2.

Materialul iniţial pentru ameliorare (Germoplasma)

2.1. Sistematica ecologo-geografică a plantelor de cultură

În evoluţia tuturor vietăţilor de pe Terra, specialiştii în domeniul sistematicii
consideră că specia reprezintă unitatea taxonomică de bază. Indivizii din cadrul
unei specii, morfologic sunt similari, se încrucişează uşor, posedă aceeaşi zestre
ereditară şi sunt adaptaţi în condiţiile de mediu dintr-un areal comun.
În legătură cu faptul că, în natură în interiorul unei specii se întâlnesc diverse
forme biologice, în ameliorarea plantelor există o noţiune destul de importantă –
ecotip, sau tip ecologic (de la grecescul: eicos – casă, tipos – loc).
Ecotipul – reprezintă o formă (categorie) de plante a unei specii ereditar
relativ stabilă, adaptată de către selecţia naturală la reproducerea și
existența în anumite condiţii pedo-climatice.
Ştiinţa care studiază interacţiunile dintre organisme şi mediul lor de viaţă a
fost denumită ecologie.
Ecologia a evidenţiat 3 ecotipuri generale în lumea vegetală: xerofite,
hidrofite şi mezofite.
Xerofitele sunt plante adaptate la condiţii de secetă.
Hidrofitele sunt plante adaptate la viaţă în surplus de apă.
Mezofitele reprezintă plantele adaptate climatului temperat având cerinţe
medii faţă de asigurarea cu apă.
Ecotipul, fiind, de regulă, o populaţie de biotipuri, se deosebeşte de alte
ecotipuri prin caracterele sale morfologice şi însuşirile fiziologice, formate sub
acţiunea condiţiilor ecologice din zona sa de răspândire. Trăsăturile distinctive ale
ecotipurilor sunt: durata perioadei de vegetaţie, ritmul de creştere şi dezvoltare,
rezistenţa la ger, secetă, boli şi vătămători etc.
În procesul de descriere a formelor de plante, la rând cu determinarea
ecotipului, se ţine cont de zona geografică în care s-au răspândit şi s-au adaptat, în
procesul evoluţiei sub influenţa acțiunii selecţiei naturale.
Academicianul N. Vavilov este considerat fondatorul sistematicii ecologo-
geografice a plantelor de cultură. El a determinat unele legităţi concrete în
diferenţierea speciilor de cultură în grupele ecologo-geografice. Conform
concepţiei lui N. Vavilov fiecare grupă ecologo-geografică se caracterizează prin
unele trăsături identice a plantelor de cultură, care s-au format sub influența
selecţiei, atât naturale, cât şi artificiale în aceleaşi condiţii ecologo-geografice.
 Sistematica ecologo-geografică asigură posibilităţile amelioratorului de a
alege formele dorite din imensa diversitate a plantelor sălbatice şi de cultură de pe
glob.
Studiul plantelor de cultură pe baza principiilor ecologo-geografice permit
perceperea şi aprecierea rolului selecţiei naturale şi artificiale şi aprecierea
deasemenea importanţei condiţiilor mediului ambiant în formarea diferitor
ecotipuri.
În cadrul fostei URSS a fost efectuat un studiu de sistematică, bazat pe
principiile ecologo-geografice a multor specii de cultură. Şi au fost descrise
principalele ecotipuri, care s-au format în dependenţă de condiţiile mediului şi
arealul de răspândire. Spre exemplu, savanţii de la Institutul de Fitotehnie din
Sankt-Petersburg au stabilit următoarele grupe ecologo-geografice pentru grâu:
ecotip de stepă, silvostepă, silvic, European de nord, precoce de nord, Asiatic-
mediu, tadje-montan.
Bazându-se pe principiile ecologo-geografice acad. N. Vavilov a propus
următoarea schemă de sistematizare a plantelor de cultură din cadrul speciei:
Specia – ecotipurile geografice – varietățile botanice – forme şi soiuri.

2.2.Centrele de origine a plantelor de cultură

Primul studiu mai amplu cu privire la diversitatea şi originea plantelor de
cultură a fost efectuat de către Alfonse de Candolle şi publicat în lucrarea sa din
anul 1855 “Geografia botanică raţională”. A. de Candolle a repartizat plantele de
cultură după localizarea lor în spaţiu în procesul adaptării şi după utilizarea lor în
interesele activităţii umane, în următoarele categorii sau clase:
1. plantele cultivate pentru părţile lor subterane (rădăcini, tuberculi sau
bulbi);
2. Plante cultivate pentru tulpinile sau frunzele lor (legumele, ierburile
furajere);
3. Plante cultivate pentru flori;
4. Plante cultivate pentru fructe;
5. Plante cultivate pentru seminţe.
Concomitent cu această clasificare el prezintă în lucrarea sa lista speciilor cu
locul geografic de răspândire şi timpul aproximativ de introducere în cultură.
La baza determinării Patriei de introducere a speciei în cultură A. de Candolle
a pus locul de existenţă a celor mai apropiate forme sălbatice de specia de cultură.
Principiile conceptuale ale originii speciilor de plante cultivate au fost
întemeiate de către academicianul N. Vavilov şi colaboratorii săi, în urma
expediţiilor efectuate pe parcursul a 20 de ani. Pe lângă vasta sa operă de colectare
a unui imens material biologic, din toate regiunile globului pământesc, savantul a
introdus noţiunile de centre de origine sau centre genice sau ale plantelor. În acest
context menționăm că în anul 1926 a fost publicată lucrarea fundamentală a
academicianului N. Vavilov ,,Centrele de origine a plantelor de cultură,, în care
argumentează de unde provin plantele de cultură şi strămoşii lor sălbatici.
N. Vavilov a stabilit şi a descris opt centre de origine a plantelor de cultură,
după cum urmează:
Centrul I (chinezesc), situat în regiunea muntoasă din centrul şi vestul Chinei.
În acest centru îşi au originea: soia, meiul, ridichea, salata, varza, ceapa, vinetele,
castraveţii, dudul, unele specii de măr, păr, prun, piersic etc.
Centrul II (indo-malaezian), cuprinde partea de est a Indiei şi întreaga
Malaiezie. Sunt originare din acest din acest centru lămâiul, portocalul,
mandarinul, piperul, orezul, bumbacul, trestia de zahăr, fasolea aurie, palmierul de
cocos, etc.
Centrul III (indo-afganistanian), cuprinde nord-vestul Indiei, Afganistanul,
Uzbekistanul şi Tadjikistanul. Aici îşi au originea morcovul violet, grâul, cânepa,
mazărea, lintea, etc.
Centrul IV (Irano-transcaucazian), cuprinde Asia Mică, Transcaucazia şi
Iranul. În acest centru îşi au originea unele specii de grâu, orz, secară, sfeclă,
lucernă, măr, păr, cireş, vişin, castanul, viţa de vie, bobul etc.
Centrul V (mediteranean) cuprinde litoralul european, african şi asiatic al
Mediteranei. Aici îşi au originea unele specii de grâu, bobul, lintea, măslinul,
hameiul, morcovul, varza, pătrunjelul, sparanghelul etc.
Centrul VI (etiopian) cuprinde Etiopia şi Somalia. Sunt originare din acest
centru arborele de cafea, orezul, unele specii de grâu, orz etc.
Centrul VII (mexican şi central-american) cuprinde partea centrală şi de sud a
Mexicului, America Centrală şi Insulele Antile. Aici îşi au originea tomatele,
ardeiul, tutunul, arborele de cacao, fasolea, porumbul, floarea-soarelui etc.
Centrul VIII (sud-american) este localizat în nord-vestul Americii de Sud și
cuprinde Bolivia, Brazilia, Paraguay și Chile. De aici sunt originare unele specii de
tomate, tutun, ananas, cartoful, arahidele, fasolea, bumbacul etc.
În dependenţă de perioada de apariţie N. I. Vavilov a divizat centrele de
origine a plantelor de cultură în primare şi secundare. Centrele genetice primare în
concepţia sa sunt mult mai vechi, iar cele secundare au apărut mai târziu. La
formarea centrelor secundare a contribuit dezvoltarea schimbului de mărfuri şi
relaţiile dintre diverse regiuni agricole. Prin urmare, sub influenţa acestor factori se
cristalizează o noua geografie de cultivare a plantelor.
După unele calcule, mai mult de 80% din speciile de cultură provin din
emisfera de Est şi mai puţin de 20 % - revin ţărilor din America. Aproape o
jumătate din toate speciile de cultură îşi au originea în India şi China.

2.3.Categorii de material iniţial pentru ameliorare

Succesul oricărui program de ameliorare este determinat în cea mai mare
măsură de diversitatea genetică cuprinsă în materialul iniţial de ameliorare
(germoplasmă). Prin material iniţial de ameliorare sau germoplasmă se
subînţelege totalitatea formelor biologice cultivate sau spontane, folosite în
procesul de ameliorare cu scopul de a obţine soiuri şi hibrizi noi sau pentru
îmbunătăţirea celor deja creaţi.
Lucrul de ameliorare a plantelor începe cu colectarea germoplasmei
diversificate genetic care, trebuie să asigure realizarea obiectivelor preconizate.
În funcţie de origine, sursele de germoplasmă se clasifică în:
- forme din flora spontană;
- soiuri şi populaţii locale;
- soiuri ameliorate;
- populaţii hibride, în curs de segregare;
- linii consangvinizate;
- forme poliploide şi mutante.
Formele din flora spontană sunt utilizate în ameliorare datorită unor însuşiri
preţioase, precum, capacitatea înaltă de adaptare la condiţiile mediului (rezistenţa
la secetă, ger, la boli şi dăunători), însuşiri obţinute sub acţiunea îndelungată a
selecţiei naturale.
Formele sălbatice cu caractere valoroase se folosesc în încrucişări cu formele
de cultură pentru a obţine noi soiuri cu calităţile dorite. De exemplu, pentru crearea
soiurilor de cartofi rezistenţi la mană (Phytophtora infestans) şi viroze (răsucirea
frunzelor) se folosesc la încrucişări clonii care au la bază speciile Solanum
demissum şi Solanum Andigena; În aceeaşi ordine de idei, menţionăm că, în
vederea obţinerii unor soiuri de grâu de toamnă rezistente la rugina brună, specia
de cultură Triticum aestivum se încrucişează cu formele sălbatice de pir
(Agropirum) şi Aegilops.
Soiurile locale şi populaţiile naturale s-au format în condiţii ecologice
specifice pentru fiecare zonă de cultivare şi sub acţiunea permanentă a selecţiei
naturale prin conlucrare cu selecţia artificială empirică. Drept urmare, soiurile
locale se caracterizează, în primul rând, printr-un grad înalt de adaptare la
condiţiile în care au fost create, fiind rezistente la factorii climatici nefavorabili şi
la unii agenţi patogeni.
Prin migrare, deci, prin amestec cu populaţiile cultivate sau cu unele forme
sălbatice înrudite, populaţiile locale au acumulat în genotipul lor diverse gene ce
determină rezistenţa la factorii biotici şi abiotici, care pot fi folosite în ameliorarea
unor cultivare valoroase, dar deficitare în această privinţă.
Despre importanţa populaţiilor şi a soiurilor locale N. Vavilov scria:
,,Începând ameliorarea practică este necesar, în primul rând, să cunoşti foarte bine
asortimentul local. Acesta trebuie să servească ca material iniţial pentru
îmbunătăţirea ulterioară a soiurilor.”
La speciile de plante autogame soiurile şi populaţiile locale se utilizează mai
rar ca genitori în încrucişări, dar se folosesc mai frecvent ca material de selecţie
pentru crearea unor soiuri noi superioare celor existente şi cultivate în localitatea
respectivă. De exemplu, în anul 1911 cunoscutul ameliorator rus A. P. Şehurdin în
condiţiile regiunii Saratov de pe malul râului Volga a ales din soiul local Poltavca
727 de plante elite, dintre acestea a fost evidenţiată o plantă sub numărul 62, care a
pus începutul existenţei soiului de grâu de primăvară Lutescens 62, devenind unul
din cele mai răspândite soiuri în Rusia.
Prin metoda de selecţie individuală a celor mai bune forme din cadrul
soiurilor şi populaţiilor locale au fost obţinute numeroase soiuri ameliorate la
diverse culturi agricole. Cele mai bune din acestea, erau selectate, reproduse şi
folosite ulterior ca soiuri noi ameliorate. Astfel, a apărut selecţia analitică în
calitate de metodă ce prevede evidenţierea biotipurilor (liniilor), din care constă
genofondul populaţiilor.
În ameliorarea speciilor de plante alogame populaţiile şi soiurile locale se
folosesc ca surse de germoplasmă pentru obţinerea unor linii consangvinizate,
urmată de utilizarea lor în încrucişări, în vederea creării unor hibrizi mai bine
adaptaţi la condiţiile mediului.
Deşi, au o importanţă deosebită ca surse de germoplasmă, soiurile locale şi
populaţiile hibride în majoritatea cazurilor sunt înlocuite cu cele ameliorate, fiind
mai productive. În această situaţie, este necesar să fie luate măsurile posibile
pentru depistarea şi conservarea focarelor de răspândire a soiurilor locale şi
populaţiilor naturale care, reprezintă un tezaur inestimabil de germoplasmă.
Soiurile ameliorate constituie cea mai importantă sursă de germoplasmă
deoarece au deja valoroase însuşiri privind productivitatea, calitatea, rezistenţa la
factorii biotici şi abiotici. Aceste soiuri pot fi doar îmbunătăţite prin lucrări de
selecţie. Dintre soiurile ameliorate, cel mai preţios material pentru selecţie,
formează soiurile autohtone, care posedă un complex de însuşiri preţioase
acumulate în procesul selecţiei, adecvate condiţiilor mediului şi arealului de
cultivare.
Populaţiile hibride în curs de segregare reprezintă una din cele mai
însemnate surse de material iniţial. Se deosebesc două categorii de populaţiile
hibride: intraspecifice şi interspecifice. Pentru crearea unor soiuri noi se studiază şi
se analizează plantele din F2...Fn, când pot fi identificate caractere şi însuşiri noi,
diferite de cele ale părinţilor, în urma apariţiei unor forme transgresive.
Liniile consangvinizate constituie o sursă valoroasă de germoplasmă la
speciile alogame care, prin autopolenizare forţată, de-a lungul mai multor generaţii
succesive se descompun în biotipuri homozigote. Prin încrucişarea unor astfel de
linii se pot obţine hibrizi de la care se exploatează în practică efectul heterozis.
Formele mutante şi poliploide obţinute artificial prin tratarea plantelor cu
diverşi factori mutageni pot fi utilizate pentru crearea soiurilor noi de plante, însă
mai frecvent se folosesc pentru transferarea unui caracter nou la un soi deja
ameliorat.
Sursele de germoplasmă se deosebesc esențial una de alta prin caracterele și
însușirile plantelor fiind specifice pentru fiecare cultivar.
Caracterele reprezintă totalitatea particularităților morfologice care
diferențiază un individ de altul, pe când însușirile se referă la particularitățile de
natură biochimică, tehnologică sau fiziologică precum rezistența la iernare, secetă,
scuturare, imunitatea la boli, rezistența la vătămători etc.
Caracterele plantelor convențional se împart în două categorii: calitative și
cantitative.
Caracterele calitative sunt determinate de regulă de una sau două gene
principale și fenotipic pot fi stabilite vizual, de exemplu, spicul aristat și nearistat,
culoare albă sau roșie a florii, forma rotundă sau ovală a fructelor etc.
Caracterele cantitative, sunt cele condiționate poligenic și care nu pot fi
determinate, nemijlocit, vizual și pentru aprecierea lor este necesar de a se aplica
cântărirea, măsurarea, analize biochimice etc. Din această categorie fac parte:
înălțimea plantei, dimensiunile fructelor, semințelor, numărul de boabe în spic și
pe știulete, diametrul calatidiului la floarea soarelui. Valorile caracterelor
cantitative înregistrează o anumită variabilitate într-un interval minim și maxim.
Totalitatea caracterelor și însușirilor unui organism formează fenotipul
individului respectiv. Fenotipul este pe de o parte determinat de zestrea ereditară
pe de altă parte de interacțiunea între ereditate și condițiile de mediu.
 Constituția genetică a unui organism reprezintă genotipul. El determină
norma de reacție a individului la schimbarea condițiilor de mediu, și în dependență
de acestea asigură expresia individuală a fenotipului.
Norma de reacție a organismului reprezintă amplituda de variație a
caracterelor sau însușirilor unui individ, determinate de influența condițiilor de
mediu. Soiurile cu o normă de reacție largă se caracterizează printr-o plasticitate
mai înaltă a plantelor, determinată de o adaptare biologică la schimbările spontane
ale condițiilor de mediu.

2.4.Colectarea, organizarea, studiul şi conservarea germoplasmei

Rezultatele preconizate în orice program de ameliorare depind nemijlocit de
valoarea şi bogăţia surselor de germoplasmă incluse în procesul de creare a noilor
soiuri şi hibrizi.
În caz de necesitate, materialul biologic din germoplasma de bază se poate
procura în centrele de origine, din zonele geografice în care se găseşte cea mai
mare diversitate de forme a speciei respective, expediţii ştiinţifice, sau prin
schimburi directe de material între unităţile de ameliorare.
În scopul colectării, studiului şi conservării diferitor surse valoroase de
germoplasmă, au fost efectuate numeroase expediţii ştiinţifice, înfiinţate
importante grădini botanice şi bănci de gene.

2.4.1. Colectarea germoplasmei

Cercetătorii care studiază germoplasma de ameliorare, apreciază că în lumea
vegetală există între 300-500 mii de specii la plantele superioare din care, aproape
70 mii ar putea fi utilizate de om, însă până în prezent, doar 7 mii au fost colectate
şi cultivate pentru hrană sau alte folosințe.
În ceea ce priveşte hrana doar 30 de culturi asigură necesarul pentru omenire
şi care reprezintă 95% din necesarul total , iar patru dintre ele: orezul, grâul,
porumbul, cartoful acoperă peste 50% din hrana omenirii.
Pentru colectarea materialului biologic iniţial au fost organizate diferite
expediţii ştiinţifice, îndeosebi în regiunile geografice ale lumii, cu cea mai mare
diversitate genetică a germoplasmei.
Prima mare expediţie s-a realizat în 1923-1933 de către N. Vavilov, cercetător
rus care în aceşti 10 ani a colectat peste 200000 de forme de plante din diferite ţări:
China, India, Afganistan, Etiopia, Mexic, Chile, Peru, Argentina, Canada, Italia,
Grecia, Algeria, Tunisia, Maroc etc. În repetate rânduri, N. Vavilov a călătorit în
Caucaz unde a colectat diverse specii de plante de cultură şi strămoşi de ai lor
sălbatici. Ulterior, S. Bukassov, discipol al academicianului N. Vavilov, a efectuat
o expediţie în America Centrală şi de Nord, în timpul căreia au fost colectate
valoroase surse de germoplasmă la cartof.
În urma organizării acestor expediţii a fost fondată colecţia mondială de
germoplasmă din Sankt-Petersburg care dispune de 320 mii de probe din 155
familii botanice, cu 2532 de specii. Colecţia include circa 95 mii de probe de
cereale, peste 43 mii de probe de leguminoase, 28 mii de probe de plante furajere,
10 mii de probe pentru cartof şi 50 mii de probe pentru specii legumicole
(http://www.vir.nw.ru/).
În prezent, există colecţii destul de importante în SUA, Italia, Franţa, Spania
şi în alte ţări care, livrează material biologic pentru ameliorarea diferitor specii. De
altfel, în orice ţară, unde se realizează programe de ameliorare, este organizată
colectarea diferitor surse de germoplasmă din flora spontană sau de cultură pentru
speciile incluse în procesul de ameliorare.
Despre atenţia deosebită care se acordă păstrării germoplasmei vegetale, în
plan mondial, mărturiseşte faptul că în anul 1974 în cadrul FAO s-a înfiinţat un
organism internaţional numit Comisia de Resurse Genetice pentru Alimentaţie şi
Agricultură cu rolul de a gestiona toate activităţile legate de conservarea şi
utilizarea surselor de germoplasmă. În anul 2002 a fost semnat Tratatul
Internaţional privind Resursele Genetice ale Plantelor pentru Agricultură şi
Alimentaţie, document care stabileşte drepturile şi obligaţiile celor care lucrează cu
sursele importante de germoplasmă.
Înfiinţarea acestor instituţii internaţionale devine cu atât mai necesară, cu cât
apare pericolul de dispariţie a unor surse preţioase de germoplasmă.
Dispariţia soiurilor vechi şi ai strămoşilor sălbatici ai acestora, crearea unor
forme valoroase, dar înguste genetic, pierderea resurselor vegetale datorită
condiţiilor nefavorabile ale mediului, inclusiv şi sub influenţa factorului
antropogen, se încadrează în noţiunea de eroziune genetică, deoarece în toate
situaţiile are loc pierderea de material ereditar.
Pentru unele specii de plante cultivate, situaţia în anumite zone geografice
poate deveni critică, la un moment dat, din cauza cultivării a unui număr redus de
soiuri, cu o bază genetică comună. Astfel, în Afganistan au dispărut, practic, toate
formele primitive de morcov şi secară, depistate de N. Vavilov în anul 1924; în
Turcia s-au pierdut sute de varietăţi de grâu, iar în Etiopia multe specii şi soiuri de
orez.
 Aşa cum s-a menţionat, în multe cazuri se introduc în cultură, unele forme
valoroase însă înguste genetic, care ulterior se dovedesc că sunt vulnerabile la unii
factori biotici şi abiotici.
Un moment de criză foarte cunoscut, şi cu grave consecinţe, s-a produs în
anul 1970, când plantaţiile de porumb din SUA au fost atacate de
helmintosporioză, pierzându-se jumătate din producţia aşteptată.
Această situaţie s-a creat din cauză că, aproximativ, 90% din cele 20,6 mln ha
au fost ocupate de hibrizi de porumb care conţineau în genotipul lor aceeaşi sursă
de androsterilitate citoplasmatică de tipul Texas. Datorită acestui fapt, pierderile în
recolta de boabe în unele State au constituit mai mult de 50% iar în mediu pe țară
– 15%.
Una din cele mai importante cauze ale vulnerabilităţii genetice o constituie și
fenomenul global de înlocuire a diferitor soiuri şi hibrizi care au o bază ereditară
largă, cu altele noi, dar foarte uniforme genetic.
Eroziunea genetică a germoplasmei i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să
conştientizeze că orice cultivar, chiar dacă nu mai corespunde unor cerinţe actuale,
impuse de producători şi consumatori, deţine şi gene utile pentru realizarea unor
viitoare programe de ameliorare. În legătură cu aceasta, în fiecare ţară, în măsura
posibilităţii, s-au întreprins acţiuni de colectare a speciilor spontane, a populaţiilor
şi a soiurilor locale în vederea valorificării acestora în procesul de ameliorare.

2.4.2. Organizarea şi studiul germoplasmei

Indiferent de sursa de obţinere a germoplasmei – expediţii ştiinţifice,
schimbări între unităţi de cercetare, schimburi nemijlocite între amelioratori etc. –
la introducerea în ţară, în mod obligatoriu, se aplică măsuri stricte de carantină
deoarece, concomitent cu materialul biologic de import se pot introduce şi unii
agenţi fitopatogeni la care plantele de cultură din ţară nu sunt rezistente.
În legătură cu cele menţionate, materialul introdus este supus unui studiu
fitosanitar preventiv, timp de 1-2 ani în aşa numitele câmpuri de carantină. În
urma acestei verificări, germoplasma corespunzătoare va fi inclusă în câmpul de
colecţie.
În câmpurile de colecţie sursele de germoplasmă pot fi ordonate după criterii
taxonomice (familii, genuri, specii etc.), netaxonomice (soiuri, hibrizi, populaţii
etc.).
Pentru speciile anuale, fiecare formă de germoplasmă trebuie să cuprindă o
suprafaţă de 10-20 m.p.
 Pentru viţa de vie, germoplasma se organizează în plantaţii ampelografice,
unde fiecare formă este reprezentată prin 10 butuci, din care 5 pe rădăcini proprii şi
5 pe portaltoiul adaptat pentru zona respectivă.
Pentru speciile pomicole, germoplasma se organizează în colecţii pomologice.
În funcţie de talie, fiecare formă este reprezentată de câte 4-5 pomi. Arbuştii, în
dependenţă de specie, sunt reprezentaţi de cel puţin 30-50 tufe pentru fiecare sursă
de germoplasmă.
În legumicultură şi floricultură, germoplasma se organizează pe suprafeţe de
5-10 m2, sau cu un număr limitat de exemplare (20-50 de plante la speciile
decorative, 50-200 de plante la speciile legumicole).
Pentru cunoaşterea caracterelor şi însuşirilor principale ale surselor de
germoplasmă colectate, materialul introdus în câmpul de colecţie va fi studiat, cel
puţin, 3-4 ani la speciile anuale şi 3-5 ani de rodire normală la speciile multianuale
(pomi şi viţă de vie).
Cercetările efectuate asupra surselor de germoplasmă se referă, în general, la
studii fenologice, morfologice, fiziologice, biochimice, genetice şi tehnologice.
În urma acestor studii se efectuează inventarierea taxonomică şi o descriere
generală a formelor biologice colectate, evidenţiind pentru lucrările de ameliorare,
numai sursele de germoplasmă care posedă cel puţin un caracter dominant şi util,
potrivit obiectivelor urmărite.

2.4.3. Conservarea germoplasmei

Toate sursele de germoplasmă existente pe glob trebuie incluse într-un
program de păstrare, pentru a se evita pierderea unor gene utile valoroase.
Se deosebesc două noţiuni principale în munca de păstrare a germoplasmei:
Conservarea ,,in situ” - înseamnă păstrarea germoplasmei în arealele
geografice unde s-au format aceste surse de gene şi unde se găsesc cele mai bune
condiţii de creştere şi dezvoltare pentru speciile respective; Arealele unde s-au
format diferite specii se numesc centre de origine.
Conservarea ,,ex situ” - înseamnă păstrarea surselor de germoplasmă în alt
mediu decât cel în care s-au format.
În prezent, există următoarele sisteme de păstrare a germoplasmei:
- parcuri şi rezervaţii naturale;
- grădini botanice;
- bănci de gene;
- culturi de celule şi ţesuturi.
 - În parcurile şi rezervaţiile naturale, sursele de germoplasmă se păstrează
în condiţii naturale ale mediului. În toate ţările, dar mai ales, în cele
dezvoltate se acordă o atenţie deosebită organizării unor parcuri şi
rezervaţii naturale.
În SUA sunt înfiinţate 34 de parcuri naţionale cu caracter de rezervaţie
naturală, care ocupă peste 10 mln ha. În Canada există 25 de parcuri naţionale şi 51
parcuri provinciale, cu suprafaţa de peste 20 mln ha. În România sunt organizate
130 de rezervaţii naturale pe o suprafaţă de peste 80 mii ha. În Republica Moldova
există 41 de rezervaţii, însumând circa 34 mii ha.
În grădinile botanice, conservarea germoplasmei se face ,,ex situ” unde
plantele sunt supuse să trăiască în spaţii izolate, în condiţii de mediu dirijate de om,
care nu le întâlnesc în locul de origine.
Una dintre cele mai vechi şi mai bogate grădini botanice din lume este
considerată Grădina Botanică Regală din Anglia, înfiinţată în anul 1759. Printre
grădinile botanice importante se numără şi Grădina Botanică Nikita din Ialta
(Ucraina), care deţine o suprafaţă de 1100 ha, înfiinţată în anul 1860. În România
cea mai veche şi mare grădină botanică este cea din Iaşi, cu suprafaţa de circa 100
ha, înfiinţată în anul 1856. Grădina Botanică din Republica Moldova a fost
înfiinţată în anul 1950, actualmente, ocupând o suprafaţă de 104 ha şi cu un
genofond de peste 10 mii de specii.
În prezent, cea mai sigură modalitate de conservare a germoplasmei este
depozitarea în băncile de gene, în care dacă sunt create condiţiile corespunzătoare,
materialul biologic poate fi păstrat mai mult de 100 de ani.

Fig. 2.1. Conservarea germoplasmei în banca de gene

 Băncile de gene sunt instituţii special înfiinţate, care au următoarele obiective:
- prospectarea (descrierea) şi colectarea germoplasmei;
- evaluarea şi conservarea plantelor pe termene foarte mari.
Condiţiile de păstrare a seminţelor şi a materialului săditor diferă de la o bancă la alta,
însă se consideră că cele mai importante cerinţe sunt următoarele:
- umiditatea relativă a aerului să nu depăşească 15%;
- temperatura pentru o păstrare îndelungată să fie de -20oC sau şi mai
scăzută;
- absenţa luminii în camerele de păstrare;
- atmosfera cât mai săracă în oxigen şi cât mai bogată în dioxid de carbon;
- umiditatea seminţelor să fie de 4-6%;
- excluderea influenţei radiaţiilor sau cel puţin reducerea acestui efect la minimum,
prin utilizarea unor camere speciale.
Actualmente, cele mai mari bănci de gene din lume se află la Fort Collins
(SUA), Hiratsuga (Japonia), Krasnodar (Rusia), Bari (Italia), Izmir (Turcia).
Condiţiile de păstrare în banca de la Fort Collins care poate depozita 180000
de probe de câte 450 gr: probele păstrate în tăvi metalice, în încăperi de beton
armat cu grosime de 150 cm cu 10 camere de păstrare din care în 3 temperatura se
menţine la -12oC, în 7 camere temperatura de circa +4oC şi umiditatea relativă de
5,2%. Verificarea germinării seminţelor se face la fiecare 5 ani şi dacă aceasta a
scăzut sub 50% se face o reînmulţire a seminţelor înlocuindu-se probele. Banca de
la Hirotsuga păstrează probe de către 120 cm3, în cutii cositorite la temperatura de -
10oC. Banca de la Krasnodar păstrează 500000 de probe în încăperi cu climatizare
totală, în vase de sticlă aşezate pe stelaje metalice.
În România, prima bancă de gene a fost construită în Suceava. Această banca
păstrează circa 100000 de probe, clădirea are 8 încăperi pentru păstrare, 4 pentru
păstrare medie de 10-20 ani şi 4 pentru păstrare îndelungată, peste 100 de ani cu
temperatura de -20 C.
Genofonduri bogate de surse de germoplasmă sunt depozitate şi în alte
institute internaţionale:
- Banca de resurse genetice ale programului de la Centrul Internaţional
pentru Ameliorarea Grâului şi Porumbului (CIMMYT) din Mexc-Eli Batan;
- Banca de gene Nord Lund (Suedia);
- Banca de gene Sadovo (Bulgaria);
- Banca de gene Los Banos (Filipine) etc.
 Verificarea cunoştinţelor
1. Ce reprezintă o specie?
2. Ce se înţelege prin ecotip?
3. Cine este considerat drept fondator al sistematicii ecologo-geografice a
plantelor de cultură?
4. Ce reprezintă o grupă ecologo-geografică?
5. Ce reprezintă un centru de origine a plantelor?
6. Ce se înţelege prin germoplasmă?
7. Care sunt categoriile de material iniţial?
8. Care este importanţa germoplasmei în ameliorare?
9. Ce se înţelege prin ,,eroziune genetică,, a germoplasmei?
10. Care este necesitatea în organizarea colectării germoplasmei vegetale?
11. În ce constă conservarea germoplasmei ,,in situ,,?
12. În ce constă conservarea germoplasmei ,,ex situ,,?
13. Ce reprezintă o bancă de gene?
14. Care sunt cele mai importante condiţii pentru păstrarea seminţelor în
banca de gene?