)

Fam. Rosaceae
Specie perenă ierboasă cu frunzele trifoliolate dispuse în rozetă
bazală şi stoloni aerieni. Tulpina aeriană poartă numai inflorescenţa.
Florile prezintă un caliciu suplimentar (calicul). Fructul este polinuculă
(poliachenă) falsă (receptaculul se dezvoltă foarte mult şi devine
cărnos), cu sepalele persistente.
Plantă foarte comună, răspândită pe pajişti, poieni, fâneţe, păduri,
preferând solurile uşoare. Se recoltează frunzele (Folium Fragariae),
care conţin: tanin, ulei volatil, zaharuri, vitamina C etc., cu acţiune
astringentă, antidiareică.
Perioada optimă de recoltare a frunzelor este îndelungată, din iulie
242
până la începurul lui octombrie, prin rupere fără peţiolul principal.

Rosa canina L. (Măceş)

Fam. Rosaceae
Arbust spinos, cu ramurile arcuite. Frunzele imparipenat compuse,
florile solitare. Fructele sunt poliachene păroase, măceaşa propriu zisă
provine din receptacul. Specie care nu suportă umbrirea, se va înstala
numai în rărituri de pădure, poieni, pe coaste cu expoziţie însorită.
Materia primă utilizată este fructul (Fructus Cynosbati) care conţin:
vitamina C, flavonoizi, carotenoizi, ulei volatil etc., cu efect diuretic,
în avitaminoza C, în afecţiuni hepatice şi renale. Perioada optimă
de recoltare a fructelor august-septembrie când trec de la culoarea
portocalie cu nuanţe roşii, manual.

Prunus spinosa L. (Porumbar)

Fam. Rosaceae
Arbust spinos (tulpini metamorfozate), cu aspect de tufă deasă.
Florile solitare mici, albe, apar înaintea frunzelor. Fructul drupă mică,
brumată, astringentă.
Plantă rustică, puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu. Nu
suportă umbrirea. Uneori invadantă datorită drajonării puternice.
Altitudinal se întâlneşte în zona de câmpie şi colinară. Se recoltează
florile (Flos Pruni spinosi), fructele (Fructus Pruni spinosi) care conţin:
glicozizi, flavonozizi, zaharuri, polifenoli etc., cu efect astringent,
antidiareic, în afecţiuni renale şi dischinezii biliare.
Florile se recoltează la începutul înfloritului (aprilie-mai) prin rupere
manuală floare cu floare, iar fructele după căderea brumei (octombrie-
noiembrie) se culeg cu mâna.

Eryngium planum L. (Scai vânăt)

Fam. Apiaceae
Specie erbacee perenă de nuanţă albastru-vineţie, mai evidentă
243
în timpul înfloririi. Tulpina este ramificată numai în partea superioară.
Frunzele spinoase, de forme diferite. Frecventă în locuri necultivate,
păşuni şi fâneţe din zona de câmpie şi deal. Se recoltează partea
aeriană (Herba Eryngii plani), care conţine: saponozide, zaharoză etc.,
cu efect diuretic şi în tusea convulsivă. Perioada optimă de recoltare
este în perioada înfloritului (iulie-august), tăindu-se de la bază cu cuţitul
sau secera.

Vaccinium myrtillus L. (Afin)

Fam. Ericaceae
Arbust de talie mică, foarte ramificat, formând grupuri compacte.
Frunze eliptice, cu marginea fin dinţată. Flori solitare, la subsioara
frunzelor, stau aplecate. Fructul bacă de culoare neagră-violacee.
Plantă caracteristică pentru zona montană. În staţiuni foarte umbrite
rămâne steril. Indică aciditatea foarte ridicată. Se recoltează frunzele
(Folium Myrtilli) şi fructele (Fructus Myrtilli), care conţin: tanin, derivaţi
flavonici, zaharuri, vitamina C etc., cu acţiune astringentă, antibiotică,
hipoglicemiantă, retiniană.
Perioada optimă de recoltare pentru frunze este din iulie până în
septembrie, fructele în iulie-august (cu mâna sau cu piepteni speciali).

Vaccinium vitis idaea L. (Merişor)

Fam. Ericaceae
Arbust tufos cu frunze pieloase şi rigide, persistente, cu marginile
răsfrânte. Flori dispuse în raceme. Fructul bacă. Plantă de mare
altitudine, în pajişti alpine sau luminişuri. Se recoltează frunzele (Folium
Vitis idaea) care conţin: glucozid al hidrochinonei, taninuri, vitamina C
etc., cu acţiune diuretică şi dezinfectant renal.
Perioada optimă de recoltare este septembrie-octombrie, prin tăieri
cu cuţitul sau foarfeca a ramurilor cu frunze tinere.

244
 Thymus serpyllum L. (Cimbrişorul de câmp)

Fam. Lamiaceae
Subarbust mic, cu ramuri culcate la pământ, frunzele au miros
caracteristic de lămâiţă sau de cimbru. Florile d eculoare roz-violacee
sunt grupate la subsioara frunzelor superioaresau în vârful tulpinilor.
Preferă locuri însorite, vegetează în zona de deal şi munte, în fâneţe,
pe coaste aride, pietroase. Se recoltează întreaga parte aeriană-
Herba Serpylli- din mai până în septembrie, spre orele de prânz, în
zile frumoase, prin tăiere cu cuţitul sau foarfeca. Conţine ulei esenţial,
acid ursolic, citric, tanin, substanţe amare (serpilina), săruri minerale.
Este diuretic, depurativ, coleretic, antihelminticşi antiseptic intestinal,
calmant al tusei.

Arnica montana L. (Arnica)

Fam. Asteraceae
Specie ierboasă perenă, cu frunzele dispuse în rozetă bazală şi
doar câteva frunze tulpinale. Florile grupate într-un singur calatidiu
terminal, mare, galben. Fructul achenă cu papus. Caracteristică pentru
fâneţele şi păşunile umede din zona montană şi subalpină, mai rar prin
poieni şi tufişuri. Ocrotită de lege. Se recoltează inflorescenţele (Flos
Arnicae) care conţin: ulei volatil, alcooli triterpenici etc., cu acţiune
antiinflamatoare, sedativă (a centrilor nervoşi superiori), antispastică;
în doze mari are efecte paralizante.
Inflorescenţele se recoltează la începutul înfloritului (iunie-iulie),
tăindu-se fără codiţă.

Achillea millefolium L. (Coada şoricelului)

Fam. Asteraceae
Specie ierboasă perenă, are în sol un rizom lignificat, cu stoloni
subterani. Tulpinile florifere sunt groase, foliate, terminate cu
inflorescenţe (corimb cu calatidii) de culoare albă. Comună în toată
ţara. Herba Millefolii recoltată la înflorire, conţine ulei volatil, substanţe
amare, tanin, acid ascorbic, acizi graşi, fenolici, vitamine, zaharuri,
245
etc. Acţionează ca antipiretic, antiinflamator, spasmolitic, tonic amar şi
digestiv, hemostatic, hipotensor.

Colchicum autumnale L.(Brânduşa de toamnă)

Fam. Liliaceae
Specie perenă ierboasă, fără tulpină aeriană. În sol are un bulbo-
tubercul, piriform. Florile de culoare liliachie, apar toamna după
vestejirea frunzelor, fructele se maturează în primăvara anului următor.
Creşte prin fâneţe, în special prin cele umede din regiunile muntoase.
Plantă toxică. Seminţele (Semen Colchici) conţin alcaloizi de tip
trepanolic, predomi-nantă fiind colchicina. Alcaloizii din seminţe sunt
foarte toxici, dar în doze terapeutice au acţiune antiinflamatoare şi
analgezice, fiind recomandată numai în preparate farmaceutice, precis
dozate, în accesul de gută şi reumatism.

DICŢIONAR DE TERMENI BOTANICI

Adventive- organe care nu-şi au originea din componentele
embrionare, ci se formează pe alte organe definitive
Ament-inflorescenţă racemoasă alcătuită din flori sesile, unisexuate,
inserate pe o axă flexibilă la subsioara bracteelor (nuc, fag, carpen,
etc.)
Amplexicaule-frunze sau bractee care înconjoară parţial tulpina
Bilabiată- tip de corolă formată din două labii
Bractee- frunze modificate,cu rol de protejare a unor inflorescenţe
sau flori
Caduce- căzătoare
Campanulată- în formă de clopot
Capitul- inflorescenţă racemoasă cu numeroase flori sesile prinse
pe un ax scurt şi globulos
Carpelă- frunze modificate şi adaptate pentru funcţia de reproducere;
alcătuiesc ovarul şi închid în interior ovulele
246
 Calatidiu- inflorescenţă specifică familiei Asteracee, florile
(tubuloase sau ligulate) se prind sesil pe un ax turtit
Colet- porţiunea care face trecerea de la rădăcină la tulpină
Cordată- în formă de inimă
Corimb-inflorescenţă racemoasă, alcătuită dintr-o axă principală cu
creştere nedeterminată, de pe care pornesc altern, de la nivele diferite
axe secundare florifere care ajung aproximativ la acelaşi nivel
Corolă-totalitatea petalelor
Crenată-inciziune mică a frunzelor, marginea dinţilor fiind rotunjită
Decurente-cu baza prelungită şi concrescută pe organul pe care
este inserat
Dehiscent- fructe care se deschid şi pun în libertate seminţele
Dioic-plante cu flori unisexuate masculine şi femeieşti pe doi indivizi
diferiţi (ex. cânepa, salcia, etc.)
Emarginat- cu vârful ştirbit
Filiforme-de forma unui fir; ca un fir de aţă
Fistulos- organ alungit, gol în interior
Foliole-componente ale frunzelor compuse, care se prind pe un ax
comun
Fruticulos- de formă tufoasă
Glabre-lipsite de peri
Glauc-de culoare verde albăstrui
Haustori-organe caracteristice plantelor parazite şi semiparazite
cu ajutorul cărora se fixează de planta gazdă şi absoarbe substanţele
organice sau apa din ţesuturile conducătoare ale acesteia
Hifă- filament al ciupercilor
Imbricat-încălecat, care se acoperă unele pe altele

247
 Inciziuni -tăieturi, crestături mai superficiale sau mai adânci pe
marginea unor frunze
Indehiscent- fructe care nu se deschid la maturitate
Involucru-grup de bractee (frunze modificate) care înconjoară şi
protejează unele inflorescenţe
Lacinii-segmente înguste, filiforme şi inegale din frunze, petale,
sepale
Lamină- limb
Latex-suc lăptos
Laticifere- tip de vase prin care circulă latexul
Mericarpiu – fruct care provine din ginecee cu carpelele unite, dar
care la maturitate se desface în porţiuni
Monoic-plante cu flori unisexuate masculine şi feminine pe acelaşi
individ (ex. porumb, alun, stejar, etc.)
Mucronat-prevăzut cu un vârf scurt, subţire, neânţepător, situat în
partea apicală a frunzei, ca o continuare a nervurii principale
Nutant-axe sau ramificaţii cu vârful aplecat în jos
Ochrea-formaţiune membranoasă sau cornoasă în formă de cornet
sau pâlnie care înconjoară baza internodurilor tulpinii sau alte axe.
Caracteristică pentru familia Polygonaceae
Ovat- cu lăţimea mai mare la bază
Papus- grup de perişori la florile şi fructele plantelor din familia
Asteraceae (caliciu metamorfozat)
Pectinat – dispoziţia frunzelor aparent pe două rânduri ( în formă
de pană)
Peduncul- porţiune cilindrică care susţine florile sau fructele
Perigon- înveliş floral simplu, format din tepale (elemente de forme
şi culori

248
 asemănătoare)
Pixidă- capsulă care se deschide printr-un mic căpăcel
Polimorfism foliar-frunze cu forme diferite ca aspect pe acelaşi
individ
Pubescent- prevăzută cu perişori
Reniforme-în formă de rinichi
Repente-târâtoare, culcate la suprafaţa solului
Reticulat- în formă de reţea
Ritidomul-complex de ţesuturi moarte, primare şi secundare, care
înveleşte trunchiul arborilor cu creştere secundară în grosime
Rizom- tulpină subterană metamorfozată
Scap- tulpină lipsită de frunze care susţine o floare sau o inflorescenţă
Sesile-lipsite de peţiol sau peduncul
Sori-grup de sporangi aşezaţi pe partea inferioară a frunzelor
Sporange-organ în care se formează şi se dezvoltă sporii, delimitat
de un înveliş celular unistratificat
Stipele- formaţiuni de la baza frunzelor, cu rol protector sau
asimilator
Stoloni- tulpini subterane sau supraterane, cilindrice, care emit la
nivelul nodurilor rădăcini adventive
Tal- corpul vegetativ al plantelor inferioare, nediferenţiat în organe
(talofite)
Trifurcaţi-cu trei ramificaţii
Verticilat- dispoziţie a ramurilor sau frunzelor sau florilor, care
pleacă mai multe din acelaşi loc
Xerofite-adaptate structural şi funcţional pentru a creşte în zonele
uscate

249
 Zigomorf- care poate fi împărţit în două jumătăţi egale printr-un
singur plan de simetrie.

DICŢIONAR DE TERMENI MEDICALI

Afrodisiace = substanţe active sau alimentare care stimulează
apetitul scxual, uneori potenţa;
Amare = specii de plante sau alimente (numite şi tonic-amare)
care, datorită substanţelor active pe care le conţin, au proprietatea
de a stimula secreţiile salivare şi, prin act reflex, secreţiile gastrice şi
intestinale. Se recomandă în anorexie, când se iau înainte de masă,
sau în dispepsii, când se iau după masă;
Anafrodisiace = substanţe active sau alimentare care diminuează
apetitul sexual exagerat;
Analgezice (analgetice) = substanţe active care au proprietatea de
a diminua sau suprima senzaţia de durere, fără abolirea cunoştinţei;
Anemie = stare de slăbiciune cauzata de scăderea numărului de
globule roşii din sânge;
Angiocolită = inflamaţia căilor biliare ca urmare a litiazei biliaresau
din cauza unor boli infecţioase;
Anorexie = lipsa poftei de mâncare;
Antibacterian = (medicament, substanţă) care combat acţiunea
bacteriilor;
Anticataral = proprietatea unei substanţe active de a reduce
inflamaţiile mucoaselor unui organ şi de a diminua secreţiile de la acest
nivel;
Antidiareice = alimente, plante medicinale sau substanţe care, prin
acţiunea lor astringentă, precipită protidele din conţinutul intestinal,
fiind folosite ca adjuvante în tratamentul afecţiunilor inflamatorii acute
ale intestinului;
Antiemetice = substanţe sau alimente care au proprietatea de a
atenua sau înlătura greaţa sau vărsăturile;

250
 Antiflogistice = substanţe care reduc procesul inflamator (termen
medical depăşit);
Antifungic(ă) = (medicament, substanţă) care se utilizează pentru
distrugerea fungilor (ciupercilor);
Antihelmintice (vermifuge) = produse naturale sau medicamente
folosite împotriva viermilor intestinali;
Antihipertensive = substanţe care au proprietatea de a reduce
tensiunea arterială;
Antiseptice (antimicrobiene) = plante care conţin substanţe
antibiotice sau de altă natură cu proprietatea de a inhiba sau distruge
bacteriile patogene sau alte microorganisme care se găsesc pe ţesutul
viu (tegumente şi mucoase);
Antispasmodice = care combat spasmele;
Dermatite = maladii inflamatorii ale pielii;
Diaforetic = substanţă activă care favorizează transpiraţia;
Eupeptic = (medicament, substanţă) care uşurează digestia;
Expectorante = specii de plante care favorizează expectoraţia;
Febrifuge = specii de plante utilizate în stări febrile;
Fitoterapie = tratamentul bolilor cu ajutorul plantelor sau al
substanţelor complexe obţinute din ele;
Flatulenţă = acumulare excesivă de gaze în stomac şi în intestine
şi evacuarea lor frecventă, abundenta şi necontrolată;
Galactogoge = specii dc plante care stimulează secrcţia glandelor
mamare;
Helmintiază = boală parazitară provocată de prezenţa helminţilor
(viermi paraziţi) în organism;
Hematemeză = vomă cu sânge de origine digestivă;
Hemostatic = care opreşte hemoragia;

251
 Hepatice = specii de plante utilizate în afecţiunile ficatului;
Hipnotice = specii de plante care favorizează instalarea somnului;
Hipoglicemiante = substanţe active care au proprietatea de a
reduce cantitatea de zahăr din sânge şi urină;
Hipertensive = specii de plante care conţin substanţe active ce
măresc tensiunea arterială;
Hipotensive = specii dc plante sau substanţe active care diminuează
tensiunea arterială;
Laxative = purgative uşoare;
Litotritice = substanţe active din plante, care provoacă dizolvarea
calculilor din vezică;
Pectorale = denumire dată unui mare grup de plante medicinale
care, prin mucilagiile, aponozidele sau uleiurile volatile pe care le
conţin, au proprietatea de a fluidifica secreţiile bronşice şi de a favoriza
expectoraţia;
Purgative vegetale = materii prime din plante sau produse de
origine vegetală care determină evacuarea conţinutului intestinal;
mecanismul de acţiune este diferit: mecanic, emolient, stimulent al
peristaltismului intestinal etc.;
Revulsive = specii de plante care, aplicate extem, produc congestie
locală superficială, având ca efect decongestionarea în profunzime a
zonei respective;
Sedative = care are proprietatean de a calma, liniştitor;
Sialagog = substanţă activă care stimulează secreţia salivară;
Somnifere = substanţe active din plante care provoacă somnul;
Spasmolitice = vezi „Antispastice”;
Sternutatoare = plante care provoacă strănutul;
Stimulante = specii de plante care au proprietatea de a cxcita
diferite secreţii;

252
 Stomahice = specii de plante care favorizează digestia prin
stimularea secreţiei sucurilor gastrointestinale;
Stomatită = inflamaţie a mucoasei cavităţii bucale, care se
manifestă prin leziuni dureroase care împiedică masticaţia şi înghiţirea
alimentelor;
Sudorifice = specii de plante carc au proprietatea de a mări
sudoraţia;
Tenifuge = specii de plante vermifuge utilizate împotriva teniei;
Tonice = vezi „Amare”;
Topice = specii de plante utilizate sub formă de cataplasme sau
comprese în uzul extern pentru acţiunea lor locală;
Vermicid = substanţă, prezentă şi în anumite plante, capabilă să
distrugă paraziţii intestinali;
Vermifuge = specii de plante care provoacă eliminarea paraziţilor
intestinali; de obicei, ele se asociază cu purgative;
Vomitive (emetice) = substanţe care produc vărsături;
Vulnerare = plante utilizate în uzul extem pentru vindecarea rănilor.

253
Modul IV
Managementul general al fermei

Managementul general al
fermei

Prof. Dr. Felix Arion

Prof. Dr. Mugurel Jitea
Conf. Dr. Diana Dumitraș
Lect. Dr. Marius Sabău
Lect. Dr. Ileana Andreica
Lect. Dr. Lucica Armancă
Lect. Dr. Gabriela Chiciudean
Lect. Dr. Carmen Simu
Prof. Dr. Ioana Pop

Conf. Dr. Rodica Sobolu

254
 Modul 4. Managementul general al fermei

Aspecte privind noțiuni de contabilitate primară la

nivel de fermă

Contabilitatea primară a fermei

Introducere
Un management financiar eficient începe, în primul rând cu o
evidenţă contabilă ţinută în bune condiţii, aceasta fiind condiţionată şi
de adoptarea unei forme unitare, raţionale, simple şi clare de evidenţă
contabilă. De-a lungul istoriei au fost cunoscute două forme de evidenţă
contabilă: în partidă simplă şi în partidă dublă.
Societatea românească de după 1990 a suferit o modificarea
substanţială în structura sa socială, iar sectorul pe care s-a pus
accent a fost cel privat, al micilor producători, comercianţi ambulanţi,
liber-profesionişti, care îşi desfăşoară activitatea autorizată în mod
independent sau în forme asociative (întreprinderi familiale, profesii
libere, asociaţii de proprietari, de locatari, etc.), fără personalitate
juridică, dar care au obligaţia să ţină evidenţa contabilă în partidă
simplă. De aceea, cunoaşterea şi delimitarea graniţei dintre cele două
forme de organizare ale evidenţei contabile, în partidă dublă şi în
partidă simplă, este una foarte importantă.
Contabilitatea poate fi organizată atât în partidă dublă, fiind în acest
caz însoţită de contabilitatea de gestiune, cât şi în partidă simplă.
1. Contabilitatea în partidă dublă reprezintă regula. Aceasta
presupune întocmirea balanţei de verificare, a tuturor registrelor de
evidenţă contabilă obligatorii, cât şi a situaţiilor financiare anuale. În
esenţă, contabilitatea în partidă dublă porneşte de la ideea existenţei
unui echilibru între ceea ce deţine o entitate şi sursele de provenienţă a
acelor bunuri. Practic se porneşte de la analiza contabilă a tranzacţiei,
care este transpusă în limbaj contabil prin intermediul unui „articol
contabil” care cuprinde o „formulă contabilă” şi o „explicaţie” a acesteia.
Formula contabilă (simplă sau compusă) exprimă grafic modificările
intervenite în patrimoniul entităţii respective, modificări produse de o
255
tranzacţie, prin debitarea unuia sau mai multor conturi în corespondenţă
cu creditarea unuia sau mai multor conturi. (E. Merce&colab, 2010)
Scopul înregistrării în contabilitate a acestor tranzacţii este de
a întocmi la sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar (anul calendaristic)
situaţia financiară, care redă situaţia patrimoniului entităţii la un
moment dat. Reglementarea contabilă de bază în România este OMFP
nr.1752/2005, care reprezintă reglementarea contabilă naţională
conformă cu reglementarea europeană, este deci regula de la care
se fac excepţii. În funcţie de specificul activităţii sau de existenţa
proprietăţii de stat, există mai multe acte normative care reglementează
modul de organizare şi conducere a contabilităţii (de exemplu pentru
persoanele juridice fără scop patrimonial – asociaţii, fundaţii, partide
politice, patronate, culte religioase, etc., contabilitatea se organizează
şi conduce pe baza OMFP nr.1969/2007- Anexa1 (sistem simplificat de
raportare financiară).
Persoanele fizice și asociațiile fără personalitate juridică ale căror
venituri sunt supuse impozitului pe venit in conformitate cu prevederile
Legii nr.571/2003 (redefinită prin Legea 227/2015) privind Codul
Fiscal, cu modificările și completările ulterioare, al căror venit anual
este determinat in sistem real, pe baza datelor din contabilitate,
fiind obținut din următoarele surse: activități independente, cedarea
folosinței bunurilor, activități agricole, silvicultură și piscicultură, pot
opta pentru conducerea contabilității pe baza regulilor contabilității în
partidă dublă. Nu pot opta pentru aceasta, acele persoane pentru care
în actul normativ de înființare, în legi speciale sau în alte acte normative
există prevederi exprese privind ținerea contabilității în partidă simplă.
Astfel, nu pot opta pentru contabilitatea în partidă dublă, persoanele
fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale,
constituite în baza prevederilor OUG nr.44/2008, cu modificările și
completările ulterioare, profesia de avocat exercitată prin societăți
profesionale cu răspundere limitată. Contabilitatea în partidă dublă se
realizează potrivit reglementărilor contabile aprobate prin OMFP nr.
1802/2014. Persoanele care optează pentru conducerea contabilității
în partidă dublă nu au obligația de a întocmi situații financiare anuale și
nu vor înregistra în contabilitate capitalul social, sau conturi de capitaluri
proprii (rezerve, rezultat reportat) (Cartea verde a contabilității pentru
PFA, 2015).

256
 2. Contabilitatea în partidă simplă, reprezintă excepţia. Aceasta
presupune întocmirea unor formulare şi registre contabile specifice
sau comune pe economie, dar nu şi întocmirea situaţiilor financiare
anuale. De asemenea, aceasta nu mai presupune înregistrări contabile
şi nici stabilirea balanţei de verificare lunare. În esenţă, acest sistem de
contabilitate „incomplet”, apărut înaintea contabilităţii în partidă dublă,
porneşte de la ideea înregistrării simple doar a raporturilor entităţii
cu terţii, şi doar într-una din coloanele unui cont, fără să se pună în
corespondenţă ceea ce deţine entitatea cu sursa de provenienţă a
bunurilor respective.
Persoanele care trec de la contabilitatea în partidă simplă la
contabilitatea în partidă dublă, vor prelua, pe baza inventarului și a
informațiilor privind creanțele și datoriile, ca solduri inițiale, la începutul
exercițiului financiar pentru care au optat să treacă la conducerea
contabilității în partidă dublă, sumele din documentele întocmite pentru
ținerea contabilității în partidă simplă, respectiv: registrul inventar pentru
imobilizări corporale, necorporale, stocuri, creanțe și datorii; registrul
jurnal de încasări-plăți, pentru preluarea numerarului din casă; fișa
mijlocului fix, pentru preluarea amortizării cumulate, extrasul de cont,
pentru preluarea soldului contului bancar, și alte documente specifice
obiectului de activitate al persoanei fizice autorizate. Deschiderea
acestor conturi în vedere preluării lor în contabilitatea în partidă dublă,
se efectuează cu ajutorul contului 455”Sume datorate acționarilor/
asociaților”. Astfel, în creditul contului 455 se înregistrează soldurile
conturilor de natura activelor (imobilizări, stocuri, creanțe, disponibilități
bănești), iar în debitul contului 455, se înregistrează soldurile conturilor
de natura datoriilor. (Cartea verde a contabilității pentru PFA, 2015)
Entitățile care aplică contabilitatea în partidă dublă vor completa
Registrul-Jurnal și Registrul inventar. Registrul jurnal se întocmește
lunar, prin înregistrarea cronologică a documentelor în care se reflectă
mișcarea elementelor de activ și de pasiv ale unității, iar Registrul
inventar se editează la cererea organelor de control sau în funcție de
necesitățile unității.

257
 Infiintarea PFA, II, IF, PFI. Legislatie aplicabila
A. Etape:

1. Inregistrarea la ORC (Oficiul Registrului Comertului), prin

depunerea cererilor aferente, a specimenului de semnatura si a
declaratiei pe proprie raspundere care sa ateste indeplinirea conditiilor
legale de functionare prevazute de legislatia speciala din domeniul
sanitary, sanitary-veterinar, protectia mediului, protectia muncii, etc.
2. Dupa obtinerea cerificatului de inregistrare la ORC, contribuabilul
va depune la administratia financiara teritoriala: Declaratia 070 –
Declaratie de inregistrare fiscal / de mentiuni, pentru persoanele fizice
care desfasoara activitati economice in mod independent sau exercita
profesii libere. Declaratia de inregistrare se completeaza cu ocazia
primei inregistrari fiscal, de regula cu ocazia infiintarii, iar Declaratia de
mentiuni se completeaza ori de cate ori se modifica datele declarate
anterior. Declaratia 220 – privind venitul estimat/norma de venit, a
fost inlocuita din 2018 cu Declarația unica privind impozitul pe venit și
contribuțiile sociale datorate de persoane fizice.
3. Organizarea si conducerea contabilitatii in cazul PFA, are la baza
urmatoarea legislatie: OUG nr.44/aprilie 2008, privind desfasurarea
activitatilor economice de catre PFA, II, IF; Legea Contabilitatii
nr.82/1991, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare;
OMFP nr.170/2015 pentru aprobarea reglementarilor contabile privind
contabilitatea in partida simpla; Legea nr.571/2003 privind Codul
Fiscal (înlocuită cu Legea 227/2015); OMFP nr. 3512/2008 privind
documentele financiar-contabile, cu completarile ulterioare.
4. PFA, II si IF, potrivit prevederilor actelor normative au obligatia
de a conduce evidenta contabila in partida simpla. Conducerea
contabilitatii in partida simpla este optional pentru: contribuabilii care
obtin venituri din activitati independente, impusi pe baza normelor
de venit, precum si cei care obtin venituri din drepturi de proprietate
intelectuala; contribuabilii care realizeaza venituri din activitati
independente numai in baza conventiei / contractului civil pentru care
platitorul de venit a calculat, a retinut si a virat impozitul reprezentand
plati anticipate in cota de 10% asupra venitului brut, si isi pot indeplini
obligatiile declarative direct pe baza documentelor emise de platitorul
de venit.
258
 5. Contabilitatea in partida simpla se bazeaza pe declaratii pe
propria raspundere. Dupa infiintarea activitatii se depun declaratii
estimative, cand se estimeaza un anumit volum al veniturilor si
cheltuielilor, pe baza carora se calculaeza impozitul si contributiile ce
trebuie platite catre stat. Dupa sfarsitul fiecarui an, se face o verificare,
iar diferenta dintre real si estimat, se plateste sau se compenseaza,
dupa caz.
6. OMFP nr. 170/2015 prevede ca persoanele au obligatia sa
conduca evidenta contabila pe baza regulilor contabilitatii in partida
simpla sau, la optiunea acestora, pe baza regulilor in partida dubla,
cu exceptia celor pentru care in actul normative de infiintare, in legi
special sau in alte acte normative exista prevederi exprese privind
tinerea contabilitatii in partida simpla. Astfel, acele persoane fizice,
care desfasoara activitati pentru care prin actul de inffintare nu este
prevazuta in mod obligatoriu evidenta contabila in partida simpla, pot
opta pentru conducerea contabilitatii in partida dubla.

B. Definirea activitatilor independente

Exercitarea unei activitati independente presupune desfasurarea

acesteia in mod obisnuit, pe cont propriu, urmarind un scop lucrativ.
Printre criteriile care definesc existenta unei activitati independente
sunt: 1. Libera alegere a desfasurarii activitatii, a programului de lucru
si a locului de desfasurare a activitatii; 2. Riscul pe care si-l asuma
intreprinzatorul; 3. Activitatea se desfasoara pentru mai multi clienți;
4. Activitatea se poate desfasura nu numai direct, ci si cu personal
angajat de intreprinzator in conditiile legii
Veniturile din activitati independente cuprind urmatoarele venituri
realizate individual si / sau intr-o forma de asociere, inclusiv din activitati
adiacente: venituri comerciale (din fapte de comert, prestari servicii, din
practicarea unor meserii), venituri din profesii libere (profesii medicale,
de avocet, notar, auditor financiar, consultant fiscal, expert contabil,
contabil autorizat, architect, etc, desfasurate in mod individual, in
conditiile legii), venituri din drepturi de proprietate intelectuala (inventii,
know-how-ri, marci inregistrate, franciza, drepturi de autor, venituri din
cesiuni de drepturi de proprietate intelectuala, individuale sau pe baza
de contracte de asociere), venituri din cedarea, inchirierea camerelor
in scop turitic (intre 1 si 5 camere)

259
C. Registre contabile utilizate

• Registrul unic de control - Contribuabilii, persoanele juridice

înregistrate la ONRC, autorizate conform legii, au obligația să
țină Registrul Unic de control, celelalte categorii de contribuabil
pot ține Registrul unic de control, în funcție de opțiunea lor.
Registrul Unic de Control se poate achiziționa contra cost pe baza
certificatului de înregistrare în cazul comercianților, sau pe baza
certificatului de înregistrare fiscal, în cazul celorlalte categorii
de contribuabili. Rolul acestui registru este de a evidenția toate
controalele desfășurate la contribuabil de către toate organelle de
control specializate în diverse domenii. Organelle de control au
obligația, în momentul controlului de a consemna în registru toate
datele aferente organului de control, obiectivele, perioada precum
și temeiul legal în baza căruia se efectuează controlul.
• Registrul Jurnal de Incasari si Plati – Contabilitatea in partida
simpla presupune inregistrarea in Registrul Jurnal de Incasari si
plati a tuturor incasarilor si platilor aferente unei anumite perioade
de gestiune, toate tranzactiile efectuate atat in numerar cat si prin
disponibilul de la banca. Acesta se poate complete atat manual,
cat si cu ajutorul tehnicii de calcul. In acest caz, fiecare operatiune
economic-financiara se va inregistra in ordine cronologica, in
functie de data efectuarii operatiunii de incasare/plata. Registrul
de Incasari si Plati se editeaza annual, la cererea organului de
control. El se arhiveaza impreuna cu documentele justificative
care au stat la baza intocmirii acestuia.
In Registrul de Incasari si plati se inregistreaza:
• Sumele din desfasurarea activitatii cum ar fi: venituri din vanzarea
marfuri, produse, din prestarea de servicii, inclusive TVA, pe
baza documentelor justificative emise. In conditiile utilizarii
aparatelor de marcat electronice fiscal, documentul in baza caruia
se inregistreaza in contabilitate incasarile zilnice este raportul
fiscal de inchidere zilnica, respective registrul special intocmit in
conditiile defectarii aparatelor de marcat electronice fiscal
• Aporturile in numerar si prin conturile bancare aduse la inceperea
activitatii ori in cursul desfasurarii acesteia;
• Sumele primate sub forma de credite bancare sau alte imprumuturi;
• Sumele primate ca despagubiri (unde este cazul);
• Sumele primate sub forma de sponsorizari sau donatii, subventii;
260
 • Alte sume incasate: restituiri de impozite, taxe, penalitati, etc;
• Platile efectuate in cadrul activitatii desfasurate in scopul realizarii
de venituri
• Sumele reprezentand restituirea aporturilor in numerar si prin
conturile bancare
• Sumele reprezentand rambursarea de credite bancare sau alte
imprumuturi:
• Alte plati effectuate: penalitati, amenzi platite, etc.
• Sumele inregistrate in Registrul Jurnal de Incasari si Plati se
totalizeaza lunar.
Aceste sume nu se inregistreaza in Registrul de Incasări și Plăți la
momentul emiterii facturilor nefiind incasari sau plati de numerar, ci la
momentul efectuarii platilor, respective a incasarii sumelor. In ceea ce
priveste platile efectuate, respective cheltuielile deductibile, acestea
vor fi ajustate astfel incat la calculul venitului impozabil sa fie luate in
considerare cheltuielile deductibile care pot fie egale sau pot diferi de
platile inscrise in Registrul Jurnal de Încasări și Plăți.
Continutul minimal obligatoriu de informatii al Registrului de incasari
si plati este urmatorul:
• Data efectuarii operatiunii de incasare/plata
• Denumirea si numarul documentului justificativ care sta la baza
inregistrarii operatiunii
• Explicatia naturii operatiei economice
• Suma incasata/platita in numerar sau prin banca, ce rezulta din
fiecare document justificativ.
Potrivit prevederilor legale, evidenta contabila in partida simpla se
tine in limba romana si in moneda nationala. Documentele provenite
din relatiile de cumparare a unor bunuri de la persoane fizice pot fi
inregistrate in evidenta contabila in partida simpla numai in cazurile in
care se face dovada intrarii in patrimoniu a bunurilor respective, prin
intocmirea Borderoului de achizitie sau a Notei de recepție si constatare
de diferente, dupa caz, si a platii acestora pe baza de Dispozitie de
plata-incasare catre casierie.
• Registrul Inventar – contabilitatea in partida simpla presupune
inregistrarea in Registrul Inventar a tuturor elementelor patrimoniale
inventariate. Contribuabilii au obligatia sa efectueze inventarierea
generala a patrimoniului: la inceputul activitatii, cel putin o data

261
 pe an, precum si la incetarea activitatii. Inventarierea cuprinde
toate elementele de natura activelor si datoriilor care contribuie
la desfasurarea activitatii persoanei care conduce contabilitate
in partida simpla, si se face cu respectarea prevederilor OMFP
nr. 2861/2009 pentru aporbarea Normelor privind organizarea
si efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor,
datoriilor si capitalurilor proprii. Elementele patrimoniale sunt
bunuri si drepturi care contribuie la desfasurarea activitatii
persoanei care conduce contabilitatea in partida simpla. Acestea
cuprind: imobilizari necorporale, imobilizari corporale (mijloace
fixe), stocuri. In functie de necesitati, persoanele care conduc
contabilitate in partida simpla pot utiliza si alte formulare financiar-
contabile prevazute de OMFP nr. 3512/2008, cu completarile
ulterioare. In acest caz, elementele referitoare la conturi, debit,
credit, semnaturi de aprobare, avizare, precum si alte elemente
similar, nu se completeaza. Formularele contabile pot fi adaptate
in functie de specificul si necesitatile persoanelor care conduc
contabilitatea in partida simpla, cu conditia respectarii continutului
minimal de informatii si a normelor metodologice de intocmire si
utilizare a lor.
Persoanele care conduc contabilitate in partida simpla nu intocmesc
situatii financiare anuale.

D. Taxe si contributii sociale platite de persoanele fizice care desfasoara activitati

independente in anul 2018: PFA, II, IF, PFI, Profesii Liberale (OU nr.79/2017)

La nivelul anului 2018, Codul Fiscal este considerat mai avantajos

pentru PFA decat cel din 2016, respective 2017, deoarece platile de
contributii sunt limitate la salariul minim brut, iar obligatia de a plati
apare doar daca venitul obtinut in anul anterior depaseste 12 salarii
minime brute.
1. Contributiile se platesc la salarul minim brut pe economie
valabil in luna in care se calculeaza contributia (la CAS se poate allege
o valoare mai mare, optional)
2. PFA sau alta forma de organizare a activitatii economice, va
plati contributia la pensie in 2018, daca in 2017 a obtinut un venit net
mai mare decat 23.400 lei (12*1950lei); la fel si in cazul contributiei la
asigurari sociale (CASS 10%)

262
 3. Astfel, o persoana obligate la plata celor doua contributii va
plati, oricat de mare este venitul net obtinut, cel putin:
• CAS 25% (1950*25%) = 488 lei/luna, respective 1463 lei/trimestru,
5850 lei/an
• CASS 10% (1950 *10%) = 195 lei/luna, respective 585 lei/
trimestru, 2340 lei/an
• impozit de 10% din venitul net estimat platit anticipat in cursul
anului 2018, respectiv din venitul net obtinut la definitivare, care
se va face dupa depunerea Declaratiei 200, in anul 2019. Sau
impozit de 10% din norma de venit.
4. Contributia asiguratorie pentru munca (CAM 2,25%) – se
datoreaza de catre contribuabilii PFA, II, IF, PFI, Profesii Libere, care
au salariati.
5. Opțional PFA poate plăti si asigurarea pentru concedii și
indemnizații de asigurări sociale de sănătate în procent de 1%, având
ca bază de calcul cel puțin valoarea salariului de bază minim pe
economies au cel mult 12 venituri minime.

Elemente de fiscalitate la nivel de fermă

A. Definirea veniturilor realizate din activităţi agricole( fermei)

În contextul prevederilor cap.VII al titlului IV din Codul fiscal
(Legea 227/2015), articolul 103- ,,Definirea veniturilor”, alin.(1) lit.a)
-c), veniturile din activităţi agricole cuprind veniturile obţinute individual
sau într-o formă de asociere, fără personalitate juridică, din:
• cultivarea produselor agricole vegetale;
• exploatarea plantaţiilor viticole, pomicole, arbuştilor fructiferi şi
altele asemenea;
• creşterea şi exploatarea animalelor, inclusiv din valorificarea
produselor de origine animală, în stare naturală.
Veniturile din activităţi agricole pentru care sunt stabilite norme
de venit, sunt impozabile indiferent dacă se face sau nu dovada
valorificării produselor. Normele de venit sunt stabilite pe grupe de
produse vegetale şi animale şi sunt aprobate prin Ordin al Ministrului
Agriculturii şi Dezvoltării Rurale( art.106 din Codul fiscal).

263
 Veniturile obţinute din valorificarea produselor prevăzute la art.103
alin(1) -Codul fiscal, în altă modalitate decât în stare naturală sunt
activităţi agricole, ce realizează venituri din activităţi independente şi
se spun regulilor de impunere specifice.
În cazul în care contribuabilul desfăşoară o activitate agricolă
pentru care venitul net se determină pe baza normei de venit şi o altă
activitate agricolă pentru care nu există obligaţia stabilirii normei de
venit( art.104 alin( 3) din Codul fiscal), cheltuielile în comun aferente
celor două activităţi vor fi alocate proporţional cu suprafeţele de teren/
numărul de capete de animale/numărul de familii de albine deţinute.
În cazul în care contribuabilul desfăşoară o activitate agricolă
pentru care venitul net se determină pe bază de normă de venit şi o
altă activitate independentă, pentru care venitul anual se determină
în sistem real pe baza datelor din contabilitate, se aplică regim fiscal
specific fiecărei activităţi în parte.
Veniturile din silvicultură şi piscicultură sunt considerate ,,Venituri
din activităţi independente” (prevăzute la Cap.II -Codul fiscal)- venitul
net se determină în sistem real, pe baza datelor din contabilitate
(art.68-Codul fiscal).
Veniturile agricole neimpozabile. Veniturile din activităţi agricole,
impuse pe baza normelor de venit, sunt neimpozabile în limitele
prevăzute la art.105 alin.(2) din Codul fiscal(Legea 227/2015).
Pentru stabilirea regimului fiscal aplicabil veniturilor din activităţile
agricole, pentru încadrarea în limitele stabilite pentru fiecare grupă
de produse vegetale şi fiecare grupă de animale se au în vedere
suprafeţele/capetele de animale/familiile de albine însumate în cadrul
grupei respective.
În cazul contribuabililor care işi desfăşoară activitatea sub forma
unei asocieri fără personalitate juridică, plafonul neimpozabil se acordă
la nivelul asocierii.
NNr. crt. Categoria Plafon neimpozabil(suprafeţeşe şi numărul de
animale/familii de albine, pentru care nu există
obligaţia depunerii declaraţiei)
Produse vegetale Suprafaţa
11 Cereale până la 2 ha, inclusiv

264
22 Plante oleaginoase până la 2 ha, inclusiv
33 Cartof până la 2 ha, inclusiv
44 Sfecla de zahăr până la 2 ha, inclusiv
55 Tutun până la 1 ha, inclusiv
66 Hamei pe rod până la 2 ha, inclusiv
77 Legume în câmp până la 0,5 ha, inclusiv
88 Legume în spaţii protejate până la 0,2 ha, inclusiv
99 Leguminoase pentru până la 1,5 ha, inclusiv
boabe
110 Pomi pe rod până la 1,5 ha, inclusiv
111 Vie pe rod până la 1 ha, inclusiv
112 Arbuşti fructiferi până la 1 ha, inclusiv

113 Flori şi plante ornamentale până la 0,3 ha, inclusiv

Animale Număr capete/număr de familii de albine
114 Vaci până la 2, inclusiv
115 Bivoliţe până la 2, inclusiv
116 Oi până la 50, inclusiv
117 Capre până la 25, inclusiv
118 Porci pentru îngrăşat până la 6, inclusiv
119 Albine până la 75 de familii, inclusiv
220 Păsări de curte până la 100, inclusiv

Sursa: Ordin nr.888/27/03/2018

B. Registrul de evidenţă fiscală al contribuabilului (fermei)

Scopul Registrului de evidenţă fiscală este înscrierea informaţiilor
care stau la baza determinării venitului net anual/ pierderii nete anuale,
înscrisă şi în ,,Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţii
sociale datorate de persoane fizice”.

Registrul de evidenţă fiscală:

• se completează anual cu totalul veniturilor şi totalul cheltuielilor

efectuate în scopul realizării acestora, în anul curent, pentru
întreaga perioadă de activitate desfăşurată în anul fiscal precedent,
până la data depunerii Declaraţiei unice privind impozitul pe venit
şi contribuţii sociale datorate de persoanele fizice, dar nu mai
265
 târziu de termenul de depunere stabilit de lege( Art.3 alin.(1)-Ordin
3254/19.12.2017.
• trebuie să permită identificarea şi controlul operaţiunilor efectuate
pentru determinarea venitului net anual/pierderii nete anuale,
care să corespundă cu cel/cea cuprins/cuprinsă în Declaraţia
unică privind impozitul pe venit şi contribuţii sociale datorate de
persoanele fizice (Art.3 alin(2)-Ordin 3254/19.12.2017).
• se ţine pe fiecare sursă de venit din cadrul fiecărei categorii
de venit, astfel încât venitul brut şi cheltuielile deductibile să
corespundă cu cele înscrise în Declaraţia unică privind impozitul
pe venit şi contribuţii sociale datorate de persoanele fizice(Art.3
alin(3)-Ordin 3254/19.12.2017).
• detalierea elemetelor de calcul pentru stabilirea venitului net
anual/pierderii nete anuale se efectuează în funcţie de necesităţile
proprii ale fermei şi de specificul activităţii(Art.3 alin(5)-Ordin
3254/19.12.2017).
• se modifică ori de câte ori se constată diferenţe cu privire la
veniturile şi/sau cheltuielile înregistrate iniţial, până la data
depunerii Declaraţiei rectificative.(Art.6-Ordin 3254/19.12.2017).
• poate fi ţinut în formă scrisă sau electronică cu respectarea
modelului şi conţinutului(Art.7-Ordin 3254/19.12.2017).
• se întocmeşte într-un singur exemplar, fără a se lăsa rânduri libere
şi se păstrează la domiciliul fiscal al contribuabilului(Art.8 alin(9),
art.9-Ordin 3254/19.12.2017.
• aplicabilitate incepând cu anul fiscal 2017.
Înregistrarea venitului brut:
• se efectuează în funcţie de natura activităţii, pe fiecare
sursă din cadrul fiecărei categorii de venit(Art.4 alin(1)-Ordin
3254/19.12.2017).
• reprezintă totalul veniturilor în bani şi în natură realizate în
cadrul unui an fiscal. Evaluarea veniturilor în natură se face la
preţul pieţei sau la preţul stabilit prin expertiză(Art.4 alin(2)-Ordin
3254/19.12.2017).
• nu reprezintă venit şi nu se înregistrează în Registrul de evidenţă
fiscală- TVA colectată( cazul plătitorilor de TVA).
Înregistrarea cheltuielilor:
• cheltuielile deductibile sunt cele efectuate în scopul desfăşurării
activităţii şi se evidenţiază în funcţie de natura acestora, pe
266
 fiecare sursă din fiecare categorie de venit, încât să corespundă
cu cele înscrise în Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi
contribuţii sociale datorate de persoanele fizice( Art.5 alin(1-2)-
Ordin 3254/19.12.2017).
• Nu se înregistrează cheltuielile nedeductibile şi contribuţiile sociale
obligatorii, potrivit legii(Art.5 alin(3-5)-Ordin 3254/27.12.2017.
• Contribuabilii care realizează venituri din activităţi agricole pentru
care venitul net anual se stabileşte pe baza normelor de venit au
obligaţia să completeze în Registrul de evidenţă fiscală numai
partea referitoare la venituri.

C. Declaraţia unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile

sociale datorate de persoanele fizice
Este reglementată prin Ordin 888 din 27 martie 2018 privind
aprobarea modelului, conţinutului, modalităţii de depunere şi gestionare
a formularului 212 ,,Declaraţie unică privind impozitul pe venit şi
contribuţiile sociale datorate de persoanele fizice”.
Pentru anul fiscal 2017, termenul de depunere la Administraţia
financiară locală este 15 iulie 2018, iar începând cu anul 2019, termenul
este 15 martie a anului curent pentru anul precedent.
Subsecţiunea a 3-a ,,Date privind impozitul pe veniturile estimate din
activităţi agricole, impuse pe bază de norme de venit”: se completează
şi se depune de contribuabilii- persoane fizice care realizează venituri
în mod individual sau într-o formă de asociere, venituri impozabile din
România, din activităţi agricole, pentru care venitul net se determină pe
bază de norme de venit.
Datele pentru stabilirea venitului impozabil: activitatea desfăşurată,
pe raza localităţii, judeţul, opţiunea privind încadrarea în limitele
veniturilor neimpozabile, stabilirea plafonului neimpozabil;
• Se completează tabelul ,, Produse vegetale” cu Total suprafaţă,
Suprafaţă neimpozabilă, Suprafaţa impozabilă, Norma de venit
corespunzătoare localităţii, Norma de venit redusă şi Venitul
impozabil;
• Se completează tabelul ,,Animale” cu Numărul total capete
animale/familii de albine, Numărul total capete animale/familii de
albine neimpozabil, Număr total capete animale/familii de albine

267
 impozabil, Norma de venit corespunzătoare localităţii, Norma de
venit redusă şi Venit impozabil.
• Se completează Total venit impozabil pentru fiecare grupă de
produse vegetale, respectiv grupă de animale.
• Se completează total impozit anual, determinat prin aplicarea
cotei de impozitare de 10% asupra valorii înscrise la total venit
impozabil.
Veniturile din activităţi agricole pentru care nu există obligaţia
stabilirii normelor de venit se supun impunerii potrivit Titlul IV ,,Impozit
pe venit” din Codul fiscal( Legea 227/2015)
Veniturile obţinute din valorificarea produselor provenind din
activităţi agricole în altă modalitate decât în stare naturală, reprezintă
venituri din activităţi independente şi se supun regulilor de impunere
proprii categoriei respective,

Aspecte privind servicii de marketing pe filiera

produselor agroalimentare

Managementul general al fermei

În raport cu operaţiile specifice fiecărui stadiu, respectiv sferele

de activitate, se conturează şi se identifică funcţiile managementului
(conducerii).. Ele definesc un ciclu logic şi complet al activităţii de
management şi, în general, al oricărei acţiuni umane care implică
diviziunea şi cooperarea în muncă.
a. Previziunea presupune exercitarea unor preocupări permanente
pentru evidenţierea tendinţelor de dezvoltare a diferitelor fenomene,
intuirea celor mai probabile evoluţii, precum şi a diferitelor strategii
de acţiune pentru minimizarea riscurilor şi maximizarea siguranţei
în realizarea obiectivelor urmărite. Rezultatul previziunii se poate
materializa în funcţie de orizontul de timp, gradul de detaliere şi
obligativitate, în: prognoze, planuri, pro-grame.
b. Organizarea, desemnează ansamblul proceselor de conducere
prin care se stabilesc şi se delimitează procesele de muncă fizică
şi intelectuală, componentele lor, precum şi gruparea acestora pe
posturi, formaţii de muncă, compartimente şi atribuirea lor personalului,
268
corespunzător anumitor criterii profesionale, tehnice, economice şi
sociale. Această funcţie constituie mijlocul de realizare, în condiţii
optime, a obiectivelor întreprinderii, prin îmbinarea armonioasă a
mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii şi a forţei de muncă. Se
apreciază, pe drept cuvânt, că organizarea reprezintă un instrument
de seamă în mâna conducătorului, care poate aduce însemnate efecte
tehnico-economice favorabile fără cheltuieli suplimentare.
c. Coordonarea are ca principal conţinut armonizarea tuturor
factorilor materiali şi umani, direcţionarea unitară a tuturor eforturilor,
sincronizarea acestora, astfel încât obiectivele prevăzute să fie
realizate cu eficienţă maximă. Importanţa acestei funcţii are valenţe cu
totul deosebite în unităţile agricole datorită diversităţii activităţilor ce se
întreprind precum şi datorită oscilaţiilor ce survin, în timp, cu privire la
anumite resurse ca urmare a caracterului sezonier al producţiei şi al
muncii..
d Antrenarea (comanda), cuprinde totalitatea iniţiativelor
manageriale prin care salariaţii sunt atraşi şi determinaţi să participe
şi să contribuie la realizarea obiectivelor planificate, prin utilizarea
factorilor motivaţionali. De fapt, baza psihosociologică a antrenării o
reprezintă motivarea ce rezultă din corelarea intereselor personalului
cu realizarea obiectivelor şi sarcinilor atribuite. În raport cu natura
condiţionărilor impuse, motivarea poate să fie pozitivă sau negativă.
Motivarea pozitivă are la bază amplificarea satisfacţiilor personalului ca
urmare a realizării sarcinilor atribuite. Motivarea negativă se bazează
în principal pe constrângere şi pedeapsă.
e. Evaluare-control reprezintă o componentă inseparabilă a actului
managerial, realizându-se prin compararea permanentă a rezultatelor
obţinute cu obiectivele stabilite. Ele circumscriu ansamblul iniţiativelor
de urmărire a modului în care se desfăşoară diferite acţiuni de realizare
şi de reglare a activităţilor întreprinderii. Concret, funcţia de evaluare-
control, comportă următoarele etape: evaluarea rezultatelor;
compararea rezultatelor cu standardele; identificarea cauzelor
perturbaţiilor; corectarea deviaţiilor înregistrate.
f. Leadership-ul dat de funcţiunea de comunicare şi de antrenare.
În acest sens, leadership-ul reprezintă arta de a conduce grupurile prin
mijloace informale. Adică, este un proces de mobilizare, antrenare şi
orientare a oamenilor şi a ideilor lor într-o anumită direcţie fără mijloace
269
coercitive. Subiectul principal al leadership-ului este liderul. Contribuţia
lideru-lui la procesul de leadership este dată de personalitatea lui.
Sistemul decizional este constituit din ansamblul deciziilor de con-
ducere, elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul întreprinderii. Prin
inter-mediul sistemului decizional are loc exercitarea tuturor funcţiilor
procesului managerial, el fiind elementul component cel mai activ al
activităţii de management. În acest noian de probleme, decizia apare
ca o soluţie aleasă de manager din mai multe variante posibile, pe
baza unor informaţii semnificative, în scopul coordonării şi reglării
activităţilor subordonate, pre-cum şi a controlului şi previziunilor.
Indiferent de domeniul şi complexitatea activităţii întreprinderii,
în mecanismul decizional apar următoarele elemente componente:
decidentul; obiectivele; mulţimea variantelor decizionale; mulţimea
criteriilor de decizie; mulţimea consecinţelor.
Decidentul este persoana sau mulţimea persoanelor care urmează
să aleagă varianta cea mai avantajoasă din mulţimea celor posibile.
Pentru a putea elabora decizii de calitate, este necesar ca decidentul
să dispună de autoritate reală în domeniul în care ia decizii şi să
practice un stil de conducere democrat.
Decidentul face inventarul variantelor ce vor fi supuse analizei Între
criteriile mai frecvent utilizate în managementul întreprinderii pot fi
menţionate: profitul, costul, preţul, gradul de utilizare a capacităţii de
producţie, durata ciclului de producţie, randamente medii, consumuri
specifice etc.
Prin analiza fiecărei variante posibile, în raport cu fiecare criteriu de
apreciere, rezultă un anumit nivel al variantei pentru fiecare criteriu,
nivel numit consecinţa .
Elaborarea şi fundamentarea deciziilor, reprezintă un proces care
presupune parcurgerea mai multor etape ce grupează activităţi specifice
şi care trebuie să se deruleze într-o ordine determinantă: identificarea
şi definirea problemei; culegerea informaţiilor; stabilirea obiectivelor
şi criteriilor decizionale; construirea variantelor decizionale; alegerea
variantei optime; comunicarea şi aplicarea deciziei; controlul aplicării
deciziei şi evaluarea rezultatelor.
a). Identificarea şi definirea problemei. La nivelul conducerii unei
270
în-treprinderi apare necesitatea unei decizii atunci când în sistemul
condus se identifică o problemă care aşteaptă o soluţie. Decidentul
trebuie să identifice caracteristicile esenţiale ale problemei şi să o
definească în mod riguros. De-finirea corectă a problemei decizionale
permite stabilirea corectă a persoane-lor care vor elabora decizia.
b). Culegerea informaţiilor. Orice decizie, indiferent de domeniul
la care se referă, trebuie să se bazeze pe o informaţie completă şi
riguroasă. In-formaţiile trebuie să permită aprecierea situaţiei reale a
fenomenelor pentru a putea lua decizii corespunzătoare.
c) Stabilirea obiectivelor şi criteriilor decizionale. Aşa cum s-a
definit, criteriile de decizie sunt puncte de vedere stabilite de decident
cu ajutorul cărora izolează aspectele esenţiale ale activităţii investigate.
După natura lor, criteriile pot fi tehnice, economice, sociale.
d) Construirea variantelor decizionale înseamnă inventarierea
alter-nativelor posibile de realizare a obiectivelor, respectiv a mijloacelor
de realizare a acţiunii.
e) Alegerea variantei optime înseamnă analiza şi compararea
variantelor decizionale în scopul alegerii celei optime. Succesul
acestei etape este hotărâtor determinat de calitatea înfăptuirii etapelor
anterioare.
f) Comunicarea şi aplicarea deciziei. Comunicarea se face, în
principiu, pe cale ierarhică, fără scurtcircuitarea şefilor intermediari.
Modul de comunicare este specific fiecărui tip de decizie.
g) Aplicarea (realizarea) deciziei presupune stabilirea executanţilor,
a termenelor şi mijloacelor necesare îndeplinirii. Totodată se determină
formele şi metodele de control asupra executanţilor.
h) Controlul aplicării deciziei şi evaluarea rezultatelor. Spiritul
con-trolului nu este de a găsi şi sancţiona vinovaţi ci de a găsi soluţii şi
a le aplica cu operativitate în vederea remedierii deficienţelor.

271
 Managementul agricol al fermei

Optimizarea structurii și rotația culturilor

Optimizarea se referă la ansamblul acțiunilor desfășurate în cadrul
exploatației pentru găsirea celei mai bune soluții legate de ce se cultiva
și mai ales cât se cultivă din fiecare specie, ținând cont de suprafața
arabilă. Alegerea culturilor și/sau a speciilor se face din punct de vedere
economic, pe baza gradului de profitabilitate a fiecărei culturi.
Prin optimizare, se dorește maximizarea rezultatelor economice ale
exploatației, acest aspect putând fi atins doar în condiții determinate
de resurse (resursa umană, resurse financiare, suprafață disponibilă
etc.), și acest lucru se poate realiza ținând cont de considerentele
de ordin tehnologic al fiecărei specii. În același timp, se impune
optimizarea succesiunii în timp și spațiu a diferitelor culturi, prin crearea
asolamentului, având un rol important în practicarea unei agriculturi
raționale.
Restricția de succesiune reflectă relația dintre două sau mai
multe culturi în sistem, pe doi ani succesivi. Grupa de culturi sau
cultura succesivă nu poate depăși suprafața culturilor premergătoare
compatibile (Merce și colab., 2010).
De asemenea, se va ține cont și de restricțiile legate de revenirea
culturii pe aceeași suprafață, restricții care se impun datorită cerințelor
fitosanitare și agrotehnice fiecărei specii. Specii precum sfecla de
zahăr, floarea soarelui, cartofi etc. pot reveni pe același teren după un
anumit număr de ani.

Proiectarea fișei tehnologice

În procesul de producţie, pentru fiecare produs se foloseşte o
anumită tehnologie de producţie, care în cazul producţiei vegetale
se numeşte tehnologie de cultură. Stabilirea în cadrul tehnologiei a
măsurilor necesare pentru asigurarea condiţiilor de vegetaţie favorabile
culturii reprezintă latura tehnică a unei tehnologii. Dar tehnologia luată
în ansamblu trebuie să asigure folosirea cât mai eficientă a resurselor
exploatației şi să obţină producţii cu costuri minime pe unitatea de
produs, aceste aspecte constituind latura economică a tehnologiei

272
(Simu, 2008).
Stabilirea tehnologiilor pentru fiecare produs, diferenţiate în funcţie
de condiţiile existente (fertilitatea solului, pantă, nivel de îngrăşare,
grad de mecanizare etc.), este o lucrare nu numai tehnică, ci şi cu
un accentuat caracter economic. Şi, întrucât elementele tehnologiei
se schimbă de la o etapă la alta, este nevoie ca şi tehnologiile să fie
revizuite sau să se elaboreze noi tehnologii, cu un nivel tehnic superior
şi cu o eficienţă mai mare, imprimându-le un caracter dinamic. Orice
modificare privind măsurile tehnice au implicaţii imediate asupra
costurilor de producţie. De aceea, pentru a optimiza o tehnologie în
ansamblul său este necesar să se analizeze amănunţit fiecare element
al tehnologiei şi să se optimizeze verigile sale componente.
Pentru fiecare cultură, ţinând seama de nivelul producţiei la hectar
sperată, în fişa tehnologică se trec în ordine cronologică lucrările care
sunt incluse în tehnologia de cultură, perioada optimă de executare,
maşinile, normele de muncă, cantitatea de îngrăşăminte şi cantitatea
de apă pentru irigaţii. Apoi se calculează necesarul de zile om, cheltuieli
materiale şi cheltuielile totale de producţie la hectar (Simu, 2015).
Fişele tehnologice întocmite în acest fel constituie un plan tehnologic
al fiecărei culturi, putându-se urmări felul cum se aplică măsurile tehnice
(lucrări, nivelul de fertilizare, consum de forţă de muncă etc.) şi oferă
un control sistematic al respectării realizării parametrilor economici.
Toate elementele cuprinse în fişa tehnologică se calculează pentru
suprafaţa de un hectar.
Fişa tehnologică cuprinde: procesele de muncă, perioada optimă
de realizare a acestora, mijloace de muncă (tractoare maşini agricole,
mijloace de transport etc.), materiale (seminţe, îngrăşăminte etc.) şi
forţa de muncă (zile om) necesară pentru executarea fiecărui proces în
parte, stabilite pe baza normelor adaptate condiţiilor locale.
Fişa tehnologică conţine următoarele elemente: denumirea fișei;
date de identificare a exploatației; producția medie planificată; lucrările
agrotehnice, consumuri, cheltuieli; sinteza cheltuielilor și veniturilor.
Întocmirea unei fişe tehnologice presupune mai multe activităţi, şi
anume:
 Estimarea producţiei;
273
 • Descrierea tehnologiei de producţie, care poate fi împărţită
în 4 momente cheie: pregătirea solului, semănat sau plantat,
întreţinerea culturii şi recoltatul. Fiecare dintre aceste momente
presupun: lucrări mecanizate, lucrări manuale și consum de
materiale necesare realizării primelor două categorii de lucrări;
• Calculul indicatorilor economici (cheltuieli, venituri şi indicatorilor
de performanță).
O metodă foarte importantă utilizată în procesul de estimare a
producţiei pe unitatea de suprafaţă la o anumită cultură este cea bazată
pe evoluţia istorică a producţiei medii la respectiva cultură. Această
evoluţie poate fi exprimată sintetic cu ajutorul diferenţei medii absolute,
cu ajutorul indicelui mediu sau prin intermediul trendului (Merce et al.,
2010).

Lucrări mecanizate
Informații necesare:
1. Denumirea lucrării;
2. Perioada optimă de executare a lucrării;
3. Agregatul de mașini agricole format din tractor (dacă mașina nu
este autopropulsată) și una sau mail multe mașini agricole;
4. Unitatea de măsură (ex: ha, tkm);
5. Volumul lucrării; în cazul în care unitatea de măsură este
hectarul întotdeauna volumul lucrării este unu, iar în cazul lucrărilor de
transport volumul lucrării se calculează conform formulei:

Vl = NecM • D • 2

Vl – volumul lucrării (tkm);

NecM – necesarul de materiale pentru lucrare (t);
D – distanța de transport (km).

6. Tariful lucrării (în cazul în care lucrarea este executată cu terții)

274
sau costul unitar (în cazul în care lucrarea este executată cu mașinile
agricole și de transport proprii);
- Calculul costului unitar pentru lucrările mecanice:

CuL = C s • Pr

CuL – costul unitar al lucrării (lei/ha);

Cs – consumul specific de combustibil pentru lucrare (l/ha);

P
r – preț combustibil (lei/l).
- Calculul costului unitar pentru lucrările de transport:

C s'
CuLt = •P
r
V • Q trans
CuLt – costul unitar al lucrării de transport (lei/tkm);

C s' – consumul specific pentru lucrarea de transport (l/h);

V – viteza medie de deplasare (km/h);

Q trans – capacitatea de transport a mașinii (t);

P
r – preț combustibil (lei/l).
7. Cheltuieli totale cu lucrarea mecanică:

ChL = Vl • C
u

ChL – cheltuieli totale cu lucrarea mecanică (lei);

C
u – cost unitar și poate fi: Tariful de executare a lucrării de către
terți, costul unitar al lucrării mecanice sau costul unitar al lucrării de
transport (lei/UM).

275
 Lucrări manuale
Informații necesare:
1. Denumirea lucrării;
2. Perioada optimă de executare a lucrării;
3. Unitatea de măsură poate să difere în funcție de tipul lucrării
manuale (ex: tona, kg, miisaci, miifire, lădița etc.);
4. Volumul lucrării manuale trebuie corelat cu suprafața pentru
care se completează fișa tehnologică (un ha);
5. Norma de muncă până în 1990 era reglementată prin acte
normative cu specificația că aceste norme trebuiau adaptate condițiilor
specifice din fiecare exploatație agricolă. După 1990, mai ales în
exploatațiile agricole private, aceste norme de muncă nu mai erau
obligatorii. Totuși foarte multe exploatații, mai ales cele de dimensiuni
mari, le mai utilizează. Prin urmare, ultimul nomenclator al lucrărilor
manuale în agricultură (“Norme tehnice de muncă pentru unităţile
agricole de stat şi cooperatiste (C.A.P. şi A.E.I.) – Lucrări manuale
şi cu tracţiune animală în producţia vegetală” aprobate prin Ordinul
ministrului agriculturii şi industriei alimentare numărul 6 din 10 ianuarie
1983) poate fi utilizat ca și sursă de informații, iar norma de muncă
trebuie să fie adaptată condițiilor specifice fiecărei exploatații agricole;
6. Grupa de complexitate a lucrării manuale reprezintă dificultatea
lucrării manuale. Literatura de specialitate menționează că în
agricultură, lucrările manuale sunt împărțite în 6 grupe de complexitate;
7. Numărul de muncitori în formație reprezintă numărul obligatoriu
de muncitori pentru a executa în condiții optime lucrarea manuală;
8. Tariful pentru fiecare grupă de complexitate se determină având
ca bază de calcul tariful categoriei de complexitate I și coeficientul de
stabilire a tarifului (tabelul 1);

Tabel 1 Coeficient de stabilire a tarifului

Categoria de complexitate I II III IV V VI
Coeficient de stabilire a tarifului 1 1,1 1,25 1,4 1,6 1,8

276
Sursa: [MERCE, 1974]
9. Necesarul de forță de muncă;

Vl
Z
O = •n
N
ZO – necesar de forţă de muncă;
N – norma de muncă;
n – numărul de muncitori din formație.
Cheltuieli totale cu lucrarea manuală (ChLM);

ChLM = Z
O • Tarif LM
Tarif LM – Tariful grupei de complexitate din care face parte lucrarea
manuală.

Consumul de materiale
Materialele necesare pentru implementarea unei tehnologii de
cultură pot fi clasificate astfel:
Îngrășăminte naturale. Consumul de îngrășăminte naturale pe
unitatea de suprafață este specificat de literatura de specialitate pentru
fiecare cultură.
Îngrășăminte chimice. Consumul de îngrășăminte chimice poate fi
estimat utilizând mai multe metode:
Utilizarea funcțiilor de producție care sunt funcții de regresie care
ilustrează într-o formă esențializată legea de transformare a resurselor
în produse agricole (Merce et al., 2010).
Utilizarea consumurilor specifice presupune că planta va consuma
din sol numai cantitatea de substanțe nutritive de care are nevoie
pentru a realiza producția sperată, prin urmare se va aplica solului
numai cantitatea de substanțe nutritive consumate de plantă. Utilizarea
metodei consumurilor specifice presupune următoarele etape:
Estimarea producției așteptate utilizând unul din procedeele
277
specificate la punctul 2.1;
Calculul substanței active necesare obținerii producției sperate pe
baza consumului specific de NPK;

SubA = C
S • Qs
SubA – substanța activă (kg)
CS – consumul specific (kg/t)
Qs – producția sperată (t)
Calculul substanței brute se face în funcție de conținutul de substanță
activă al sortimentului de îngrășământ chimic utilizat.
Semințe sau material de plantat. Consumul de semințe (qsem) se
determină în funcție de densitatea de plante pe unitatea de suprafață
și masa a o mie de boabe (MMB), iar consumul de material săditor
(qms) se determină în funcție de producția sperată și de potențialul de
producție a unei plante;

D • MMB
q sem =
P • G • 100
qsem – consumul de sămânță
MMB – masa a 1000 boabe (g)
D – densitatea de semănat (boabe germinabile/mp)
P – puritatea seminței (%)
G – gradul de germinare al seminței (%)

Qs
q ms =
Q pl
qms – consumul de material săditor (plante)
Qs – producția sperată (kg/ha)
Qpl – producția unei plante (kg/plantă)

278
 Materiale pentru protecția plantelor se determină în funcție de
specificațiile produselor utilizate;
Materiale pentru combaterea buruienilor se determină în funcție de
specificațiile produselor utilizate;
Ambalaje se determină în funcție de capacitatea ambalajului și de
producția sperată;
Alte materiale.
Informații necesare:
Denumire material necesar realizării lucrării mecanice sau manuale;
Perioada optimă de executarea a lucrării unde este necesar
materialul;
Unitatea de măsură a materialului (tona, kg, l, miiplante etc.);
Consum specific pe unitatea de suprafață;
Prețul materialului;
Cheltuiala totală cu materialul.

ChM = q • Pret
ChM – cheltuieli totale cu materialul;
q – consum specific pe unitatea de suprafață;
Preț – prețul de achiziție al materialului.
Informaţiile din prima parte se centralizează în partea a doua a
fişei pe categorii de cheltuieli şi în funcţie de momentul în care se vor
efectua. Tot în această parte a fişei se estimează veniturile pe unitatea
de suprafaţă care se vor obţine în urma cultivării respectivei plante.
Utilizând aceste informații se vor determina un set de indicatori de
performanță.
Cheltuieli
Cheltuieli cu lucrările mecanice (TChL)

279
 Cheltuieli cu lucrările manuale (TChLM)
Cheltuieli cu materiale (TChM)
d. Total cheltuieli directe
Total cheltuieli indirecte reprezintă totalul cheltuielilor care
nu pot fi identificate cu o anumită cultură, acestea privesc întreaga
exploatație agricolă. O caracteristică a cheltuielilor indirecte constă
în faptul că mărimea lor nu variază proporțional cu creșterea sau
descreșterea volumului producției, fiind relativ constante (ChI).
Tipologia cheltuielilor indirecte:
Cheltuieli de administrare (cheltuielile cu salariile personalului
de conducere şi administrare, cheltuielile cu materiile şi materialele
necesare administrării fermei: papetărie, obiecte de inventar etc.);
Cheltuieli de întreţinere a clădirilor administrative şi de producţie;
Cheltuieli cu reparaţiile clădirilor administrative şi de producţie;
Cheltuielile de întreţinere a maşinilor agricole şi a echipamentelor;
Cheltuielile cu reparaţiile maşinilor agricole şi a echipamentelor;
Dobânzi la credite;
Amortizarea (maşinilor şi echipamentelor agricole, clădirilor,
amenajărilor funciare inclusiv a instalaţiilor de irigaţii);
Alte cheltuieli indirecte – în această categorie vor fi incluse toate
cheltuielile indirecte care nu au fost incluse în celelalte categorii de
cheltuieli comune descrise mai sus.
CI – Cheltuielile indirecte totale (lei);
ST – suprafața totală (ha);
Cheltuieli totale (ChT)
Venituri
Venituri din producție principală (VPP);
Pretpp – prețul de vânzare a producției principale estimate;
280
 Venituri din producția secundară (VPS);
Qss – producție secundară sperată se determină ca procent din
producția principală conform literaturii de specialitate;
Pretps – prețul de vânzare a producției secundare estimate;
Alte venituri (ex. subvenții) (S);
Venituri totale (VnT).
Indicatori de performanță
Costul unitar de producţie (Cp);

ChT
C
p =
QS
Profitul brut (Pr);

P
r = VnT - ChT
Rata profitului (RPr);

P
r
R Pr = × 100
ChT
Productivitatea muncii (WM), acest indicator se poate exprima sub
două forme:

QS
WM = × 100
Z
O
sau:

VP + VPS
WM = × 100
Z
O

Fundamentarea economică a tehnologiei de producţiei

Tehnologia de producție reprezintă ansamblul lucrărilor efectuate la
o anumită cultură, având menirea de a asigura obținerea unor producții

281
cât mai ridicate pe unitatea de suprafață și cu o eficiență economică
ridicată..
Elementele componente ale tehnologiei unei culturi sunt: lucrările
solului, soiurile/hibrizii folosite, densitatea plantelor la hectar, fertilizarea,
lucrările de întreținere aplicate culturilor, irigarea, recoltarea, gradul de
mecanizare a culturilor, consumul de forță de muncă. De aceea, pentru
a se oferi posibilitatea aplicării unor tehnologii moderne, inițial au fost
elaborate tehnologi cadru, acestea având caracter orientativ.
Pentru a avea o producție medie mare la suprafață trebuie să ținem
cont de desimea plantelor. Lucrările solului trebuie efectuate în funcție
de specificul plantelor, și alterarea lucrărilor de arat la adâncime mică
cu cele la adâncime mare.
Fertilizarea fiecărei culturi se face ținând cont de studiile agrochimice
și pedologice efectuate, precum și de cerințele fiecărei specii în parte.
Întreținerea culturilor se face în acord cu starea terenurilor, cu baza
materială și cu forța de muncă disponibilă.
Irigarea culturilor se impune pentru a se asigura o producție mare
și stabilă, având în același timp și o calitate bună a producției. Toate
aceste etape, se încheie cu recoltarea producției.

Profilul și specializarea exploatației agricole

Specializarea se manifestă prin dezvoltarea unei ramuri sau a unui
produs până la dimensiunea care asigură avantajul economic cel
mai substanțial. În general, o întreprindere agricolă este considerată
specializată dacă marja brută standard reprezintă cel puțin 60% din
valoarea totală a MBS.
Diversificarea atenuează fluctuațiile care pot să apară în realizarea
producție datorită fluctuației factorilor de mediu.

Îmbinarea ramurilor de producție

În acest scop, se folosesc două metode: metoda balanțelor și
programarea matematică. Metoda balanțelor se referă la stabilirea
echilibrului între resursele de producție și obiectivele producției. Se
folosesc următoarele balanțe: balanța preliminară a produselor și
282
suprafețelor; balanța efectivelor de animale; balanța forței de muncă
și balanța furajeră.
Din cadrul programărilor matematice se folosește programarea
liniară, prin elaborarea unui model economico=matematic. Acest model
cuprinde următoarele părți: funcția scop – stabilirea obiectivului și
crearea sistemului de restricții, unde sunt cuprinse restricții referitoare
la resurse, restricții de ordin tehnologic, restricții de succesiune, restricții
de frecvență, restricții limitative, restricții de nenegativitate.

Funcțiile de producţie
Funcțiile de producție studiază modul în care sunt legate între ele
diferite variabile, ilustrând într-o formă esențială legea de transformare
a resurselor (intrări) în produse agricole (ieșiri).

Dotarea optimă cu tractoare și mașini agricole

Determinarea necesarului de utilaje este o etapă importantă,
deoarece și supradotarea cât și subdotarea pot avea consecințe
negative asupra activității fermei.
Necesarul de tractoare se determină după relația: Nt = V/R*t
Nt – necesar de tractoare
V – volumul lucrării ce trebuie executată
R – randamentul zilnic al tractorului
t – durata de executare a lucrării
Necesarul de mașini agricole se face după relația:

V
N ma = ⋅ n, în care:
R⋅t
Nma - necesarul de maşini agricole;
V - volumul lucrării;
R - randamentul zilnic al unui agregat;

283
 t - durata de executare a lucrărilor în zile;
n - numărul de maşini în agregat .
Necesarul de mijloace de transport al unei întreprinderi agricole
depinde de volumul transporturilor, distanţa de transport, tonajul
mijloacelor utilizate, timpul optim de executare a lucrărilor etc. Efectiv,
numărul mijloacelor de transport poate fi determinat conform relaţiei:

V
Nt = , în care:
R⋅t
Nt - necesarul de mijloace de transport;
V - volumul transporturilor;
R - randamentul zilnic al mijloacelor de transport;
t - durata de executare a lucrării.

Reproducţia economică a efectivului de animale

Reproducție economică: producția bunurilor materiale analizate prin
prisma reluării sale continue. Reproducția economică la animale se
împletește cu reproducția biologică a acestora.
Reproducția biologică reprezintă însușirea animalelor de a asigura
perpetuarea speciei, aceasta fiind o repetare cu caracter ciclic și se
caracterizează prin parametri particulari fiecărei specii de animale.
Un rol esențial, îl joacă fertilitatea animalelor de reproducție, adică
numărul de produși viabili obținuți în decurs de 12 luni de la 100 de
femele aflate la vârsta cu capacitate reproductivă.

Produsul agroalimentar

Kotler și Keller (2006) afirmă că în inima unui brand puternic se află

un produs excepțional. Acest fapt exprimă de fapt filosofia marketerilor
care luptă pentru a oferi pe piață în permanență produse noi sau înnoite
prin diverse strategii. Conceptul de produs reprezintă un concept
de bază în marketing și se referă, contrar părerii generale, nu doar
la bunurile tangibile, ci la o multitudine de elemente care sunt tratate
284
ca produse în marketing și care beneficiază de un mix de marketing
(Kotler și Keller, 2008):
Nivelurile produsului conform acelorași autori sunt în număr de cinci:
• Avantaj fundamental este dat de beneficiul achiziționat de client,
având corespondență în piramida nevoilor lui Maslow, acțiunea de
achiziție a individului fiind motivată practic de o nevoie resimțită. De
exemplu, achiziția unui borcan de dulceață este dată de beneficiul
esențial oferit consumatorului, și-anume nevoia de hrană.
• Produsul elementar se referă la transpunerea de către marketeri
a avantajului fundamental într-un produs elementar: borcanul
de dulceață va avea o etichetă, conținutul vizibil are o culoare
specifică fructului din care a fost fabricat etc.
• Produsul așteptat este acel produs la care se așteaptă consumatorii
atunci când îl achiziționează. În cazul menționat, consumatorul se
poate aștepta ca acel borcan de dulceață să aibă un conținut de
fruct de minim 50%, să conțină conservanți, să aibă un preț de
aproximativ 8 lei etc.
• Produsul augmentat este cel la nivelul căruia se realizează
concurența efectivă pe piață, marketerii urmărind să se diferențieze
prin produsele oferite, creând produse din ce în ce mai bune pentru
a atrage consumatorii, pentru a depăși oferta concurenței și pentru
a surprinde plăcut consumatorii, urmărind, desigur fidelizarea
acestora. Strategia de augmentare este costisitoare, pentru că
presupune efeorturi însemnate în toate planurile –de la producție,
până la ambalare și lansare pe piață, dar este totodată foarte rapid
imitată de concurență, deci diferențierea datorită augmentării va
fi foarte scurtă, iar ciclul va trebui reînnoit. Mai mult, consumatorii
se obișnuiesc foarte rapid cu produsul augmentat și îl transformă
mintal în produs așteptat. În exemplul oferit, producătorul de
dulceață poate oferi un produs cu 85% conținut de fruct, fără
conservanți, la un preț apropiat.
• Produsul potențial este cel la care se va ajunge produsul în viitor,
cuprinzând toate augmentările posibile și transformările potențiale,
efectuate prin efortuile investiționale ale companiilor care doresc
să se poziționeze pe piață cu produse înnoite.

285
 Figură 4.3. Cele cinci niveluri ale produsului (Kotler & Keller, 2008)

Componentele definitorii ale produsului

În viziunea de marketing produsul este un sistem format din
următoarele componente (Zaharia și Dogaru, 2013):
• Componente corporale
• Componente necorporale
• Comunicațiile privind produsul
• Imaginea produsului
Din categoria componentelor corporale fac parte totalitatea
carcateristicilor fizico-chimice și merceologice, date de substanța
materială și utilitatea funcțională a acestuia. De exemplu, în cazul
vinurilor caracteristicile fizice sunt: culoare; caracteristicile chimice
sunt: densitatea, limpiditatea etc.
Componentele acorporale sunt cele care sunt în sarcina marketerilor,
care nu au o existență materială, dar contribuie la adăugarea de plus-
valoare produsului prin:
• stabilirea unui nume produsului (Fi. 4.4. a) pentru a se diferenția
de celelalte produse de pe piață;
• crearea unei mărci (4.4. b)
• utilizarea unui logo (4.4. b),
• utilizarea unei sigle;
• brevete, licențe;
• oferirea unor instrucțiuni de utilizare (sugestii de servire) (c) etc.
(Fig. 4.4. c)

286
 • • •

•
Figură 4.4 Exemple de caracteristici acorporale ale vinului (a) numele produsului (b) marca
produsului+ logo (c) sugestie de servire
Comunicațiile privind produsul revin sunt componente ale
produsului ce revin în sarcina marketerilor întrucât se referă la
ansamblul informațiilor concepute și transmise în mediul de marketing,
adică distribuitorilor, consumatorilor, vânzătorilor, cumpărătorilor etc.,
cuprinzând argumente fie de oridn rațional, fie de natură emotivă, menite
a facilita decizia de cumpărare a produsului respectiv. Comunicațiile
se referă în principal la modalitatea în care compania reușește să își
construiască o politică de promovare a produsului.
Imaginea produsului se referă la reprezentarea la nivelul mentalului
consumatorului a produsului respectiv, la modul în care acesta este
perceput de consumatori. Imaginea produsului este o componentă
foarte importantă deoarece presupune raportarea produsului la
cerințele pieței, ale consumatorilor, el fiind definit în primul rând pentru
utilitatea sa (Zaharia și Dogaru, 2013). Potrivit aceleiași surse, în
luarea deciziei de cumpărare, componentele acorporale devin din ce
în ce mai importante, iar politica de comunicare a produsului, poate
reprezenta adesea, elementul decisiv. Exemplu: Alegerea tipului de vin
ce urmează a fi servit în cadrul unei petreceri, se realizează ținând cont
nu doar de calitatea acestuia de a fi o băutură alcoolică, ci și mai ales
de imaginea acestuia, prețul asociat, renumele mărcii etc.

Caracteristicile produsului
1. Caracteristicile tehnice, fizico-chimice se referă la: formulă,
compoziţie, formă, design, culoare, densitate, materiale etc.
2. Caracteristici de folosire se referă la variantele în care produsul
poate fi comercializat (un sos de roșii poate fi dulce, picant), specificitate
(prin ce se deosebește produsul de celelalte existente pe piață – prin

287
conținutul de zahăr în cazul dulcețurilor, prin conținutul de pulpă de
fruct în cazul sucurilor), durată de viață (la electrocasnice) etc.
3. Caracteristicile psihologice sunt reprezentate de ceea ce
”promit” produsele prin utilizarea lor: frumuseţe (în cazul produselor
cosmetice), sănătate (în cazul alimentelor bio, funcționale) etc.
Conceptul de „produse functionale” a apărut la mijlocul anilor ’80
in Japonia și se referă la acele produse procesate care în plus față de
principiile nutritive de bază, conțin substanțe active cu efecte benefice
asupra menținerii și recuperării sănătății. Ideea conceperii acestor
produse s-a născut din dorința de a îmbunătăți calitatea vieții, de a
adopta un stil de viață sănătos și de a putea preveni sau reduce riscul
de îmbolnăvire .
4. Caracteristicile asociate ale produsului se referă la tot ceea ce
însoțește produsul în momentul ajungerii sale la raft: prețul practicat de
vânzător, marca, numele acestuia, servicii asociate (de ex: transportul
până la locuința clientului) etc.

Marketing agricol
Putem defini marketingul agroalimentar, ca fiind un întreg sistem de
activități economice ce vizează programarea şi realizarea producției,
stabilirea prețurilor, elaborarea şi implementarea deciziilor în domeniul
distribuției şi promovării produselor agroalimentare, cu scopul de a
satisface în cele mai bune condiții cerințele consumatorilor actuali
şi potențiali, concomitent cu creşterea profitabilității întreprinderii.
Marketingul agroalimentar, se referă deopotrivă la activitățile ce au
drept scop producția şi comercializarea produselor agricole cât şi a
produselor alimentare. Altfel spus, marketingul agroalimentar (denumit
în literatura de specialitate şi marketingul produselor agroalimentare
sau agromarketing) cuprinde un ansamblu coerent de activități practice,
programate şi organizate ce urmăresc întregul circuit al produselor
agroalimentare, din faza de programare şi realizare a producției
agricole până în faza în care produsele alimentare ajung pe masa
consumatorului final. Dezvoltarea economiei contemporane şi implicit
îmbunătățirea nivelului de trai al populației, a determinat creşterea în
permanență a exigențelor consumatorilor. Consumatorii sunt din ce
în ce mai preocupați de problema ecologică, de dezvoltarea durabilă
a societății în ansamblu, de dorința de a-şi satisface necesitățile
288
prezente, fără însă a afecta bunăstarea pe termen lung a societății.
În ceea ce priveşte domeniul de aplicare, marketingul produselor
agroalimentare, vizează acele produse agricole (animale sau vegetale)
care sunt destinate alimentaţiei umane. Astfel, nu fac obiectul acestei
specializări a marketingului produsele agricole improprii consumului
uman, care sunt destinate nutriţiei animalelor sau sunt utilizate
pentru însămânţare şi material săditor. Dezvoltarea marketingului
agroalimentar a avut loc concomitent cu dezvoltarea economiei în
general, a sectoarelor agricol şi alimentar, în special. Nivelele diferite
de dezvoltare economică înregistrate de statele lumii se reflectă în
etape diferite de dezvoltare a marketingului, implicit a marketingului
agroalimentar. În ceea ce priveşte legătura dintre dezvoltarea
economică în general şi dezvoltarea sectoarelor agricol şi alimentar,
este de remarcat că dezvoltarea sectorului agricol şi alimentar nu
înregistrează aceeaşi rată de creştere cu cea înregistrată de economia
în Marketing agroalimentar. În ţările în care se înrgistrează rate
de creştere pozitive ale economiei în general, ponderea ce revine
sectorului agricol şi alimentar în totalul rezultatelor economice este
în scădere. Acest fapt este determinat de natura nevoilor cărora se
adresează, cu preponderenţă, produsele agricole şi alimentare.
Adresându-se în special unor nevoi fiziologice, cererea pentru aceste
produse înregistrează o elasticitate scăzută în raport cu veniturile
populaţiei. Astfel, dezvoltarea economică globală şi în consecinţă
creşterea veniturilor populaţiei, determină creşterea cheltuielilor pentru
alte categorii de bunuri (care se adresează unor nevoi superioare) şi
într-o mai mică măsură a cheltuielilor pentru produsele agroalimentare.
În schimb, în perioadele de criză, întreprinderile din industria agricolă şi
alimentară, nu sunt supuse aceloraşi riscuri ca întreprinderile ce oferă
pe piaţă bunuri şi servicii destinate unor nevoi secundare. În ţările
dezvoltate totalitatea proceselor ce vizează aducerea produsului agricol
de la exploataţia agricolă pe masa consumatorului final, se desfăşoară
de-a lungul filierelor de produs. Organizarea acestora vizează
asigurarea satisfacţiei consumatorilor, prin prisma calităţii, diversităţii,
preţurilor şi a locului de distribuţie a produselor agroalimentare,
precum şi apărarea intereselor agenţilor aflaţi pe filieră. Obiectivele
funcţionării filierelor sunt: asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare
a populaţiei, creşterea productivităţii întreprinderilor implicate, precum
şi a competitivităţii pe piaţă, promovarea cercetării ştiinţifice, inovarea
şi protecţia mediului. De-a lungul filierelor, agenţii implicaţi încearcă să
289
găsească cele mai bune metode de gestiune a producţiei şi distribuţiei
produselor agricole
Pieţele agricole se împart, de asemenea, în mai multe categorii în
funcţie de veriga circuitului de distribuţie în care se află produsul: •
pieţele de producţie, la nivelul cărora vânzătorii sunt reprezentaţi de
producători agricoli, iar cumpărătorii sunt grosişti sau detailişti ce au
integrată şi funcţia de gros, sunt reprezentate de: pieţe de animale vii,
pieţe de producţie de fructe şi legume, pieţe de licitaţie;
• pieţele de gros sunt acelea la nivelul cărora vânzătorii sunt
grosişti, iar cumpărătorii, detailişti sau, după caz, organizaţii de
genul unităţilor de alimentaţie publică. Acestea sunt amplasate,
în general, în marile centre urbane. Pot fi specializate (legume şi
fructe, produse lactate, vinuri etc.) sau nespecializate;
• pieţele de detail asigură distribuţia produselor agricole către
consumatorii finali, vânzătorii fiind reprezentaţi de detailişti sau
producătorii agricoli, iar cumpărătorii sunt consumatorii finali.
În această categorie se încadrează pieţele agroalimentare
amplasate, în general, în localităţi urbane şi apreciate în general
datorită prospeţimii produselor.
• bursele de mărfuri agricole, constituie o categorie aparte de pieţe
pe care se tranzacţionează, în partizi mari, produse agricole
standardizate, netransformate (cereale, cartofi, cafea etc.) sau
produse cu grad scăzut de transformate (cacao, zahăr etc.).
Bursele sunt amplasate în marile oraşe (De exemplu, Londra,
New York – pentru zahăr şi, respectiv, cafea; Chicago – pentru
animale şi, respectiv, cereale; Amseterdam pentru cartofi etc.)
acestea fiind, în general, de interes regional şi chiar internaţional.
Pe pieţele alimentare acţionează întreprinderile producătoare din
industria alimentară, grosiştii, detailiştii şi consumatorii finali.
Constituind răspunsul întreprinderilor din sectorul agricol şi
alimentar la cererea manifestată pe piaţă de către utilizatorii industriali
de produse agricole şi consumatorii finali de produse alimentare,
oferta de produse agroalimentare pe o anumită piaţă se constituie
din producţia internă, din stocuri şi importuri. Aceasta prezintă o
serie de particularităţi determinate, pe de o parte, de caracteristicile
producţiei agricole, ale mediului natural dintr-o anumită zonă (ţară,
regiune), iar pe de altă parte, de caracteristicile cererii pentru acestea.
O caracteristică a producţiei agricole, care influenţează oferta de
290
produse agroalimentare o constituie sezonalitatea. Aceasta se referă
la oscilaţiile anuale ale producţiei agricole, mult mai accentuate în
cazul producţiei vegetale comparativ cu producţia agricolă animală.
Oscilaţiile sezoniere ale producţiei agricole vegetale sunt determinate
de succesiunea anotimpurilor, precum şi de ciclurile biologice specifice
fiecărei culturi pentru ajungerea la maturitate.
O altă caracteristică a producţiei agricole o constituie perisabilitatea,
respectiv proprietatea produselor agricole vegetale sau animale de a-şi
pierde în timp proprietăţile iniţiale. Se poate vorbi atât de o depreciere
calitativă (modificări microbiologice ale produselor agricole) cât şi de
pierderi în greutate. În cazul produselor vegetale perisabilitatea este
determinată de caracteristicile fizico-chimice şi biologice ale acestora
şi de condiţiile de depozitare. La nivelul plantelor, procesele metabolice
continuă şi pe perioada păstrării, astfel că, în funcţie de condiţiile de
depozitare (lumină, umiditate, temperatură, compoziţia atmosferei)
aceste procese pot fi stimulate sau după caz frânate.
Oferta de produse agroalimentare, îndeosebi de natură vegetală,
este influenţată de variabilitatea cantitativă şi calitativă a producţiei.
Cantitatea şi calitatea producţiei este determinată de factori: climatici,
pedologici şi agrotehnici, a căror acţiune nu este izolată datorită
raporturilor de interdependenţă dintre ei. Variaţia acestor factori
generează modificări ale producţiei de la o perioadă la alta sau de la o
regiune la alta, în condiţiile cultivării aceluiaşi soi.

Managementul proiectelor

A. Ciclul de viaţă al proiectului

În concepţia modernă, ciclul de viaţă al proiectului este perceput
ca un proces care transformă intrările în ieşiri, prin antrenarea tuturor
resurselor necesare în obţinerea rezultatelor aşteptate. Astfel, ciclul
de viaţă al proiectului descrie toate activităţile care se desfăşoară pe
durata vieţii unui proiect, indiferent de natura acestora. Este influenţat
de mediul în care este implementat proiectul, de instrumentele şi
tehnicile utilizate şi de calitatea resurselor folosite. Ciclul de viaţă al
proiectului cuprinde următoarele faze (Fig 1):
1. Faza de iniţiere a proiectului

291
 2. Faza de planificare a proiectului
3. Faza de implementare a proiectului
4. Faza de finalizare a proiectului
În faza de iniţiere a proiectului are loc identificarea nevoilor la nivelul
organizaţiei care inteţionează să elaboreze proiectul şi a nevoilor
părţilor interesate (parteneri, finanţator, beneficiari etc.) pentru a putea
fi antrenate ulterior în realizarea proiectului. Acest proces presupune
identificarea problemelor care necesită a fi rezolvate, unele fiind mai
urgente decât altele. Prin urmare, după o analiză clară a problemelor
identificate, se formulează problema principală, pe baza căreia se
defineşte scopul proiectului. Ulterior se stabilesc obiectivele care ajută
la atingerea scopului definit. Totodată, se analizează factorii interni şi
externi ai mediului în care se implementează proiectul.
Efort

Iniţiere Planificare Implementare Finalizare Timp

Figură 2 Ciclul de viaţă al proiectului Sursă: După Kanabar (2008)

În faza de planificare a proiectului atenţia este îndreptată spre
invetarierea activităţilor necesare a se derula pentru a atinge scopul.
Activităţile sunt planificate în timp, în funcţie de resursele materiale,
umane şi financiare necesare şi disponibile. O etapă critică, în acest
sens, este elaborarea bugetului astfel încât să reflecte cât mai fidel
realitatea. De asemenea, se identifică riscurile ce pot să apară în timp
şi se caută căi de depăşire a situaţiilor nefavorabile. În această fază
se stabilesc şi indicatorii de evaluare a rezultatelor, obiectivelor şi
scopului.

292
 Faza de implementare a proiectului presupune mobilizarea
resurselor necesare (materiale, umane, financiare etc.) derulării
activităţilor planificate pe perioada de timp stabilită, în vederea atingerii
obiectivelor şi scopului proiectului. Monitorizarea şi controlul au loc
pe toată durata proiectului cu scopul de a stabili şi realiza corecţiile
necesare. Această fază se încheie odată cu obţinerea rezultatelor
aşteptate şi livrarea acestora către beneficiari.
În faza de finalizare a proiectului are loc evaluarea modului în care au
fost derulate activităţile şi evaluarea rezultatelor obţinute şi a gradului
de îndeplinire a obiectivelor şi a scopului. Se întocmeşte documentaţia
de finalizare pentru a certifica îndeplinirea scopului stabilit. Totodată,
procesul de finalizare poate conduce la identificarea unor noi idei de
proiecte, care pot fi concretizate în viitor.
Ciclul de viaţă al proiectului este continuu, în primul rând datorită
faptului că rezultatele intermediare obţinute până la finalul unei faze
constituie elemente necesare derulării fazei următoare. Trecerea de
la o fază la alta se recomandă a se face după un punct de control, în
care să se evalueze modul în care au fost derulate activităţile fazei
anterioare şi dacă rezultatele intermediare sunt satisfăcătoare sau nu.
Desigur, o evaluare intermediară pozitivă permite derularea în condiţii
optime a fazelor următoare şi, în final, va conduce la finalizarea cu
succes a proiectului.
Continuarea derulării proiectului în condiţiile în care evaluarea unei
faze a fost negativă poate conduce la pierderi financiare şi la rezultate
finale necorespunzătoare, deci la insuccesul proiectului. În acest caz,
se recomandă identificarea cauzelor care au condus la o asemenea
situaţie şi căutarea de soluţii de rectificare. Uneori, însă, încetarea
oricărei activităţi poate fi mai benefică din punct de vedere financiar
decât continuarea proiectului. Se poate spune, aşadar, că fazele
ciclului de viaţă depind una de alta.

B. Constrângeri ale managementului proiectelor

Orice proiect este constrâns în diferite moduri de trei elemente: scop,
timp şi cost (aşa numitul triunghi al constrângerilor), care ar trebui să
capteze atenţia oricărui manager de proiect pe toată durata de derulare
a proiectului. Stabilirea unui echilibru între cele trei constrângeri

293
reprezintă desigur o provocare pentru managerul de proiect, deoarece
aceste elemente sunt interdependente.
Proiectul poate fi restricţionat prin modificarea scopului. În cazul
în care noul scop este mai complex, atunci vor fi necesare resurse
suplimentare (se modifică costul), iar perioada de derulare a activităţilor
poate fi mai îndelungată (se modifică timpul). În cazul în care noul scop
este mai puţin complex decât cel stabilit iniţial, atunci vor fi necesare
resurse mai puţine (se modifică costul) şi o perioadă de timp mai scurtă
(se modifică timpul).
Proiectul poate fi influenţat şi prin modificarea timpului alocat
derulării acestuia. Consecinţe ale reducerii perioadei de timp alocate
derulării activităţilor pot fi incapacitatea de obţinere a rezultatelor
aşteptate (se modifică scopul), dar şi necesitatea de angrenare a mai
multor resurse decât cele planificate în speranţa că în timpul rămas
se va atinge scopul stabilit (se modifică costul). Există situaţii, însă,
în care scopul proiectului nu mai poate fi îndeplinit în timpul rămas,
indiferent de cost.
Proiectul poate fi constrâns şi prin modificarea costului. Reducerea
bugetului alocat iniţial poate conduce la întârzieri ale activităţilor
cauzate de lipsa resurselor necesare (se modifică timpul), dar şi la
incapacitatea de obţinere a rezultatelor aşteptate (se modifică scopul).
Calitatea poate fi “poziţionată” în mijlocul triunghiului constrângerilor,
accentuând relaţia de interdependenţă dintre aceste elemente. Orice
modificare a scopului, timpului şi/sau a costului va avea consecinţe
atât asupra calităţii rezultatelor obţinute cât şi asupra proiectului.

C. Faza de iniţiere
Faza de iniţiere a unui proiect presupune identificarea problemei
şi a oportunităţilor, definirea soluţiilor în carul unui plan şi antrenarea
echipei de proiect în găsirea soluţiei optime pentru rezolvarea problemei
identificate (Westland, 2007).
Iniţierea unui proiect urmează, de regulă, următorii paşi:
• se identifică problema care necesită o soluţionare
• se stabilesc obiectivele care pot conduce la rezolvarea problemei
• se identifică părţile interesate în derularea proiectului
294
 Identificarea problemei

Indiferent care este motivul pentru care ia naştere un proiect

(existenţa unei probleme la nivelul organizaţiei, solicitarea din partea
unor părţi interesate etc.), este evident că procesul de identificare a
problemei este critic. Identificarea sau definirea eronată a problemei
poate avea consecinţe nefavorabile asupra tuturor deciziilor care se
vor lua, începând cu formularea scopului proiectului şi continuând cu
toate procesele necesare rezolvării problemei (de exemplu, planificarea
activităţilor, programarea resurselor).
Instrumente şi tehnici de inventariere a nevoilor şi cerinţelor
Managerul de proiect poate apela la diverse instrumente şi tehnici
de inventariere a nevoilor şi cerinţelor, în funcţie de numărul părţilor
interesate, complexitatea temei abordate, dar şi de perioada de timp
alocată acestui proces. Astfel, pentru identificarea nevoilor şi cerinţelor
se pot aplica următoarele metode şi tehnici:
• interviul formal sau informal – informaţiile se culeg prin discuţii
directe cu părţile interesate. Se pot obţine informaţii suplimentare
care să permită o definire cât mai clară a caracteristicilor
rezultatelor/produselor/serviciilor aşteptate
• focus-grupul – informaţiile se culeg prin întâlniri la care participă
atât părţile interesate cât şi experţi în domeniu, fiind conduse de
un moderator prin discuţii interactive. Se pot obţine informaţii
legate de aşteptările şi atitudinile acestora faţă de rezultatele/
produsele/ serviciile care se intenţionează a se obţine prin
derularea proiectului.
• workshopul – informaţiile se culeg în cadrul unei întâlniri de lucru
organizate, la care participă părţile interesate pentru a defini
rezultatele/produsele/serviciile aşteptate. În cadrul întâlnirii se
pot identifica interesele comune şi, dacă este cazul, concilia
eventualele neînţelegeri dintre părţile interesate cu privire la
caracteristicile rezultatelor aşteptate. În acest fel, se creează şi un
sistem de comunicare eficient benefic derulării proiectului.
• Brainstormingul (furtuna de idei) - informaţiile se culeg prin
stimularea creativităţii participanţilor şi încurajarea exprimării libere
a ideilor faţă de potenţialele rezultate ale proiectului. Întâlnirea
se desfăşoară cu 6-12 participanţi şi un lider, care are rolul de a
încuraja participanţii în exprimarea ideilor.
295
 • metoda Delphi – informaţiile se culeg printr-un procedeu iterativ,
în care se tatonează opiniile tuturor celor interesaţi în derularea
proiectului. Fiecare participant completează câte un chestionar,
răspunsurile fiind centralizate şi transmise ulterior tuturor
participanţilor pentru a-şi exprima din nou părerea. Procedura se
repetă până când se ajunge la o stabilizare a opiniilor
• tehnica observării – informaţiile se culeg prin observarea directă a
părţilor interesate, a atitudinii faţă de caracteristicile unui produs/
serviciu, oferit sub formă de prototip
Arborele problemelor

Se întocmeşte pentru a înţelege cât mai bine situaţia problematică

şi a putea defini cât mai clar problema care necesită o soluţionare.
Arborele problemelor prezintă situaţia negativă existentă, oferind
informaţii despre cauzele care au condus la apariţia problemei şi
la efectele curente sau potenţiale. Aceste informaţii sunt necesare
în căutarea de soluţii pentru remedierea problemei identificate.
Construirea arborelui problemelor se face prin parcurgerea următorilor
paşi (CE, 2004) (Fig. 2):
• Identificarea problemelor considerate prioritare pentru părţile
interesate – se pot identifica pe loc în cadrul întâlnirii sau în urma
consultării anterioare a părţilor interesate
• Selectarea problemei principale – din problemele specificate
la pasul anterior se va alege problema care este considerată
prioritară
• Identificarea problemelor care au legătură cu problema principală
• Stabilirea ierarhiei cauzelor şi efectelor – problemele care
reprezintă cauză pentru problemă se poziţionează în partea de
jos a arborelui, iar problemele care reprezintă efect generat de
problemă se poziţionează în partea de sus a arborelui.
• Poziţionarea pe acelaşi nivel a cauzelor sau efectelor de importanţă
egală
• Conectarea problemelor cu ajutorul unor săgeţi care arată relaţia
de tip ‘cauză-efect’
• Revizuirea şi verificarea arborelui ca întreg

296
 Figură 2 Arborele problemelor

Stabilirea obiectivelor

Obiectivele unui proiect indică rezultatele aşteptate a se obţine pentru

a răspunde cerinţelor stabilite, într-o perioadă de timp prestabilită şi în
conformitate cu un buget previzionat. Obiectivele trebuie formulate clar
astfel încât să fie înţelese cu uşurinţă de toate persoanele implicate în
proiect.
În procesul de formulare a obiectivelor se poate apela la criteriul
SMART, care are rolul de a reduce sau evita eventualele neînţelegeri
legate de modul de atingere a scopului. Criteriul SMART presupune
identificarea următoarelor caracteristici:
S - Specifice (Specific): obiectivele trebuie definite clar, pe baza
unor criterii; sunt de ajutor răspunsuri la întrebările: cine, ce, când,
unde, cum sunt rezultatele aşteptate?
M - Măsurabile (Measurable): rezultatele aşteptate trebuie să poată
fi măsurate pentru a permite evaluarea progresului proiectului.
A - Abordabile (Achievable): obiectivele trebuie să fie tangibile,
realizabile, în concordanţă cu mediul în care se derulează proiectul,
adică trebuie evaluat dacă prin îndeplinirea obiectivelor se va realiza
scopul definit.

297
 R - Realiste (Realistic): obiectivele proiectelor trebuie să fie realiste,
adică să se ţină cont nu numai de cerinţele identificate ci şi de resursele
disponibile, ajutând în acest fel la prevenirea dezechilibrelor financiare
şi a neîncadrării în timp a activităţilor planificate
T - încadrat în Timp (Time-bound): realizarea obiectivelor trebuie
să aibă loc într-un interval de timp realist, indicând aşteptările părţilor
interesate.

Arborele obiectivelor

Stabilirea obiectivelor poate fi realizată cu ajutorul Arborelui

obiectivelor, care se construieşte pornind de la informaţiile furnizate
de Arborele problemelor, prin reformularea pozitivă a problemelor
identificate. Arborele obiectivelor arată situaţia viitoare îmbunătăţită în
condiţiile rezolvării problemei, oferind informaţii necesare în căutarea
de soluţii pentru remedierea problemei identificate.
Construirea arborelui problemelor se face prin parcurgerea
următorilor paşi (CE, 2004) (Fig. 3).:
1. reformularea stărilor negative descrise în cadrul arborelui
problemelor în situaţii pozitive, care sunt de dorit şi sunt realizabile
• verificarea relaţiilor obiective-mijloace
• dacă este cazul, se pot reformula obiectivele şi mijloacele. De
asemenea, se pot introduce obiective noi pentru a se atinge
următorul nivel din ierarhia obiectivelor şi se pot omite obiective
care nu sunt în concordanţă cu scopul proiectului

298
 Figură 3 Arborele obiectivelor

D. Faza de planificare
Faza de planificare a unui proiect presupune planificarea în detaliu
a activităţilor, resurselor materiale şi financiare, calităţii rezultatelor,
riscului, comunicării, procurării resurselor. Planificarea proiectului
se rezumă la planificarea elementelor din tripla constrângere a unui
proiect: scop, timp, cost (Patzak et al., 2011), adică presupune definirea
scopului, planificarea activităţilor, resurselor şi a costului.

Definirea scopului

Pornind de la triunghiul constrângerilor, este evident că definirea

scopului este un proces crucial pentru succesul proiectului întrucât
influenţează procesul de estimare a timpului de execuţie a activităţilor
şi procesul de programare a resurselor necesare atingerii scopului. De
asemenea, ajută la definirea indicatorilor de măsurare a performanţei
proiectului, adică la procesul de evaluare a succesului şi calităţii
acestuia.
În cazul în care se întocmeşte Arborele obiectivelor, atunci scopul
este obiectivul general situat în centrul arborelui, obţinut prin formularea
pozitivă a problemei principale identificate. Cu alte cuvinte, scopul este
reprezentat de starea pozitivă dorită, fiind formulat desigur în mod clar
şi realist.

299
 Planificarea activităţilor

Planificarea activităţilor este cel mai important pas al fazei de

planificare deoarece stă la baza programării resurselor, estimării
costurilor şi măsurării performanţei proiectului. Planificarea oferă
informaţii despre activităţile necesare a se derula în cadrul proiectului,
perioada de timp alocată acestora şi punctele de verificare a execuţiei.
Cel mai cunoscut instrument utilizat în planificarea activităţilor unui
proiect este diagrama Gantt.
Diagrama Gantt conţine două părţi. În partea stângă sunt prezentate,
sub formă tabelară, toate activităţile ce urmează a se derula pe
parcursul implementării proiectului, iar în partea dreaptă sunt indicate,
prin bare orizontale, perioadele de execuţie a fiecărei activităţi în parte.
Astfel, graficul indică perioada de începere şi de finalizare a fiecărei
activităţi. Întocmirea se realizează prin simpla haşurare a căsuţelor
corespunzătoare perioadei de timp în care este prevăzută execuţia
fiecărei activităţi.

Figură 4 Diagrama Gantt

Nr.
Activităţi Luna 1 Luna 2 Luna 3 Luna 4 Luna 5 Luna 6 Luna 7 Luna 8 Luna 9 Luna 10 Luna 11 Luna 12
Crt.

1 Activitate 1
2 Activitate 2
3 Activitate 3
4 Activitate 4
5 Activitate 5
6 Activitate 6
... ...

Planificarea resurselor

Planificarea resurselor presupune estimarea şi programarea

tuturor resurselor necesare derulării activităţilor proiectului. Estimarea
resurselor se referă la determinarea tipurilor şi cantităţilor de materiale,
resurse umane, echipament, sau alte resurse necesare (PMI, 2013),
în timp ce programarea resurselor se referă la distribuirea acestora pe
toată durata proiectului în funcţie de necesarul fiecărei activităţi sau
pachet de lucru. Determinarea tipului, cantităţii şi a caracteristicilor
tuturor resurselor este necesară procesului de estimare a costurilor
300
asociate fiecărei activităţi în parte şi a costului proiectului.
Estimarea resurselor se poate realiza cu ajutorul următoarelor
tehnici:
• estimarea cu ajutorul unui expert
• estimarea de jos în sus
• analiza alternativă
Estimarea cu ajutorul unui expert presupune determinarea
necesarului resurselor de către un expert intern (de exemplu, managerul
de proiect) sau extern (de exemplu, un inginer). Datorită complexităţii
proiectelor, uneori este necesară consultarea mai multor experţi din
diverse domenii.
Estimarea de jos în sus presupune determinarea necesarului
resurselor asociate activităţilor pornind de la baza structurii de alocare
a activităţilor în sus. Se descompune fiecare activitate şi se estimează
necesarul de resurse pentru fiecare componentă în parte, urmând a fi
agregate ulterior de jos în sus.
Analiza alternativă presupune compararea mai multor alternative
de resurse care pot fi utilizate pentru derularea aceleaşi activităţi în
vederea luării deciziei optime. Aceeaşi activitate poate fi derulată cu
resurse diferite, dar şi cu cantităţi diferite.
Cele mai des întâlnite instrumente de programare a resurselor sunt:
• diagrama cu bare a resurselor
• structura de alocare a resurselor
Diagrama cu bare a resurselor este un instrument de referinţă în
planificarea resurselor. Se mai numeşte calendarul resurselor întrucât
indică zilele în care sunt disponibile resursele necesare derulării
activităţilor. În partea stângă a diagramei sunt specificate toate
categoriile de resurse necesare derulării activităţilor prevăzute în cadrul
proiectului, iar în partea dreaptă sunt indicate, prin bare orizontale,
perioadele în care organizaţia trebuie să dispunsă de resursele
respective pentru a asigura un flux continuu al activităţii (Tabel 1). Acest
proces presupune o coordonare între diagrama resurselor şi diagrama
activităţilor pentru a asigura atingerea obiectivelor la timp.

301
 Tabel 1 Diagrama cu bare a resurselor
Categorii de resurse Luna 1
1 2 3 4 5 6 7 8 ... ... ... ... 30 31
Resurse materiale
1.1
1.2
...
Resurse umane
1.1
1.2
...
Echipament
1.1
...

Întocmirea diagramei resurselor pe zile prezintă avantajul că sunt

reprezentate şi zilele oficial nelucrătoare sau zilele în care membrii
echipei sunt implicaţi în alte proiecte. Se pot include şi informaţii despre
caracteristicile şi capacitatea resurselor. Se recomandă utilizarea
aplicaţiilor informatice care facilitează acest proces, în special în cazul
proiectelor complexe.
Structura de alocare a resurselor se prezintă sub forma unei
organigrame (Fig. 4) în care sunt ierarhizate resursele după categorii
(forţă de muncă, materiale, echipament şi alte resurse) şi tipuri (nivelul
aptitudinii, nivelul funcţiei) (PMI, 2013). Structura de alocare a resurselor
oferă informaţii despre resursele necesare pentru toată perioada de
derulare a proiectului, dar şi pentru fiecare fază sau activitate/pachet
de lucru în parte. Acest instrument este util şi în planificarea costurilor.

Figură 5 Structura de alocare a resurselor

302
 Resursele
proiectului

Materiale Persoane Echipament

Persoana 1 Echipament 1
Materiale 1 Materiale 2

Persoana 2
Materiale 1.1 Materiale 1.2 Materiale 1.3 Materiale 2.1 Materiale 2.2 Persoana 3 Persoana 4

Materiale
1.3.1 Persoana 5

Planificarea costurilor

Planificarea costurilor presupune determinarea costurilor asociate

fiecărei activităţi în parte şi a costului aferent întregului proiect, precum
şi asigurarea derulării activităţilor planificate în limita bugetului alocat.
Pentru a întocmi planul de management al costului este necesar a
parcurge două etape care oferă informaţii despre toate costurile
implicate: estimarea costurilor şi determinarea bugetului, elemente
discutate în elaborarea unui plan de afaceri.

E. Faza de implementare
Faza de execuţie a unui proiect presupune implementarea planurilor
create în faza de planificare, adică este faza în care se obţin rezultatele
aşteptate (Westland, 2007). Faza de execuţie a unui proiect mai este
cunoscută şi sub denumirea de “fază de dezvoltare” sau “fază de
implementare”. Execuţia unui proiect se referă la realizarea lucrărilor
definite în planul de management pentru satisfacerea specificațiilor
proiectului. Aceasta presupune “coordonarea oamenilor și resurselor,
gestionarea așteptărilor părților interesate, precum și integrarea
și realizarea activităților proiectului, în conformitate cu planul de
management al proiectului” (PMI, 2013, p.55).

Coordonarea proiectului

Coordonarea proiectului presupune conducerea și derularea

activităţilor definite în planul de management al proiectului, precum
și punerea în aplicare a eventualelor modificări aprobate în vederea
atingerii obiectivelor proiectului (PMI, 2013). Implementarea proiectului
integrează toate resursele planificate cu scopul de a realiza planul
303
de management al proiectului, care este rezultatul principal din
faza de planificare a proiectului. Adică, este faza în care se alocă şi
gestionează resursele necesare derulării activităţilor planificate pentru
a obţine produsele/serviciile/rezultatele aşteptate (menţionate în planul
de management al proiectului).

Coordonarea echipei de proiect

Managerul de proiect este de regulă ales în faza de iniţiere a

proiectului, urmând a lua parte la tot ciclul de viaţă al proiectului, având
ca responsabilitate primară coordonarea planificării, organizării şi
controlului activităţilor în vederea atingerii scopului propus. Managerul
de proiect poate fi orice persoană din organizaţie care deţine
cunoştinţele şi abilităţile necesare. Principalele responsabilităţi ale
managerului de proiect sunt următoarele (Kanabar, 2008):
• administrarea planificării, organizării, execuţiei, controlului şi
raportării proiectului
• dezvoltarea şi coordonarea resurselor
• comunicarea pe nivel ierarhic şi cu părţile interesate
• coordonarea echipei de proiect
• motivarea echipei de proiect
• evaluarea riscurilor
• rezolvarea problemelor
Asigurarea calităţii

În managementul unui proiect, asigurarea calităţii se referă la

identificarea standardelor de calitate relevante pentru rezultatele
proiectului şi pentru procesul de management, precum şi la stabilirea
modului în care acestea pot fi îndeplinite. Adică, se referă atât la
rezultatul final al implementării proiectului cât şi la modul în care sunt
derulate activităţile în raport cu planificarea.

F. Faza de finalizare
Monitorizarea şi controlul proiectelor presupune identificarea
modificărilor şi a riscurilor, revizuirea calităţii rezultatelor şi verificarea
fiecărui rezultat după criteriile de acceptare. De asemenea, se referă la
reglementarea progresului și performanței proiectului.

304
 În timp ce monitorizarea se efectuează în mod continuu, controlul
poate fi realizat fie în mod continuu prin compararea performanţei
actuale cu a celei planificate, intervenţiile fiind făcute imediat, fie în
momentele prestabilite ca repere de control, când este necesară
aprobarea continuării activităţii în funcţie de rezultatele intermediare
obţinute (Kloppenborg, 2009). Această fază are loc în paralel cu
derularea activităţii planificate întrucât procesele din cadrul proiectului
trebuie verificate şi, uneori, corectate. Prin monitorizarea şi controlul
celor trei elemente ale triunghiului constrângerilor şi a calităţii proiectului,
managerul dispune de informaţii necesare luării măsurilor corective la
timp şi la un cost optim pentru a obţine rezultatele aşteptate.
Orice proiect urmează un ciclu de viaţă care are un început şi un
sfârşit. Momentul în care se încheie este marcat în faza de finalizare a
proiectului. În această fază se finalizează toate activităţile şi se predau
rezultatele finale beneficiarului, desigur după ce s-a verificat dacă
rezultatele îndeplinesc cerinţele stabilite în faza de iniţiere şi planificare
şi dacă acestea sunt acceptate.
Încheierea oficială a unui proiect asigură faptul că scopul proiectului
a fost îndeplinit, beneficiarul dispune de rezultatele aşteptate,
performanţa echipei de proiect a fost recompensată, iar experienţa
dobândită poate conduce la noi proiecte şi colaborări în viitor. Indiferent
de gradul de succes al proiectului, acesta trebuie oficial încheiat printr-
un document care să ateste finalizarea proiectului, şi anume prin
întocmirea raportului final al proiectului.

Planul de afaceri

I. Componentele unui plan de afaceri

I.1. Planul de afaceri – importanță din perspectiva fermierului; a
autorității de management; a creditorului;
I.2. Elementele unui plan de afaceri
II. Devizul general și devizul Obiect
II.1. Componentele devizului general și ale devizului obiect;
II.2. Aplicativ: completarea unui deviz obiect și a unui deviz general

305
 II.3 Modul de derulare a implementării unei investiții pe baza
devizului general și a devizului obiect
III. Graficul de realizare al investiției
III.1. Graficul fizic și financiar
III.2. Aplicativ: implementarea graficului fizic și financiar la nivel de
fermă
IV. Modul de finanțare al investițiilor
IV.1 Finanțarea pe baza sprijinului nerambursabil (PNDR)
IV.2. Finanțarea pe bază de resurse proprii/resure împrumutate;
V. Previziunea veniturilor și cheltuielilor. Indicatori de eficiență
V.1. Aplicativ modul de previzionare;
V.2. Aplicativ calcul de indicatori de eficiență

I.1. Planul de afaceri – importanță din perspectiva fermierului; a

autorității de management; a creditorului;
Planul de afaceri este un document care reflectă într-o manieră
accesibilă ideea de afaceri şi evoluţia previzionată a acesteia în timp
(Porojan şi Bişa, 2002). Planul de afaceri se poate referi fie la promovarea
unei noi afaceri, fie la evaluarea lansării unui proiect investițional într-o
întreprindere deja existentă. Acesta se materializează sub forma unui
dosar în care se concentrează studiul analitic al tuturor aspectelor unui
proiect sau ale unei întreprinderi (tehnice, economice, manageriale,
financiare, de marketing). În cadrul planului de afaceri se prezintă un
plan amănunţit de acţiune şi o evaluare a rentabilităţii previzionate a
proiectului propus (Bessis şi Galai, 1997).
Planul de afaceri este deci un document strategic pe baza căruia
se prezintă în mod detaliat maniera de transformare a unei idei de
afaceri într-o activitate generatoare de profit. Prezentarea unui astfel
de document strategic este solicitată ori de câte ori se urmărește
accesarea unor finanțări externe, fie din domeniul bancar, fie din
domeniul programelor guvernamentale nerambursabile. Ca atare,
cunoașterea modului de elaborare a unui astfel de document strategic
306
este esențială pentru orice antreprenor (Jitea, 2017).

I.2. Elementele unui plan de afaceri

Planul de afaceri nu are un tipar standard care să fie folosit fără
excepții în prezentarea unui proiect investițional. Forma, structura,
anexele solicitate diferă în funcție de specificațiile finanțatorului. Sunt
însă anumite elemente care pot fi considerate comune în toate modelele
de planuri de afaceri (Jitea et al., 2013). O întreprindere poate întocmi
un plan de afaceri în diverse momente ale dezvoltării sale. În general
planul de afaceri este alcătuit din trei părţi, în egală măsură importante.

I.2.1. Prezentarea situației actuale a afacerii

O primă parte a planului de afaceri se referă la descrierea situaţiei
actuale a afacerii. În cadrul său se va prezenta în detaliu modul în care
întreprinderea a evoluat în timp de la înfiinţare şi până în prezent. Prin
prezent se înţelege momentul în care se doreşte a se dezvolta un nou
proiect investițional. Cu cât această parte este mai convingătoare,
cu atât șansele de a atrage noi capitaluri sau noi investitori vor fi mai
mari. Chiar dacă planul de afaceri nu se elaborează cu acest scop,
o primă parte bine elaborată permite antreprenorului să evalueze
situaţia actuală a întreprinderii, fapt care condiţionează succesul viitor
al acesteia.
În mod concret, prima parte a planului de afaceri ar trebui să conţină
cel puţin următoarele informaţii (această parte a fost adaptată pentru
a răspunde conținutului cadru conform prevederilor din Programul
Național de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020; sunt folosite în acest sens
informații prezentate în Jitea et al., 2013):

1. Denumirea/numele întreprinderii şi datele de identificare ale acesteia

Aceste date se colectează pe baza informaţiilor conţinute în cadrul

Certificatului de Înmatriculare eliberat de către Oficiul Registrului
Comerţului care se şi ataşează la planul de afaceri în copie. Datele de
idetificare fac referire la: forma de organizare a întreprinderii; Codul Unic
de Înregistrare (CUI); adresa sediului social şi a eventualelor puncte de
lucru; reprezentanţi legali şi datele de identificare ale acestora; cont
bancar şi banca la care a fost deschis contul bancar. Toate aceste
307
informații trebuie probate pe baza unor documente justificative atașate
ca și anexe la planul de afaceri.

2. Scurt istoric al întreprinderii

În această secțiune trebuie demonstrată existența experienţei

manageriale în implementarea unor programe de investiţii similare.
Istoricul va fi dezvoltat de la data de înfiinţare a întreprinderii și până în
prezent. Vor fi punctate principalele realizări în termen de profitabilitate
a afacerii.

3. Obiectele de activitate ale întreprinderii (pentru care solicitantul are certificate

constatatoare eliberate de Oficiul Registrului Comerțului)

Conform legislației în vigoare orice afacere este autorizată să

desfăşoare doar anumite tipuri de activităţi economice prevăzute în
statut. În România, ele sunt codificate conform clasificării activităţilor
economice din economia naţională (CAEN) în 21 de secţiuni.
Fiecare dintre ele este la rândul său împărtită în diviziuni, grupe şi
clase. Unul dintre criteriile de eligibilitate în cazul accesării unor finanțări
nerambursabile, este acela prin care se condiționează finanțarea
proiectului de existența unui anumit cod CAEN principal finanțat prin
proiect. Prin această cerință se urmărește îndeplinirea unor obiective
programatice prevăzute pentru programul european respectiv.

4. Principalele mijloace fixe aflate în patrimoniul întreprinderii

Acestea se referă la averea afacerii formată din resursele

funciare, construcţii, utilaje şi echipamente, animale etc. Pe baza unor
documente justificative va fi prezentat în detaliu întreg patrimoniul
întreprinderii. Descrierea va debuta cu prezentarea resurselor
funciare. Acestea vor fi descrise în funcţie de regimul proprietăţii
(proprietate, concesiune, arendă etc), a categoriilor de folosinţă (arabil,
vii-livezi, fâneţe, cu destinaţii pentru construcţii etc), precum şi a
poziţionării sale (intravilan sau extravilan). Descrierea va permite unui
potenţial creditor să aprecieze dacă o eventuală construcţie dispune
de terenul necesar pentru a fi realizată. Vor fi atașate ca și anexe toate
documentele justificative ale regimului proprietății, respectiv: extrase
de la cartea funciară; contracte de arendă și/sau concesiune etc. Se
va descrie apoi situația construcţiilor şi a utilajelor de care dispune
308
afacerea. Acestea vor fi prezentate, pe baza fişelor de inventariere, în
funcţie de: anul de procurare; gradul de uzură; regimuri de amortizare
utilizate etc. În cele din urmă, pentru întreprinderile cu profil agricol se
va descrie în detaliu situaţia efectivului matcă de animale, a viilor
şi a livezilor.

5. Situaţia personalului actual al afacerii

În vederea demonstrării existenţei capacităţii de a derula activităţile

pentru care întreprinderea s-a autorizat, pe bază de documente
justificative (contracte de muncă; curriculum vitae ale personalului
cheie) se va realiza o prezentare a categoriilor de personal existent
în întreprindere. Descrierea va cuprinde cel puţin informații referitoare
la categoriile de personal angajat (muncitori necalificaţi; muncitori
calificaţi; persoane cu studii superioare etc) în funcţie de număr şi de
data angajării.

6. Situaţia datoriilor întreprinderii faţă de stat, bănci şi faţă de alţi creditori

Acest punct are menirea de a demonstra că firma nu are datorii

scadente care nu au fost onorate către diverși creditori. Prezentarea se
va realiza în egală măsură pe bază de documente justificative în funcţie
de tipul de creditor. Astfel, în situaţia în care creditorul este statul,
datoriile față de acesta se vor materializa fie sub forma unor impozite
şi taxe locale (clădiri, terenuri, mijloace de transport auto etc), fie sub
forma unor obligații față de bugetul de stat (impozit pe profit; contribuţii
obligatorii la asigurările sociale şi şomaj; taxa pe valoarea adăugată
etc). Pentru a demonstra că plăţile sunt făcute la zi, reprezentantul
legal al întreprinderii va solicita un certificat de atestare fiscală la
Direcţia Judeţeană a Finanţelor Publice pe raza căreia acesta îşi are
sediul social sau domiciliul. Pe baza acestui document se dovedeşte
lipsa/prezenţa datoriilor către bugetul de stat. Mai mult, de la Direcţia
Taxe şi Impozite Locale a fiecărei Primării pe raza cărora întreprinderea
are organizate puncte de lucru se va solicita un certificat fiscal prin
care se va demonstra că plăţile de impozite şi taxe locale sunt la zi.
Atestarea plăţii la zi a impozitelor şi taxelor locale poate condiţiona
accesarea fondurilor nerambursabile, întrucât aceasta este o condiţie
obligatorie în verificarea eligibilității unui solicitant pentru accesarea de
finanțări europene nerambursabile. Plata la zi a anuităţilor creditelor
deja contractate se demonstrează atât pe baza unei adrese din partea
309
băncii prin care aceasta certifică faptul că plăţile sunt efectuate, precum
şi pe baza unui grafic de rambursare. Nu în ultimul rând, în categoria
altor creditori pot fi cuprinşi furnizorii și/sau personalul întreprinderii.
Lipsa datoriilor scadente se certifică pe baza balanţei de verificare a
întreprinderii.

7. Evoluţia averii firmei şi a sustenabilității sale în ultimii ani de funcţionare

Pentru a demonstra maniera în care întreprinderea a funcţionat

în ultimii ani de zile (în general sunt analizați ultimii cinci ani de
funcționare; dacă întreprinderea are un istoric mai mic de cinci ani de
zile atunci se va analiza tot istoricul său) se va solicita ataşarea unor
documente financiare de sinteză. Acestea sunt reprezentate în funcție
de modul de autorizare al afacerii, de bilanț, cont de profit și pierdere,
registru de încasări și plăți etc. Alături de acestea, dacă este cazul, se
solicită pentru ultimele trei luni de funcţionare prezentarea balanţelor
de verificare. Pe baza acestor documente se va proceda la calculul
unor indicatori care să evidenţieze starea de sănătate financiară
a întreprinderii. Aceşti indicatori vor fi reprezentaţi de indicatori de
lichiditate; indicatori de solvabilitate; indicatori de profitabilitate, etc
(maniera de calcul a acestora este prezentată în detaliu în capitolele
următoare).
Pentru o afacere aflată la stadiul de debut (start-up) această
primă secțiune a planului de afaceri nu va putea aduce informații
foarte consistente. Ca atare antreprenorul va trebui să compenseze
acest neajuns prin prezentarea detaliată a experienței profesionale
și de business dobândite de propria persoană. Pentru susținerea
afacerii poate fi atras personal-cheie care să susțină prin experiența
profesională punerea în aplicare a respectivei afaceri.

I.2.2. Prezentarea ideii de afaceri

Partea a doua a planului de afaceri va prezenta în detaliu elementele
constitutive ale noului proiect de investiții. Componentele acestei
secțiuni trebuie să acopere cel puţin următoarele elemente (Jitea et
al., 2013):

310
 1. Denumirea investiţiei

Orice investiţie va purta o denumire prin care acesta să poată fi

uşor identificabilă. În denumire vor fi inserate informaţii referitoare
la obiectul proiectului (ce anume se va realiza), locul de realizare al
acestuia, date referitoare la întreprinderea care realizează respectiva
investiţie şi despre programul accesat pentru asigurarea finanțării
investiției (dacă este cazul). Toate avizele preliminare necesare a fi
solicitate autorităților statului pentru implementarea noii investiții vor
cuprinde în mod obligatoriu această denumire.

2. Elaborator (coordonate de identificare, cod CAEN etc).

Planul de afaceri poate fi elaborat de către antreprenor. O astfel

de posibilitate este condiționată de existența cunoştinţelor teoretice
și practice, de disponibilitatea sa precum şi de posibilitatea legală
de a elabora astfel de documente. În situaţia în care spre exemplu,
investiţia presupune realizarea unei construcţii, atunci doar anumite
firme autorizate în realizarea unui proiect tehnic la faza de studiu de
fezabilitate pot efectua acea parte specifică a planului de afaceri.
Ele vor lucra pe baza unui cost (comision) şi vor realiza cel puţin
următoarele elemente: memorii de rezistenţă; memorii de arhitectură;
memorii de flux tehnologic; memorii de instalaţii (după caz: electrice,
sanitare, termice, de gaz metan etc) şi planşe (de încadrare în zonă;
de arhitectură; relevee de secţiuni; relevee faţade etc). Elaboratorii
vor fi prezentaţi la această secţiune cu datele de identificare şi datele
de contact, precum şi cu contribuţia fiecăruia la realizarea planului de
afaceri.

3. Obiectivele proiectului/priorităţi

Această parte va descrie ce se doreşte să se realizeze în mod

concret prin proiect. Construcţiile vor fi prezentate pe baza memoriilor
de arhitectură pe funcţiuni şi pe suprafeţe. Se va prezenta o descriere
succintă a soluţiilor constructive alese (materiale de construcţii, modul
de asigurare a utilităţilor, instalaţii aferente construcţiilor, dotări necesare
etc). În cazul utilajelor se va realiza o descriere a lor. Se va insista pe
prezentarea parametrilor tehnologici minim necesari; numărul utilajelor;
locul în care acestea vor fi amplasate; modul de achiziţionare (cu sau
fără montaj); se va prezenta dacă este cazul fluxul tehnologic rezultat
311
și capacitățile de producție proiectate. În cazul maşinilor de transport
se vor descrie parametrii tehnici minim acceptaţi şi se va explica
necesitatea achiziţionării lor. Trebuie menţionat faptul că într-un plan
de afaceri elaborat pentru accesarea unor finanţări nerambursabile nu
trebuie prevăzute nume de furnizori sau de mărci comerciale ci
doar parametrii tehnici orientativi cu caracter minimal. Alături de
aceste elemente descriptive, ca şi ataşament la planul de afaceri se
vor constitui: planul de amplasare în zonă (1:25.000-1:5.000); planul
general (1:5.000-1:500); planul de situație cu amplasarea rețelor de
utilități, surse de apă și receptori ape uzate (1:1.000-1:500); planuri de
arhitectură (planurile nivelurilor; secţiuni pentru principalele obiecte de
construcţii; planul de amplasare a utilajelor pe fluxul tehnologic etc).

4. Avize şi autorizaţii necesare

Orice investiţie presupune respectarea unor reguli, a unor

reglementări legale din diverse domenii. În România în funcţie de tipul
investiţiei trebuie obţinute următoarele categorii de avize (în momentul
construirii planului de afaceri): certificatul de urbanism (se va obţine,
în situaţia în care investiţia presupune construcţii, de la Primăria în
intravilanul căreia se va realiza noua investiţie); avizul de mediu/
acordul de mediu/autorizaţia de mediu (de la Agenția de Protecţia
Mediului pe raza căreia va fi realizată investiţia); aviz sanitar (de la
Direcţia de Sănătate Publică a judeţului pe raza căruia se va realiza
investiţia); aviz sanitar veterinar (de la Direcţia Sanitar Veterinară şi
pentru Siguranţa Alimentelor a judeţului pe raza căruia va fi realizată
învestiţia); alte avize prevăzute în mod expres fie prin certificatul de
urbanism fie în cadrul documentaţiei care guvernează accesarea unor
fonduri nerambursabile. Pentru prezentarea detaliată a acestora se
recomandă consultarea unuia din capitolele anterioare ale prezentei
lucrări sau site-urile autorităților naționale în domeniu.

5. Devizul general, devizul obiect şi sursele de finanţare ale proiectului

Pe baza ofertelor de preț obținute de la potenţiali furnizori se va

evalua din punct de vedere financiar necesarul de finanțat al investiției.
În acest sens se vor elabora devizele investiţiei, care constau în
construirea unor tabele în care costurile investiţiei vor fi prezentate pe
tipuri şi pe obiective investiţionale. Tot la acest punct se va prezenta
modul în care se intenţionează a fi finanţate noile investiţii: surse proprii,
312
surse împrumutate sau fonduri nerambursabile. În situaţia în care
se optează pentru ultima variantă se identifică eventualele cheltuieli
eligibile (care pot fi decontate prin fondurile nermabursabile accesate)
şi neeligibile (care nu pot fi decontate şi care sunt reprezentate în
general de taxe, impozite, dobânzi etc).

6. Graficul de realizare al proiectului

Se va prezenta atât un grafic fizic de realizare al investiţiei cât şi

unul financiar. Graficul fizic presupune descrierea înlănţurii în timp
a investiţiei. Aceasta trebuie să ţină cont de condiţiile climaterice,
de posibilitatea fizică de realizare a investiţiei şi de capacitatea de a
genera cât mai rapid venituri. Graficul financiar presupune evaluarea
financiară a realizării investiţiei pe luni calendaristice. La finalul acestei
etape, antreprenorul va cunoaşte care este efortul financiar lunar pe
care va trebui să-l suporte pe parcursul realizării investiţiei.

7. Produse/servicii realizate. Flux tehnologic

Produsele şi serviciile obţinute de către întreprindere după

realizarea investiţiei vor fi prezentate în funcţie de: tipul şi calitatea
acestora; volumul producţiei realizate. Se vor oferi informaţii detaliate
referitoare atât la tehnologia de producţie utilizată, precum şi la inovaţiile
încorporate în noul produs şi a calităţilor intrinseci care diferenţiază
noul produs față de cele deja existente pe piață.

8. Categorii de personal angajat.

Se vor prezenta atât numărul de persoane nou angajate necesar

pentru derularea proiectului cât calificările acestora. Antreprenorul
trebuie să clarifice existența sau nu a personalului calificat în zona de
amplasare a proiectului. În situaţia în care nu există personal disponibil
cu anumite specializări el trebuie calificat. Investitorul trebuie să
prezinte modul în care intenţionează să realizeze acest lucru.

9. Clienţi, furnizori, concurenţă, canale de distribuţie

Mediul de afaceri cu care firma va intra în relaţii economice după

implementarea proiectului va fi prezentat în detaliu. Se va insista
mai ales asupra prezentării și identificării clienţilor potenţiali.
313
Vor fi prezentate eventuale precontracte, cantităţi comercializate,
modalităţi de atragere a lor etc. Concurenţa va fi descrisă în funcţie
de produsele/serviciile oferite, preţuri, tarife, cantităţi etc. Canalele
de distribuţie ale noilor produse vor fi și ele prezentate în detaliu.
Se vor identifica eventualele firme de distribuție folosite în aceste
sens sau se va prezenta forța de vânzări proprie. Această secțiune
va insista pe prezentarea furnizorilor principali de materii prime și
materiale consumabile considerate a avea cea mai mare importanță
pentru derularea afacerii.

I.2.3. Evaluarea sustenabilității financiare a afacerii

Ultima parte a planului de afaceri este dedicată unor calcule de
natură financiară pe baza cărora se va demonstra daca investiţia este
viabilă sau nu din punct de vedere economic. Pornind de la informaţiile
prezentate în celelalte două secțiuni precedente ale planului de afaceri,
antreprenorul va proceda la evaluarea veniturilor şi a cheltuielilor
obținute după implementarea proiectului. În practică, perioada de timp
pentru care se solicită previzionarea veniturilor și a cheltuielilor este
egală cu cel puţin cinci ani calendaristici (pentru proiectele finanțate
prin diverse programe ale Uniunii Europene). În situaţia contractării
unor credite, perioada de previzionare va fi egală cu durata de scadenţă
a creditului. Pentru formarea unei imagini cât mai realiste referitoare la
efectele financiare ale proiectului investițional, se recomandă evaluarea
elementelor de venituri și de cheltuieli pe întreaga durată de viață a
investiției (Abrahams, 2003). Mai mult, pentru a asigura încorporarea
elementelor de risc inerente oricărui proiect de investiții în procesul
decizional, elementele de venituri și cheltuieli vor fi conturate în diverse
scenarii în funcție de conjuctura economică (ipoteze optimiste, mediu
optimiste și pesimiste) (Fraser și Simkins, 2010).

I.2.3.1. Prognoza veniturilor

Veniturile vor fi evaluate pe baza vânzărilor cantitative şi valorice
previzionate a fi obținute. Evaluările vor fi realizate în general trimestrial
în primii doi ani de funcționare iar apoi anual (tabel 5.1). Previzionarea
veniturilor se va face fără a lua în considerare taxa pe valoare adăugată.
Acest element fiscal va fi integrat în cadrul fluxului de numerar.

314
 Tabel 2 Formular tabelar utilizat în prognoza veniturilor unui proiect de investiții
Prognoza veniturilor și evoluția capacității de producție-varianta cu proiect
        Anul 1 Total Total Total
An 1 An An n
Nr. Categoria Preț UM TRIM TRIM TRIM TRIM
……
Crt. în LEI/ I II III IV
UM
1  Vânzări pro-                  
dus 1
…  …………….                  
3   Vânzări pro-                  
dus n
Venituri producție   LEI              
proprie – total
4 Alte venituri   LEI              
Total producţie vân-   LEI              
dută (de la 1 la 4)
5 Venituri din   LEI              
vânzări mărfuri
6 Venituri din LEI
subvenţii de
exploatare
aferente cifrei
de afaceri
7 Venituri din LEI
subvenţii pent-
ru investiţii
8 Venituri din LEI
alte activităţi
9 Variaţia stocu- LEI
rilor
10 Venituri din LEI
producţia re-
alizată pentru
scopuri proprii
și capitalizată
11 Alte venituri LEI
din exploatare
Total venituri din exp- LEI
loatare (de la 1 la 4)
Sursa: Prelucrat după Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014
– 2020
Mai mult, în cadrul acestei secțiuni se prezintă ipotezele care au stat
la baza realizării previziunilor. Acestea se referă în general la: gradul
de utilizare a capacităţii de producţie şi modul cum evoluează aceasta
315
în timp; se va preciza producţia fizică existentă şi producţia fizică
estimată a fi realizată în urma implementării investiţiei; se va realiza
corelația dintre vânzările previzionate, gradul de utilizare a capacităţii
de producţie şi precontracte/contracte de vânzare încheiate sau în curs
de a fi încheiate; modul în care au fost previzionate celelalte venituri
prognozate; se vor detalia veniturile obţinute din alte tipuri de activităţi
decât cea la care se referă respectiva investiţie.

I.2.3.2. Prognoza cheltuielilor

Principalele categorii de cheltuieli de funcționare vor fi menţionate
în detaliu într-un formular tabelar propus în cele ce urmează (trimestrial
în primii doi ani de activitate după care anual) (Tabel 5.2).

Tabel 3 Formular tabelar utilizat în prognoza cheltuielilor unui proiect de investiții

Prognoza cheltuielilor și evoluția capacității de producție-varianta cu proiect
      Anul 1 To- To- To-
tal tal tal
Nr. Categoria UM TRIM TRIM TRIM TRIM
An An An n
Crt. I II III IV
1 ...
1 Cheltuieli cu materiile prime LEI              
şi materialele consumabile
2 Alte cheltuieli materiale LEI              
3 Alte cheltuieli din afară LEI              
4 Cheltuieli privind mărfurile LEI              
5 Cheltuieli materiale – total LEI              
(de la 1 la 4)
6 Cheltuieli cu personalul LEI              
angajat
7 Cheltuieli cu asigurările şi LEI              
protecţia socială
8 Cheltuieli cu personalul – LEI              
total (6+7)
9 Cheltuieli cu amortizările LEI              
10 Alte cheltuieli de exploatare LEI              
11 Cheltuieli pentru exploatare LEI              
- total
Sursa: Prelucrat după Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014
– 2020.

316
 În cadrul acestei secţiuni se detaliază ipotezele care au stat la
baza realizării previzionării. Se va urmări corelarea informațiilor
prezentate aici cu cele menționate în celelalte secţiuni ale planului de
afaceri; corelarea dintre cheltuielile previzionate, gradul de utilizare
a capacităţii de producţie şi precontractele/contractele de cumpărare
încheiate/în curs de a fi încheiate; modul în care a fost previzionată
fiecare categorie de cheltuială pornind de la necesarul de materii prime
pentru obținerea unei unități de produs; orice alte informaţii care au
stat la baza previzionării sau influenţează previzionarea cheltuielilor şi
au influenţă relevantă; se vor detalia cheltuielile aferente altor tipuri de
activităţi decât cea la care se referă proiectul.

I.2.3.3. Previzionarea contului de profit și pierdere

Contul de profit și pierdere este un document care pune în balanță
elementele de venituri cu elementele de cheltuieli previzionate anterior
(Tabel 5.3).

Tabel 4 Formular tabelar utilizat în prognoza contului de profit și pierdere

Proiecția contului de profit si pierdere activitate cu proiect
      Anul Anul 1 To- Total An n
0 tal
Nr. Categoria   TRIM TRIM TRIM TRIM
(an- An
Crt. I II III IV
terior 1
depu-
nerii
cere-
rii de
finan-
tare)
Venituri din exploatare
1 Cifra de afaceri LEI              
2 Variația stocurilor LEI              
3 Venituri din LEI              
producţia capita-
lizată
4 Alte venituri din LEI              
exploatare
5 Venituri din ex- LEI              
ploatare – total
Cheltuieli pentru exploatare

317
6 Cheltuieli materi- LEI                
ale – total
7 Cheltuieli cu per- LEI                
sonalul – total
8 Cheltuieli cu LEI                
amortizările
9 Alte cheltuieli de LEI                
exploatare
10 Cheltuieli pentru LEI                
exploatare - total
11 Rezultatul din LEI                
exploatare (5
– 10)
Venituri financiare – total
12 Venituri financia- LEI                
re – total
Cheltuieli financiare, din care
13 Cheltuieli privind LEI                
dobânzile
14 Alte cheltuieli LEI                
financiare
15 Cheltuieli financi- LEI                
are - total
16 Rezultatul finan- LEI                
ciar (12 – 15)
17 Rezultatul brut LEI                
18 Impozitul pe LEI                
profit /cifra de
afaceri / pe venit
19 Rezultatul net LEI                
(17 – 18)
Sursa: Prelucrat după Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014
– 2020.
Pentru respectarea diverselor corelații dintre elementele de venituri
și respectiv cheltuieli se va ține cont de:
• în coloana an 0 din cadrul tabelului 5.3 se vor completa
valorile existente în ultimul cont de profit şi pierdere încheiat
de întreprindere. Acesta va fi anexat la cererea de finanţare. În
situația în care solicitantul este înfiinţat în anul în curs aceasta
coloana nu se completează.
• datele aferente previzionării cifrei de afaceri, ale variației stocurilor

318
 sau a producției capitalizate vor fi preluate din formularul tabelar
corespunzător previzionării veniturilor (Tabel 1.1, rândurile de la 1
la 10).
• cheltuielile de explotare vor fi preluate în cadrul contului de profit
și pierdere pe baza datelor previzionate în ceea ce privește
cheltuielile de exploatare (Tabel 1.2);
• rezultatul din exploatare (Tabel 1.3, rândul 11) arată capacitatea
întreprinderii de a acoperi totalitatea cheltuielilor de exploatare
pe baza veniturilor obținute. Prezența unui rezultat negativ arată
o situație economică deficitară acceptabilă doar pe perioade de
timp scurte datorate în principal unor încasări reduse;
• veniturile financiare se referă la eventuale dobânzi încasate ca
urmare a existenței unor depozite constituite la instituțiile financiar-
bancare (Tabel 1.3, rândul 13);
• cheltuielile financiare se referă la dobânzile și comisioanele
plătite ca urmare a contractării unor credite. Aceste elemente vor
fi preluate din graficele de rambursare ale creditelor (Tabel 1.3,
rândul 12)
• prin însumarea datelor aferente rezultatului de exploatare și a
celui financiar se obține rezultatul brut al afacerii. În situația în
care acesta este pozitiv afacerea va obține profit, în caz contrar
se va obține pierdere.
• rezultatul brut va constitui baza de impozitare în funcție de care
se va calcula impozitul de plătit. În calculul impozitului se va ține
cont de prevederile aferente Codului Fiscal. Stabilirea impozitului
se va face în funcție de modul de organizare al afacerii (societate
comercială, microîntreprindere, persoană fizică autorizată etc), și
de tipul de venituri impozabile, respectiv cheltuieli deductibile, cu
deductibilitate limitată sau nedeductibile (Jitea, 2013).

I.2.3.4. Prognoza fluxului de numerar aferent activității de

exploatare
Fluxul de numerar reprezintă un document în care sunt prezentate
în mod comparativ încasările și plățile afacerii (Jury, 2012). Profitul
net obținut este doar cu titlul de excepție egal cu fluxul de numerar
net al unei perioade determinate de timp (Plewa și Friedlob, 1995).
Diferențele provin dintr-o serie de operațiuni economice înregistrate din
punct de vedere contabil la categoria venituri dar care nu au fost efectiv
încasate. Un astfel de exemplu se referă la vânzările de produse către
319
clienți care vor fi decontate la o dată ulterioară. În categoria cheltuielilor
sunt cuprinse achizițiile de materii prime făcute de la furnizori care
vor fi decontate la o dată ulterioară. Mai mult, o serie de cheltuieli nu
presupune ieșiri efective de lichidități din trezoreria afacerii. Acestea
se referă în principal la amortizări care sunt înregistrate în categoria
cheltuielilor de explotare dar care nu provoacă plăți efective. Mai
mult, plățile și încasările sunt purtătoare de taxă pe valoare adăugată
în situația în care operațiunile fac parte din categoria operațiunilor
taxabile, respectiv contribuabilul face parte din categoria plătitorilor de
taxă (Jitea, 2013).
Pentru facilitarea completării fluxului de numerar va fi prezentat în
cele ce urmează un minighid cu informații considerate indispensabile.
Astfel:
• fluxul de numerar conține trei părți: o parte dedicată activității de
investiții și finanțare; o secțiune în care se vor prezenta încasările
și plățile aferente activității de exploatare, și o ultimă parte în care
se determină fluxul de numerar net al perioadei pe baza însumării
rezultatelor financiare determinate la secțiunile anterioare (partea
I, II și III tabelul 5.4);
• Anul 0 se referă la anul anterior previzionării veniturilor și
cheltuielilor; în situația implementării unui proiect de investiții
anul 0 reprezintă perioada de realizare a investiției. Pentru acea
perioadă va fi previzionat un flux de numerar lunar conform
informațiilor prezentate în secțiunea aferentă finanțării investițiilor.
Fluxul de numerar poate fi construit anual, trimestrial, lunar sau
chiar zilnic.
• luna 1, anul 1 face referire la prima lună după finalizarea proiectului
de investiții. Previziunile nu coincid cu situația din punct de vedere
calendaristic, adică luna 1 nu înseamnă în mod implicit luna
ianuarie;
• pentru durata de viață a investiției, în cadrul activității de finanțare
și investiții aferente fluxului de numerar vor fi completate liniile
corespunzătoare plății anuităților la creditele contractate (rate și
dobânzi). În acest caz de cele mai multe ori va rezulta un flux de
lichidități din activitatea de finanțare și investiții negativ. Acesta
trebuie să fie acoperit pe baza încasărilor obținute din activitatea
de exploatare;
• încasările aferente activității de exploatare vor fi reprezentate de
320
 contravaloarea bunurilor/serviciilor furnizate clienților. Acestea
se vor prelua din contul de profit și pierdere cu câteva mențiuni:
se va avea în vedere introducerea TVA-ului colectat în situația
în care afacerea este plătitoarea unui astfel de impozit indirect
(cifra de afaceri trebuie să fie mai mică de un nivel prag stabilit în
Codul Fiscal); se va lua în considerare perioada de grație oferită
clienților până la decontarea bunurilor livrate (perioada de credit
comercial). La acestea se pot adăuga eventualele credite pe
termen scurt contractate pentru acoperirea unor situații financiare
de deficit manifestate prin plăți mai mari comparativ cu încasările
obținute;

Tabel 5 Formular tabelar utilizat în prognoza fluxului de numerar

  Flux de numerar - previziuni - RON   TOTAL
  OPERAȚIUNE/PERIOADA Anul Anul Anul ... ... Anul
0 1 2 n
I. ACTIVITATEA DE INVESTIȚII ȘI FINANȚARE
A. Total intrări de lichidităţi din:            
(A1+A2+A3+A4)
  A1. Aport la capitalul social            
  A2. Vânzări de active, inclusiv TVA            
  A3. Credite pe termen lung, din            
care: (A.3.1. + A.3.2.)
  A.3.1. Împrumut - cofinanțare pro-            
iect
  A.3.2. Alte credite pe termen mediu            
și lung
  A4. Ajutor nerambursabil            
B. Total ieșiri de lichiditătţi prin            
investiţii: (B1+B2+B3)
  B1. Achiziții de active fixe corpora-            
le, inclusiv TVA
  B2. Achiziţii de active fixe necorpo-            
rale, inclusiv TVA
  B3. Creşterea investițiilor în curs            
C. Total ieșiri de lichidități prin fi-  
nanţare (C1+C2)
  C1. Rambursari de Credite pe  
termen mediu şi lung
  C2. Plăţi de dobânzi la Credite pe  
termen mediu şi lung,

321
D. Flux de lichidităţi din activitatea  
de investiții și finanțare (A-B-C)
II. ACTIVITATEA DE EXPLOATARE
E. Încasări din activitatea de  
exploatare, inclusiv TVA ( F1)
F. Încasări din activitatea financiară  
pe termen scurt
G. Credite pe termen scurt  

H. Total intrări de numerar (E+F+G)  

I. Plăți pentru activitatea de ex-  

ploatare, inclusiv TVA:
I.1 Materii prime și materiale  

I.2 Alte materiale  

I.3 Energia și apa  

I.4 Mărfuri  

I.5 Aferente personalului angajat  

I.6 Asigurări și protecție socială  

I.7 Prestații externe  

I.8 Impozite, taxe și vărsăminte asi-  

milate
I.9 Alte plăți aferente exploatării  

J. Flux brut înainte de plăţi pentru  

impozit pe profit și ajustare TVA
(H-I)
K. Plăți/încasări pentru impozite și  
taxe (K1-K2+K3)
  K1. plăți TVA  

  K2. rambursări TVA  

  K3. impozit pe profit  

L. Rambursări de credite pe termen  

scurt
M. Plăți de dobânzi la credite pe ter-  
men scurt
N. Dividende  

O. Total plăți, aferente exploatării  

(K+L+M+N)
P. Flux de numerar din activitatea  
de exploatare (J-O)

322
III. FLUX DE LICHIDITĂȚI (CASH  
FLOW)
Q. Flux de lichidități net al perioadei  
(D+P)
R. Disponibil de numerar al perioadei
precedente
S. Disponibil de numerar curent
(Q+R)
Sursa: Prelucrat după Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014
– 2020.
• plățile activității de explotare sunt reprezentate de onorarea
contravalorii materiilor prime, a materialelor consumabile, utilități
etc. Acestea se vor prelua în general din contul de profit și pierdere
cu câteva mențiuni: se va avea în vedere introducerea TVA-ului
deductibil în situația în care furnizorii sunt plătitorii unui astfel de
impozit indirect (cifra de afaceri mai mică față de un nivel prag
stabilit în Codul Fiscal); se va lua în considerare perioada de
grație oferită de către furnizori până la decontarea materialelor
achiziționate (perioada de credit comercial). Tot în secțiunea
destinată activității de explotare se va introduce fondul de salarii
aferent personalului (salarii brute și contribuții patronale conforme
legii).
• prin compararea încasărilor cu plățile aferente activității de
exploatare poate rezulta un flux net aferent perioadei de exploatare
pozitiv sau negativ. Obținerea unor rezultate negative reprezintă
o diminuare a poziției financiare a afacerii și implicit creșterea
riscului de a intra în incapacitate de plăți. Rezultatele brute vor
fi influențate de plata taxelor și a impozitelor (impozit pe venit
sau profit; plata taxei pe valoarea adăugată). În ceea ce privește
taxa pe valoare adăugată va fi realizat decontul prin compararea
TVA-ului colectat cu TVA-ul deductibil. În situația în care sumele
colectate sunt mai mari comparativ cu cele deductibile va rezulta
un TVA de plată, în caz contrar unul de recuperat.
• prin luarea în considerare a tuturor disponibilităților generate de
activitatea financiară, de exploatare și cele ale perioadei anterioare
se va determina disponibilul de numerar net al perioadei. Acesta
reprezintă sumele rămase la dispoziția afacerii după ce au fost
onorate toate plățile scadente. Pentru ca o afacere să fie funcțională
din punct de vedere financiar trebuie ca acest disponibil să fie

323
 pozitiv pe întreaga perioadă de funcționare a investiției. În caz
contrar, pentru echilibrarea fluxului de lichidități trebuie procurate
credite pe termen scurt.

II. Devizul general și devizul obiect

Potrivit respectivei referințe legislative, proiectarea lucrărilor de
construcții pentru obiective de investiții noi, inclusiv extinderi, se
elaborează în următoarele faze: studiu de fezabilitate; proiect tehnic;
detalii de execuție. Proiectarea lucrărilor de construcții pentru intervenții
la construcții existente, inclusiv instalațiile aferente, se elaborează
în următoarele faze: expertiză tehnică și, după caz, audit energetic;
documentație de avizare a lucrărilor de intervenții; proiect tehnic;
detalii de execuție. Acestea trebuie elaborate pentru fiecare obiectiv
investițional; prin obiectiv investițional se înțelege o parte a investiției
care poate funcționa în mod independent

Tabel 6 Prezentarea conținutului cadru a devizului obiect

 Denumire obiectiv investițional, realizat la cursul de schimb leu/euro din data
  Valoare pe categorii
de lucrări, fără TVA
Valoare Valoare
eligibilă neeligi-
bilă
1 Terasamente    
2 Construcţii : rezistenţă (fundaţii, structură de rezistenţă)  
şi arhitectură ( închideri exterioare, compartimentări,
finisaje)
3 Izolaţii  

4 Instalaţii electrice  

5 Instalaţii sanitare  

6 Instalaţii de încălzire, ventilare, climatizare. PSI, radio-tv,  

intranet
7 Instalaţii de alimentare cu gaze naturale  

8 Instalaţii de telecomunicaţii    
Total I (fără TVA)

II MONTAJ

9 Montaj utilaje şi echipamente tehnologice

324
 III PROCURARE

10 Utilaje şi echipamente tehnologice

11 Utilaje şi echipamente de transport

12 Dotări

13 Active necorporale

TOTAL III ( fără TVA)

TOTAL ( TOTAL I + TOTAL II +TOTAL III fără TVA)L I + TOTAL

II +TOTAL III fără TVA)
TVA

TOTAL DEVIZ PE OBIECT (inclusiv TVA)

Sursa: (Hotărârea de Guvern 28/2008).

Devizul obiect va avea un nume prin care se va identifica în mod
explicit obiectul la care el face referire. Pentru investițiile finanțate din
fonduri europene nerambursabile se solicită completarea devizelor
atât în lei cât și în euro. Cursul de schimb al devizului este în general
cursul leu/euro al Băncii Central Europene de la data completării
devizelor. În cazul programelor susținute din fonduri europene poate
fi solicitat în cadrul devizului obiect să fie identificate cheltuielile
eligibile și cele neeligibile (cheltuielile care nu sunt finanțate de către
programul european vizat). Devizul obiect conține trei secțiuni (Tabel
1.5): Secțiunea I – lucrări de construcții și instalații detaliate în funcție
de specificul lor (1 – 8). Aceste sume se vor completa pe baza ofertelor
primite de la firmele de construcții; Secțiunea II – lucrări de montaj care
se referă la cheltuielile necesare pentru montarea unor utilaje pe fluxul
tehnologic; Secțiunea III procurarea unor bunuri de sine stătătoare. Un
deviz obiect poate fi completat în una sau mai multe secțiuni în funcție
de specificul investiției (spre exemplu dacă investiția prevede doar
achiziția de bunuri, devizul obiect va fi completat doar în secțiunea 3).
În multe programe naționale și europene se solicită ca devizele să fie
semnate și stampilate de elaboratorul lor.

Figură 6 Prezentarea legăturii financiare dintre devizele obiect și devizul general al

investiției (Jitea, 2017)

325
 Devizele obiect stau la baza completării devizului general al
investiției (figura 2.3). Acesta din urmă însumează toate tipurile
de cheltuieli generate de un obiectiv investițional obținând la final
valoarea totală a investiției. În completarea devizului general se
aplică aceleași reguli prezentate în cazul devizelor obiect referitoare la
cursul de schimb leu/euro; cheltuieli eligibile și neeligibile, respectiv la
asumarea lor prin semnătură de către elaborator.
Devizul general cuprinde șapte secțiuni. Prima secțiune face
referire la costul de achiziție al terenului și la eventualele cheltuieli
necesare pentru amenajarea terenului în faza inițială de debut a
investiției (terasări; desecări etc) și respectiv la finalizarea investiției
(amenajări peisagere; alei; parcări). Sumele în cazul achizițiilor de teren
vor fi preluate din contractele de vânzare-cumpărare ale terenului sau
din ofertele obținute de pe piață, iar în cazul lucrărilor de amenajare din
devizele obiect elaborate pentru astfel de lucrări specifice.
Partea a doua a devizului general cuprinde suma totalurilor
devizelor obiect realizate pentru fiecare tip de branșament (energie
electrică, apă, gaz, canalizare etc). Numărul, tipul și soluțiile tehnice în
cazul branșamentelor diferă în funcție de situația particulară a fiecărui
obiectiv investițional în parte. În partea a treia se vor adăuga sumele
necesare pentru proiectare și asistență tehnică. În cazul în care investiția
presupune lucrări de construcții în mod obligatoriu sunt necesare a fi
suportate cheltuieli referitoare la: studii; expertize tehnice; proiectare;
asistență tehnică. Prin parcurgerea acestui curs cel puțin teoretic se
vor asigura competențele suportării în regie proprie a cheltuielilor de
consultanță.

326
 Tabel 7 Prezentarea conținutului cadru a devizului general
Nr. Denumirea capitolelor Valoa- TVA Va-
crt. şi subcapitolelor de cheltuieli re loare
lei (fără cu
TVA) TVA
lei lei

1 2 3 4 5
CAPITOLUL 1. Cheltuieli pentru obţinerea şi amenajarea terenului
1.1 Obţinerea terenului

1.2 Amenajarea terenului

1.3 Amenajări pentru protecţia mediului şi

aducerea la starea iniţială
1.4 Cheltuieli pentru relocarea/protecţia utili-
tăţilor
TOTAL CAPITOL 1

CAPITOLUL 2. Cheltuieli pentru asigurarea utilităţilor necesare obiectivului

de investiţii
TOTAL CAPITOL 2

CAPITOLUL 3 Cheltuieli pentru proiectare şi asistenţă tehnică

3.1 Studii

3.1.1. Studii de teren

3.1.2. Studii de impact de mediu

3.2 Documentaţii suport şi taxe pentru obţine-

rea de avize etc
3.3 Expertizare tehnică

3.4 Certificarea performanţei energetice şi

auditul energetic
3.5 Proiectare

3.5.1. Studiu de prefezabilitate

3.5.2. Studiu de fezabilitate

3.5.3. Proiect tehnic

3.6 Organizarea procedurilor de achiziţie

3.7 Consultanţă

3.7.1. Consultanţă juridică

3.7.2.Consultanţă privind managementul

proiectului
3.8 Asistenţă tehnică

327
 3.8.1. Asistenţă tehnică din partea proiec-
tantului
3.8.1.1. pe perioada de execuţie a
lucrărilor
3.8.2. Dirigenţie de şantier

TOTAL CAPITOL 3

CAPITOLUL 4 Cheltuieli pentru investiţia de bază

4.1 Construcţii şi instalaţii

4.2 Montaj utilaje tehnologice

4.3 Utilaje, echipamente tehnologice şi funcţi-

onale cu montaj
4.4 Utilaje fără montaj şi echipamente de
transport
4.5 Dotări

4.6 Active necorporale

TOTAL CAPITOL 4

CAPITOLUL 5 Alte cheltuieli

5.1 Organizare de şantier

5.1.1. Lucrări de construcţii şi instalaţii

aferente organizării de şantier
5.1.2. Cheltuieli conexe organizării şanti-
erului
5.1.3. Cheltuieli în materie de Securitate şi
sănătate în timpul execuţiei
5.2 Comisioane, cote, taxe, costul creditului

5.2.1. Comisioanele si dobanzile aferente

creditului băncii finanţatoare
5.3 Cheltuieli diverse şi neprevăzute – 20%

5.4 Cheltuieli pentru informare şi publicitate

5.5 Cheltuieli cu auditul financiar.

TOTAL CAPITOL 5

CAPITOLUL 6. Cheltuieli pentru probe tehnologice şi teste

6.1 Pregătirea personalului de exploatare

6.2 Probe tehnologice şi teste

6.3 Cheltuieli cu organizarea recepţiei la termi-

narea lucrărilor
TOTAL CAPITOL 6

328
7. Necesar de fond de rulment

TOTAL GENERAL

din care C + M

Cheltuielile aferente investiției de bază se obțin prin însumarea

devizelor obiect care fac referire la investiția de bază. Se poate
observa existența unei corespondențe între: linia 4.1. – Construcții și
instalații din devizul general și totalul I din suma devizelor obiect; linia
4.2 - Montaj utilaje tehnologice din devizul general și totalul II din suma
devizelor obiect etc; aceeași corespondență se realizează până la linia
4.6 a devizului general.
Capitolul 5 însumează: cheltuielile necesare organizării de șantier,
acestea reprezentând sumele pe care firmele de construcții le suportă
pentru relocarea utilajelor și a muncitorilor, sau pentru împrejmuirea
prealabilă; cheltuieli privind costul creditului care se referă la suma
tuturor dobânzilor și comisioanelor plătite pentru accesarea unui
eventual credit folosit în finanțarea investiției; cheltuieli diverse și
neprevăzute care trebuie să acopere situații neanticipate în faza de
proiectare cum ar fi: situații neprevăzute în proiectare ca urmare a unei
proaste evaluări a soluțiilor tehnice; scumpirea unor materiale, lucrări
sau bunuri; fluctuații de schimb valutar etc. Un comportament rațional
presupune introducerea unor astfel de cheltuieli diverse și neprevăzute
până la un plafon de maxim 20% din cheltuielile aferente investiției
de bază. În situația în care nu sunt prevăzute astfel de cheltuieli și
se manifestă fluctuații de preț sau lacune de proiectare costurile
suplimentare vor fi suportate din fonduri suplimenare. De multe ori
astfel de fonduri lipsesc iar proiectul investițional va fi blocat, ceea ce
va duce la pierderea totală sau parțială a fondurilor investite.
Cheltuielile pentru probele tehnologice sunt necesare în momentul
în care se pune în funcțiune un flux tehnologic pe baza utilizării unor
stocuri de materii prime. Nu în ultimul rând cheltuielile cu necesarul de
fond de rulment trebuie să aibă în vedere acoperirea stocurilor pentru
producerea primei șarje de produse și trebuie să asigure funcționarea
afacerii până la recuperea utilităților vândute către clienți. Aceste valori
pot fi foarte ridicate mai ales atunci când investitorul realizează un
obiectiv investițional care produce venituri după un timp îndelungat.
Spre exemplu în cazul unei plantații de nuci, termenul de intrare pe
329
rod este cuprins între 5 și 7 ani. Necesarul de fond de rulment trebuie
să permită realizarea tuturor lucrărilor tehnologice prevăzute în primii
ani de funcționare și până la obținerea sumelor din primele vânzări de
produse.

III. Graficul de realizare al investiției

III.1. Graficul fizic și financiar

Graficul fizic presupune descrierea înlănţurii în timp a investiţiei.
Aceasta trebuie să ţină cont de condiţiile climaterice, de posibilitatea
fizică de realizare a investiţiei şi de capacitatea de a genera cât mai
rapid venituri. Graficul financiar presupune evaluarea financiară a
realizării investiţiei pe luni calendaristice. La finalul acestei etape,
antreprenorul va cunoaşte care este efortul financiar lunar pe care va
trebui să-l suporte pe parcursul realizării investiţiei.

IV. Modul de finanțare al investițiilor

IV.1 Finanțarea pe baza sprijinului nerambursabil (PNDR)

Finanțările nerambursabile pot proveni din diverse programe create
de stat, din liniile de finanțare ale unor organizații guvernamentale sau
neguvernamentale sau de la instituții de finanațare internaționale cu
scopul de a dezvolta o ramură de activitate sau de a îndeplini anumite
obiective specifice (sociale, de mediu etc). Exemple de finanțări
nerambursabile create de stat prin intermediul programelor Uniunii
Europene sunt fondurile structurale și de coeziune disponibile unui
număr important de antreprenori europeni și implicit și români.
În perioada 2014 – 2020 România a dezvoltat mai multe programe
sectoriale finanțate din fondurile europene. În cele ce urmează se va
realiza o prezentare succintă a direcțiilor principale finanțate și respectiv
se va face referire la autoritatea de management responsabilă în
furnizarea unor informații suplimentare.
Programul Operațional Capital Uman (PO CU) stabilește
domeniile de investiții și acțiunile asumate de către România în domeniul
dezvoltării resurselor umane. Acest program este finanțat prin Fondul
Social European având drept obiectiv strategic reducerea disparităţilor
330
de dezvoltare economică şi socială existente între România şi celelalte
state membre. La rândul lui, acest program operațional a fost divizat
în șapte axe prioritare, respectiv (Programul Operațional Capital Uman
2014 – 2020):
- Axa 1 - locuri de muncă pentru tineri (buget de 230.693.510 euro),
finanțează măsuri active de ocupare a tinerilor; de îmbunătățire a
nivelului de educație și competențe; încurajează antreprenoriatul şi
ocuparea pe cont propriu prin înființarea de afaceri de către tinerii
șomeri; încurajează mobilitatea forței de muncă etc.
- Axa 2 - îmbunătățirea situației tinerilor (buget de 427.274.220
euro);
- Axa 3 – locuri de muncă pentru toți (buget de 1.295.813.533 euro)
susține acțiuni de participare a angajaților la programe de formare
profesională; evaluare/ validare și certificare pentru recunoaşterea
competențelor aferente cerințelor locurilor de muncă; stimulează
angajatorii pentru organizarea de programe de învățare la locul de
muncă etc;
- Axa 4 - incluziune socială și combaterea sărăciei (buget de
1.110.192.858 euro) are drept obiective: reducerea numărului de
persoane aflate în risc de sărăcie și excluziune socială din comunitățile
marginalizate în care există populație aparținând minorității rroma; prin
implementarea de măsuri integrate se urmărește reducerea numărului
de persoane aflate în risc de sărăcie și excluziune socială din
comunitățile marginalizate (non rroma); se urmărește îmbunătățirea
alfabetizării digitale a populației din comunități dezavantajate etc.
- Axa 5 - dezvoltare locală plasată sub responsabilitatea comunităților
locale (buget de 211.978.218 euro);
- Axa 6 - educație și competențe destinate grupurilor vulnerabile de
elevi (buget de 1.478.636.044 euro);
- Axa 7 - asistenţa tehnică (buget de 304.866.984 euro);
Programul Operațional Competitivitate (POC) finanțează
investiții menite să crească competitivitatea economică prin susținerea
cercetării-dezvoltării. Alocările financiare au fost împărțite în două axe
(Programul Operațional Competitivitate 2014 – 2020):

331
 - Axa 1 - cercetare, dezvoltare tehnologică și inovare în sprijinul
competitivității economice și dezvoltarii afacerilor (buget 893.860.960
euro) dedicată dezvoltării infrastructurii de cercetare – dezvoltare
precum și creșterii activității de cercetare –dezvoltare la nivelul
întreprinderilor mici și mijloci;
- Axa 2 - tehnologia informației și comunicației (TIC) pentru o
economie digitală competitivă (buget 630.199.748 euro) prin care se
susține creșterea accesului la TIC și consolidarea aplicațiilor pentru
guvernare electronică.
Programul Operațional Regional (POR) este finanțat din Fondul
European pentru Dezvoltare Regională (FEDR). El este gestionat
de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în calitate
de autoritate de management. Acest program destinat în general
antreprenorilor proveniți din mediul urban a fost structurat în
următoarele axe (Programul Operațional Regional 2014 – 2020):
- Axa 1 - promovarea transferului tehnologic (buget 206,51 mil
euro) care sprijină în special crearea, modernizarea şi extinderea
infrastructurilor de inovare şi transfer tehnologic, inclusiv dotare;
- Axa 2 - îmbunătăţirea competitivităţii întreprinderilor mici şi
mijlocii (buget 877,11 mil euro) prin care se finanțează construcția/
modernizarea și extinderea spațiului de producție și servicii al IMM-
urilor, inclusiv dotarea cu instalații, echipamente, utilaje, mașini, inclusiv
noi tehnologii etc;
- Axa 3 - sprijinirea tranziției către o economie cu emisii scăzute
de carbon (buget 2.374,57 mil euro) având drept obiectiv principal
sporirea eficienței energetice a clădirilor. Beneficiarii sunt autorități ale
administrației publice;
- Axa 4 - sprijinirea dezvoltării urbane durabile (buget 1.386,86 mil
euro) bazată pe acțiuni de dezvoltare a infrastructurii locale în unități
administrativ teritoriale din mediul urban;
- Axa 5 - îmbunătățirea mediului urban și conservarea, protecția și
valorificarea durabilă a patrimoniului cultural (buget 466.5 mil euro) în
vederea restaurării, protecției și valorificării patrimoniului cultural;
- Axa 6 - îmbunătățirea infrastructurii rutiere de importanță regională

332
(buget 1.068,37 mil euro);
- Axa 7 - diversificarea economiilor locale prin dezvoltarea
durabilă a turismului (buget 118,9 mil euro) destinată autorităților
publice locale în vederea valorificării potențialului turistic local etc;
- Axa 8 - dezvoltarea infrastructurii sanitare şi sociale (buget
de 763.45 mil euro) prin care se finanțează: construcţia de spitale
regionale; reabilitarea/modernizarea/ dotarea cu echipamente a
spitalelor judeţene de urgenţă; reabilitarea/modernizarea/extinderea/
dotarea infrastructurii de servicii medicale (ambulatorii, unităţi de
primiri urgenţe) etc;
- Axa 9 - sprijinirea regenerării economice și sociale a comunităților
defavorizate din mediul urban (buget de 101.41 mil euro);
- Axa 10 - îmbunătățirea infrastructurii educaționale (buget de
352.19 mil euro) prin care se susțin următoarele tipuri de activități:
construcția/ reabilitarea/ modernizarea/ echiparea infrastructurii
educaţionale antepreșcolare (creșe), preșcolare (grădinițe) și a celei
pentru învățământul general obligatoriu (școli I‐ VIII); reabilitarea
infrastructurii școlilor profesionale, liceelor tehnologice; reabilitarea/
echiparea infrastructurii educaţionale universitare.
- Axa 11 – cadastru și înregistrarea proprietăților în zonele
rurale din România (buget de 312,89 mil euro); Axa 12 - asistență
tehnică (buget de 221,28 mil euro).

333
 Tabel 8 Prezentarea succintă a măsurilor prevăzute în Programul Național de Dezvoltare
Rurală (2014 – 2020)
Măsuri
M01- Transfer de cunoș-
tințe și informații
M02 – Servicii de con-
siliere
M03 – Scheme de ca-
litate pentru produsele
agricole și alimentare
M04 – Investiții în active
fixe;
M05 – Refacerea poten-
țialului agricol distrus de
dezastre naturale
M06 – Dezvoltarea
afacerilor în domeniul
agricol și non-agricol
M07 – Servicii de bază
și modernizarea satelor
M08 – Investiții în zone-
le forestiere
M09 – Crearea unor
grupuri de producători
334
Scurtă descriere Rata de finanțare
- acțiuni de formare; activități demonstra- 100%
tive și acțiuni de informare (cursuri de
formare, ateliere de lucru) etc
- servicii de consiliere agricolă și foresti- 1.500 euro / consiliere;
eră; 200.000 euro/ trei ani
- formarea de consilieri agricoli; în cazul formării;
- scheme de calitate (PDO, PGI, TSG 3.000 euro / fermă/ an
); alte scheme de calitate organizate la în cazul schemelor de
nivel de fermă; acțiuni de informare a calitate;
consumatorilor cu privire la schemele de 70% din costul de infor-
calitate dezvoltate în domeniul produselor mare și de promovare;
agricole;
- investiții în active tangibile și necorporale - 40% pentru investiții;
cu scopul creșterii performanțelor fermelor; 50% în regiunile mai
pentru prelucrarea produselor agricole; puțin dezvoltate; supli-
sau pentru dezvoltarea unor noi produse. mentat cu 20% în cazul
investițiilor tinerilor
fermieri;
- investiții în prevenirea unor dezastre Prevenire: 80% din
naturale; costurile fermierilor
- refacerea potențialului productiv în urma individuali;
dezastrelor naturale; - 100% din costurile
acțiunilor colective;
- finanțarea afacerilor nou înființate în 70.000 euro pentru
agricultură; tinerii fermieri (100%
- dezvoltarea unor afaceri nonagricole în finanțat);
mediul rural; 70.000 euro pentru
- susținerea fermelor mici prin plăți anuale; activități nonagricole;
15.000 euro fermele
mici;
- investiții în dezvoltarea comunităților ru- 100%
rale respectiv infrastructură locală; servicii
de bază pentru populația rurală (drumuri;
școli; canalizare; apă etc);
- investiții în acțiuni de împădurire; reface- Maxim 80% din costuri-
rea zonelor calamitate; investiții productive le eligibile în domeniul
în afaceri cu obiectul de activitate în dome- agroforestier;
niul forestier;
- crearea de grupuri de producători; funcți- Maxim 10% din valoa-
onarea grupurilor de producători; vânzarea rea producției vândute
în comun; în primul an (100.000
euro/an);
M10 – Măsuri de agro- - subvenții anuale suplimentare alocate 100 % finanțat
mediu pe hectar eligibl pentru pajiștile și pășu-
nile permanente; zone importante pentru
protejarea fluturilor și a păsărilor; practici
tradiționale; rase tradiționale etc
M11 – Agricultură eco- - plăți alocate pe suprafață fermierilor care Maxim 600 euro/an
logică aplică procesul de conversie sau mențin pentru culturile anuale;
practici de producție ecologică; 450 euro/an alte culturi;
200 euro/animal;
M12 – Natura 2000 - plăți alocate anual pe hectar în zonele 500 euro/an ;
recunoscute ca fiind zone Natura 2000;
M13- Plăți alocate în - subvenții anuale suplimentare alocate 100%
zonele care sunt supuse pe hectar eligibl în zona de munte; în alte
unor constrângeri na- zone cu constrângeri naturale specifice;
turale zona Deltei Dunării etc.
M14 – Bunăstarea ani- - plăți destinate fermierilor care în mod 500 euro/animal;
malelor voluntar își asumă investiții care să con-
tribuie la creșterea bunăstării animalelor
(suplimentar față de nivelul de bază);
M15 – păduri și servicii - plăți alocate pe hectar eligibil proprietari- 200 euro/ha/an;
de mediu lor de păduri care își asumă implementa-
rea voluntară a unor acțiuni care să contri-
buie la creșterea rezultatelor de mediu;
M16 – cooperare -crearea de agro clustere și rețele; 100%
M17 – managementul - cofinanțarea primelor de asigurare în ca- 100%
riscului zul asigurărilor încheiate pentru prevenirea
dezastrelor naturale în domeniul agricol;
M19 – Leader - susținerea și finanțarea Strategiilor de 100%
Dezvoltare Locală dezvoltate de Grupurile
de Acțiune Locală
Sursa: (Regulamentul 1305/2013).
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2014 – 2020 (PNDR)
–acordă fonduri nerambursabile de la Uniunea Europeană şi Guvernul
României pentru dezvoltarea economico – socială a spaţiului rural.
Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale (AFIR) este instituţia care
asigură implementarea tehnică şi financiară a PNDR. Programul a fost
divizat în mai multe măsuri care finanțează o serie de măsuri concrete
(tabel 3.1). România dispune de o alocare financiară generoasă pentru
perioada 2014 -2020 de aproximativ 8,2 miliarde de euro.
În cadrul măsurilor dezvoltate, tinerii antreprenori au la dispoziție
măsuri care nu necesită cofinanțare, acestea fiind finanțate în proporție
de 100%. Ele prezintă o importanță majoră mai ales în momentul
demarării unei noi afaceri.

335
 Toate aceste programe la care se mai adaugă Programul Operațional
pentru Ajutorarea Persoanelor Defavorizate (POAD), Programul
Operaţional Infrastructura Mare (POIM), Mecanismul Financiar
Norvegian etc trebuie studiate în detaliu de un viitor antreprenor.
Trebuie identificate finanțările nerambursabile posibile a fi accesate în
funcție de specificul afacerii și regulile de accesare. Referitor la regulile
de accesare, secțiunea următoare încearcă să ofere cât mai multe
clarificări referitoare la pașii de urmat precum și la modul în care se
construiește o cerere de finanțare.

IV.2. Finanțarea pe bază de resurse proprii/resure împrumutate

În categoria resurselor de finanțare proprii care fac obiectul unor
operaţiuni bancare sunt cuprinse (Nistor, 2004):
• amortismentul înregistrat prin recuperarea utilităților existente în
cadrul afacerii. Aceasta reprezintă una dintre cele mai importante
resurse proprii de finanțare a unor noi investiții. Pe baza unor astfel
de resurse are loc procesul de înlocuire a activele imobilizate
uzate. Amortismentul rezultă în urma procesului de amortizare a
activelor imobilizate necorporale și corporale amortizabile.
• profitul sau prelevările din profit. Sunt resurse de finanțare
endogenă a investițiilor care contribuie la dezvoltarea întreprinderii
către alte sectoare sau domenii prin noi investiții de expansiune.
Astfel de decizii de finanțare se bazează pe hotărârile Adunării
generale a acționarilor (în cazul societăților comerciale pe acțiuni).
Există în acest caz un conflict tacit între acționarii care doresc
câștiguri obținute sub formă de dividende și managementul afacerii
preocupat de dezvoltarea de perspectivă a afacerii. În momentul
de față există facilități fiscale menite să impulsioneze dorința
întreprinderilor românești de a reinvesti profitul prin scutirea
acestuia de la plata impozitului pe profit. În general profitul va fi
reinvestit numai pentru acoperirea necesarului nesatisfăcut din
alte surse proprii de finanțare (amortisment, alte resurse etc).
• alte resurse proprii de finanțare a investițiilor. Ele se pot forma
fie prin valorificarea înainte de termen a unor active existente în
afacere sau la expirarea duratei lor de utilizare. Astfel de resurse
pot fi obținute din diverse operațiuni cum ar fi: sumele rezultate
din valorificarea materialelor obținute în urma dezmembrării unor
imobilizări casate; sume încasate din vânzarea de active fixe
336
mai puțin valoarea rămasă de amortizat; sumele încasate din
vânzarea activelor imobilizate mai putin impozitul datorat aferent
vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum și
valoarea rămasă neamortizată; sumele încasate din despăgubirile
de asigurare pentru activele imobilizate calamitate etc.

337
 Cunoștințe TIC

Personalizarea aplicaţiei Excel

Aplicaţia Microsoft Excel poate fi personalizată pentru a optimiza
utilizarea acesteia. Pentru a predefi numărul de Sheet-uri conţinute
într-un fişier, din meniul File se alege Options şi în foaia General se fac
modificările dorite.

Se va modifica opţiunea Include this many sheets din valoarea

implicită 3 în valoarea 5. Astfel următoarele fişiere create vor avea 5
Sheet-uri. Font size se va alege 12, iar Use this font se va alege Times
New Roman.
Pentru obţinerea rezultatelor unui calcul introdus într-o celulă se
foloseşte tasta Enter. Rezultatul acestei acţiuni implică deplasarea
cursorului în celula de mai jos. Modificarea acestei acţiuni se realizează
utilizând opţiunea File\Options\Advanced

338
 Acţiunea implicită este Down. Dacă se doreşte menţinerea pe
aceeaşi poziţie a cursorului atunci se dezactivează această opţiune,
dacă se doreşte deplasarea în altă direcţie se alege una dintre opţiunile
din lista derulantă.
Pentru a se deschide un anumit folder la activarea comenzii de
Save As se va alege din meniul Home\Options opţiunea Save. Pe linia
Default file location se va tasta calea spre folder-ul Studenţi. Rezultatul
acestei modificări va consta în faptul că la utilizarea comenzii Save
As se va deschide direct folder-ul Studenţi în care fiecare student va
crea folder-ul corespunzător programului de studii, respectiv a grupei
în care este încadrat.

Utilizarea operatorilor aritmetici

Se dau şirurile de numere:

Xi 12.11 9.8 4.5 10.0 7.20 6.13 8.19 15.7 10.90 7.9 3.4
Yi 10.10 2.90 4.77 8.00 10.30 9.80 7.78 5.35 9.21 5.43 6.13

339
Se vor introduce într-un fişier Excel datele conform tabelului de mai
sus:

Pentru o redactare eficientă datele vor fi transformate din linii în

coloane. Pentru a realiza această transformare se procedează astfel:
• se selectează celulele A1:L2;
• se utilizează opţiunea Copy;
• se mută cursorul în foaia Sheet2 în celula B1;
• se foloseşte Paste Special opţiunea Transpose.

340
 Coloana A se va folosi pentru redactarea problemei.

Pentru redactarea tabelară se va folosi icon-ul Borders: .

Pentru centrarea datelor în celule se vor selecta celulele şi se va folosi
opţiunea Center. Având în vedere că centrarea se referă la o zonă
rectangulară definită de dretunghiul numit celulă, alinierea se face
relativ la pereţii laterali, respectiv la marginea superioară, inferioară a
celulei.

Pentru stabilirea uniformă a numărului de zecimale se vor utiliza

opţiunile:

Increase Decimal = creşte numărul de zecimale cu atâtea zecimale câte

click-uri se execută pe acest icon;

Decrease Decimal = se reduce numărul de zecimale cu atâtea zecimale câte

click-uri se execută pe acest icon.
În exemplul anterior se selectează toate numerele şi se creşte numărul
de zecimale la 2 pentru toate valorile numerice folosite în exemplu.
Toate formulele încep cu semnul =. Orice expresie care conţine
cel puţin o operaţie se numeşte formulă. În cadrul formulelor se vor
utiliza referinţe de celule. Prin referinţe de celule se înţelege utilizarea
341
coodonatelor celulei care reprezintă numele acesteia în interiorul unei
formule.

Suma: =B2+C2
Diferenţă: =B2-C2
Împărţire: =B2/C2
Înmulţire: =B2*C2
Ridicare la putere: =B2^3

În figurile anterioare sunt ilustrate rezultatele obţinute în urma

aplicării formulelor. Pentru a obţine figura cu formule s-a utilizat

342
opţiunea din meniul Formulas.
Pentru completarea coloanelor D,E,F şi G s-a procedat astfel:
s-a introdus în celula D2, E2, F2 şi G2 formula corespunzătoare;
s-a apăsat Enter pentru a se obţine rezultatul dorit;
s-a poziţionat cursorul mouse-ului în colţul din dreapta jos a celulei
D2 obţinându-se simbolul + şi s-a glisat în jos cu ajutorul mouse-ului
cursorul => s-a obţinut astfel umplerea coloanei cu formula actualizată
cu coodonatele liniei corespunzătoare poziţiei. Această operaţie
corespunde comenzii AutoFill. Analog s-a procedat şi pentru restul
coloanelor cu formule.
Celulele marcate cu culoarea gri au fost transformate din formatul
numeric în formatul fracţie astfel:
s-au selectat celulele;

din meniul Home s-a deschis lista derulantă

şi s-a ales opţiunea

Formatarea tabelelor
Pentru formatarea unui tabel se utilizează din meniul Home zona
Styles:

Se va alege selecta tabelul, iar apoi se va alege un format predefinit.

Se va deschide fereastra cu formate predefinite utilizând icon-ul Format
as Table.
Pentru formatarea aspectului unei celuele se va selecta celula şi din
meniul Home/Cells:

343
 .

Funcţii corespunzătoare operatorilor aritmetici

Operatorii aritmetici se utilizează în cazul tabelelor de mici
dimensiuni. În cazul tabelelor de mari dimensiuni se vor utiliza funcţiilor
corespunzătoare. Funcţiile se utilizează editându-se numele lor dacă
se cunoaşte sintaxa sau utilizându-se din meniul Formulas opţiunea
Insert Function sau una dintre categorii, dacă se cunoaşte apartenenţa
funcţiei la o categorie.

Sumă + =SUM(şir)
Produs * =PRODUCT(şir1,şir2)
Ridicare la putere ^ =POWER(număr,putere)
Pentru exemplul din figura anterioară să se calculeze expresia:

În Excel ordinea operaţiilor se stabileşte cu ajutorul parantezelor

rotunde. În aplicaţie este integrată ordinea operaţiilor matematică.
Pentru a calcula expresia anterioară se pregăteşte următoarea foaie
de calcul.

344
 Explicitarea foii de calcul:
•
în celula B13 s-a calculat suma valorilor Xi;
•
în celula C13 s-a calculat suma valorilor Yi;
•
în celula D13 s-a calculat suma valorilor Xi^3;
•
în celula D14 s-a calculat ; Se putea folosi funcţia =POWER(D13,2)
în celula B15 s-a calculat expresia.
•
•
pentru 3^4 s-a utilizat operatorul. Dacă se utiliza funcţia aceasta
s-ar fi scris =POWER(3,4)
Poziţionându-se cursorul pe celula B15 s-au evidenţiat celulele care
au intrat în calculul acestei formule. Pentru a vizualiza toată formula
care are dimensiuni mai mari decât lăţimea coloanei s-au selectat
celulele B15:D15 iar din Home/Format/Format Cells s-a utilizat opţiunea
Merge Cells (lipirea celulelor selectate).

Probleme propuse
1) Se dau şirurile:

Xi 8.11 9.9 4.9 12.0 9.21 9.13 2.19 21.7 11.90 9.9 4.4

345
Yi 11.10 13.90 6.77 8.02 12.30 10.80 9.78 2.35 7.21 4.43 34.13
Zi 8.80 12.34 7.34 7.90 11.23 45.23 8.80 12.34 7.34 9.90 8.90
Ui 7.60 10.23 6.99 6.99 10.23 7.60 9.29 9.29 23.12 23.12 23.12
Se cere:
a) Pentru fiecare şir să se determină valoarea minimă şi valoarea
maximă;
b) Să se numere cu ajutorul funcţiei COUNT numărul de valori din
fiecare şir;
c) Să se copieze şirurile Zi şi Ui în foaia de calcul Sheet2 şi să se
elimine valorile multiplicate;
d) Să se determine repartiţia de frecvenţe pentru şirurile Zi şi Ui;
e) Să se calculeze suma valorilor pentru fiecare şir;
f) Să se determine expresia:
Rezolvare.
Se introduc valorile în Excel pe coloane. Coloana A se va lăsa liberă
pentru tehnoredactare.
a) Sintaxa funcţiilor
minim => =MIN(şir)
maxim => =MAX(şir)
Pentru tehnoredactarea tabelului:
din meniul Home de la opţiunea Format as Table s-a ales un
format predefinit pentru aspectul tabelului. Pentru a elimina săgeţile
ce transformă tabelul într-o bază de date s-a utilizat opţiunea aflată
în meniul contextual Table Options/Design numită Convert to Range.
În prealabil s-a selectat tabelul. După aplicarea comenzii Excel oferă
fereastra din de mai jos. Se execută click pe butonul Yes.

346
 În figura anterioară:
În celulele A13 şi A14 s-a introdus numele corespunzător funcţiilor
ce vor fi utilizate pe linia 13, respectiv 14.
Din meniul Formulas s-a utilizat Insert Function. S-a ales categoria
All.
Din lista derulantă s-a ales funcţia MIN. Pe prima linie a ferestrei
s-a utilizat selecţia datelor din celulele B2:B12, adică valorile şirului Xi.
Se execută click pe butonul OK.
Se foloseşte opţiunea AutoFill pentru valoarea minimă

347
corespunzătoare celorlalte trei şiruri. Se poziţionează cursorul în
partea dreaptă jos până obţinem cursorul +, iar apoi se glisează în
partea dreaptă până în celula E13.
Se execută paşii II-V pentru funcţia MAX.
Rezultatele obţinute sunt:

b) Funcţia COUNT numără celulele ocupate cu numere. Dacă în

şirul valorilor selectate se marchează şi celule care conţin text acestea
nu vor fi numărate.
Observaţie. Deoarece numele celulei este mai lung decât lăţimea
acesteia din meniul Home se alege Format/Format Cells, iar din foaia
Alignment se bifează opţiunea Wrap Text (celula A15).

În formula bar se observă că deşi în sintaxa celulei apar toate

celulele care conţin informaţii din coloana B, adică celulele B1:B12
rezultatul din B15 returnează numărul valorilor numerice.
S-a utilizat pentru determinarea valorilor din C11, D11, E11 – AutoFill.
c) Se selectează celulele D2:E12 se utilizează Copy. În foaia Sheet2
se poziţionează cursorul în celula B1 şi se execută click pe butonul
Paste.
Pentru obţinerea şirului cu valori diferite corespunzător şirului Zi se
procedează astfel:
Se selectează celulele B1:B12 şi se copiază în coloana E.

348
 Se selectează apoi celulele E1:E12 şi din meniul Data se alege
opţiunea Remove Duplicates.
Se repetă paşii I-II folosind coloana H pentru valorile şirului Ui.
Rezultatul este:

d) Pentru determinarea repartiţiilor de frecvenţe se procedează

analog pentru fiecare şir în parte. Pentru şirul Zi paşii sunt:
În celula F2 se foloseşte din meniul Formulas/Insert Function funcţia
FREQUENCY:

Data array = se selectează şirul care conţine toate valorile;

349
 Bins array = se selectează şirul care conţine valorile distincte,
obţinut după aplicarea opţiunii Remove to duplicates.
Se obţine în celula F2 rezultatul corespunzător valorii aflate în celula
E2, adică valoarea 8.8 apare în şirul iniţial de 2 – ori.
Pentru a obţine rezultatul corespunzător fiecărei valori din şirul aflat
în coloana E se procedează astfel:
Se selectează celulele F2:F9;
se apasă tasta F2;
se apasă combinaţia de taste CTRL+SHIFT+ENTER.
Observaţie. Se execută paşii I şi II pentru a obţine repartiţia de
frecvenţe corespunzătoare şirului Ui.
Foaia de calcul cu rezultate este:

Pentru verificare se foloseşte:

e) Se aplică în Sheet1 pe linia 16 formula sumei şi se utilizează
AutoFill:

350
 f) Pentru determinarea expresiei E se vor utiliza coloane cu calcule
ajutătoare. În cadrul expresiei apare funcţia radical. Această funcţie
respectă condiţiile de existenţă învăţate la matematică, şi anume:
Radicalul de ordin par se calculează doar din numere pozitive.
Funcţia corespunzătoare este:
Dacă numărul nu este pozitiv atunci se aplică funcţia ABS care
returnează modulul:
Pentru a calcula radicalul de ordin impar se foloseşte expresia
acestuia sub forma funcţiei putere:
Nu există funcţie dedicată pentru radicalul de ordin impar:
Având în vedere că în expresie apare înmulţirea elementelor unui
şir cu o valoare fixă se vor utiliza referinţele de celule:
$B$13 = blochează şi numele coloanei şi numele liniei;
$B13 = blochează numele coloanei, iar numele liniei se modifică în
funcţie de poziţia formulei;
B$13 = blochează numele liniei, iar numele coloanei se modifică în
funcţie de poziţia formulei.
Foaia de calcul cu calculele ajutătoare, respectiv calculele
intermediare şi finale:

Foaia de calcul cu rezultate:

351
 Pentru ajustarea numărului de zecimale uniform la două zecimale
s-a utilizat opţiunea Decrease Decimal din meniul Home.
Pentru celulele F18:F21 se vor adăuga comentarii. Din meniul
Review se foloseşte Add Comment. Celulele care conţin comentarii au
un marcator de tip triunghi roşu în partea dreaptă sus.

2) Se dau şirurile:

Xi 10.11 9.9 4.9 10.11 9.21 4.9 2.19 21.7 10.11 9.9 5.4
Yi 11.10 13.90 6.77 8.02 12.30 11.11 9.78 6.77 7.21 4.43 6.77
Zi 8.80 12.34 8.80 7.90 12.34 8.80 8.80 12.34 7.34 9.90 8.90
Se cere să se calculeze:
a) Pentru fiecare şir să se determină valoarea minimă şi valoarea
maximă;

352
 b) Să se numere cu ajutorul funcţiei COUNT numărul de valori din
fiecare şir;
c) Să se copieze şirurile în foaia de calcul Sheet2 şi să se elimine
valorile multiplicate;
d) Să se determine repartiţia de frecvenţe pentru cele trei şiruri;
e) Să se calculeze suma valorilor pentru fiecare şir;
f) Să se determine expresia:

g) Se vor adăuga comentarii cu explicaţii pentru celulele cu rezultate

intermediare, respectiv celula cu rezultatul final.
Indicaţie: Funcţii care calculează logaritmul:
=log (număr,bază); =ln (număr); =log10 (număr)
numărul este real pozitiv.
Dacă în urma aplicării formulelor se obţine un număr foarte mare
Excel-ul propune editarea lui sub Forma Scientific:

3) Se dau numerele n=12 şi k{3,4,…,8} şi k ϵ {3,4,…,8} Pentru

fiecare valoare k din mulţime să se calculeze: Ckn 1, Pk,n, C412+C612+C812
Indicaţie. =COMBIN(număr,număr variabil); PERMUT(număr,număr
variabil)
Observaţii finale.
Fiecare problemă se va rezolva într-un nou fişier.
353
 Fişierele vor fi salvate nume sugestiv.
Fiecare subpunct se va rezolva în alt Sheet. Sheet-urile se vor
redenumi cu nume sugestiv.
Fiecare Sheet va conţine un Header şi un Footer.
Indicaţie.
Pentru a insera Header şi Footer se alege din meniul Insert opţiunea
Header&Footer.
Pentru Header s-a folosit în zona dreaptă Number of Pages şi s-a
editat înaintea câmpului &[Pages] textul “Numar de pagini”. Pentru
zona centrală s-a editat titlul lucrării de laborator, iar pentru zona din
stânga s-a utilizat File Path:

Pentru Footer s-a utilizat din lista derulantă cu opţiuni o variantă

predefinită:

Funcţii de tip sumă

Funcţiile de tip sumă existente în Excel sunt:
SUM(şir) = funcţia care determină suma numerelor aflate între
prima celulă, respectiv ultima celulă a şirului.
SUMIF(şir în care se caută valoarea care apare în condiţie,
condiţie, şirul valorilor care se adună - valori care respectă
condiţia) = funcţia care calculează suma acelor valori care respectă
condiţia impusă de sintaxă;

354
 Range = zona de celule care conţine datele de intrare;
Criteria = condiţia, adică din zona Range se vor considera doar
acele celule care respectă condiţia;
Sum_range = se vor aduna valorile din acele celule care conţin
valorile corespunzătoare lui Range şi care respectă criteriul impus.
SUMIFS (argument) = se adună acele valori care respectă mai
multe condiţii simultan;
Argument:
Sum range = zona de celule care conţine valorile ce vor intra în
calculele;
Criteria_range1 = zona de celule căreia i se va aplica prima condiţie;
Criteria1 = prima condiţie;
Criteria_range2 = zona de celule căreia i se va aplica a doua
condiţie;
Criteria2 = a doua condiţie.
Observaţie. Se pot adăuga maxim 127 de condiţii.
Exemplu. Un depozit de produse alimentare distribuie la magazinele
din ţară marfă. Baza de date cu produsele distribuite este prezentată
mai jos.
Se cere :
1) Să se introducă într-o foaie de calcul datele şi să se realizeze
design-ul tabelului.
2) Coloanele Produs şi Judeţ se vor crea de tip listă derulantă.
Indicaţie.
Pentru a realiza o coloană de tip listă derulantă cu conţinutul
predefinit se procedează astfel:
din meniul Data se alege Data Validation şi în fereastra Settings din
lista Allow se alege List, iar pentru zona Source se marchează celulele

355
care conţin valorile pregătite pentru a forma lista derulantă:

3) Câmpul Data va fi creat de tip Date.

Indicaţie. Se selectează în prealabil celulele care vor fi marcate de
tip Date.
4) Pentru câmpul Preţ per bucată/kg se selectează celulele ce vor
conţine informaţiile, din meniul Home/Format Cells/Numer/Custom –
se editează între ghilimele textul dorit, ˝RON˝.

356
 5) Coloana Data va fi împărţită în 3 coloane: ziua, luna, anul.
Indicaţie.
- Se selectează coloana cu datele.
- Din meniul Data se alege opţiunea Text to columns : la pasul 1 –
Delimited, la pasul 2 – se bifează Space, la pasul 3 – Finish. Coloana se
împarte în 3 coloane: prima va conţine ziua dacă se mai face următorul
pas – se selectează coloana şi din Home/Format Cells/Custom/ se va
schimba formatul în dd (ziua), a doua conţine luna şi a treia conţine
357
anul.
6) Să se calculeze Total vânzări pentru fiecare linie în parte.
Indicaţie. Se adaugă coloana Total vânzări. Formula de calcul este :

Cu AutoFill se completează coloana.

7) Să se calculeze total vânzări/total produse vândute pentru fiecare
agent de vânzări în parte.

Indicaţie.
- Se copiază Coloana Agent vânzări în Sheet2 şi se elimină
duplicatele: se selectează coloana după ce a fost copiată în Sheet2 şi
din meniul Data se alege Remove Duplicates. Rezultatul se copiază în
Sheet1 începând cu celula A23.
- pentru primul agent din listă Popescu Viorel se calculează total
vânzări realizate folosind funcţia SUMIF. În celula C24 s-a introdus
formula

şi s-a obţinut rezultatul :

358
 Pentru a putea utiliza AutoFill în formula se vor utiliza referinţe :

Foaia de calcul cu rezultate :

8) Să se calculeze total bucăţi vândute din fiecare produs.

Indicaţie.
- eliminarea duplicatelor se realizează analog cu punctul 7. Copierea
rezultatelor obţinute se realizează în celula A33.
- se foloseşte funcţia SUMIF :

- Cu AutoFill se completează celelalte celule şi se obţin rezultatele :

359
9) Să se calculeze total bucăţi vândute de fiecare agent.
Indicaţie.
Pentru a obţine total număr pulpe vândute de Popescu Viorel :

Formula pentru total aripi de pui vândute este :

Formula pentru total ouă vândute este :

Rezultatele obţinute pentru Popescu Viorel sunt :

Analog se calculează şi pentru ceilalţi agenţi de vânzări.

360
 10) Să se determine ce sumă a obţinut fiecare agent pentru fiecare
distribuitor în parte.
Indicaţie. Se foloseşte SUMIFS.
11) Să se determine ce sumă totală a obţinut din vânzări fiecare
agent în fiecare lună.
Indicaţie. Se foloseşte SUMIFS.
12) Să se determine din totalul vânzărilor pe anul 2013 ce procent
reprezintă vânzările realizate de fiecare agent, dar de fiecare firmă de
distribuţie.
Indicaţie. Se calculează suma totală şi se calculează procentual
rezultatele.
SUMPRODUCT(şir1,şir2,...) = suma produselor valorilor a două
sau mai multe şiruri
Se consideră şirurile:
Xi:x1,x2,…,xn,xi ϵ R
Yi:y1,y2,…,yn,yi ϵ R
unde R este mulţimea numerelor reale. Produsul valorilor celor
două şiruri Xi şi Yi se scrie astfel:

SUMSQ(şir1,şir2) = suma pătratelor elementelor celor două şiruri.

Se consideră şirurile:

unde R este mulţimea numerelor reale. Prin suma pătratelor

elementelor corespunzătoare şirurilor Xi şi Yi se înţelege formula
următoare:

361
 Observaţie. SUMSQ se foloseşte pentru şiruri care au număr de
elemente egal sau diferit.
SUMX2PY2 = suma pătratelor valorilor a două şiruri cu număr egal
de valori.
Se consideră şirurile

unde R este mulţimea numerelor reale. Prin suma pătratelor

elementelor corespunzătoare şirurilor Xi şi Yi se înţelege formula
următoare:

Observaţie. SUMX2PY2 se utilizează numai pentru cazul în care

cele două şiruri au număr de elemente egal ţinând cont de faptul că
pătratele elementelor se adună două câte două.
SUMX2MY2 = suma pătratelor diferenţelor valorilor a două şiruri cu
număr egal de valori
Se consideră şirurile

unde R este mulţimea numerelor reale. Prin suma diferenţelor

pătratelor elementelor corespunzătoare şirurilor Xi şi Yi se înţelege
formula următoare:

362
 Observaţie. SUMX2MY2 se foloseşte numai pentru şiruri care au
număr de elemente egal deoarece pătratele elementelor se scad două
câte două.
SUMXMY2 = suma diferenţelor la pătrat a elementelor a două şiruri
egale
Se consideră şirurile

unde R este mulţimea numerelor reale. Prin suma diferenţelor

pătratelor elementelor corespunzătoare şirurilor Xi şi Yi se înţelege
formula următoare:

Observaţie. SUMXMY2 se foloseşte numai pentru şiruri care

au număr de elemente egal deoarece diferenţele elementelor se
calculează două câte două în perechi.

Problemă. Se dau şirurile:

Xi 12.00 21.01 17.02 8.09 7.88 23.12 16.09 9.02 6.88 17.01 22.07 32.07
Yi 10.12 9.02 11.21 7.99 2.33 15.01 17.23 8.09 8.00 34.03 27.01 13.23
Zi 13.01 8.33 34.03 8.11 4.38 14.25 56.26 7.89 7.23 28.04 45.23 43.99
Ki 15.01 5.24 26.08 5.23 8.23 17.67 21.80 3.12 6.78 17.01 67.09 32.88
Ji 21.23 15.90 56.00 7.89 5.88
Se cere să se calculeze:

363
 Rezolvare.
Foaia de calcul cu rezolvările:

Foaia de calcul cu rezultatele:

Valoarea expresiei E fiind un număr foarte mare se exprimă automat

sub forma Scientific. Scrierea matematică a acestui rezultat este .

Calculul mediilor
Media aritmetică:

364
 Media aritmetică ponderată:

unde ni sunt ponderile. Ponderea ni arată că valoarea xi se repetă

de ni – ori.
Media geometrică:

Media geometrică ponderată :

unde sunt ponderile.

Media pătratică :

Media pătratică ponderată :

unde sunt ponderile.

Media armonică simplă:

365
 Media armonică ponderată :

unde sunt ponderile.

Media cronologică :

dacă diferenţa între valorile corespunzătoare este aceeaşi.

dacă diferenţa dintre valorile corespunzătoare nu este aceeaşi. –

reprezintă diferenţa dintre două valori consecutive.
Probleme.
1) Vânzările unei firme de produse alimentare pe 6 luni consecutive
sunt prezentate în tabelul de mai jos :

Se cere :
a) Să se realizeze tabelul de mai sus respectând tipul de
tehnoredactare impus în problemă.
b) Să se determine vânzările medii pentru fiecare tip de produs pe
primele 3 luni, pe ultimele 3 luni, respectiv pe cele 6 luni.
366
 c) Să se determine vânzările medii pe cele 6 luni pentru fiecare tip
de produs având în vedere că în primele 3 luni firma a avut 5 agenţi de
vânzări, iar în ultimele 3 luni au rămas 3 agenţi de vânzări.
d) Preţul mediu de cost al Laptelui este 2.3 Ron. La alte două firme
din judeţ preţul de cost este de 1.9 Ron, respectiv 2.1 Ron. Să se
determine preţul de cost mediu al laptelui în judeţ la cele 3 firme.
e) Ştiindu-se că producţia lunară de kefir a fost de 800 de bucăţi să
se determine care a fost vânzarea medie lunară pentru acest produs
în intervalul de timp analizat.
f) Să se determine care a fost procentul mediu de vânzări la branza
de burduf în primele 4 luni.
g) Vănzările medii utilizând serii cronologice pentru vânzările de
kefir.
Rezolvare.
Se vor aplica modele de tabele predefinite din meniul Home/Format
as Table care vor transforma tabelele în baze de date. Se va utiliza
opţiunea Convert to Range din meniul Table Tools pentru a transforma
bazele de date în tabele simple.
a) Pentru a putea ataşa unitatea de vânzare pentru fiecare produs
în parte s-a selectat zona în care se va introduce o anumită unitate de
măsură, iar din meniul Home/Format/Format Cells s-a utilizat opţiunea
Custom. S-a editat între ghilimele mesajul dorit :

S-a ales un design predefinit.

367
 b) Se aplică media aritmetică. Funcţia corespunzătoare din Excel
este AVERAGE.
Se va realiza tehnoredactarea conform tabelului de mai jos. Nu se
va putea aplica opţiunea AutoFill din cauza unităţii de măsură diferită
pe fiecare linie în parte.
Se va adăuga comentariu conform imaginii folosind meniul Review/
New Comment.

c) Se aplică media aritmetică ponderată. Nu există funcţie predefinită

astfel se vor folosi formulele de calcul conform tabelului de mai jos :

S-a completat tabelul iniţial cu linia :

şi s-a aplicat în celula B19 formula

368
 Analog se procedează şi pentru restul celulelor ce urmează a fi
calculate.

d) Se aplică media armonică simplă.

Formula din celula B28 este :

e) Se aplică media armonică ponderată unde ponderea este de 800.

Rezultatul este :

Formula de calcul din celula B31 este :

f) Se aplică media geometrică.

Rezultatul este :

Formula de calcul din celula B34 este :

Se observă că radicalul de ordinul 4 s-a scris ca puterea ¼ . Funcţia

369
SQRT din Excel se aplică doar radicalului de ordinul doi.

g) Se aplică media cronologică. Având în vedere că variaţia nu este

constantă se aplică a doua formulă.
În prealabil se calculează diferenţele dintre vânzările din lunile
succesive :

Se vor calcula în coloana C calculele ajutătoare din formula mediei

cronologice :

Rezultatele obţinute până acum sunt :

370
 Formula din celula B43 este :

Reprezentarea datelor în format grafic

1) Să dă tabelul care prezintă preţul în lei/kg la unele produse
agricole în anii 2012 şi 2013. Să se reprezinte într-un grafic de tip
Column aceste valori.

Rezolvare.
Pentru a aplica un design predefinit tabelului se procedează astfel :
se selectează datele ;
371
 din meniul Home se alege opţiunea Format as Table ;
din lista de opţiuni se alege formatul de mai sus ;
pentru a converti rezultatul din format baza de dată în format tabelar
simplu se alege Convert as Range.
Pentru realizarea graficului se procedează astfel :
Se selectează celulele B1:C9. Din meniul Insert/Charts se alege
opţiunea Columns. Se alege un model de tip 2D-Column. Rezultă
graficul în formatul simplu.
Din meniul generat de editarea graficului – Chart Tools se aleg
succesiv opţiunile Chart Layouts/Chart Styles de unde se selectează
unul din modelele predefinite.
Pentru a completa design-ul din meniul Chart Tools/Layout se aleg
opţiunile necesare.
Axis Titles = se adaugă comentarii sub axele de coordonate; se
modifică tipul şi dimensiunea fontului din meniul Home;
Data Labels = se alege poziţia relativă la coloanele care reprezintă
valorile numerice ; Dacă se doreşte modificarea aspectului fontului se
utilizează meniul Home;
Chart Title = se alege una dintre opţiunile care marchează poziţia
titlului relativă la grafic;
Pentru formatarea textului care reprezintă titlul se foloseşte More
Title Options;

372
 Pentru modificarea aspectului coloanelor care formează graficul se
marchează o serie şi din meniul Chart Tools/Layout se alege opţiunea
Format Selection.

373
 Series Options :
Series Overlap = dimensionează spaţiul dintre dreptunghiuri
(serii)
Gap Width = dimensionează spaţiul dintre categorii
Fill = opţiuni care permit colorarea/haşurarea/umplerea cu imagine
a dreptungiurilor ce formează seria ;
Border Color = se modifică culoarea conturului ;
Border Styles = se modifică stilul conturului.
Pentru adăugarea valorilor sub axa Ox din meniul Chart Tools/
Design se alege Select Data:
Se execută click pe butonul Edit, apoi se selectează celulele A2:A9

374
 2) Să se realizeze un grafic de tip PIE care să ilustreze datele din
tabelul de mai jos.
Rezolvare. Se realizează tabelul după indicaţiile din exemplul
anterior.

Se selectează celulele A2:G2. Se alege din meniul Insert/PIE/2D-

Pie. Din Chart Layouts se alege un model predefinit.
Pentru completarea titlului şi a valorilor legendei se alege din meniul
Chart Tools/Design opţiunea Select data:

Cu ajutorul butonului Edit se fac modificările şi în zona stângă şi în

zona dreaptă.
Pentru design-ul graficul de mai jos s-au folosit pentru fiecare felie
selectată (prin click-ul iniţial s-a selectat tot graficul, apoi cu încă un
click s-a selectat felia) opţiunile :
din meniul Chart Tools/Layout/Format Selection s-au utilizat : Sold
Fill, Gradient Fill, Picture or texture fill, Pattern fill ;

375
 s-au căutat pe Internet imagini cu albine şi s-au inserat în cele 3
felii ;
feliile în care s-au inserat imagini au fost completate de opţiuni din
zona Border Color, Border Styles, Glow and Soft Edges ;
Pentru legendă s-a utilizat Data labels/More data labels options: s-a
bifat şi opţiunea Value şi separatorul « ; »

Pentru înţelegerea obţinerii rezultatelor procentuale generate de

Format Data Label/Percentaje s-a realizat foaia de calcul de mai jos.
S-au folosit referinţe de celule pentru calculul formulei din celula A9.
Restul celulelor au fost completate cu AutoFill.

376
 Pentru celula C7 s-a folosit formatul de tip procent (Format Cells/
Percentage).
Foaia de calcul cu formulele corespunzătoare calculului procentual:

Pentru obţinerea numerelor din celulele A9:G9 de tip procentual s-a

modificat formatul celulelor în Percentage :

377
 Goal Seek
Unealta Goal Seek se găseşte în meniul Data/What If Analysis. Goal
Seek oferă varianta de rezolvare în cazul în care se doreşte obţinerea
unui rezultat impus prin modificarea unei variabile care intră în formatul
formulei ce reprezintă rezultatul.

Set cell = se va introduce numele celulei care conţine formula de

calcul corespunzătoare rezultatului;
To value = se introduce o valoare numerică ce reprezintă valoarea
pe care dorim să o obţinem în locul valorii rezultat;
By changing cell = numele unei celule care intră în formula de calcul
a rezultatului şi care se va modifica astfel încât să satisfacă condiţiile
378
anterioare.
Exemplu.
Un furnizor vinde produse alimentare conform tabelului de mai jos :

Se cere :
1) Să se determine valorile din coloana Încasări pentru fiecare tip
de produs în parte.
2) Să se determine totalul încasărilor.
3) Să se determine câte kg de Pulpe de pui ar trebui vândute astfel
încât să se obţină Total Încasări 15555 RON.
Rezolvare.
1) - 2) Foaia de calcul cu rezolvarea este prezentată în continuare :

Rezultatele corespunzătoare sunt :

379
 Observaţie. Această foaie de calcul se copiază în foaia următoare.
Se aplică Goal Seek pe copia datelor. Dacă se aplică pe aceste date
atunci se vor pierde valorile iniţiale prin suprascriere.
3) Pentru rezolvarea acestei cerinţe se aplică Goal Seek. Se
completează liniile din fereastra Goal Seek conform ferestrei :

Goal Seek ne oferă o fereastră intermediară în care ne spune că

valoarea propusă s-a atins iar în foaia de calcul se observă modificarea
în celula B2. Adică pentru 448.90 Kg de pulpe de pui vândute se atinge
totalul de încasări propus. Se alege butonul OK. Dacă nu se doreşte
această modificare se apasă butonul Cancel revenindu-se astfel la
valorile iniţiale :

380
 Utilizarea SOLVER-ului
Programul Solver se utilizează la rezolvarea sistemelor de ecuaţii şi
inecuaţii, la rezolvarea problemelor de optimizare a resurselor. Acest
program nu se instalează automat odată cu instalarea Excel-ului. El
poate fi adăugat din meniul Home/Options/Add-ins click pe butonul Go,
iar apoi se bifează opţiunea Solver Add-in. Rezultatul acestei acţiuni
generează apariţia opţiunii Solver în meniul Data.

Fereastra corespunzătoare programului Solver conţine următoarele

câmpuri:
Set objectives = numele celulei care conţine formula corespunzătoare
funcţiei obiectiv/funcţiei de eficienţă;
To Max Min Value of = valoarea funcţiei obiectiv/funcţiei de eficienţă;
By Changing Variable Cells = zona de celule care va conţine
381
rezultatul şi care iniţial are valoarea zero;
Subject to the Constraints = zona care va conţine restricţiile care
se vor adăuga utilizând butonul Add. Fereastra corespunzoare acestui
buton conţine opţiunile:
Cell Reference = celula care conţine formula de tip restricţie;
“<= “ = o listă care conţine tipurile posibile de operatori de tip
egalitate sau inegalitate;
Constraint = celula care conţine valoarea termenului liber.
Observaţie. La finalizarea acestor operaţii se va folosi butonul OK
care va închide fereastra Add Constraint. şi se va reveni implicit la
fereastra Solver Parameters.
Simplex LP = se utilizează în rezolvarea problemelor de optimizare
liniare;
Make Unconstrained Variables Non-Negative = dacă se lucrează în
mulţimea numerelor reale pozitive se bifează această opţiune.

Probleme de programare liniară

1) Să se determine minimul şi maximul funcţiei

în condiţiile

Soluţie. Foaia de calcul cu redactarea problemei este :

382
 Având în vedere că se cere şi minimul şi maximul funcţiei se va face
o copie a acestei foi de calcul. În prima foaie vom calcula soluţia astfel
încât valoarea funcţiei f să fie minimă, iar în foaia obţinută prin copierea
problemei iniţiale se va calcula soluţia astfel încât valoarea funcţiei f să
fie maximă.
Fereastra Solver cu condiţiile este :

Foaia de calcul cu rezultatele obţinute în urma aplicării butonului de

Solve este 

383
 Deci min f=-2 se obţine pentru

Pentru a obţine valoarea max f se aplică Solver-ul pe foaia de calcul

copie. Fereastra se completează analog cu excepţia următoare :

Foaia de calcul cu rezultate este

Deci max f=8 se obţine pentru

384
 La fiecare aplicare a programului Solver după apăsarea butonului
Solve rezultă şi această fereastră care ne oferă posibilitatea de a pătra
rezultatele obţinute sau de a reveni la valorile iniţiale.

Tot în această fereatră se poate decide pe lângă păstrarea

rezultatelor şi generarea automată a unui raport. Pentru problema de
maxim s-a generat un raport de tip Answer.
Un raport de tip Answer conţine :
detalii despre data realizării fişierului, numele acestuia, metoda de
calcul aplicată (Simplex LP) ;
dacă avem o problemă de maxim sau minim;
valoarea funcţiei de eficienţă iniţial, respectiv după aplicarea
programului;
zona de celule care conţin soluţiile, valoarea lor iniţială, respectiv
cea finală;
zona de condiţii explicitată; coloana Slack care afişează valoarea
condiţiei după aflarea rezultatelor, adică:
Prima condiţie :

385
 pentru soluţia obţinută

Deci soluţia verifică condiţia şi se obţine prin înlocuirea valorilor în

condiţie o valoare mai mică decât valoarea 12 cu 18, adică valoarea
din coloana Slack.

386
 Probleme propuse : 1) Se fabrică două produse P1 şi P2 folosindu-
se materiile prime S1, S2 şi S3. Consumul materiei prime pentru fiecare
unitate de produs, venitul pentru fiecare unitate de produs precum şi
disponibilul de materie primă sunt date în tabelul de mai jos :

P1 P2 Disponibil
S1 2 4 19
S2 2 2 12
S3 1 1 22
Venit 1 2
Să se stabilească planul de producţie astfel încât să se obţină un venit
maxim.
2) O unitate agricolă dispune de o suprafaţă de 9 hectare cultivabilă.
Pe această suprafaţă se cultivă culturile C1, C2, C3 şi C4. Disponibilul
de forţă de munca precum şi de bani investiţi sunt date în tabelul de
mai jos.

Productia este determinată de factorii C1 C2 C3 Disponibil

Suprafaţă cultivată 3 4 2 9
Forţa de muncă 2 3 1 7
Bani investiţi 5 3 4 21
Venit 3 4 6
Să se determine suprafaţa cultivată cu fiecare cultură astfel încât
venitul obţinut să fie maxim.

Crearea listelor personalizate

Opţiunea corespunzătoare realizării listelor personalizate
predefinite se găseşte în meniul File. Se alege Options, iar din fereastra
corespunzătoare se alege Advanced.

Din fereastra corespunzătoare butonului Edit Custom Lists se alege

387
butonul Add astfel fereastra de editare List Entries devenind activă.
În această fereastră se vor introduce opţiunile care formează lista.
Simbolul de separare între elementele listei este virgula.
Exemplu : Să se editeze lista formată din elementel Anul I, Anul II,
Anul III şi Anul IV.
Pentru utilizarea în foaia de calcul se procedează astfel :
În prima celulă a şirului de celule care va conţine lista se editează
primul element al listei ;
Se utilizează opţiunea AutoFill pentru completarea automată a
opţiunilor cuprinse în listă.
Observaţie. Dacă prin AutoFill se depăşeşte numărul de celule
predefinite se reiau opţiunile începând cu prima opţiune.

Baze de date
În cadrul bazelor de date sunt cuprinse două activităţi principale :
Sortarea datelor ;
Filtrarea datelor.
Comezile corespunzătoare acestor activităţi se găsesc în meniul
Home zona Editing opţiunea Sort&Filter.
Exemplu.
Să se realizeze foaia de calcul sub formă de bază de date. Se va
introduce prima linie, se va selecta prima linie plus liniile până la linia
21 inlcusiv, iar din meniul Home, Format as table se va alege un format
predefinit. Fereastra generată după alegerea modelului de formatare
este :

388
 Observaţie. Se bifează opţiunea My table has headers.

Se selectează celulele H2:H21 şi din meniul Data se alege opţiunea

Data Validation. Coloana Stare factură conţine două valori, şi anume,
achitat, respectiv neachitat. Fiind valori repetitive se vor defini ca listă
de opţiuni astfel :

Se aplică şi formatarea condiţionată astfel: se selectează coloana,

se aplică Conditional Formatting/Hightlight Cells Rules/ Equal To.

389
 De la Custom Format se aplică formatare pe Fill şi pe text.
Se selectează celulele E2:E21 şi F2:F21 şi se definesc de tip dată
calendaristică. Din lista derulantă de opţiuni se alege Custom şi se
defineşte data calendaristică astfel :

Se va completa câmpul Data factură, iar câmpul Data scadentă se

completează folosind formula :

Observaţie. Se va introduce formatul luna.ziua.anul iar la vizualizare

Excelul va returna la ziuă.lună.an în foaia de calcul.
Se selectează celulele G2:G21 şi se aplică formatare condiţionată
din meniul Home/Conditional Formatting de tipul Icon Sets modelul
Ratings.
Câmpului Penalităţi i se aplică formatare condiţionată. Dacă
raspunsul este Da atunci se va folosi Fill de o anumită culoare, contur,
font diferit.
Câmpul Penalităţi se determină utilizând funcţia IF. Sintaxa formulei
aplicată este :

Foaia de calcul completată este :

390
 Cerinţe problemă :
1) Se cere să se ordoneze crescător informaţiile din baza de date
după câmpul Localitate.
Se selectează celulele C2 :C21 şi se aplică Sort A to Z. Se copiază
rezultatele obţinute în altă foaia de calcul şi se redenumeşte Ordonare
Crescatoare Localitate.
2) Se cere să se ordoneze descrescător după câmpul Valoare.
Se selectează celulele G2 :G21. Se aplică Sort Z to A.
3) Să se afişeze o selecţie pe baza de date astfel încât să se afişeze
doar clienţii care au achiat facturile.
Se deschide banda derulantă cu opţiuni din cadrul câmpului şi se
lasă selectată doar versiunea achitat.
4) Să se afişeze o selecţie pe baza de date astfel încât să se afişeze
doar clienţii care au penalităţi de plătit.
Se deschide banda derulantă cu opţiuni din cadrul câmpului şi se
lasă selectată doar versiunea Da.
5) Să se afişeze clienţii care au data scadentă în lunile iulie şi
august, respectiv starea facturii achitat. Pentru aceste facturi să se
calculeze valoarea totală.

391
 Pentru a aplica selecţie pe vizualizarea conţinutului câmpului Data
scadentă se deschide lista derulantă cu opţiuni şi se alege Date Filters.

Se debifează toate opţiunile prin Select All. Apoi se bifează July and
August.
6) Să se afişeze clienţii care au data scadentă în intervalul 18/08/2013
– 28/09/2013. Pentru aceste facturi să se calculeze valoarea totală.
Din Date Filters se alege opţiunea Between :

Observaţie. Se foloseşte icon-ul de tip calendar şi se aleg datele

dorite. Atenţia se foloseşte calendar şi nu se alege data din lista
derulantă deoarece noi am schimbat returnarea rezultatului în tabel.
Formatul standard este luna/ziua/anul, iar prin modificarea noastră
această editare returnează ziua/anul/anul.
Pentru aceste facturi să se calculeze valoarea totală.
7) Să se completeze baza de date cu o coloană care reprezintă
392
valoarea TVA corespunzătoare fiecărei facturi.
8) Utilizând icon-ul Form să se completeze baza de date cu două
linii.
Pentru adăugarea icon-ului Form pe toolbar-ul Home se alege
opţiunea Options din meniul File. Din fereastra Excel Options se alege
Customize Ribbon.

În lista Commands Not in the Ribbon se găseşte icon-ul Form. În

zona

se poziţionează cursorul pe butonul Home apoi se execută click pe

butonul . Se obţine astfel un grup nou care, utilizându-se
butonul Rename, se va redenumi în Form. Se mută opţiunea Form
cu ajutorul butonului Add în noul Grup format pe toolbar. Rezultatul
acestor comenzi este

Se poziţionează cursorul în interiorul bazei de date şi se activează

butonul Form. Apoi utilizând butonul Criteria se pot adăuga noi
înregistrări în baza de date :

393
 9) Să se afişeze firmele din Cluj-Napoca care au facturi de plătit în
valoare mai mare de 100.000 Ron.
Pe câmpul Valoare se adaugă restricţia :

Pe câmpul Localitatea se adaugă restricţia :

10) Să se completeze baza de date cu un câmp de tip judeţ.

Funcţii pentru gestionarea bazelor de date

1) DSUM(coordonatele zonei corespunzătoare bazei de date,
˝Nume câmp˝, coordonatele celulelor care conţin criteriul aplicat) =
funcţie de tip adunare condiţionată.

394
 2) DCOUNT(coordonatele zonei corespunzătoare bazei de date,
˝Nume câmp˝, coordonatele celulelor care conţin criteriul aplica) =
funcţie de tip numărare condiţionată.
3) DMAX(coordonatele zonei corespunzătoare bazei de date, ˝Nume
câmp˝, coordonatele celulelor care conţin criteriul aplica) = funcţie de
tip determinarea valorii maxime pe baza unei condiţii de căutare.
4) DMIN(coordonatele zonei corespunzătoare bazei de date, ˝Nume
câmp˝, coordonatele celulelor care conţin criteriul aplica) = funcţie de
tip determinarea valorii minime pe baza unei condiţii de căutare.
Exemplu. Pentru exemplul anterior să se determină pentru fiecare
oraş:
a) valoarea facturilor;
b) numărul de firme care au facturi de plătit;
c) valoarea cea mai mare a facturii;
d) valoarea cea mai mică a facturii;
e) valoarea medie a facturilor.
Rezolvare.
Se introduce în celulele K1:K2 criteriul de selecţie :

Atenţie : Criteriul de selecţie se introduce pe coloană nu pe linie.

a) În celula L1 se trece numele caloanei de calcul «  Valoarea
facturilor/oraş »
În celula L2 se trece formula de calcul pentru adunarea valorii tuturor
facturilor emise de firme din oraşul Cluj-Napoca:

b) În celula M1 se trece numele coloanei de calcul «  Numar de

395
firme/localitate »
În celula M2 se trece formula de calcul pentru determinarea
numărului de firme din oraşul Cluj-Napoca pe baza numărului de valori
corespunzătatoare facturilor emise de firme din oraşul Cluj-Napoca :

c) În celula N1 se trece numele coloanei de calcul «  Valoarea

maximă »
În celula N2 se trece formula de calcul pentru determinarea valorii
celei mai mari din lista facturilor emise de firme din oraşul Cluj-Napoca :

d) În celula O1 se trece numele coloanei de calcul «  Valoarea

minimă »
În celula O2 se trece formula de calcul pentru determinarea valorii
celei mai mici din lista facturilor emise de firme din oraşul Cluj-Napoca :

e) În celula P1 se trece numele caloanei de calcul «  Valoarea

medie »
În celula P2 se trece formula de calcul pentru valoarea medie a
tuturor facturilor emise de firme din oraşul Cluj-Napoca :

Foaia de calcul cu rezultatele corespunzătoare calculelor anterioare

este :

Pentru determinarea imediată a valorilor corespunzătoare celorlalte

oraşe din baza de date se crează în celula K2 o listă predefinită utilizând
opţiunea Data Validation din meniul Data :

396
 Rezultatul în foaia de calcul este :

Alegându-se, de exemplu, din lista derulantă un alt oraş – Brasov

avem automat rezultatele:

Observaţie. Dacă se doreşte un tabel complet cu aceste rezultate

pentru fiecare oraş în parte se copiază linie de linie într-o foaie nouă.

Ataşare subtotaluri bazelor de date

Exemplu. Pe exemplul se vor calcula următoarele subtotaluri. Se va
copia foaia de calcul în alt fişier corespunzător actualei lucrări practice.
1. Să se determine numărul de clienţi din fiecare localitate.
Paşi : Se va ataşa un subtotal câmpului Client. În prealabil conţinutul
câmpului se va sorta ascendent.
Se aplică Subtotals din meniul Data

397
2. Să se determine valoarea totală pentru fiecare localitate.
Paşi : Pe foaia iniţială se aplică Subtotals cu următoarele condiţii

398
 Observaţie. Dacă se doreşte aplicarea mai multor Subtotaluri în
acelaşi timp pe aceeaşi foaie de calcul sau succesiv atunci se debifează
opţiunea Replace current subtotals aflată în partea de jos a ferestrei
Subtotal.

3. Să se determine numărul de clienţi şi valoarea totală obţinută de

aceştia din vânzări pentru fiecare localitate în parte.
Paşi. Subpunctul 3 poate fi aplicat şi pe subpunctul 1 astfel se obţin
în aceeaşi foaie de calcul şi cerinţa 1 şi cerinţa 2.

Funcţii condiţionale
Se vor prezenta exemple de aplicare a funcţiilor IF, AND, OR.

399
Funcţia AND returnează TRUE dacă toate condiţiile din interior sunt
adevărate. Funcţia OR este adevărată dacă amândouă condiţiile sunt
adevărate, dacă cel puţin una dintre condiţii este falsă atunci returnează
un răspuns fals. Funcţiile AND, OR sunt folosite în interiorul funcţiei IF.
Exemplu.
Preţul de intrare la un muzeu este 22 RON. Se acordă o reducere
de 50% pentru elevi şi studenţi, de 10% pentru profesori şi de 60%
pentru pensionari.

Rezolvare.
Coloana Stare se va defini de tip listă derulantă de opţiuni cu ajutorul
comenzii Data Validation din meniul Data.
Formula de calcul care prezintă toate condiţionările din enunţ este

Observaţii :
se folosesc 4 IF-uri deoarece în enunţ sunt 3 condiţii impuse plus
categoria de oameni care nu se încadrează în cele 3 tipuri de reduceri ;
în formulă apare cât plăteşte vizitatorul, adică dacă profesorul are
reducere de 10% înseamnă că va plăti 90% din valoarea biletului,
analog în celelalte două situaţii.
Exemplu.
Pentru a promova examenul de capacitate un elev de la secţia
română are de promovat două examene. Dacă la unul dintre examene
400
nu obţine nota 5 atunci elevul este nepromovat. Să se calculeze media
şi să se scrie formula care returnează starea candidatului (promovat/
nepromovat).

Rezolvare.
Media se calculează folosind funcţia AVERAGE. Se va calcula
pentru elevii cu note mai mari decat 5.
Formula de calcul pentru câmpul Stare este

Se foloseşte funcţia AND pentru a impune realizarea simultană a

celor două condiţii.

Analiza « What – if ? »

Analiza What-if (ce-ar fi dacă) se unitilizează pentru tablouri de
date. Aceasta oferă posibilitatea unor estimări a datelor de ieşire prin
modificarea datelor de intrare. Pentru datele de intrare se aplică
formula de calcul potrivită.
Tabelele de tip What-if sunt de două tipuri:
tabele cu o singură variabilă = estimarea realizându-se pentru o
variabilă;
tabele cu două variabile = estimările realizându-se pentru două
variabile.
Paşi:
se selectează zonă care conţine datele estimate şi formula;
meniul Data/What-if Analysis/Data Table şi se obţine fereastra
401
 Row input cell = se introduce numele celulei care conţine valoarea
iniţială pe bază căreia se face estimarea pentru datele estimate
introduse pe o linie;
Column input cell = se introduce numele celulei care conţine
valoarea iniţială pe bază căreia se face estimarea dacă datele estimate
sunt introduse pe o coloană.
Exemplu.
Un student închirează o locuinţă. Proprietarul îi spune că dacă face
un contract pe 1 an preţul de de 150 euro/lună. Dacă face un contract
pe 2 ani îi oferă o reducere de 5% din suma lunara, dacă contractul e
pe 3 ani îi oferă o reducere de 7%, iar dacă stă 4 ani îi oferă o reducere
de 9%. Să se determine cât ar plăti studentul pe an dacă ar sta 2 ani,
3 ani sau 4 ani.
Rezolvare.
Se realizează foaia de calcul cu rezolvarea problemei în cazul în
care studentul sta 1 an :

402
 Se selectează celulele B4 :E7 şi se aplică Data Table

Observaţie. La rezultatul final se selectează zona C5:E7 şi se

elimină zecimalele. Din interiorul acestei zone nu se poate şterge un
anumit număr de celule. Dacă se doreşte eliminarea rezultatului se
şterge întreaga zonă C5:E7.

Tabele şi grafice pivot

Pivot Table reprezintă un instrument pentru manipularea tabelelor
mari în vederea obţinerii unor rapoarte de sinteză care conţin calcule.
Pentru realizarea unui tabel pivot din meniul Insert se alege PivotTable.
Se pot folosi date din foaia de calcul curentă Select a table or range sau
din altă foaie de calcul Use an external source. Generarea rezultatului
sub forma unui PivotTable se poate realiza într-o foaie de calcul nouă
sau în foaia curentă.
403
 Exemplu.
O fabrică de produse electronice a dat spre vânzare distribuitorilor
săi un număr de produse electrocasnice conform tabelului de mai jos :

Se cere :
1) Un raport care să ilustreze numărul de produse vândute, în funcţie
de data calendaristică, de fiecare distribuitor în parte.
2) Un raport care să afişeze numărul de produse vândute în rate,
respectiv integral de fiecare utilizator.
3) Un raport care să afişeze numărul de comenzi efectuate de
fiecare distribuitor pentru fiecare tip de produs.
4) Un raport care să afişeze câte obiecte din fiecare tip de produs
a fost vândut de fieacare distribuitor şi preţul unitar corespunzător
acestuia.
5) Un grafic de tip pivot care să evidenţieze câte produse a vândut
fiecare distribuitor şi modul de plată a acestora.
6) Un grafic de tip pivot care să ilustreze valoarea obţinută pentru
fiecare categorie de produs în funcţie de data vânzării.
Rezolvare.
Din meniul Insert se alege PivotTable

404
 Executându-se click pe butonul OK se generează o nouă foaie de
calcul care conţine ferestrele :

Bifăm câmpurile care vor apărea în raport. Prin bifare ele apar
automat în zona Row Labels. Prin glisare se mută în zona Column
Labels.
Cerinţa 1).
Se bifează câmpul Nume distribuitor şi Data. Câmpul Data se
glisează în zona Report Filters. Se bifează apoi câmpul Nr produse
care se va plasa automat în zona Values.
Rezultă tabelul de forma :

405
 Câmpul Sum of Nr produse afişează câte produse a vândut
fiecare distribuitor în parte. Din câmpul selectat se va afişa numele
distribuitorului şi cantitatea vândută de acesta într-o anumită zi dintre
cele existente în câmpul Data.
Dacă se bifează opţiunea Select multiple items se pot selecta mai
multe date calendaristice. De exemplu, vom vizualiza numărul de
produse vândute de fiecare distribuitor în luna ianuarie.

406
 Observaţie. Pentru afişarea coloanei care conţine numele
distribuitorilor în ordine alfabetică se utilizează din lista derulantă
corespunzătoare opţiunea de sort ascendent.
Cerinţa 2).

Cerinţa 3).

Cerinţa 4).

Cerinţa 5).

407
Graficul se va formata conform graficului alăturat :

Cerinţa 6).

408
 Restricţii de tip SLICER
Atât pentru tabelele pivot cât şi pentru graficele pivot se pot adăuga
filtre suplimentare pe anumite câmpuri. Pentru aceasta se alege
opţiunea Slicer din meniul Insert. În fereastra corespunzătoare s-a bifat
câmpul Tip plată care nu apare în grafic ilustrat.

După activarea opţiunii OK corespunzătoare ferestrei anterioare

rezultă următoarea fereastră :

409
 Dacă se activează opţiunea Integral va fi reprezentată grafic
valoarea pentru fiecare produs pentru care plata s-a făcut integral.

Dacă se doreşte se mai poate adăuga o restricţie de tip Slicer.

Singura restricţie este ca graficul să fie activ în sensul că pe grafic se
va afla cursorul.
S-a mai adăugat o restricţie Nume distribuitor.

Se observă că în grafic sunt ilustrate doar valorile vânzărilor plătite

integral şi gestionate de distribuitorul Cozma Gelu.
Observaţie. Restricţii de tip Slicer se pot aplica şi tabelelor pivot.
410
BIBLIOGRAFIE
1. Bessis J şi Galai D (1997). Planul de afaceri: Cum să începi să
redactezi un plan de afaceri. Editura Ştiinţa şi Tehnică, Bucureşti:
1 – 180.
2. Dumitraş, D.E., 2013, Managementul proiectelor, Edictura
AcademicPres Cluj-Napoca
3. Emilian Merce, Ileana Andreica, Felix Horaţiu Arion, Diana Elena
Dumitraş, Cristina Bianca Pocol, Managementul şi gestiunea
unităţilor economice cu profil agricol, Ed. Digital Data, Cluj-
Napoca, Romania, 2010, ISBN: 978-973-776-86-98
4. Jelev, Viorica Jelev Curs marketing Agroalimentar Universitatea
Spiru Haret
5. Jitea IM (2017). Administrarea financiară a afacerii. Editura
Academic Press, Cluj Napoca: 1 -300.
6. Jitea IM, Ilea M, Pocol CB, Mihai V (2013). Antreprenoriatul social
și întreprinderile sociale. Asociația AFI Profamilia. Proiect Posdru
84/6.1./S/53513.
7. Kanabar, V., 2008, MBA Fundamentals Project Management,
Kaplan Publishing, New York, SUA.
8. Kloppenborg, T.J., 2009, Contemporary Project Management:
Organiz / Plan / Perform, Cengage Learning, SUA
9. Merce E., M. Nagy, 1974, Organizarea și conducerea I.A.S. –
Lucrări practice, Atelierele de Material Didactic, Cluj-Napoca
10. Merce Emilian, Arion Felix, Merce Cristian, Management
general şi agricol, 2000, Ed. AcademicPress, Cluj-Napoca, ISBN
973-99784-6-0
11. Nistor I (2004) Teorie și practică în finanțarea întreprinderilor.
Editura Casa Cărții de știință. Cluj Napoca, România: 1- 220.
12. Patzak, G., G. Rattay, 2011, Project Management: Guideline
for the management of projects, project portfolios, programs and
project-oriented companies, Linde Verlag, Viena, Austria
13. Project Management Institute (PMI), 2013, A Guide to the
Project Management Body of Knowledge, Ediţia a V-a, Project
Management Institute, USA.
14. Simu Manuela Carmen, Simu Alexandru Vasile, Managementul
exploataţiei agricole : ghid de lucrări practice, Ed. AcademicPres,
Cluj-Napoca, România,ISBN 978-973-744-434-9
15. Simu, Al. V., 2008, Instrumente de management modern pentru
fundamentarea procesului decizional în fermele agricole, Teză de

411
 doctorat, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară
Cluj-Napoca
16. Ţimiraş, Laura Cătălina - Curs marketing Agroalimentar
Universitatea Vasile Alecsandri Bacău
17. Westland, J., 2007, The Project Management Life Cycle:
A Complete Step-by-step Methodology for Initiating Planning
Executing and Closing the Project, Kogan Page, SUA.
18. ***, Cartea Verde a Contabilității pentru PFA 2015, Editura
Rentrop&Straton, București
19. ***, Comisia Europeană (CE), 2004, Project Cycle Management
Guidelines, Vol.1, http://ec.europa.eu/europeaid
20. ***, Legea 227/2015 privind Codul fiscal
21. ***, Ordin 3254/27.12.2017 privind Registrul de evidenţă fiscală
pentru persoanele fizice potrivt titlului IV din Legea nr. 227/2015
privind Codul fiscal
22. ***, Ordin nr.888/27/03/2018 privind aprobarea modelului,
conţinutului, modalităţii de depunere şi gestionare a formularului
212 ,,Declaraţie unică privind impozitul pe venit şi contribuţiile
sociale datorate de persoanele fizice”
23. ***, Ordonanța de Urgență Nr.79/2017 pentru modificarea și
completarea Legii nr.227/2015 privind Codul Fiscal
24. Micula M., Sobolu R., Pop I., Oşan C., Aldea F., Cercetări
operaţionale prin Solver, Statgraphics, Matlab, Maple, Editura
AcademicPres, 2005.
25. Micula M., Matematici aplicate, Editura DigitalData, 2001.
26. Nagy M., Vizental M., Asistarea deciziei folosind Mediul Excel,
Editura Albastră, 231 Seria PC, Cluj-Napoca, 2008.
27. Pop I., Curs de birotică, Editura AcademicPres, 2004.
28. Pop I., Elemente de informatică forestieră, Editura
AcademicPres, 2014.
29. Pop Ioana, Informatică aplicată,Îndrumător de lucrări practice,
Editura AcademicPres, Cluj-Napoca, 2014.
30. Trandafir R., Modele de algoritmi de optimizare, Editura AGIR,
2004.
31. http://www.insse.ro/cms/files/statistici/comunicate/com_
anuale/Prod_veg/prod_veg_r13.pdf
32. http://www.icpa.ro/Coduri/Tipologia_fermelor_agricole_din_
Romania.pdf
33. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/displayFtu.

412
 html?ftuId=FTU_5.2.10.html
34. http://www.madr.ro/docs/dezvoltare-rurala/PNDR_2007-2013_
versiunea-consolidata-nov2013.pdf
35. http://riscurizero.ro/sites/riscurizero.ro/files/Analiza%20
ec.a%20in.alim_.pdf
36. http://www.mihailovici.ro/archives/category/romania-pozitiva-2/
agricultura-romania-pozitiva-2
37. http://economia-verde.ro/
38. http://consultanta-fonduri.blogspot.ro/2012/05/analiza-de-
piata-pentru-pretul-laptelui.html
39. http://media.hotnews.ro/media_server1/image-2013-03-29-
14514264-0-porumb.jpg
40. http://www.business24.ro/guvern/ministri/culturile-de-porumb-
modificat-genetic-din-romania-sunt-in-scadere-1511535
41. http://www.scritub.com/stiinta/informatica/excel/

413
414