CURSUL NR.

7
Cap.7. BURUIENILE DIN CULTURILE AGRICOLE
7.1. DEFINIŢII ŞI CLASIFICARE

Buruienile sunt plante nedorite într-o cultură agricolă, străine de specia, soiul sau hibridul
cultivat, care produc pagube, consumând apa, substanţele nutritive din sol şi ceilalţi factori de vegetaţie,
determinând scăderea calitativă şi cantitativă a recoltelor plantei cultivate.
Din punct de vedere agrotehnic, buruienile sunt plantele pătrunse în mod spontan sau introduse în
mod involuntar în terenurile cultivate, pajişti etc., fiind plante nedorite, fără valoare economică, stânjenitoare
sau dăunătoare când depăşesc un anumit grad al desimii şi care generează unele prejudicii concretizate în
deprecieri ale calităţii şi reducerea producţiei plantelor agricole.
Definirea buruienilor presupune precizarea cel puţin a patru situaţii:
Buruienile din flora spontană (sau buruienile propriu-zise), adaptate la condiţiile pedoclimatice
locale, au o capacitate mult mai mare de a ocupa habitatul pentru hrană şi apă, decât plantele de cultură
instalate de om, pe care la stânjenesc în creştere şi dezvoltare, ajungând chiar să le elimine din lan, fără
ocrotirea omului.
Buruienile condiţionate, reprezentate de plantele de cultură sau chiar spontane, apar în culturi în
special datorită unor greşeli de tehnologie, fiind în această situaţie fără valoare economică, pentru procesul
de producţie agricolă şi ca urmare ele sunt tratate ca şi orice altă buruiană (floarea soarelui în grâul de
toamnă, secara în grâu etc.).
Încadrarea unei plante în grupa buruienilor depinde de locul unde apare. Unele buruieni ca de
exemplu Agropyron repens, Cynodon dactylon etc. sunt foarte periculoase în culturile agricole, dar când apar
în pajişti naturale sunt considerate plante furajere. Pe terenurile în pantă şi erodate prezenţa acestor plante
este chiar favorabilă, deoarece protejează solul împotriva eroziunii.
Implicaţiile economice ale prezenţei şi combaterii buruienilor este dependentă de fiecare situaţie în
parte. Nivelul de îmburuienare de la care se justifică economic combaterea acestora depinde de cultură,
buruienile prezente (pragul economic de dăunare – PED), metodele de combatere etc. Pe de altă parte unele
buruieni au utilizări medicinale (rizomii de Agropyron repens, Veratrum album etc.), în alimentaţia umană,
cosmetică şi apicultură. În acţiunea de combatere a buruienilor nu se urmăreşte distrugerea ultimului
exemplar din cultură. Aceasta ar fi o măsură foarte costisitoare şi inutilă. În acelaşi timp ar fi contrară
regulilor privind menţinerea echilibrului ecologic şi a biodiversităţii.
Se consideră că prezenţa buruienilor în culturile agricole duce la diminuarea producţiei cu 20-60% şi
poate chiar compromite culturile respective.
Pentru realizarea unei combateri metodice, organizate şi eficiente a buruienilor este necesară
cunoaşterea temeinică a biologiei şi particularităţilor biologice, precum şi clasificarea şi încadrarea acestora
în anumite categorii sau clase în funcţie de aceste particularităţi.
Astfel buruienile se pot clasifica după mai multe criterii (botanic, după locul unde cresc, după
preferinţele faţă de hrană, după biologia lor, după modul de procurare a hranei, după modul de răspândire a
seminţelor etc.).
Clasificarea buruienilor după locul unde cresc (habitat) cuprinde:
Buruieni ruderale (rudus, ruderis = moloz, dărâmătură) cresc în locuri necultivate: marginea
drumurilor, pe lângă garduri, pe terenuri virane, taluzuri, în curţi etc.: Lamium purpureum, Balota nigra,
Malva neglecta, Malva pusilla, Onopordon acanthium, Carduus nutans, Arctium lappa, Leonorus cardiaca,
Hordeum murinum, Erigeron canadensis etc.
Buruieni segetale (seges, segetis = semănătură, lan, ogor) îmburuienează culturile agricole (arabile).
Din această categorie fac parte speciile cele mai numeroase: Avena fatua, Lolium temulentum, Sinapis
arvensis, Agrostemma githago, Galinsoga parviflora, Cirsium arvense etc. Specific terenurilor arabile sunt
în special buruienile segetale dicotiledonate anuale: Amaranthus retroflexus, Chenopodium album etc. care
în cazul terenurilor lucrate după sistemul minim sau semănate direct, mai mulţi ani la rând, se reduc
semnificativ schimbându-se proporţia în favoarea buruienilor segetale monocotiledonate şi a
dicotiledonatelor perene.
Buruieni care cresc în pajişti: Euphorbia sp., Coronilla varia, Taraxacum officinale, Salvia
verticillata etc.
Buruienile nu se încadrează strict în această clasificare unele fiind şi segetale şi ruderale: Lamium
amplexicaule, Lathyrus tuberosus etc., sau specii ruderale şi de pajişti: Arthemisia absinthium, Taraxacum
officinale, Euphorbia agraria etc.
 Clasificarea buruienilor din punct de vedere botanic, sistematic, ne oferă cunoştinţe anatomo -
morfologice despre buruieni, unitatea de bază în această clasificare fiind specia, urmată de gen, familie, ordin
şi clasă (sistemul propus de botanistul suedez Carl von Linné, 1707-1778). Clasificarea sistematică este mai
puţin utilă pentru practica agricolă de combatere deoarece, în aceeaşi familie botanică pot fi incluse specii
foarte diferite ca biologie, anuale sau perene, iar măsurile de combatere a acestora vor fi foarte diferite. De
exemplu, în familia Gramineae sunt încadrate atât specii anuale (Echinochloa sp., Setaria sp.) cât şi specii
perene (Agropyron sp., Sorghum halepense etc.), foarte diferite ca biologie, mod de dăunare şi posibilităţi de
combatere. Genul Sonchus, cuprinde specii anuale (Sonchus asper, Sonchus oleraceus) şi specii perene
(Sonchus arvensis); de asemenea, specii segetale (buruieni de culturi): Sonchus asper, Sonchus oleraceus,
Sonchus arvensis şi specii palustre (cresc pe soluri umede şi mlăştinoase): Sonchus palustre. Genul Cirsium
cuprinde specii perene şi anuale, unele segetale, altele ruderale, altele de pajişti.
Clasificarea buruienilor după preferinţele faţă de hrană. În funcţie de acest criteriu deosebim
grupe de buruieni în care sunt încadrate specii de buruieni indicatoare ale unor însuşiri ale solului sau
procese de solificare:
Buruieni nitrofile (azotofile), care preferă solurile bogate în azot: Amaranthus retroflexus,
Chenopodium album, Solanum nigrum, Datura stramonium, Urtica dioica etc.
Buruieni calcicole, se dezvoltă bine pe soluri bogate în calciu: Melilotus officinalis, Rubus caesius,
Linaria vulgaris, Bifora radians, Carduus nutans. Consolida regalis, Coronilla varia etc. sau indicatoare de
bioacumulare: Chenopodium sp., Urtica dioica, Sambucus ebulus, Atriplex patula etc.
Buruieni calcifuge, evită solurile calcaroase: Rumex acetosella, Equisetum arvense, Bromus
secalinus etc.
Buruieni halofile, specii care se dezvoltă bine pe solurile sărăturate: Salicornia herbacea, Suaeda
maritima, Salsola maritima, Salsola ruthenica, Arthemisia salina, Atriplex litoralis, Lactuca salina, Spergula
salina, Kochia hirsuta, Chenopodium rubrum, Leuzea salina, Statice gmelini, Lepidium ruderale, Aster
tripolium etc. şi soloneţizate: Statice gmelini, Atropis distans, Obione portulacoide, Arthemisia maritima,
Pucinelia distans, Petrosimonia triandra, Aster tripolium etc.
Buruieni acidofile, se dezvoltă pe soluri cu reacţie acidă: Rumex sp., Ranunculus sp., Equisetum sp.,
Carex sp., etc. sau pe terenuri levigate: Trifolium arvense, Reseda lutea etc.
Buruieni hidrofile, se dezvoltă pe soluri cu exces de umiditate: Symphytium officinalis, Equisetum
arvense, Deschampsia caespitosa, Polygonum hydropiper, Colchicum autumnale, Ciperaceae, Typha,
Phragmites, Iris, Equisetum, Juncus etc., înmlăştinire: Glyceria aquatica, Scirpus sp., Phragmites comunis
etc.
Clasificarea buruienilor după biologie. Această clasificare are în vedere modul de înmulţire,
durata vieţii şi desfăşurarea ciclului biologic. Această clasificare cuprinde trei grupe principale:
Buruieni terofite – cuprinde buruieni anuale ale căror organe vegetative apar şi dispar în fiecare an,
cu înmulţire exclusiv prin seminţe (răsar, se dezvoltă şi fructifică în acelaşi an, după care mor).
Buruieni hemiterofite – cuprinde specii de buruieni bianuale.
Buruieni criptofite – cuprinde speciile de buruieni perene, care se înmulţesc prin seminţe, dar, în
special, cu ajutorul organelor vegetative (trăiesc şi fructifică mai mulţi ani).
Clasificarea buruienilor după modul de procurare al hranei, după care buruienile se împart în
trei grupe: autotrofe, semiparazite şi parazite.
Buruienile autotrofe au clorofilă şi îşi procură şi sintetizează singure hrana. În această grupă se
găsesc marea majoritate a buruienilor care infestează culturile agricole.
Buruieni heterotrofe, care pot fi semiparazite au clorofilă şi se pot hrăni şi autotrof, dar cel mai
bine se dezvoltă când parazitează alte plante de la care absorb apa şi substanţele nutritive (Melampyrum
arvense, Rhinanthus rumelicus, Odontites rubra). Aceste buruieni îşi fixează organele de sugere numite
haustori în vasele lemnoase ale plantei gazdă. Parazite - nu posedă clorofilă, deci nu sunt capabile să-şi
sintetizeze hrana. Ele îşi procură hrana de la plantele pe care le parazitează, în care pătrund organe speciale
de sugere, numite haustori (Cuscuta sp., Orobanche sp.).
Clasificarea buruienilor după numărul de cotiledoane. Cotiledoanele sunt o parte componentă a
embrionului unei seminţe şi anume, primele frunzişoare ale viitoarei plante. După numărul de cotiledoane se
disting două grupe mari de buruieni:
Buruieni monocotiledonate, sunt plante care au sămânţa formată dintr-un singur cotiledon.
Buruieni dicotiledonatele, sunt plante care au sămânţa formată din două cotiledoane.
Clasificarea agrotehnică a buruienilor. Pentru desfăşurarea cu succes a activităţii de combatere a
buruienilor din culturile agricole acestea trebuie clasificate astfel încât să ofere practicianului cât mai multe
indicii despre modul de hrănire a acestora, despre sensibilitatea buruienilor faţă de metodele de combatere
(forma frunzelor) şi particularităţile morfo-biologice (număr de cotiledoane, durata vieţii, cerinţele faţă de
temperatura de germinaţie etc.). Această clasificare este denumită clasificarea agrotehnică a buruienilor şi ea
exprimă cel mai bine potenţialul de concurare al grupelor de buruieni faţă de diferitele culturi agricole şi de
asemenea, permite alegerea metodei sau metodelor optime de combatere.
Clasificarea agrotehnică a buruienilor cuprinde 3 grupe mari şi mai multe subgrupe, astfel:
I. Buruieni autotrofe (au clorofilă şi îşi sintetizează hrana).
1). Buruieni monocotiledonate (au sămânţa formată dintr-un singur cotiledon):
1.1.). Anuale: - cu germinaţie primăvara timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
1.2.). Perene: - cu rizomi;
- cu bulbi.
2). Buruieni dicotiledonate (au sămânţa formată din 2 cotiledoane):
2.1.). Anuale: - efemere;
- cu germinaţie primăvara timpuriu;
- cu germinaţie primăvara târziu;
- care pot ierna.
2.2.). Bienale.
2.3.). Perene: - cu înmulţire predominant prin seminţe;
- cu stoloni; cu drajoni; cu rizomi.
II. Buruieni semiparazite (au clorofilă şi îşi pot sintetiza hrana dar când întâlnesc planta gazdă
preferă să o paraziteze – le absorb apa şi substanţele nutritive).
III. Buruieni parazite (nu au clorofilă şi îşi procură hrana de la plantele gazdă prin intermediul
haustorilor – organe speciale de sugere).

7.3.PAGUBELE PRODUSE DE BURUIENI

CULTURILOR AGRICOLE

Pagubele pe care buruienile le aduc agriculturii nu se manifestă numai prin scăderea recoltei (20-
100%) ci şi prin deprecierea calităţii acestora, creşterea costurilor de producţie, uzura maşinilor şi calitatea
slabă a lucrărilor, generarea unor dificultăţi organizatorice, economice, ecologice şi chiar sanitare etc.
Pagubele pe care buruienile le aduc producţiei agricole sunt împărţite de Guş,P., 1983, în pagube
directe şi indirecte:
Pagubele directe apar în principal prin pierderile de recoltă a plantelor cultivate datorate concurenţei
buruienilor pentru factorii de vegetaţie, prin înrăutăţirea calităţii lucrărilor solului şi micşorarea efectului
tuturor elementelor de tehnologie.
Pagube indirecte, cu manifestare în timp, prin deprecierea fertilităţii solului, reducerea potenţialului
trofic al acestuia, reducerea eficienţei economice a investiţiilor făcute pentru irigarea, fertilizarea, amendarea,
semănat, tratamentele cu pesticide, reducerea productivităţii muncii agregatelor – concomitent cu ridicarea
consumului de energie, impunerea de lucrări suplimentare, constituirea de focare de transmitere a
buruienilor, bolilor şi dăunătorilor pentru culturile învecinate şi nu în ultimul rând prin cheltuielile
suplimentare necesare pentru transportul şi condiţionarea recoltelor.
Buruienile concurează plantele de cultură pentru factorii de vegetaţie. Concurenţa buruienilor
cu planta cultivată pentru factorii de vegetaţie este în majoritatea cazurilor favorabilă buruienilor. Această
superioritate a buruienilor în valorificarea factorilor de vegetaţie se datorează în principal particularităţilor
biologice ale acestora care le permit să răsară şi să se dezvolte chiar şi în condiţii mai puţin prielnice, să
răsară exploziv datorită numărului mare de seminţe pe care îl produc şi care, la rândul lui formează rezerva
de seminţe din sol, să parcurgă anumite etape vegetative în intervale scurte de timp, astfel încât planta
cultivată poate fi foarte uşor înăbuşită. Astfel se poate spune că în terenurile agricole buruienile sunt „acasă”
iar plantele de cultură sunt cele care trebuie îngrijite pentru a reuşi în concurenţa cu acestea.
Buruienile consumă de 2-4 ori mai multă apă, decât plantele de cultură, pentru a forma 1 kg de
substanţă uscată. Infestările cu buruieni epuizează rezervele de apă din sol şi măresc posibilitatea stresului la
secetă al plantelor cultivate. De exemplu, când umiditatea devine deficitară, porumbul se ofileşte mai întâi
acolo unde infestarea cu buruieni este mai mare. Specii ca Amaranthus retroflexus, Cirsium arvense,
Chenopodium album consumă între 800 – 1200 litri apă pentru a produce 1 kg substanţă uscată.
În special în primele faze, buruienile pot consuma cantităţi enorme de apă şi elemente nutritive în
detrimentul plantelor cultivate, (îndeosebi în cazul prăşitoarelor) mai ales al plantelor tinere, cu desime
redusă, care cresc foarte încet în primele 4-6 săptămâni. Unele buruieni cum este sulfina galbenă - Melilotus
officinalis, şi pălămida - Cirsium arvense, folosesc din sol de două ori mai multă apă decât grâul. Alte
buruieni consumă chiar de patru ori mai multă apă decât plantele cultivate.
Majoritatea buruienilor, fiind plante spontane, îşi dezvoltă sistemul radicular mai repede şi mai
adânc decât plantele cultivate, având astfel o mare capacitate de absorbţie a apei, împreună cu elementele
nutritive. De exemplu: rădăcinile de Avena fatua ajung la cca. 2 m adâncime, cele de Cirsium arvense pot
ajunge în primul an de viaţă până la cca. 3,5 m, în al doilea an până la cca. 5,5 m, iar în al treilea an la peste 7
m adâncime. Buruienile consumă astfel, apa din stratul arabil şi subarabil, lipsind plantele de cultură şi
agravând acţiunea secetei, iar cu cât numărul buruienilor este mai mare, cu atât efectele secetei sunt mai
accentuate.
Buruienile consumă mari cantităţi de elemente nutritive, ca urmare a masei vegetative puternice pe
care o dezvoltă la unitatea de suprafaţă. Analiza unui număr mare de buruieni a dovedit că în medie, ele
extrag din sol de 2-3 ori mai multe substanţe nutritive (N, P, K, microelemente) decât plantele cultivate.
Buruienile împiedică şi creşterea rădăcinilor plantei cultivate, cu efecte negative în capacitatea de absorbţie a
acestei pentru apă şi elemente nutritive din sol. Printre cele mai lacome buruieni se pot cita: pălămida -
Cirsium arvense, pirul târâtor - Agropyrum repens, muştarul sălbatic - Sinapis arvensis, spanacul sălbatic -
Chenopodium album. Într-un lan îmburuienat, îngrăşămintele aplicate vor fi folosite în proporţie mult mai
mare de buruieni decât de plantele cultivate.
Consumul de elemente nutritive al buruienilor pentru 1 kg de substanţă uscată comparativ cu
porumbul (considerat o plantă mare consumatoare de elemente nutritive) este de peste 3-4 ori mai mare
pentru elementele principale. Acest fenomen se observă foarte clar într-un lan îmburuienat unde plantele de
porumb au o culoare galbenă ceea ce denotă o lipsă acută de azot. Se apreciază că în condiţiile ţării noastre
buruienile din cultura porumbului consumă o cantitate de azot care echivalează cu 150-250 mii tone azotat
de amoniu (Mureşan T. şi colab., 1973). O plantă de muştar sălbatic - Sinapis arvensis, comparativ cu o
plantă de ovăz, consumă de 2 ori mai mult azot şi de 4 ori mai mult potasiu.
Buruienile parazite şi semiparazite (Cuscuta sp., Orobanche sp.) se hrănesc cu seva plantelor
cultivate. Acestea emit haustori pe care îi direcţionează pe vasele liberiene sau lemnoase ale plantelor, pe
care le debilitează şi le distrug. La un atac puternic, plantele de cultură pot fi sufocate în totalitate. Unde se
dezvoltă cuscute, nu mai rămâne nici o plantă de trifoi sau lucernă. Tot aşa o invazie mare de lupoaie -
Orobanche sp., poate distruge complet plantele de floarea soarelui sau de tutun.
Buruienile cresc mai repede decât plantele de cultură pe care le umbresc, le diminuează procesul de
fotosinteză, iar acestea rămân firave. În lanurile invadate de buruieni, plantele cultivate se etiolează, cresc în
lungime, asimilează puţin, nu-şi pot forma ţesuturi mecanice de rezistenţă, se frâng uşor, iar cerealele păioase
sunt expuse căderii. La plantele căzute boabele rămân şiştave, iar recoltarea se realizează greu şi cu pierderi
de producţie. Ocupând o mare parte din spaţiul destinat plantelor cultivate, buruienile stânjenesc creşterea şi
dezvoltarea acestora, sau pot chiar înăbuşi plantele, împiedicându-le să mai crească sau să se dezvolte. Unele
specii de buruieni (Convolvulus arvensis, Galium sp., Polygonum convolvulus, Vicia sp. etc.) stânjenesc
creşterea şi dezvoltarea plantelor cultivate, înfăşurându-se în jurul tulpinilor şi înăbuşind porţiuni întregi de
cultură sub formă de vetre foarte largi.
În parcelele îmburuienate (umbrite) temperatura solului este cu 2-40C mai mică, plantele cresc mai
greu, iar procesele microbiologice din sol şi în primul rând nitrificarea sunt încetinite reducând din
asigurarea necesarului de hrană pentru plante. Concomitent cu lumina sustrasă din arealul de dezvoltare al
plantelor cultivate, buruienile răpesc şi o parte din căldura de care acestea au nevoie. Într-un lan de porumb
îmburuienat, temperatura atmosferică din jurul plantelor este mai redusă cu 2-3oC, într-un lan de cartofi
îmburuienat se resimte o diminuare a temperaturii cu cca. 3oC, într-un lan de sfeclă cu cca. 4oC, această
scădere de temperatură fiind în general nefavorabilă şi pentru planta de cultură, nu numai pentru sol.
Buruienile influenţează activitatea biologică din sol. Sunt specii de buruieni care în timpul vieţii sau
după descompunerea lor, eliberează în sol substanţe ce inhibă creşterea plantelor de cultură (fenomenul de
allelopatie). Rădăcinile de pir (Agropyron repens) elimină substanţa toxică care inhibă creşterea multor
plante (inclusiv a cerealelor, lucernei etc.) ce cresc în apropierea lui. Lubiţul (Camelina alysum), elimină în
sol o substanţă care inhibă creşterea inului, diminuând serios recoltele.
Buruienile depreciază calitatea producţiei. Efectul concurenţei buruienilor cu plantele cultivate în
privinţa hranei, apei şi luminii, determină obţinerea de boabe mici sau şiştave, în cazul recoltelor de cereale
sau plante leguminoase; conţinutul produselor agricole recoltate în componente valoroase este diminuat,
gradul de industrializare al produselor folosite ca materii prime este diminuat, deprecierea gustului
produselor agricole folosite în hrana animalelor sau omului şi nu în ultimul rând efectele toxice produse de
unele buruieni care nu pot fi separate din produsul agricol folosit în hrana animalelor sau chiar a omului.
 Astfel boabele de cereale obţinute din sole îmburuienate au un conţinut de proteină redus, la floarea
soarelui se diminuează conţinutul seminţelor în ulei, la inul pentru fuior scade rezistenţa fibrelor, la cartof se
reduce conţinutul în amidon, procentul de zahăr din rădăcinile de sfeclă se reduce, de asemenea.
Seminţele unor specii de buruieni se înlătură cu dificultate din produsul agricol recoltat, depreciind
calitatea acestuia: Avena fatua, Lolium temulentum din cereale, Cuscuta sp. din seminţele de trifoliene,
Solanum nigrum din leguminoasele anuale etc.
Seminţele de Agrostemma githago, Lolium temulentum, Hyosciamus niger, măcinate cu boabele de
grâu, fac făina inutilizabilă. Seminţele de Polygonum tataricum şi Bromus secalinus, imprimă făinii culoarea
neagră, aceasta nu se poate păstra, iar pâinea se înnegreşte. Seminţele de Thlaspi arvense imprimă gust
neplăcut făinii, iar seminţele de Lolium temulentum conţin o ciupercă otrăvitoare, care produce intoxicaţii
grave.
Buruienile, în special cele urcătoare, cum sunt volbura (Convolvulus arvensis), turiţa (Galium
tricornutum) şi altele produc căderea plantelor, mai cu seamă a cerealelor păioase, diminuând mult producţia
şi calitatea. Datorită umbririi şi culcării cerealelor infestate de buruieni, greutatea a 1.000 de boabe de
cereale poate scădea cu 25-30% (Lăzureanu A., 1994).
Specii de buruieni aflate pe păşuni sau în fâneţe, dacă ajung în hrana animalelor pot provoca
intoxicaţii grave şi chiar otrăvirea acestora: Equisetum arvense, Equisetum palustre, Ranunculus repens,
Ranunculus sardous, Colchicum autumnale, Galega officinalis, Glyceria aquatica, Atropa belladona, Datura
stramonium, Hyosciamus niger, Conium maculatum, Galium aparine, Euphorbia cyparisias, Veratrum
album.
Buruienile pot avea efecte negative asupra sănătăţii oamenilor. Polenul unor specii de buruieni
ca Sorghum halepense (costrei), Cynodon dactylon (pir gros), Amaranthus retroflexus (ştirul) etc. provoacă
reacţii alergice ca strănutul, febră etc. Alte specii de buruieni, imprimă laptelui şi produselor derivate din
lapte gust neplăcut: Artemisia absintium, Artemisia vulgaris (gust mar), Melilotus officinalis (gust neplăcut,
de cumarină), Allium rotundum, Muscari comosum, Gagea arvensis, Ornithogalum comosum (gust neplăcut,
de usturoi).
Buruienile sunt plante gazdă pentru dăunători şi agenţi patogeni ai plantelor de cultură. Pe
lângă sensibilizarea plantelor de cultură la atacul de boli şi dăunători datorită dezvoltării reduse, creşterilor
etiolate şi frângerii sau căderii plantelor, buruienile reprezintă punţi de legătură prin care bolile şi paraziţii se
transmit dintr-un lan în altul şi de la an la an. Marginile de parcele sau tarlale îmburuienate sunt adevărate
focare de infecţie cu boli şi dăunători comuni cu ai plantelor cultivate. Pe de altă parte, buruienile din
interiorul parcelei sau din afara acestora, sunt plantă gazdă pentru multe boli sau mulţi dăunători, care se
dezvoltă pe suprafaţa lor până la apariţia plantelor de cultură pe care se transferă apoi, foarte uşor. Gândacul
din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) se hrăneşte cu frunze de zârnă (Solanum nigrum) până la apariţia
frunzelor de cartof; viermele sârmă (Zabrus tenebrioides) care atacă cerealele are ca plantă gazdă volbura
(Convolvulus arvensis); agenţii patogeni care produc rugini la unele plante leguminoase trăiesc pe susaiul de
grădină (Sonchus sp.); rugina mazării (Uromices pissi) se dezvoltă pe laptele cucului (Euphorbia
cyparissias); puricii care atacă inul, cânepa etc. au ca plante gazdă buruieni din familia Cruciferae; ruginile
cerealelor se dezvoltă intens pe buruieni din familia Gramineae, tăciunele ovăzului cultivat se dezvoltă pe
odos (Avena fatua); cancerul sau râia neagră a cartofului (Synchytrium endobioticum) trece de pe zârnă pe
plantele de cartof; agenţii ce provoacă hernia verzei (Plasmodiophora brassicae) trăiesc pe plantele de
ridiche sălbatică sau alte crucifere. Foarte mulţi viruşi sunt transportaţi de către insecte de la buruieni la
plantele de cultură, cei mai periculoşi dăunători sub acest aspect fiind afidele.
Buruienile creează greutăţi în executarea lucrărilor agricole. Buruienile micşorează eficienţa
unor lucrări agricole, cum ar fi aplicarea îngrăşămintelor, irigaţia, lucrările solului etc. Valorificarea acestor
inputuri de către planta cultivată se realizează la parametri reduşi, în condiţii de îmburuienare, eficienţa lor
neregăsindu-se în recoltele obţinute.
Arătura pe terenurile îmburuienate este de slabă calitate, nu se poate realiza o uniformitate a
adâncimii, îngroparea corespunzătoare a resturilor vegetale şi mărunţirea corectă a brazdei. La fel, la
lucrările superficiale ale solului pe terenurile îmburuienate nu se realizează adâncimea, uniformitatea,
nivelarea şi mărunţirea. Datorită acestui lucru, semănatul nu se poate realiza la parametri calitativi stabiliţi.
Lucrările de întreţinere şi recoltare sunt foarte mult îngreunate de îmburuienarea cu Gallium sp., Convolvulus
arvensis, Cirsium arvense, Sonchus arvensis, Galeopsis tetrahit, Polygonum convolvulus, Rubus caesius etc.
Deci, nici lucrările mecanice de întreţinere în timpul vegetaţiei nu se mai pot executa la nivel calitativ
necesar.
Resturile de tulpini, inflorescenţele şi seminţele de buruieni măresc umiditatea materialului care
trece prin aparatul de treier al combinelor, separarea boabelor se face în condiţii necorespunzătoare, existând
pericolul blocării sitelor şi a înfundării combinelor. În astfel de condiţii, recoltarea se face anevoios, cu
randament scăzut, existenţa seminţelor în masa de buruieni creând pericolul autoaprinderii sau mucegăirii
recoltei.
În prezenţa buruienilor rezistenţa opusă la lucrările solului creşte cu peste 30%, iar productivitatea
maşinilor de recoltat se reduce cu 25-30%. În foarte multe situaţii lucrările nu pot fi executate în timp optim,
ceea ce determină pierderi mari de recoltă.
Buruienile determină creşterea costurilor de producţie. Lucrările executate pentru distrugerea
buruienilor (evaluate la 15-20% din costurile tehnologice), începând cu cele manuale, continuând cu
aplicarea erbicidelor şi până la combaterea integrată contribuie la creşterea costurilor de producţie. Dar toate
aceste costuri sunt necesare pentru asigurarea premisei de profit. Întotdeauna pierderile de recoltă care s-ar
obţine prin neaplicarea măsurilor de combatere a buruienilor depăşesc cheltuiala aferentă prevenirii
îmburuienării culturii şi chiar pe cea de combatere integrată.
Buruienile creează mari probleme organizatorice în activitatea de întreţinere a sistemelor de
irigaţie şi desecare, a diferitelor obiective industriale, parcuri etc. Cu alte cuvinte direct sau indirect, în grade
diferite (funcţie de specia cultivată, gradul de infestare, condiţiile climatice, raportul dintre diferitele specii
de buruieni, fertilitatea naturală a solului etc.), ele afectează standardul de viaţă al întregii societăţi. Toate
acestea ne obligă la cunoaşterea factorilor care influenţează îmburuienarea, a surselor de îmburuienare, a
biologiei şi metodelor adecvate de combatere.

7.4.FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PAGUBELE

PRODUSE DE BURUIENI

Pagubele produse de buruieni pe acelaşi teren nu sunt aceleaşi în fiecare an, sau pentru fiecare
cultură, ele depinzând de diferiţi factori. Unii dintre aceştia au un impact mai puternic asupra producţiei, iar
alţii au un impact mai slab. Cunoaşterea factorilor implicaţi în nivelul pagubelor induse de buruieni culturilor
agricole constituie principiul de bază al sistemului de management integrat al buruienilor.
Cei mai importanţi factori care influenţează pagubele produse de buruieni sunt:
 planta cultivată,
 faza în care se află cultura când are loc îmburuienarea,
 gradul de îmburuienare,
 natura buruienilor,
 condiţiile pedoclimatice,
 tehnologia aplicată.
Planta cultivată. Plantele cultivate se deosebesc foarte mult în privinţa modului în care reacţionează
la prezenţa buruienilor. Se disting din acest punct de vedere culturi extrem de sensibile, foarte sensibile şi
mijlociu sensibile la îmburuienare (tabelul 7.1.). Din grupa plantelor extrem de sensibile şi foarte sensibile
fac parte culturile semănate în rânduri distanţate şi într-o perioadă când se înregistrează o germinare şi
răsărire explozivă a buruienilor (aprilie-mai). Culturi mijlociu rezistente sunt cele semănate în rânduri
apropiate şi în special cele semănate din toamnă sau primăvara devreme astfel încât atunci când apar
majoritatea buruienilor terenul este în mare parte acoperit de cultură.
Tabelul 7.1.
Sensibilitatea culturilor la îmburuienare

Grupa de sensibilitate Pierderi de recoltă datorită

buruienilor
Culturi mijlociu sensibile: grâul de toamnă, orzul de 10 – 40 %
toamnă, mazărea, secara, orzoaica, inul, cânepa, rapiţa,
muştarul etc.
Culturi foarte sensibile: sfecla pentru zahăr, floarea 30 – 70%
soarelui, cartoful, lucerna şi trifoiul-anul I
Culturi extrem de sensibile: soia, bobul, năutul, porumbul 30 – 100%

Faza în care se află cultura când are loc îmburuienarea. Cele mai mari pagube apar atunci când
buruienile răsar înaintea plantelor cultivate sau odată cu acestea. În funcţie de data la care se pregăteşte patul
germinativ şi are loc semănatul culturilor, buruienile pot răsări înaintea culturii, odată cu cultura, sau după
răsărirea acesteia. Cele mai mari pagube se produc în situaţia în care buruienile răsar înaintea culturii, iar
combaterea lor cu ajutorul praşilelor este foarte dificilă. În condiţiile în care buruienile răsar înaintea culturii
sau concomitent cu aceasta, concurenţa pentru factorii de vegetaţie, între buruieni şi plante cultivate, se
manifestă într-o perioadă foarte critică şi cu urmări negative foarte puternice. Pentru evitarea îmburuienării
timpurii a culturilor pregătirea patului germinativ se realizează în preziua sau ziua semănatului. Cele mai
sensibile culturi la îmburuienare în primele faze de creştere sunt cele care au frunze mici şi se seamănă la
distanţă mare între rânduri: porumbul, sfecla, soia, fasolea, iar dintre culturile semănate în rânduri apropiate
– inul. Dacă buruienile răsar mai târziu, când plantele cultivate sunt înaintate în vegetaţie, chiar specii foarte
sensibile la îmburuienare (porumb, sfeclă, soia) nu mai sunt atât de afectate de gradul de îmburuienare.
Rezultatele unor experienţe în care s-a studiat influenţa perioadei de concurenţă între buruieni şi plantele de
cultură, au fost utilizate la definirea perioadei critice pentru concurenţa cu buruienile, care reprezintă
perioada de după semănat sau plantat în care plantele cultivate sunt foarte sensibile la îmburuienare. În
această perioadă culturile trebuie menţinute curate de buruieni, astfel încât după aceasta, plantele vor concura
cu succes buruienile ce vor răsări, pentru o anumită perioadă, numită interval de toleranţă, fără să fie
înregistrate reduceri de recoltă (tabelul 7.2.)
Tabelul 7.2.
Durata perioadei critice şi a intervalului de toleranţă pentru unele culturi

Cultura Durata perioadei critice Durata intervalului de toleranţă

(săptămâni) (săptămâni)
Orzoaică primăvară 3-4 6-7
Orez 3 6
Porumb 3-5 6
Soia 3-4 7-8
Fasole 5-6 7-8
Cartof 6 8-9
Sfecla de zahăr 7-8 4-5
Alune de pământ 4 8

Gradul de îmburuienare. Pagubele provocate de buruieni se măresc odată cu creşterea gradului de

îmburuienare. Ştirul (Amaranthus retroflexus) a determinat o reducere a producţiei de porumb cu 25% când
numărul de buruieni pe metru liniar de rând a fost de 6 şi, cu 50% când acest număr a crescut la 12
(Davidescu,N. şi colab.1969 citat de Pop,L.,1975). Sunt cercetători care ajung la concluzia că un număr
redus de buruieni nu este dăunător, asigurând diversitatea agroecosistemului şi deci nu se pune problema de a
distruge toate buruienile din lanurile cultivate, mai ales dacă se are în vedere şi cheltuielile necesare pentru a
astfel de măsură. Corelaţiile stabilite între nivelul îmburuienării culturii de porumb şi nivelul producţiilor, în
condiţiile de la Cluj-Napoca demonstrează pierderea de producţie în funcţie de gradul de îmburuienare
(Ileana Bogdan, 2001). Astfel, prin creşterea masei verzi a buruienilor cu 1000 kg/ha, pierderea de recoltă se
cifrează la 130 kg boabe /ha. Prezentând influenţa aceleiaşi buruieni asupra porumbului, în condiţiile
pedoclimatice din judeţul Cluj, Rusu,T. şi colab., 1997, constată că la o desime de 104 plante/m2, cu o masă
totală de 18052 kg/ha, cultura porumbului este compromisă. Aceeaşi autori arată că pierderile de producţie
de masă verde porumb la hectar poate fi considerată egală cu masa buruienilor prezente în lan.
Natura buruienilor. În funcţie de particularităţile biologice ale buruienilor prezente în lanurile
cultivate acestea pot să provoace pagube mai mici sau mai mari culturilor agricole. Din acest punct de
vedere, buruienile se pot analiza după talia speciei, după durata perioadei de vegetaţie, după consumul
specific de elemente nutritive etc. Astfel buruienile efemere, ca urmare a masei lor vegetative reduse şi a
perioadei scurte de vegetaţie, de la începutul primăverii, nu aduc pagube culturilor agricole. Exemple de
astfel de buruieni sunt şopârliţa (Veronica sp.), flămânzica (Draba verna), rocoina (Stellaria media), trei fraţi
pătaţi (Viola arvensis). Alte specii de buruieni, datorită perioadei lungi de vegetaţie, masei vegetative mari,
consumului ridicat de apă şi elemente nutritive, rezistenţei ridicate faţă de măsurile de combatere, precum şi
datorită substanţelor toxice pe care le elimină în sol sunt deosebit de dăunătoare pentru plantele de cultură.
Dintre speciile de buruieni cu răsărire primăvara timpuriu, cu talie mai mare decât efemerele, care
sunt specifice culturilor semănate în prima epocă, cele mai periculoase sunt: Galeopsis tetrahit (lingurică,
cânepioară), Galium aparine (drăgaica, turiţa), Consolida regalis (nemţişor de câmp) şi Consolida orientalis
(orhidee) Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare) şi Polygonum lapathypholium (iarbă roşie), Sinapis
arvensis (muştar sălbatic). Cele mai mari concurente pentru plantele cultivate sunt însă, buruienile cu
germinaţie primăvara târziu, care se dezvoltă puternic în perioada de vară: Echinochloa crus-galli (iarbă
bărboasă, mohor lat), Setaria glauca (mohor), Digitaria sanguinalis (meişor), Amaranthus retroflexus (ştir
sălbatic), Chenopodium album (loboda porcească), Chenopodium polyspermum (spanac sălbatic), Xanthium
spp.(cornaci, holera), Solanum nigrum (zârna) şi buruienile perene: Sorghum halepense (costrei), Agropyron
repens (pir târâtor), Cynodon dactylon (pir gros), Cirsium arvense (pălămida), Sonchus arvensis (susai),
Convolvulus arvensis (volbură), care vegetează de la desprimăvărare şi până la sfârşitul toamnei. Pop,L. şi
Sarpe,N., au stabilit la un lan de porumb o diminuare a recoltei de 91,3% la îmburuienarea puternică cu
costrei - Sorghum halepense, 83,5% cu pir târâtor - Agropyron repens, de 77,3% cu pir gros - Cynodon
dactylon şi de 62,1% în cazul infestării puternice a culturii cu boz - Sambucus ebulus.
Condiţiile pedoclimatice. Pagubele produse de buruieni culturilor agricole sunt mai mari în zonele
cu precipitaţii reduse şi cu o frecvenţă mare a perioadelor de secetă prelungită. Buruienile determină pagube
mari şi pe solurile cu fertilitate redusă şi cele cu pH acid (Guş,P. şi colab. 1998). Pagubele produse de
buruieni sunt mai mari pe solurile hidromorfe, salinizate şi în condiţii de secetă prelungită. În zona centrală a
Transilvaniei, precipitaţiile abundente din lunile iulie, august şi chiar septembrie, care survin pe un regim
termic călduros în această perioadă, favorizează infestările tardive ale culturilor de porumb cu specii anuale
foarte plastice în privinţa perioadei de răsărire şi a biomasei acumulate în unitatea de timp (Echinochloa
crus-galli, Setaria sp., Polygonum lapathyfolium) şi specii perene (Cirsium arvense, Convolvulus arvensis),
astfel încât la recoltarea culturilor de porumb gradul de îmburuienare este foarte ridicat, iar rezerva de
seminţe de buruieni care se acumulează în sol este în continuă creştere (Ileana Bogdan, 2002).
Tehnologia aplicată are un impact decisiv în reglarea gradului de îmburuienare al culturilor datorită
faptului că plantele de cultură ajutate de către agricultori prin rotaţie corectă, fertilizare cu gunoi de grajd
bine fermentat, irigaţie etc. luptă mai uşor cu buruienile, pagubele determinate de acestea fiind mai mici.
Lucrările de îngrijire executate eficient şi în momentele optime contribuie la reducerea gradului de
îmburuienare, în timp ce întârzierea executării acestora duce la diminuarea efectului de combatere, buruienile
crescând şi dezvoltând o masă vegetativă puternică.

7.5.SURSELE DE ÎMBURUIENARE ALE

CULTURILOR AGRICOLE

Principalele surse de îmburuienare ale culturilor agricole sunt (figura 7.118): nerespectarea
elementelor de tehnologie, rezerva de seminţe de buruieni din sol, terenurile necultivate, folosirea
îngrăşămintelor organice infestate cu seminţe de buruieni şi factorii naturali, fizici şi biologici.

Nerespectarea cerinţelor Germinabile 25%

tehnologice 500 milioane – 3 miliarde/ha

Rezerva de seminţe din sol Adâncimea de răspândire:

Î
- 0-20 cm (70-75%)
m
- 20-40 cm ( 25-30%)
b
- 40-60 cm (0%)
u Canale, răzoare de hotar,
Figura 7.118.Factori
r Drumuri, păşuni, fâneţe care influenţează
u Aşternutul din grajd îmburuienarea
i culturilor
e Gunoiul de grajd
n Fermentaţie raţională
a - 50-600C scade foarte mult
r Factori naturali: facultatea germinativă,
e - vântul, transport animale - 300C scade foarte puţin
- apa râurilor facultatea germinativă
- 100C seminţele rămân viabile

Sămânţa semănată infestată Nerespectarea elementelor de tehnologie. Sursa cea mai

cu seminţe de buruieni importantă de îmburuienare o constituie însăşi buruienile existente
în culturile agricole şi care, în lipsa aplicării cu precizie a elementelor
de tehnologie, sunt lăsate să ajungă la maturitate, când scutură şi răspândesc sute şi mii de seminţe la fiecare
exemplar. Rotaţiile raţionale, sistemul de lucrare a solului, sămânţa condiţionată, lucrările de îngrijire
corespunzătoare etc. contribuie la reducerea numărului de seminţe de buruieni din sol.
În cazul în care se foloseşte la semănat sămânţă necondiţionată sau selectată necorespunzător,
aceasta prezintă o sursă de îmburuienare. De exemplu, o plantă de cuscută (Cuscuta campestris) îşi poate
răspândi uşor seminţele infestând într-un sezon o suprafaţă de cca. 300 m2.
Predominarea în asolament a păioaselor favorizează îmburuienarea, datorită posibilităţii de maturare
a buruienilor înainte de recoltarea cerealelor şi de scuturare a seminţelor cu ocazia recoltării, iar pe miriştile
nearate se dezvoltă o vegetaţie foarte puternică de buruieni care, în lipsa lucrărilor specifice de combatere,
produc seminţe şi diseminează până toamna.
Prin comerţul intern sau extern de seminţe se pot răspândi unele buruieni. O serie întreagă de
buruieni au venit din Asia în Europa în timpul migraţiei popoarelor. Prin comerţul cu cereale şi alte produse
agricole s-au adus în Europa din America un număr mare de specii de buruieni, după cum şi un număr de
specii din Europa au fost duse în continentul american. Astăzi, prin sistemul de carantină sunt împiedicate
pătrunderea unor specii de buruieni dintr-un loc în altul.
Apa de irigat nefiltrată corespunzător favorizează de asemenea creşterea şi răspândirea buruienilor,
îndeosebi a speciilor a căror seminţe îşi păstrează facultatea germinativă o perioadă mai lungă de timp, în
apă. În apă, seminţele de buruieni îşi păstrează însuşirea de a germina 8-44 luni şi chiar mai mult, în funcţie
de specie, proprietăţile apei etc. Chiar şi apa care se scurge pe suprafaţa solului (îndeosebi, pe terenurile în
pantă) poate transporta un număr imens de seminţe de buruieni.
Una din sursele importante de îmburuienare o constituie maşinile şi utilajele agricole necurăţate (în
special combinele de recoltat) atunci când se deplasează de la o parcelă la alta.
Rezerva de seminţe de buruieni din sol (banca de seminţe) reprezintă principala sursă de
îmburuienare a culturilor agricole, rezervă completată anual cu seminţele speciilor de buruieni ce infestează
o anumită parcelă, datorită capacităţii ridicate de înmulţire a acestora, posibilităţii autodiseminării
buruienilor, astfel încât, anual, la suprafaţa solului ajung cantităţi impresionante de seminţe de buruieni.
Seminţele buruienilor scuturare la suprafaţa solului sunt încorporate şi amestecate cu solul prin diferite căi,
an de an adăugându-se alte seminţe.
La suprafaţa de 1 ha, pe adâncimea stratului arabil se pot găsi de la câteva milioane până la 2-3
miliarde de seminţe de buruieni. Numărul de seminţe de buruieni este mai mare în stratul de sol de la
suprafaţă, depinzând mai ales de adâncimea arăturii şi de alţi factori. Cea mai mare cantitate se găseşte în
stratul lucrat la 0-20 cm, la o adâncime mai mare de 20 cm numărul seminţelor se împuţinează pentru ca la
40-60 cm să existe foarte puţine seminţe de buruieni.
Din totalul de seminţe existente în sol, numai o parte sunt germinabile şi de aceea, pentru aprecierea
potenţialului de îmburuienare al solului sunt necesare nu numai determinări privind numărul total de seminţe
ci şi privind viabilitatea acestora. Din studiile realizate, rezultă că, din banca de seminţe de buruieni existentă
într-un sol la un moment dat, 15-29% sunt şi germinabile. Dar, există frecvente situaţii când germinaţia
seminţelor de buruieni din sol poate depăşi valoarea de 50%. Pierderile din banca de seminţe pot rezulta din
germinare şi combatere, pierderi de viabilitate, predaţie sau atac fungic.
Solul poate conţine şi un număr mare de organe vegetative de înmulţire ale buruienilor, răspândite
diferit pe adâncimi, în funcţie de însuşirile solului, speciile de buruieni etc. (tabelul 7.3). Cunoaşterea acestei
adâncimi este o condiţie indispensabilă pentru elaborarea unui sistem adecvat de măsuri de combatere.
Tabelul 7.3.
Adâncimea de pătrundere a organelor vegetative de înmulţire la unele
buruieni perene, pe un sol greu – argilos (% din total)
(după Kott S.A, 1961, citat de Budoi Gh., 1990)

Adâncimea (cm)
Denumirea buruienilor
0-5 5-10 10-12
Rădăcini de Rumex acetosella 86 12 2
Rădăcini de Sonchus arvensis 60 36 4
Rădăcini de Cirsium arvense 29 29 42
Rizomi de Equisetum arvense 24 30 46
Rizomi de Achilea milefolium 88 10 2
Rizomi de Agropyron repens 65 30 5

Îmburuienarea, respectiv germinarea seminţelor de buruieni şi pornirea în vegetaţie a mugurilor

vegetativi depinde în final de condiţiile climatice, lucrările de bază şi de întreţinere ce se aplică.
Terenurile necultivate reprezentate de drumuri, şanţuri, limite de parcele, greşuri de cultură, sole
necultivate (pârloage), terenuri virane, constituie o altă sursă importantă de îmburuienare. Pe aceste suprafeţe
buruienile cresc nestingherite şi ajung la maturitate. Seminţele lor purtate de vânt, animale, apă etc., ajung pe
terenurile cultivate din zonele învecinate, pe care le infestează.
Îngrăşămintele organice infestate cu seminţe de buruieni. Furajele care se dau animalelor nu sunt
în întregime lipsite de buruieni. Seminţele de buruieni nu-şi pierd în întregime facultatea germinativă când
trec prin tubul digestiv al animalelor. De asemenea, aşternutul animalelor când ajunge în gunoiul de grajd,
este o sursă de seminţe de buruieni, dacă paiele din aşternut provin din lanuri îmburuienate. Facultatea
germinativă a seminţelor de buruieni trecute prin tubul digestiv al animalelor, se păstrează într-o măsură mai
mare sau mai mică, după felul seminţelor de buruieni şi în funcţie de specia animalelor. Astfel la porci îşi
păstrează facultatea germinativă cca. 24% din seminţe, la bovine 23%, la cabaline 12,9%, la oi 10,7%.
Conţinutul de seminţe de buruieni cu capacitate germinativă din gunoiul de grajd este influenţat şi de gradul
de fermentare al gunoiului. Prin fermentare, temperatura se ridică la 60-700C ducând la distrugerea în parte a
seminţelor de buruieni. Sunt mai rezistente şi se răspândesc cu gunoiul de grajd mai ales spanacul alb -
Chenopodium album, ştirul - Amaranthus sp., zârna - Solanum nigrum, Plantago lanceolata şi P.media,
Ranunculus sp., Cuscuta sp., Polygonum sp. etc. Rezistă, îndeosebi, seminţele mici, apoi cele netede şi
rotunde, dar sunt şi alte categorii de seminţe foarte rezistente la trecerea prin tubul digestiv al animalelor.
Factorii naturali, fizici şi biologici, contribuie şi ei la îmburuienarea culturilor agricole. Factorii
fizici cum sunt: vântul, apa râurilor şi fluviilor. Factorii biologici sunt: animalele care transportă seminţele în
blana lor, în tubul digestiv, păsările migratoare transportă seminţe la distanţe foarte mari.

7.6.PARTICULARITÃŢILE BIOLOGICE
ALE BURUIENILOR

Concurenţa acerbă a buruienilor pentru plantele de cultură este rezultanta însuşirilor biologice
caracteristice acestora (fiind plante din flora spontană), însuşiri ce le conferă superioritate, în cele mai multe
cazuri, în valorificarea factorilor de vegetaţie şi a inputurilor aferente unei suprafeţe agricole. Deşi toate
plantele, spontane sau cultivate, au aceleaşi faze principale de evoluţie ontogenetică (repaus, faza vegetativă,
faza generativă, îmbătrânirea şi moartea), unele buruieni au dobândit unele particularităţi adaptive care le
asigură perpetuarea. Aceste particularităţi biologice variază de la specie la specie. Cunoaşterea lor este
deosebit de importantă, întrucât ele permit luarea unor măsuri de combatere bine fundamentate din punct de
vedere biologic şi economic.
Cunoaşterea particularităţilor biologice ale buruienilor are scopul de identificare a fazelor foarte
sensibile, când acestea pot fi combătute cu succes, cu consecinţe minime asupra plantelor de cultură şi asupra
mediului. Toate aceste considerente fac absolut necesară cunoaşterea biologiei buruienilor şi particularităţile
lor de parcurgere a principalelor faze ale ciclului biologic.
Particularităţile biologice ale buruienilor dobândite în cursul timpului şi care le asigură perpetuarea
sunt:
- înmulţirea atât prin seminţe (sexuat) cât şi mixt (seminţe şi vegetativ);
- germinaţia eşalonată a seminţelor;
- seminţele de buruieni ajung la maturitate eşalonat, practic pe întreaga perioadă de vegetaţie a
culturilor;
- seminţele de buruieni se răspândesc foarte uşor prin intermediul vântului, apei, animalelor etc.;
- buruienile au un sistem radicular profund şi puternic ramificat;
- seminţele buruienilor au proprietatea de a rezista la condiţiile nefavorabile de mediu fără a-şi
pierde capacitatea de germinaţie (vitalitate) şi îşi păstrează un timp foarte îndelungat capacitatea
germinativă (longevitate);
- buruienile se adaptează la un interval foarte larg al variaţiei condiţiilor de mediu (apă, hrană,
lumină, temperatură) şi rezistă la factorii negativi interveniţi în creştere şi dezvoltare, adică au
plasticitate şi adaptabilitate mare.

7.7.GRADUL DE ÎMBURUIENARE ŞI
CARTAREA BURUIENILOR

Evaluarea stării de îmburuienare a culturilor este o lucrare absolut necesară, atât în fiecare fermă
agricolă cât şi la nivel local, pe un anumit teritoriu, sau chiar la nivel de judeţ, regiune, ţară. Aceasta este
condiţia esenţială pentru a putea combate eficient buruienile şi pentru utilizarea integrată a metodelor de
combatere preventive şi curative (agrotehnice, fizice, biologice, chimice).
Cunoaşterea stării şi a potenţialului de îmburuienare al terenurilor agricole cuprinde, după metoda
clasică de determinare, două etape distincte şi anume:
1.Determinarea gradului de îmburuienare al culturilor, reprezintă notările care se fac anual, pe o
solă, cu o anumită cultură şi unde se identifică buruienile ce se dezvoltă într-un anumit aspect sezonier (grâul
cu buruieni ce se dezvoltă primăvara, porumbul cu buruieni ce se dezvoltă vara-toamna etc.) funcţie de o
serie de factori: cultura respectivă, condiţii meteorologice, lucrările agrotehnice, îngrăşămintele aplicate etc.
Aceste determinări sunt esenţiale pentru stabilirea măsurilor curative de combatere a buruienilor influenţând
decisiv eficienţa şi eficacitatea metodei aplicate.
Determinarea gradului de îmburuienare se face în următoarele perioade:
- în stadiul de plantulă al buruienilor când se efectuează în vederea alegerii erbicidului postemergent
optim;
- în două etape, pentru fiecare perioadă de vegetaţie, când se efectuează în vederea cartării
buruienilor, diferenţiat în funcţie de tipul culturii, astfel: la cereale păiose – la înfrăţire şi cu 1-3
săptămâni înainte de coacere; la prăşitoare – înainte de prima praşilă (sau înainte de aplicarea
erbicidelor postemergente) şi cu 2-3 săptămâni înainte de coacere; la leguminoase perene – înainte
de prima şi ultima coasă; la celelalte tipuri de culturi în faze similare.
2.Cartarea buruienilor reprezintă sintetizarea, pe o anumită solă sau teritoriu, a datelor calitative şi
cantitative ale gradului de îmburuienare a culturilor, efectuată pe o perioadă de 5-7 ani consecutiv. Pentru ca
o cartare să fie completă, notările ce se fac pe o solă trebuie să cuprindă atât buruienile ce se dezvoltă în
primăvară („caracteristice păioaselor”, în grâu, mazăre etc.) cât şi cele cu dezvoltare vara-toamna
(„caracteristice prăşitoarelor”, în porumb, soia, floarea-soarelui etc.). Media notărilor se face pe sole şi în
anul respectiv şi apoi pe toţi ani de notare. Cartarea buruienilor este esenţială pentru stabilirea la nivel de
parcelă, regiune până la nivel naţional a măsurilor preventive, în general, dar şi a celor curative, în special,
pentru combaterea buruienilor problemă. La terminarea acţiunii de cartare se pot realiza hărţi de
îmburuienare sau programe PC care oferă date cu privire la spectrul de buruieni şi desimea lor potenţială
raportată la o anumită cultură ce dorim să o realizăm, într-un anumit teritoriu.
Operaţiunile necesare evaluării stării de îmburuienare a culturilor şi terenurilor agricole cuprinde trei
faze principale şi anume:
- faza premergătoare, de pregătire şi documentare;
- faza de teren, de determinare a gradului de îmburuienare a culturilor;
- faza de prelucrare şi sinteză a datelor, de elaborare a hărţilor de îmburuienare şi a programelor
PC.
Faza de pregătire. Înainte de începerea determinării în teren, se face o documentare amănunţită
privind condiţiile pedoclimatice, hidrologice şi geobotanice ale suprafeţei de cercetat, modul de folosinţă al
terenului în anii anteriori şi măsurile agrotehnice aplicate. Locurile unde se vor executa determinările vor fi
astfel alese încât să cuprindă toate tipurile de sol sau formele de relief, precum şi toate plantele cultivate în
teritoriul respectiv.
Faza de teren. Pentru activitatea de teren sunt necesare un plan de situaţie sau o hartă a zonei, hărţi
pedologice şi agrochimice, ramă metrică, lupă, mapă pentru ierbar, busolă, riglă gradată, pungi, carnet de
observaţii.
Pentru determinarea gradului de îmburuienare se utilizează una din următoarele metode:
a.Metoda de apreciere vizuală. Deşi nu este foarte precisă, este expeditivă şi dă o imagine destul de
fidelă a realităţii din teren. Această metodă constă în evaluarea îmburuienării pe o anumită suprafaţă, pe baza
următoarei scări de apreciere a frecvenţei:
1 - buruieni izolate, care ocupă sub 5% din suprafaţă.
2 – buruieni rare, dar prezente pe întreaga suprafaţă, ocupând 5-20% din
aceasta.
3 – buruieni frecvente, dar care nu înăbuşă plantele de cultură.
4 – buruieni foarte frecvente, care înăbuşă plantele de cultură.
În vederea determinării, se parcurge sola pe cele două diagonale, notându-se frecvenţa speciilor
întâlnite, iar în acelaşi timp se notează şi înălţimea (cm) şi fenofaza buruienilor, astfel:
A – plante în faza de rozetă sau tulpină.
B – plante cu boboci florali sau graminee în faza de burduf.
C – plante înflorite.
D – plante cu fructe.
E – plante ce au diseminat.
Evaluările se fac la nivel de solă şi cultură, alcătuindu-se câte un buletin sau formular de evaluare
pentru fiecare solă sau cultură în parte.
Această evaluare vizuală este necesar să fie făcută de mai multe ori în timpul unei perioade de
vegetaţie, pentru a prinde compoziţia buruienilor în mod complet pe sola respectivă. Se recomandă, în
general, trei determinări, astfel:
1 – la înflorirea buruienilor din familia Cruciferae.
 2 – la înflorirea buruienilor din familia Compositae.
3 – în toamnă pentru a identifica nivelul real al buruienilor perene.
b.Metoda numerică. Este o metodă mai exactă decât metoda vizuală şi constă în numărarea
buruienilor de pe mai multe suprafeţe de 0,25 m2 sau 1 m2. În acest scop se folosesc rame metrice cu latura
de 0,5 m sau 1 m.
Determinările (numărătorile) se fac pe diagonalele parcelelor în puncte reprezentative pentru
condiţiile din teren şi îmburuienarea culturilor. Întrucât gradul de îmburuienare variază mult în teren, se
recomandă ca pentru fiecare solă să se facă mai multe determinări şi apoi să se calculeze media. Pentru
determinări de precizie pentru 1 ha se fac 10 determinări. La o suprafaţă de 20-25 ha se fac 10-20 determinări
la cultura mare, 20-30 la plantaţii viticole şi pomicole, 30-40 la legume.
Datele obţinute se înregistrează într-o fişă de înregistrare conform modelului prezentat în tabelul 7.7.
Numărul mediu de buruieni / m2 pentru fiecare specie (m) se calculează însumând numărul de
buruieni înregistrate la toate repetiţiile şi împărţirea sumei la numărul total de repetiţii. În cazul folosirii
ramei cu latura de 0,5 m (S = 0,25 m2 ) valoarea medie rezultată din calcul se înmulţeşte cu 4.
Numărul total mediu de buruieni / m2 (M) se obţine adunând mediile de la toate speciile de buruieni.
Participarea, în %, a fiecărei specii la îmburuienarea generală se face prin raportarea numărului
mediu / m2 al speciei respective la numărul total mediu de buruieni / m2.
Constanţa, în %, a fiecărei specii la îmburuienarea generală se calculează raportând procentual
numărul de repetiţii în care a fost prezentă specia respectivă, faţă de numărul total de repetiţii.
De asemenea se poate calcula şi raportul dintre diferite specii sau grupe biologice de buruieni. De
exemplu: monocotiledonate / dicotiledonate, anuale / perene etc.
c.Metoda cantitativ - gravimetrică. Această metodă este foarte precisă, oferind datele cele mai
exacte privind starea de îmburuienare a culturilor. Este însă mai greu de executat, necesită mai mult timp şi
un volum mai mare de muncă. Ea este însă indispensabilă în câmpurile experimentale sau când dorim să
cunoaştem mai exact eficacitatea unor măsuri agrotehnice asupra combaterii buruienilor.
Modul de lucru este asemănător până la un punct cu cel de la metoda numerică. Astfel, se parcurge
parcela pentru a avea o impresie generală asupra îmburuienării, după care se stabilesc punctele de numărare
şi recoltare a probelor de buruieni, repartizate de asemenea pe diagonala parcelei.
Pentru determinări se foloseşte rama metrică. În interiorul ramei se numără toate buruienile, apoi se
taie de la colet. Buruienile se separă pe specii se leagă în mănunchiuri separate, se etichetează şi se pun în
pungi de hârtie sau saci de pânză. Probele se aduc în laborator se cântăresc verzi, se usucă la aer sau în etuvă
la 40 0C, după care se cântăresc (în funcţie de datele care dorim să le obţinem: greutatea în verde sau uscate).
Din rezultatele obţinute pe repetiţii se calculează media pe solă sau variante experimentale.
Faza de prelucrare şi sinteză a datelor, de elaborare a hărţilor de îmburuienare şi a
programelor PC. Finalizarea studiilor asupra îmburuienării prin tabele sinteză, hărţi de îmburuienare,
programe de calculator etc., apare ca o necesitate deoarece o imagine sintetică a îmburuienării indică efectul
diferitelor metode de combatere, speciile dominante sau dăunătoare, scot în evidenţă vetrele principalelor
buruieni, permit aplicarea unor măsuri diferenţiate la nivel de parcelă, fac posibilă planificarea şi folosirea
economică a erbicidelor existente, arată totodată care este în timp dinamica îmburuienării şi evoluţia
speciilor de buruieni problemă pe un anumit teritoriu.
Din datele obţinute prin metoda numerică şi cantitativ-gravimetrică prin prelucrare şi sintetizare se
obţin valori ca: numărul de buruieni, cantitatea de buruieni (masă verde şi masă uscată) la m2 şi ha, în total şi
pe specii de buruieni. În cazul când dorim să cunoaştem eficacitatea unui tratament se calculează gradul de
îmburuienare şi gradul de combatere al buruienilor conform modelului din tabelul 7.8.
Tabelul 7.8.
Determinări privind numărul de buruieni, gradul de îmburuienare
şi gradul de combatere (Ex.)

Varianta Numărul de buruieni Greutatea (masă verde, uscată) buruienilor

experimentală Numărul Gradul de Gradul de îmburuienare Gradul de combatere al
de buruieni îmburuienare % buruienilor
/ m2 % g/m2 %
Martor 196 100 (Mt) 710 100 (Mt) 0,0
Tratamentul 1 30 15,3 64 9,01 90,9
Tratamentul 2 45 23,0 152 21,4 78,6
------
------
 Numărul de buruieni / m2 rezultă din fişa de teren pentru înregistrarea numerică a buruienilor.
Gradul de îmburuienare (%), reprezintă exprimarea procentuală a numărului de buruieni sau a
greutăţii lor de pe o anumită variantă faţă de numărul sau greutatea buruienilor în varianta martor, exprimate
la m2.
Gradul de combatere (%), reprezintă modul în care un anumit tratament contribuie la distrugerea
buruienilor; se exprimă în procente şi reprezintă diferenţa între gradul maxim de combatere (100%) şi gradul
de îmburuienare al parcelei respective.
Întocmirea hărţilor de îmburuienare. Această fază începe prin întocmirea tabelelor de sinteză,
utilizând datele obţinute în teren, însoţite de analiza varianţei. Valorile din tabele se marchează pe hărţi,
utilizând culori şi semne convenţionale, însoţite de cifre care indică numărul buruienilor / m2.
După modul de alcătuire şi felul în care exprimă starea de îmburuienare, hărţile de îmburuienare pot
fi: analitice, sintetice şi mixte.
Hărţile analitice, evidenţiază răspândirea pe un anumit teritoriu a unei singure specii sau a unui
număr redus de specii. Răspândirea unei specii este indicată prin „metoda punctelor”. Prin desimea lor
punctele dau unele indicaţii privind răspândirea speciilor în zona respectivă. Frecvenţa speciilor mai poate fi
indicată prin mici cercuri închise pe harta teritoriului care a fost împărţit în prealabil în pătrate egale, prin
caroiaj.
Valoarea cifrică de apreciere generală a îmburuienării (1 – izolat; 2 –des; 3 – frecvent; 4 - foarte
frecvent) se înscrie într-un triunghi roşu. Cercurile cu numerele de cod ale speciilor de buruieni problemă se
vor colora în diferite culori după scara de mai jos, în funcţie de numărul mediu al exemplarelor / m2:
- 1-20 exemplare / m2 - nu se colorează,
- 21-40 exemplare / m2 – galben,
- 41-60 exemplare / m2 – albastru,
- 61-80 exemplare / m2 – verde,
- 81-100 exemplare / m2 – brun,
- peste 100 exemplare / m2 – roşu.
Dacă se doreşte diferenţierea frecvenţei speciilor sub 20 exemplare / m2 se poate utiliza următoarele
simboluri:
- 1-5 exemplare / m2 – roz ¼,
- 5-10 exemplare / m2 – roz ½,
- 10-15 exemplare / m2 – roz ¾,
- 15-20 exemplare / m2 – roz în întregime.
Hărţile sintetice prezintă gradul global de îmburuienare al unei suprafeţe, cu evidenţierea asociaţiilor
şi subasociaţiilor de buruieni, grupele de buruieni cu aceeaşi durată a perioadei de vegetaţie, aceleaşi
particularităţi de înmulţire şi sensibilitate la erbicide etc. Pentru prezentarea pe hartă a asociaţiilor sau
grupelor de buruieni se utilizează suprafeţe divers colorate sau haşurate, sau semne convenţionale.
Se recomandă ca grupele de buruieni să fie marcate, prin culori, astfel:
- buruieni de primăvară – galben,
- buruieni de toamnă şi care iernează – albastru,
- buruieni bienale – brun,
- buruieni cu înmulţire din muguri radiculari – roşie,
- buruieni cu înmulţire din muguri de pe rizomi – verde,
- buruieni cu rădăcini pivotante – portocalie,
- buruieni cu stoloni – roz,
- buruieni cu bulbi – neagră,
- buruieni parazite şi semiparazite – violetă.
Folosirea unor semne convenţionale este mai simplă şi expeditivă. Se pot folosi de exemplu
următoarele semne convenţionale:
 - buruieni ce se înmulţesc prin seminţe,
 - buruieni cu înmulţire prin muguri radiculari,
 - buruieni cu înmulţire prin muguri de pe rizomi şi stoloni,
 - buruieni parazite şi semiparazite.
Sub semnele convenţionale se înscrie numărul de buruieni / m2, sau procentul de buruieni din grupa
respectivă, iar pe plan, în colţul fiecărei sole se trece nota generală de apreciere a îmburuienării.
Hărţile mixte cuprind atât indicarea asociaţiilor, grupelor biologice, cât şi date asupra răspândirii
unor specii de buruieni mai periculoase.
 Hărţile trebuie să fie însoţite de listele cu buruienile problemă, legenda semnelor şi culorilor folosite
precum şi de observaţii, concluzii şi măsurile de combatere propuse.
Realizarea programelor PC reprezintă o necesitate în perspectiva dezvoltării unei agriculturi de
precizie care are ca scop dezvoltarea managementului agricol la nivelul fermei agricole prin implementarea
şi dezvoltarea conceptului: sol – fermier – computer – satelit - tehnologie sustenabilă.
La Disciplina de Agrotehnică din cadrul Facultăţii de Agricultură, USAMV Cluj-Napoca, s-a realizat
un astfel de program, pe baza cartării buruienilor la nivelul judeţului Cluj, în perioada 1998-2002. Programul
este astfel conceput încât orice beneficiar introducând datele generale privind: localitatea (zona), tipul de sol,
cultura premergătoare şi cultura postmergătoare, poate afla care sunt buruienile problemă faţă de care se
impune stabilirea măsurilor integrate de combatere.

7.8.PRAGUL ECONOMIC DE DĂUNARE

Faptul că într-o cultură apar un număr redus de specii de buruieni, fie din cele mai puţin periculoase
sau câteva exemplare din speciile periculoase, nu produc pagube culturii respective. Pe baza cunoaşterii
potenţialului de îmburuienare al terenurilor combaterea integrată a buruienilor trebuie să aibă cu precădere
un caracter preventiv. Aplicarea unor măsuri curative de combatere a buruienilor (agrotehnice, fizice,
biologice, chimice), trebuie să se facă numai atunci când numărul de buruieni dintr-o cultură depăşesc pragul
economic de dăunare.
Prin pragul economic de dăunare se înţelege gradul de îmburuienare al unei culturi de la care
devine evidentă diminuarea cantitativă şi calitativă a recoltelor sau se manifestă diverse alte pagube şi de
la care se justifică agronomic, economic şi ecologic aplicarea măsurilor de combatere.
Între buruieni şi plantele de cultură există o concurenţă permanentă, care a început să fie
calculată de diferiţi cercetători, primind numele de indice de competitivitate (cuprins între 0 şi 10),
pe specii (S.Reynolds, 1987): coada vulpii – 0,8; mohor – 1,5; volbura roşie – 2,5; volbura – 3,0; flocoşică –
5,8; scaieţi comuni – 10 etc. Acest indice de competitivitate este absolut necesar, datorită faptului că
unele specii sunt mai mici, iar altele mai mari, unele au o perioadă de vegetaţie mai scurtă iar
altele mai lungă, afectând plantele de cultură în mod diferit. De exemplu este nevoie de două
exemplare din Xanthium strumarium ca să egaleze un exemplar din Xanthium italicum, şi dacă le
comparăm cu Erophila verna (Draba verna), trebuiesc multe sute de exemplare pentru a egala în
greutate un exemplar de Xanthium strumarium. Comparaţia gravimetrică nu este suficientă, deoarece
Erophila verna, Holosteum umbellatum şi altele afectează cultura doar 3-4 săptămâni, Fumaria
scheleicheri, Veronica persica, V. polita (tot efemere), timp de 7-8 săptămâni, Papaver rhoeas, Vicia
villosa, Descurainia sophia şi altele o afectează 12 - 13 săptămâni şi nu sunt chiar atât de păgubitoare
pentru culturi. În schimb, buruienile de talie mare şi cu o lungă perioadă de vegetaţie, din mai şi până
în octombrie (Amaranthus retroflexus, Xanthium italicum, Chenopodium album) şi cele perene care
vegetează din (martie) aprilie şi până la sfârşitul toamnei (Cirsium arvense, Sorghum halepense, Sonchus
arvensis şi altele), sunt foarte păgubitoare, fiindcă au o lungă perioadă de vegetaţie şi o masă
vegetativă mare, care absorb o mare cantitate de apă cu săruri minerale.
Gradul de îmburuienare şi pagubele ce buruienile le produc culturilor depind de foarte mulţi
factori: condiţiile climatice din anul respectiv, planta premergătoare din anul precedent, data executării
arăturii şi a semănatului, desimea şi vigoarea atât a plantelor cultivate cât şi a buruienilor şi altele. Datorită
acestor factori (la care se adaugă faptul că nu este stabilită unitatea etalon pe individ al speciei), limita
pragului de dăunare este destul de largă (Budoi,Gh. şi A.Penescu, 1996): 10-12 buruieni anuale şi 2-3
buruieni perene pentru culturile de toamnă, 10-30 de buruieni anuale şi 2-4 buruieni perene pentru cerealele
de primăvară, 5-10 buruieni anuale şi 1-3 buruieni perene pentru cartof şi 5-15 buruieni anuale şi 1-2
buruieni perene pentru in. Datorită faptului că speciile ce îmburuienează culturile au masa vegetativă mai
mare sau mai mică, există diferenţe mari în ceea ce priveşte numărul de indivizi/m2 pentru care se justifică
economic aplicarea metodelor de combatere. La cultura grâului, erbicidarea este eficientă când există mai
mult de 5 exemplare/m2 de Tripleurospermum inodorum şi Bilderdykia convolvulus, peste 10 exemplare
de Centaurea cyanus, peste 20 de exemplare de Fumaria schleicheri etc.
Stabilirea desimii buruienilor (numeric sau gravimetric) pune mari probleme datorită
diferitelor aspecte care apar. În unele situaţii (condiţii climatice, modul de lucru al terenului etc.),
desimea buruienilor poate să fie mică, cu o greutate foarte mare. În alte cazuri, densimea poate să fie
foarte mare (peste 700 buc/m2), cu o greutate de asemenea mare (peste 1000 g/m2); dar sunt şi situaţii
(în mirişti, în luna septembrie) când numărul buruienilor este foarte mare (peste 400 pl/m2) dar greutatea
este foarte mică (sub 200 g/m2).
 Analiza şi aplicarea pragului economic de dăunare include un număr de interacţiuni complexe
(Manolescu,F., 1999). Succesul estimării biologice şi economice depinde de mai mulţi factori: prognoza
efectului buruienilor asupra culturii; prognoza producţiei în absenţa buruienilor; prognoza eficacităţii
tratamentului; prognoza preţului de vânzare a recoltei şi influenţa prezenţei buruienilor asupra preţului;
stabilirea preţului erbicidării etc.
În funcţie de studiul relaţiilor dintre buruieni şi planta de cultură, de durata de studiu,
utilizarea erbicidelor, modul de estimare a desimii buruienilor etc., s-au stabilit mai multe praguri
economice de dăunare (Manolescu,F., 1999; Roder,W., Isolde Peters, 1990, citaţi de Slonovschi,V. şi
colab., 2001):
Pragul de concurenţă exprimă desimea buruienilor la care acestea încep să concureze planta
de cultură fără pierderi de producţie.
Pragul economic de dăunare exprimă desimea buruienilor la care preţul tratamentului este
egal cu venitul rezultat în urma combaterii buruienilor. Aplicarea acestui prag de dăunare este limitat
pentru că nu reflectă evoluţia în timp a populaţiilor de buruieni combătute de tratament în anul
curent. Acest lucru este valabil pe terenurile în care rezerva de seminţe de buruieni este mică, însă
acolo unde rezerva este foarte mare, diminuarea rezervei de seminţe de buruieni este foarte mică, de
cel mult până la 5 %.
Pragul economic optim de dăunare (pe termen lung) exprimă numărul de buruieni/m2 peste
care trebuie efectuată combaterea care să fie rentabilă, pe o perioadă mai mare de timp, ţinând cont
şi de dinamica populaţiilor de buruieni. Fiind pe termen lung, acest prag are valori mai mici decât
cel stabilit pe o perioadă mai scurtă (un sezon).
Pragul de dăunare estimat exprimă desimea buruienilor la care combaterea este efectuată
astfel încât să evite o anumită depăşire a nivelului de infestare pentru culturile postmergătoare pe o
perioadă mai lungă de timp; acest indicator trebuie utilizat în principal în cazul infestărilor cu
buruieni problemă şi a buruienilor cu costuri ridicate pentru combatere (odosul, iarba vântului, turiţa).
Trebuie însă, ţinut cont de faptul cã nu întotdeauna anumite specii de buruieni greu de combătut se
dezvoltă şi în culturile postmergătoare datorită specificului tehnologic.
Pragul de dăunare de siguranţă exprimă posibilitatea unei eficienţe mai slabe a combaterii
asupra buruienilor şi în această situaţie pragul de dăunare trebuie redus cu un risc calculat.
Alţi autori au calculat echivalentul în cultură pentru fiecare specie de buruieni (ECb) care
este raportul dintre greutatea unei buruieni uscate (Gb) şi greutatea unei plante de grâu uscate (Gg).
ECb=Gb/Gg. Astfel V.Slonovschi şi colab., 2001, prezintă pentru câteva buruieni echivalentul mediu în
cultură şi variaţia echivalentului respectiv:
Apera spica venti 0,288 (0,129-0,429),
Galium aparine 0,764 (0,166-1,497),
Tripleurospermum inodorum 0,691 (0,472-0,966),
Papaver rhoeas 0,788 (0,368-1,100),
Viola arvensis 0,079 (0,021-0,100),
Thlaspi arvense 0,140 (0,091-0,188) etc.