4.

Selecția ca metodă de valorizare a variabilității genetice a

germoplasmei vegetale

4.1.Noțiuni introductive în selecție ca metodă principală în ameliorarea

plantelor.
Selecția constituie metoda principală în ameliorarea speciilor de cultură,
bazată pe eliminarea de la reproducere a plantelor ce nu corespund cerințelor, și pe
înmulțirea în continuare, numai acelor care se manifestă adecvat intereselor
prevăzute în programul de ameliorare.
Gh. Darwin în teoria sa cu privire la evoluția lumii organice a demonstrat că,
la baza apariției speciilor în natură și în crearea soiurilor și raselor de cultură, se
află un principiu comun - selecția, pe care a divizat-o în două forme: naturală și
artificială.
Selecția naturală constituie un proces continuu, grație căruia, în condiții
naturale, în cadrul speciei se păstrează variațiile ereditare favorabile adaptării
biologice, la schimbările mediului ambiant și se elimină indivizii sensibili sau
inadaptabili la aceste schimbări.
Selecția artificială se efectuează de către om și a fost inițiată odată cu
îmblânzirea primelor animale și cultivarea diferitor specii de plante sălbatice. Pe
parcursul mileniilor, omul inconștient alegea cele mai bune și mai mari semințe,
cele mai gustoase și mai frumoase fructe și legume. Prin această selecție, din
generație în generație au fost obținute toate plantele de cultură. Acest procedeu de
activitate a omului, Darwin l-a numit selecție inconștientă.
Inițial realizată empiric, selecția artificială a căpătat, cu timpul, un caracter
metodic, desfășurându-se după un plan impus de un scop precis – obiectiv al
ameliorării. Actualmente, această formă de selecție se efectuează pe baza aplicării
legilor eredității formulate de G. Mendel și a cunoașterii exacte a determinismului
genetic al caracterelor.
Dacă selecția naturală acționează permanent în favoarea speciilor, asigurându-
i acesteia o adaptare adecvată la condițiile mediului, apoi selecția artificială
acționează în favoarea omului. Interesele omului au condus la micșorarea
rezistenței plantelor de cultură la condițiile de mediu, astfel că, lăsate în natură,
fără a fi îngrijite, aceste forme domesticite, nu mai pot concura cu speciile din flora
spontană de la care provin.
Selecția practicată de ameliorator, prevede existența unor obiective concrete
urmărite de acesta precum și a unei variabilități genetice, suficient de mari, care să
permită evidențierea unor forme noi, adecvate scopurilor urmărite.
 Selecția, atât naturală, cât și artificială se realizează doar în cazul
heterozigoției organismelor, care apare datorită procesului de mutageneză și de
recombinare a materialului ereditar existent. Acțiunea selecției se oprește, doar în
cazul homozigoției genelor.
În dependență de particularitățile morfologice ale florilor care determină
modul de polenizare, speciile cu reproducere sexuată pot fi autogame, când
polenizarea se realizează, în mod natural, cu polen propriu, și alogame, când
polenul care participă la fecundare este străin, deci provine de la alte plante.
Deoarece, prin selecție nu se creează genotipuri noi de plante, ci se aleg doar
exemplarele care prezintă interes, succesul selecției depinde de amplituda
variabilității geneticii existente în cadrul materialului inițial inclus în procesul de
ameliorare. Cota diferită a variațiilor genotipice și a celor determinate de influența
mediului ambiant depinde foarte mult de modul de reproducere a speciilor.
La plantele autogame, grație faptului că părinții și respectiv gameții sunt
identici din punct de vedere genetic, plantele reproduse prin autopolenizare vor fi
de asemenea identice, practic homozigote. Deci, ca atare, posibilele variații
manifestate fenotipic se datorează numai influenței condițiilor de mediu.
La speciile alogame, datorită fecundării ovulului cu polen străin, ambii gameți
având o zestre ereditară diferită, plantele reproduse vor avea un nivel foarte înalt
de heterozigoție, pentru marea majoritate a genelor. În acest caz, diferențele între
descendenți vor fi determinate, în mare măsură, de recombinarea zestrei ereditare
ale celor doi gameți ce formează zigotul și mai puțin de acțiunea condițiilor de
mediu. În această situație, este posibil că, selecția să conducă la apariția unor
populații absolut diferite în comparație cu materialul inițial inclus în procesul de
ameliorare.
Eficiența selecției diferă foarte mult și în funcție de germoplasmă, de
heritabilitatea caracterelor supuse selecției, și metodele de ameliorare folosite, fiind
întotdeauna mai mare atunci, când obiectivele de ameliorare corespund cu cerințele
biologice ale speciilor.
Acțiunea selecției, în mare măsură, depinde și de numărul de gene care
determină manifestarea caracterelor. Astfel, selecția la prezența sau absența
aristelor într-o populație hibridă de grâu activează într-o singură generație,
deoarece acest caracter are o expresie ereditară calitativă, controlată de o singură
pereche de alele. În cazul caracterelor cu ereditate cantitativă (dimensiunea
spicului și a boabelor, dimensiunea și masa fructelor, conținutul de proteină, lipide
etc.) acțiunea selecției este mult mai complicată, necesită pentru alegere o cantitate
mult mai mare de material și o perioadă mai mare de timp.
 În procesul de selecție se urmărește alegerea și păstrarea pentru înmulțire a
plantelor elită.
Planta elită sau elita reprezintă planta aleasă, care manifestă caractere și
însușiri valoroase urmărite prin obiectivele de ameliorare, și care necesită să fie
înmulțită, în vederea obținerii unei descendențe.
Descendența reprezintă totalitatea plantelor obținute în urma reproducerii unei
plante elite.
La speciile de plante autogame, descendența se numește linie, linie
genealogică, iar la plantele alogame, descendența unei elite poartă numele de
familie sau familie genealogică.
La plantele cu înmulțire vegetativă descendența unei singure plante elită,
indiferent, dacă aceasta este autogamă sau alogamă, homozigotă sau heterozigotă,
poartă numele de clonă. Toți indivizii care compun clona, vor fi genetic identici
între ei și identici cu planta din care provin.
În dependență de modul de însămânțare (plantare) a elitelor în câmp și de
procedura de selectare a descendențelor rezultate, se practică două metode
principale de selecție, și anume: în masă și individuală. Strategia de folosire a
acestor metode în ameliorare va fi mereu deosebită, fiind în funcție de structura
genetică a celor două categorii mari de plante cu reproducere sexuată : autogame și
alogame.
În funcție de modul de alegere a elitelor și de urmărire a descendențelor
acestora M. Savatti (2004) a introdus o nouă clasificare și anume : selecția
fenotipică și selecția genotipică. Autorul menționează că, selecția fenotipică se
bazează pe alegerea unui organism și urmărirea acestuia în dependență de
caracterele și însușirile pe care le manifestă, pe când selecția genotipică presupune
aprecierea unui organism în funcție de valoarea descendenței sale.

4.2.Metodele de selecție la speciile autogame

La speciile autogame, reproducerea sexuată are loc prin autopolenizare, iar
consecința genetică a autopolenizării permanente constă în mărirea gradului de
homozigoție a populației. În cazul acestor specii, întreaga variabilitate fenotipică
manifestată, este determinată numai de influența condițiilor de mediu sau de
apariția eventualelor mutații.
Consecința procesului de autopolenizare continuă va fi formarea unei
populații homoalelică, dar nu omogenă, deoarece va fi alcătuită dintr-un număr
oarecare de linii homozigote diferite.
 Programul de ameliorare pentru obținerea unui soi nou, la speciile autogame,
poate fi inițiat cu următoarele categorii de material inițial :
- un amestec de plante sau o singură plantă dintr-un soi local sau ameliorat;
- o singură plantă selectată dintr-o populație hibridă în curs de segregare;
- un amestec de plante dintr-o populație tratată cu unii agenți mutageni.
La speciile autogame, drept sursă de germoplasmă poate servi materialul
biologic selectat din orice verigă de ameliorare, iar în unele cazuri chiar din cultura
comercială.

4.2.1.Selecția în masă
Selecția în masă constă în alegerea și înmulțirea plantelor elită, în amestec,
ținându-se cont doar de manifestarea fenotipică a caracterelor și însușirilor dorite.
Alegerea celor mai bune plante se efectuează nemijlocit în câmp, urmată de analiză
materialului selectat în laborator. Plantele cu multe caractere și însușiri nedorite se
elimină. Semințele plantelor alese se însămânțează în anul următor în amestec (în
masă).
Având în vedere că, metoda se bazează numai pe observații asupra fenotipului
plantelor alese, eficiența selectării depinde de similitudinea cu care fenotipul
reflectă genotipul, adică de heritabilitatea caracterelor urmărite de ameliorator.
Dacă heritabilitatea caracterului este înaltă, atunci în generațiile următoare
descendenții vor fi asemănători cu plantele alese inițial.
Selecția în masă a fost metoda de bază folosită în timpul ameliorării empirice
a plantelor, care a contribuit la crearea actualelor soiuri și populații locale. Ea se
practică în două variante: selecția în masă negativă și selecția în masă pozitivă.
Selecția în masă negativă - presupune îndepărtarea din materialul de
ameliorare, deseori înainte de înflorire a tuturor plantelor, care nu corespund
cerințelor urmărite de ameliorator. Actualmente, acest tip de selecție este cunoscut
și sub denumirea de purificare biologică, fiind frecvent folosit pentru menținerea
purității biologice a cultivarelor existente, care au început să fie impurificate
datorită unor greșeli umane (amestecuri mecanice), acțiune a unor mutații etc. Cel
mai des metoda de selecție în masă se folosește în producerea de semințe, când se
elimină plantele netipice (procesul de plivire).
Selecția în masă pozitivă - constă în alegerea unui număr mai mic de
plante de elită, aproximativ 5-10% din numărul total de plante din materialul
pentru ameliorare. Se consideră că, acest număr este suficient de mare ca să
cuprindă majoritatea biotipurilor valoroase ale soiului sau populației supuse
selecției.
 În dependență de modul de alegere și grupare a elitelor selecția în masă
pozitivă se realizează în trei variante:
- selecția în masă simplă sau cu o singură alegere;
- selecția în masă repetată;
- selecția în masă pe grupe de plante.
Selecția în masă pozitivă simplă sau cu o singură alegere constă în alegerea
elitelor într-un singur an, urmată de reproducerea acestora în amestec și
compararea descendenților cu materialul pentru ameliorare inițial din care au
provenit (fig.4.1).
Dacă în urma testării în cadrul unor culturi comparative de concurs, materialul
selectat, depășește semnificativ martorii (soiul sau populația inițială) și cel mai bun
soi raionat în zonă, sub aspectul caracterelor luate în studiu, acesta va înlocui soiul
vechi de la care provine și va fi propus pentru implementare în producție.

Fig. 4.1. Schema selecției în masă pozitivă, cu o singură alegere

Selecția în masă repetată anual constă în alegerea, reținerea și înmulțirea

elitelor timp de câțiva ani consecutivi în amestec, până când se ajunge la
uniformitatea dorită a materialului selectat (fig.4.2).
Câmpurile de înmulțire, în fiecare an, servesc și pentru alegerea de noi
plante elite. O parte din sămânță obținută la fiecare alegere, este însămânțată
pentru încercare, în culturi comparative, alături de materialul obținut la alegerea
precedentă, de soiul inițial luat în procesul de selecție și de soiurile martori,
raionate in zonă.

Fig.4.2. Schema selecției în masă pozitivă repetată anual

Selecția în masă pe grupe de plante constă în alegerea de plante elite și

separarea acestora în mai multe grupe cu caracteristici distincte. În cadrul fiecărei
grupe se includ plante cu caractere și însușiri asemănătoare, iar descendențele se
urmăresc și se înmulțesc în amestec (fig.4.3).
În generațiile următoare, grupele astfel formate, vor fi încercate, în culturi
comparative, alături de populația inițială supusă selecției și de soiurile martor
raionate în zonă.
Avantajele și dezavantajele selecției în masă. Metoda este rapidă,simplu de
efectuat și nu presupune costuri mari. Ea poate fi folosită nu numai în instituțiile de
cercetări științifice, dar și în condițiile de producere, mai cu seamă în producerea
semințelor, ca metodă de menținere a caracterelor și însușirilor specifice pentru
soiurile raionate în zona respectivă.
 Selecția în masă este cu mult mai efectivă atunci când obiectivele ei
corespund cu direcția de acțiune a selecției naturale. Metoda este eficientă numai
atunci când materialul biologic supus selecției prezintă o heritabilitate suficient de
mare.

Fig.4.3. Schema selecției în masă pozitivă, pe grupe de plante

Un mare neajuns al acestei metode constă în imposibilitatea verificării

plantelor alese după descendenții lor. De regulă, selecția în masă se realizează pe
terenuri uniforme după relief și fertilitate a solului.
Însă, în această situație, la rând cu plantele care posedă o zestre ereditară
valoroasă, inevitabil, vor fi selectate și unele exemplare, fenotipic asemănătoare în
privința caracterului urmărit - modificații (morfoze), care se manifestă datorită
condițiilor favorabile de mediu și de cultivare. În următoarele alegeri, din cauza
neuniformității condițiilor de cultivare, devine foarte dificilă depistarea și
eliminarea unor astfel de descendențe inferioare.

4.2.2 Selecția individuală

Selecția individuală constă în alegerea plantelor elite și înmulțirea separată a
fiecărei descendențe pentru aprecierea valorii genotipice a acestora. Prin selecția
individuală devine posibilă identificarea și reținerea exemplarelor valoroase, atât
din cadrul germoplasmei naturale (spontane), cât și din materialul inițial creat de
ameliorator prin diferite metode de provocare artificială a variabilității genetice
(hibridare, consangvinizare, poliploidie,mutageneză experimentală).
Selecția individuală se practică în diverse variante.
Selecția individuală simplă. În procesul de ameliorare a speciilor autogame
se folosește mai frecvent, metoda de selecție individuală simplă (cu o singură
alegere) numită și metoda de selecție a liniilor pure. Această metodă se bazează pe
alegerea plantelor de elită care corespund obiectivelor urmărite din cadrul
populațiilor, soiurilor locale, soiurilor ameliorate (fig.4.4).

Fig.4.4. Schema selecției individuale simplă

Prin metoda de selecție individuală simplă nu se urmărește scopul de a crea

genotipuri noi, ci doar de a evidenția genotipurile cele mai valoroase din cadrul
materialului inițial luat în procesul de ameliorare.
Esența metodei constă în alegerea și examinarea plantelor elită numai o
singură dată în primul an al aplicării ei.
Selecția individuală simplă se realizează în următoarele etape :
- alegerea din populația supusă selecției a plantelor elite;
- însămânțarea plantelor elită pe parcele separate în câmpul de selecție și
selecția celor mai valoroase descendențe-numite linii în baza observațiilor vizuale
asupra caracterelor și însușirilor urmărite; la maturitate fiecare descendență se va
recolta separat;
- testarea descendențelor alese (în câmpul de control, în câmpul de culturi
comparative de orientare și în culturi comparative de concurs) și înmulțirea celor
mai valoroase linii, care capătă denumirea de soi-linie în scopul omologării și
înregistrării lor în calitate de noi soiuri performante.
Selecția individuală repetată anual cunoscută și sub denumirea de selecție
pedigreu constă în utilizarea variabilității genetice artificiale creată de ameliorator
prin hibridare (fig.4.5).

Fig.4.5. Schema selecției individuale repetată anual pe familii

În prima etapă se efectuează hibridări între formele parentale alese în

corespundere cu obiectivele urmărite în procesul de ameliorare, în funcție de
numărul de gene prin care diferă cei doi genitori. Se va urmări obținerea unui
număr necesar de combinații hibride în vederea separării plantelor valoroase în
primele generații segregante.
Plantele hibride ale populației F1sunt lăsate să se autopolenizeze, iar sămânța
căpătată de la fiecare plantă F1 va fi semănată la distanțe mai mari între rânduri și
între plante pe rând pentru a urmări gradul de hibridare și de a elimina plantele care
sau format prin autopolenizare. În generația F2, fiecare descendență va fi semănată
pe câte un rând separat.
În generația F2 devine posibilă efectuarea primei selecții. Vor fi selectate
numai plantele care întrunesc cât mai multe caracteristici urmărite de amelioratori.
În generația F3 semințele fiecărei elite se seamănă pe parcele separate și se
efectuează selecția individuală, însă se aplică îndeosebi în cadrul liniilor care
conțin plante cu caracteristicile dorite. Numărul elitelor alese în F 3, de regulă, nu
trebuie să depășească numărul de linii apreciate în această generație.
În generația F4 semințele elitelor alese vor fi semănate pe câte un rând și se va
pune accentul pe selecția între linii, însă se va continua și selecția în interiorul
liniilor. În această generație descendențele obținute devin destul de homozigote,
dar în interiorul liniilor se mai conține încă destul de multă variabilitate ereditară
pentru ca selecția individuală să rămână eficientă.
În generația F5 gradul de heterozigoție va ajunge la 6,2%. Liniile alese în
această generație în anul următor (generația F6) vor fi testate într-un câmp de
control (CC). Concomitent, vor fi urmărite și liniile reținute din elitele extrase din
generația anterioară, eliminându-se toate descendențele care nu corespund
cerințelor preconizate.
În următoarele generații (F7 - Fn) descendențele liniilor alese vor fi încercate
în diferite experiențe: microculturi comparative, culturi comparative de orientare
(CCO), precum și în culturile comparative de concurs (CCC) din cadrul Institutului
și a Comisiei de Stat pentru Testarea Soiurilor, în vederea zonării și omologării
soiului nou obținut.
Descendența plantei elită, aleasă dintr-o populație hibridă, la speciile
autogame se numește soi-hibrid.
Metoda descendențelor dintr-o singură sămânță. Această metodă este o
variantă modificată a selecției individuale repetate se urmărește accelerarea
programului de ameliorare prin obținerea cât mai rapidă a unei populații
homoalelice fără a folosi selecția, până în generația F5 - F6.
În aplicarea acestei metode se realizează următoarele etape :
- Alegerea genitorilor potriviți și efectuarea unui număr suficient de mare de
hibridare pentru a obține în generația F1 cât mai multe recombinări posibile.
Semințele vor fi recoltate în amestec, iar în anul următor vor fi folosite pentru
obținerea generației F2 cu aproximativ 2000-3000 de plante.
 - De la descendenții care corespund cerințelor, din generația F2se recoltează
câte o sămânță care va constitui materialul de semănat pentru generația F3. Această
procedură se va efectua în același mod până în generațiile F5 – F6.
- În momentul realizării unui nivel suficient de omogenitate a plantelor se va
începe alegerea elitelor care, ulterior, vor fi apreciate prin toate verigile selecției
individuale simple repetate .

4.3.Metodele de selecție la speciile alogame

Plantele alogame se reproduc în mod natural, prin fecundarea unor gameți de
proveniență diferită. Fecundarea încrucișată sau outbreeding-ul duce la formarea
unor descendențe cu un grad înalt de heterozigoție, condiționează o schimbare a
structurii genetice a populației alogame la fiecare generație. Într-o populație
alogamă orice individ are un genotip propriu, care îl deosebește de ceilalți.
Datorită structurii genetice complexe a soiurilor locale și ameliorate la
speciile alogame, amelioratorul va fi mai puțin interesat de genotipul unei singure
plante elită. La aceste specii, spre deosebire de cele autogame, alegerea unei
singure plantă elită rare ori poate să se finalizeze cu crearea unui nou cultivar,
deoarece descendenții seminali ai unei astfel de elită vor devia mult de la forma
inițială. În același timp, amelioratorul va fi interesat de totalitatea genotipurilor
valoroase ale populației, adică de fondul total de gene al populației, luată în lucru,
și de modul cum acest genofond evoluează din generație în generație.
Selecția speciilor alogame urmărește două direcții principale, condiționate de
heterozigoția permanentă a materialului biologic pentru ameliorare, de fondul total
de gene al populației, și de factorii care conduc la modificarea echilibrului genetic.
Astfel, pe de o parte, prin selecție se urmărește eliminarea genotipurilor
nevaloroase în vederea majorării frecvenței genotipurilor utile, iar pe de altă parte,
se preconizează obținerea și identificarea unor linii consangvinizate cu o capacitate
combinativă înaltă care în urma încrucișării, vor asigura obținerea unor hibrizi ce
vor manifesta un efect înalt de heterozis.
Metodele de selecție care se folosesc în cadrul soiurilor locale și celor
ameliorate ale speciilor alogame sunt determinate de particularitățile genetice ale
acestora și de obiectivele prevăzute în programele de ameliorare.

4.3.1.Selecția în masă
Selecția în masă la plantele alogame nu se deosebește, ca tehnică de folosire,
pe cea aplicată la speciile autogame. Această metodă a fost folosită în procesul de
creare a soiurilor locale, utilizându-se și actualmente în activitatea de producere a
seminței. De menționat însă că, la speciile alogame, selecția în masă poate exploata
atât variabilitatea spontană a soiurilor și populațiilor locale vechi, cât și
variabilitatea artificială, creată prin hibridare, mutageneză indusă sau poliploidie
experimentală.
Metoda este deosebit de eficientă atunci când se urmărește acumularea de
gene care determină unele caractere calitative valoroase, sau a unor caractere
cantitative cu mare expresivitate fenotipică și o heritabilitate ridicată (rezistența la
anumite boli, durata perioadei de vegetație etc.). Metoda este mai puțin eficientă în
cazul unei heritabilități scăzute a unor caractere cantitative (greutatea medie a
fructelor, bulbilor, producția la unitate de suprafață etc.), când descendenții pot să
se deosebească foarte mult de planta aleasă inițial și apare necesitatea unei selecții
în masă repetată.
Plantele elită, alese după criteriile corespunzătoare, determinate de
amelioratori dintr-o populație inițială se recoltează în amestec, iar sămânța lor se
folosește pentru a obține generația următoare. Alegerea poate fi simplă, repetată,
anual sau pe grupe de plante. După fiecare alegere se vor organiza încercări în
culturi comparative cu populația inițială, precum și cu soiurile raionate în zona
(martori). Reproducerea populației noi, obținute în urma selecției, se va efectua pe
sectoare, izolate în spațiu pentru a păstra fără modificări structura lor genetică.
Etapele principale pe care le parcurge materialul biologic inclusiv în procesul
de selecție în masă la plantele alogame, cu toate variantele sale sunt similare celor
din cadrul metodei de selecție în masă aplicată la plantele autogame.
Un dezavantaj al metodei de selecție în masă constă în imposibilitatea
efectuării controlului asupra formelor paterne, motiv pentru care nu se poate
cunoaște natura genetică a descendenților.

4.3.2.Selecția individuală
Selecția individuală, folosită la speciile alogame, diferă în multe privințe de
cea aplicată la speciile autogame. Selectarea plantelor elită dint-o populație
alogamă, înmulțirea izolată a acestor elite pentru a asigura polenizarea numai între
plantele aceleiași familii duce, de regulă, la micșorarea fondului de gene, la
creșterea frecvenței homozigoților nefavorabili și la reducerea cotei de heterozigoți
în descendențele următoare.
În ameliorarea plantelor alogame se aplică diferite variante ale selecției
individuale dintre care în continuare vor fi prezentate cele mai des folosite.
Selecția individuală simplă. Această metodă presupune extragerea elitelor din
câmpul de alegere, recoltarea separată a seminței de la fiecare elită, verificarea
descendențelor obținute, reținerea doar a celor ce corespund obiectivelor urmărite
și amestecul semințelor de la familiile superioare.
O variantă a metodei de selecție individuale simplă e cunoscută sub
denumirea de jumătate din sămânță pe rând, propusă de către Hopkins în 1897.
Această variantă prevede extragerea elitelor, recoltarea separată a seminței de
la fiecare elită și împărțirea seminței în două părți. Jumătate din cantitatea de
semințe se va păstra în depozit, iar cealaltă jumătate se va însămânța în anul
următor, fiecare elită pe câte un rând. După aprecierea descendenților în câmp vor
fi eliminate, din rezerva de sămânță păstrată, toate elitele ale căror descendențe au
manifestat caracteristici nedorite (fig. 4.6).

Fig. 4.6. Selecția individuală la plantele alogame, varianta „jumătate de sămânță”

În anul următor, jumătate din cantitatea de sămânță a elitelor reținute va fi

semănată, izolat în spațiu pentru fiecare elită, într-un nou câmp de selecție, în care
va fi apreciată după fenotip valoarea familiilor. Sămânța fiecărei familii selectate
se împarte din nou în două părți egale, o parte reținându-se în laborator iar cealaltă
parte va fi semănată în anul 4, în câmpul de control (câmp de descendența a doua,
sau câmp de familie) în parcele alăturate, neizolate în spațiu. Pe baza notărilor din
timpul vegetației și a celor de la recoltare, se elimină toate familiile nevaloroase,
împreună cu rezerva lor de sămânță. În anul următor, rezerva de sămânță a celor
mai bune familii se seamănă izolat în spațiu. La recoltare, familiile cele mai
valoroase, cu caracteristici asemănătoare, se amestecă, se înmulțesc și se verifică în
rețeaua instituției de ameliorare.
Această metodă se folosește frecvent la speciile cu un coeficient înalt de
multiplicare a semințelor și o normă de semănat relativ mică. Prin metoda
respectivă sub conducerea academicianului V. S. Pustovoit (în fosta URSS) au fost
obținute mai multe soiuri performante la floarea-soarelui.
Selecția individuală repetată anual. Această metodă are unele particularități
condiționate de biologia înfloritului la speciile alogame. Deoarece la aceste specii
genitorul mascul este necunoscut, pentru a exclude apariția unor noi recombinări,
devine necesară dirijarea polenizării în cadrul familiilor obținute. În acest scop
familiile rezultate vor fi izolate, fie în spațiu, fie în timp, iar la necesitate,
exemplarele foarte valoroase vor fi izolate separat cu izolatoare din plastic, pânză
sau țesături din bumbac.
Metoda de selecție individuală repetată se practică în două variante : selecția
pe familii și selecția pe grupe de familii .
Selecția individuală pe familii. Această metodă diferă de selecția simplă prin
faptul că unitatea de alegere este alcătuită dintr-o familie de plante și nu din elitele
separate.
Selecția individuală pe familii se bazează pe alegerea plantelor elite din cadrul
unei populații cât mai heterogene, izolarea în spațiu și urmărirea separată a fiecărei
familii.
În cazul folosirii acestei metode sămânța fiecărei plante elite se însămânțează
pe familii, pe sectoare izolate pentru a evita polenizarea între familii. Polenizarea
se realizează numai între plantele unei familii. Prin urmare, polenizarea este la
control atât în privința formei materne cât și a celei paterne. Grație polenizării
libere între plantele din această familie, relativ repede se atinge uniformitatea și se
fixează caracterele dorite după care are loc selecția. Dezavantajul acestei metode
constă în faptul că, în caz de folosire îndelungată a acestei proceduri se micșorează
productivitatea - consecință a depresiei cauzate de inbreeding - polenizări înrudite.
Selecția pe grupe de familii. Metoda prevede alegerea elitelor și urmărirea
individuală a descendenților câteva generații, apoi familiile evidențiate
asemănătoare fenotipic, după unele caractere și însușiri valoroase se amestecă,
formând grupe de familii. Fiecare grupă este alcătuită din 3-6 familii. Grupele de
familii se seamănă pe sectoare izolate.
În limita unei grupe, fiecare familie se aseamănă separat, dar alături. Astfel,
descendențele diferitor grupe nu pot să se polenizeze între ele, însă în cadrul unei
grupe are loc polenizarea liberă. Prin folosirea acestei metode, se obține mai lent
uniformitatea descendenților, în schimb se evită polenizarea înrudită și se creează
suficiente posibilități pentru acumularea și consolidarea caracterelor și însușirilor
urmărite în procesul selecției.

4.4.Selecția recurentă (periodică)

Această metodă reprezintă o tehnică aplicată ciclic și sistematic în cadrul unei
populații, bazată pe alegerea și încrucișarea celor mai valoroși genitori în vederea
obținerii unei populații noi, superioară celei inițiale.
Selecția recurentă numită și periodică urmărește scopul de a mări concentrația
alelelor care controlează caracterele și însușirile valoroase în populația respectivă,
prin repetarea ciclurilor de selecție. Cu cât frecvența alelelor care determină aceste
caractere este mai mare cu atât crește cota genotipurilor performante în cadrul
populației.
Selecția recurentă se practică în patru variante:
- selecția recurentă pentru fenotip;
- selecția recurentă pentru capacitatea combinativă generală;
- selecția recurentă pentru capacitatea combinativă specifică;
- selecția recurentă reciprocă.
Selecția recurentă pentru fenotip. Metoda constă din câteva cicluri de
selecție, care se efectuează periodic în scopul îmbunătățirii populației inițiale.
Un ciclu de selecție se realizează în doi ani.
În primul an, se aleg elitele din populația inițială și se autopolenizează forțat,
iar sămânța acestora se recoltează separat.
În al doilea an, descendența fiecărei elite se seamănă într-un rând separat. În
timpul înfloririi, între rânduri are loc polenizarea liberă și deci încrucișarea în toate
combinațiile posibile. Semințele hibride se recoltează în amestec pentru a fi
utilizate în următorul ciclu de selecție.
Această metodă de selecție se bazează doar pe fenotipul plantei, fiind efectivă
numai în cazul urmăririi unor caractere și însușiri du o înaltă moștenire.
Selecția recurentă pentru capacitatea combinativă generală. Metoda se
realizează în câteva cicluri succesive cu durata de trei ani.
În primul an, la fel, ca și în metoda anterioară se aleg plantele elite din
populația inițială și se autopolenizează. Concomitent, cu o parte din polenul
fiecărei plante elită se polenizează un hibrid simplu, care servește în calitate de
tester, fiind folosit ca genitor matern.
 În al doilea an, sămânța obținută de la fiecare plantă autopolenizată se
păstrează separat, iar semințele hibride obținute de la încrucișarea testerului cu
fiecare elită se însămânțează în culturi comparative, în vederea evidențierii celor
mai bune combinații hibride.
În al treilea an, se organizează câmpul de selecție, doar cu sămânța rezervă a
plantelor elită autopolenizate, de la care s-au obținut cele mai valoroase combinații
hibride în urma încrucișării cu testerul. Descendența fiecărei elite se seamănă pe
un rând, iar în timpul înfloririi se polenizează liber. Semințele hibride obținute, la
recoltare se amestecă, iar materialul biologic căpătat se va utiliza pentru inițierea
unui nou ciclu de selecție.
Selecția recurentă pentru capacitatea combinativă specifică. Metoda este
asemănătoare cu cea precedentă, însă se deosebește prin faptul că, în locul unui
hibrid simplu, se utilizează o linie consangvinizată.
În primul an, se aleg 100-200 plante elite din rândul populației inițiale și se
autopolenizează. Concomitent, o parte din polen de la fiecare elită se folosește
pentru polenizare cu o linie consangvinizată care se utilizează ca tester.
În al doilea an, sămânța obținută de la fiecare plantă autopolenizată se
depozitează, iar în câmp se organizează o cultură comparativă pentru evaluarea
rezultatelor de la hibridarea între elite și linia consangvinizată.
În al treilea an, se organizează câmpul de selecție, numai cu sămânța
plantelor elită care au demonstrat cele mai bune rezultate la încrucișarea cu
testerul. Descendențele elitelor se vor poleniza liber, iar semințele hibride rezultate
se vor recolta în amestec. În baza materialului biologic obținut se poate iniția un
nou ciclu de selecție.
Selecția recurentă reciprocă. Această metodă se deosebește de cele
precedente prin aceea că amelioratorul urmărește îmbunătățirea concomitentă a
două populații, diferite genetic, care, de regulă, se notează prin A și B. Cu fiecare
populație se lucrează la fel ca și în cazul selecției recurente pentru capacitatea
combinativă generală, cu deosebirea că pentru populația A servește drept tester
populația B, iar pentru populația B, în calitate de tester se folosește populația A.
4. 5.Selecția clonală
Selecția individuală aplicată în ameliorarea speciilor cu reproducere
vegetativă (vița de vie, pomi, arbuști fructiferi, cartof, plante ornamentale etc. .) se
numește selecție clonală. Ea poate exploata orice tip de variabilitate, atât cea
naturală, cât și cea indusă. Metoda selecției clonale poate fi aplicată cu aceeași
eficiență, atât la speciile autogame, cât și la cele autogame, în caz dacă posedă
capacitatea de a se reproduce pe cale vegetativă.
 În esență, această metodă reprezintă o modificație a selecției individuale
simple (cu o singură alegere) în care, elita aleasă se înmulțește vegetativ (fig.4.7).
Populația care se formează prin reproducerea vegetativă a unui singur
organism, fiind compus din indivizi identici din punct de vedere genetic poartă
denumirea de clonă. De exemplu, vor fi clone unele soiuri, populații, hibrizi ce
provin de la un singur tubercul de cartof, bulb de usturoi, butaș de viță de vie, etc.
Selecția clonală se practică atât în ameliorare, cât și în procesul de
reproducere al materialului săditor.
Descendența unei dintre cele mai bune clone care în procesul de încercare și
reproducere corespunde obiectivelor urmărite poate deveni un soi nou.

Fig.4.7. Schema generală a selecției clonale

Selecția clonală are o serie de avantaje, grație tipului de reproducere pe care

se bazează și anume :
- permite selecția, înmulțirea și programarea unor plante valoroase, parțial sau
total sterile (în afara procesului sexual), care pe cale seminală ar fi destul de dificil
sau chiar imposibil de reprodus;
- asigură uniformitatea genotipică și fenotipică a materialului biologic selectat
și înmulțit, indiferent de nivelul de homozigoție sau heterozigoție al plantei elită-
inițială;
 - asigură păstrarea și continuarea manifestării efectului de heterozis, apărut în
generația F1, în urma diferitor încrucișări.

Verificarea cunoștințelor
1. Ce deosebiri există între selecția naturală și cea artificială?
2. Care este rolul selecției în evoluția speciilor și în ameliorarea plantelor?
3. Cum se manifestă ereditatea și variabilitatea la speciile autogame?
4. Ce metode de selecție se aplică la speciile autogame?
5. Ce deosebiri cunoașteți între selecția în masă pozitivă și cea negativă?
6. În ce constă esența selecției în masă cu o singură alegere?
7. Care sunt avantajele și dezavantajele selecției în masă?
8. Ce metode de selecție individuală se aplică la speciile autogame?
9. Ce sunt liniile pure?
10. Cum se manifestă ereditatea și variabilitatea la speciile alogame?
11. Care este specificul realizării selecției individuale la plantele autogame?
12. Care variante de selecție individuală repetată se folosesc la plantele
alogame?
13. Ce scop urmărește selecția recurentă în ameliorarea plantelor?
14. Ce metode de selecție recurentă cunoașteți?
15. Care este specificul selecției clonale?