ARGUMENT

Am ales temă ,, Combaterea bolilor și dăunătorilor la cultura de mazăre,, deoarece

leguminoasele constituie o soluție universală în ceea ce privește refacerea structurii solului, în
special cele perene (lucernă, trifoi), îmbogăţirea solului humus, fixarea azotului atmosferic,
mărirea permeabilității solului, afânarea straturilor compacte, menţinerea apei în sol, reducerea
fenomenului de eroziune de suprafaţă.
Dintre leguminoase, măzarea este cultura care se seamănă primavara în mustul zăpezii. Pe
piețele de consum ea apare printre primele sortimente în alimentația publică, fiind solicitată
pentru valoarea ei nutritivă și gustul plăcut. În mare măsură, mazărea este folosită și în industria
de conserve, reprezentând un aliment de bază pe durata anotimpului friguros. Având o perioadă
de vegetație de scurtă durată și rezistență la temperaturi scăzute, mazărea este rentabila din punct
de vedere economic și sigură din punct de vedere al productiei.
Cu toate acestea, gama de dăunători care afectează culturile în vegetație este numeroasă,
dintre cei cu importanță economică fiind păduchele verde al mazării (Acyrthosiphon pisum),
tripsul mazării (Kakothrips robustus), gărgărița frunzelor de mazăre (Sitona lineatus), gărgărița
mazării (Bruchus pisorum), molia păstăilor (Cydia nigricana).
Mazărea este o cultură sensibilă la atacul bolilor și dăunătorilor, iar condițiile meteo din
pot crea condiții prielnice dezvoltarii acestora. Așa că, în “ferestrele” de timp fără precipitații,
specialiștii în protecția plantelor recomandă efectuarea tratamentelor cu fungicide și insecticide
pentru aceasta cultură, atât preventiv, cât și în contextul în care ați sesizat atacul.
Specia poate fi afectata de viroze, bacterioze si micoze si este importanta identificarea lor
la timpul potrivit, pentru un tratament prompt si prevenirea pierderilor.
Gestionarea cu succes a bolilor şi dăunătorilor se asigură prin aplicarea unui program de
protecţie integrată, care include o serie de componente, printre care metode biologice,
agrofitotehnice, mecanice, fizice şi chimice. Abordarea în practica fitosanitară a managementului
integrat al organismelor dăunătoare se bazează pe menţinerea populaţiei organismului dăunător
sub pragul economic de dăunare. Măsurile de carantină fitosanitară, cultivarea soiurilor adaptate
zonal, semănatul în perioada optimă, care asigură protecţie faţă de atacul organismelor
dăunătoare, metodele agrotehnice, care reduc mecanic o mare parte din rezerva biologică a
organismelor dăunătoare (rotaţia culturilor, lucrările solului – arături, discuit, distrugerea
samulastrei) sunt câteva măsuri aplicabile în contextul managementului integrat.
Înmulţirea şi lansarea dirijată a paraziţilor şi prădătorilor, amplasarea capcanelor
feromonale, utilizarea preparatelor microbiologice (virusuri, bacterii, ciuperci, protozoare) sunt
alte căi abordabile care au ca efect reducerea nivelului populaţiiilor de organisme dăunătoare fără
a aplica tratamente chimice.
Aplicarea produselor de protecţie a plantelor reprezintă o intervenţie cu impact puternic şi
complex asupra agroecosistemelor având o serie de avantaje, dar şi dezavantaje legate mai ales de
toxicitatea produselor utilizate. De asemenea, aplicarea repetată a acestor produse duce la apariţia
fenomenului de rezistenţă a organismelor dăunătoare faţă de produsele de protecţie a plantelor
utilizate, ceea ce atrage după sine necesitatea aplicării unui mare număr de tratamente şi respectiv
cheltuieli exagerate, metoda devenind nerentabilă. În plus, utilizarea unor doze mai mari decât
cele indicate în prospectele care însoţesc produsele de protecţie a plantelor duce la apariţia unor
fenomene de fitotoxicitate (arsuri pe frunze, stagnarea creşterii, îngălbeniri).
Elaborarea şi aplicarea unui program de protecţie faţă de boli şi dăunători nu se poate
realiza fără diagnosticul corect al acestora, precum şi a duşmanilor naturali prezenţi în cultură.
Identificarea cu acurateţe şi într-un timp cât mai scurt este o condiţie esenţială pentru aplicarea
măsurilor în timp util, în vederea creşterii eficienţei din punct de vedere economic
 CAPITOLUL I
CARACTERISTICI GENERALE ALE LEGUMINOASELOR
PENTRU BOABE

1.1.IMPORTANȚA CULTIVĂRII LEGUMINOASELOR PENTRU

BOABE
Leguminoasele pentru boabe (mazăre, fasole, soia, năut, linte, bob, lupin, arahide,
fasoliţă, latir) fac parte din ordinul Leguminosales (Fabales), familia Leguminosae (Fabaceae sau
Papilionaceae) şi au o serie de însuşiri morfologice, biologice, ecologice şi tehnologice comune.
Leguminoasele pentru boabe se caracterizează prin seminţe cu un conţinut ridicat în
proteină, ceea ce le conferă o valoare alimentară ridicată. Conţinutul de proteine din seminţele de
leguminoase depăşeşte de 2-4 ori pe cel din boabele de cereale, ceea ce face ca seminţele de
leguminoase să reprezinte alimente şi furaje concentrate în proteină.
Pe lângă conţinutul ridicat de proteină, seminţele de leguminoase conţin şi cantităţi mari
de hidraţi de carbon, grăsimi, vitamine, săruri minerale etc., care le întregesc valoarea alimentară.
Unele dintre leguminoase (soia şi arahidele) au şi cu un conţinut ridicat de lipide în seminţe, din
acestea obţinându-se un ulei alimentar de bună calitate. În alimentaţia oamenilor se folosesc
seminţele uscate, păstăile şi boabele verzi, din care se prepară o gamă variată de mâncăruri şi
conserve. Din seminţele de soia se obţin produse asemănătoare cu cele din lapte şi carne. De
asemenea, din seminţele de năut şi soia se obţine surogat de cafea.
Seminţele de leguminoase măcinate (uruite), cum sunt cele de mazăre, şi şrotul de soia
intră în compoziţia furajelor concentrate, asigurând componenta proteică a acestora. De
asemenea, leguminoasele pentru boabe se folosesc în furajarea animalelor ca masă verde sau
siloz, singure sau în amestec cu alte plante (în amestec cu cereale, în componenţa borceagurilor).
Resturile vegetale rămase după recoltarea leguminoaselor pentru boabe au un conţinut
ridicat de proteină (8-14%), de cca. 10 ori mai mare decât paiele de cereale (0,7-1,3%). Ca atare,
resturile vegetale (vrejii) de mazăre, linte, latir, fasole şi fasolită se folosesc în furajarea
animalelor, în special în hrana ovinelor.
Din punct de vedere agronomic, leguminoasele pentru boabe sunt importante din
următoarele motive:
 lasă solul îmbogăţit în azot ca urmare a simbiozei cu bacteriile din genul Rhizobium, care
au capacitatea de a fixa azotul atmosferic; astfel, după leguminoase rămâne în sol între 80 şi 300
kg azot/ha sub formă de azot organic (proteină), care devine accesibil plantelor în timp (proteina
este descompusă în timp de către microorganismele solului până la azot mineral);
 sistemul radicular al leguminoaselor pentru boabe are o mare putere de solubilizare a
compuşilor cu fosfor greu solubili (mai ales lupinul şi mazărea), punând la dispoziţia plantei
succesoare acest element într-o formă mai accesibilă;
 sistemul radicular al unor leguminoase pentru boabe (lupin, bob, mazăre, năut) este bine
dezvoltat în profunzime, asigurând o bună afânare a solului;
 ca urmare a faptului că plantele de leguminoase au un conţinut ridicat de proteină, acestea
se pot folosi ca îngrăşământ verde (de exemplu, lupinul pe soluri nisipoase şi pe cele acide).
Seminţele de leguminoase prezintă unele neajunsuri în alimentaţia omului, şi anume:
 au un înveliş gros, cu un conţinut ridicat de celuloză, care diminuează digestibilitatea;
 au o durată mare de fierbere;
 au un conţinut mai scăzut în aminoacizi nesulfuraţi (cistină, metionină) şi triptofan.

1.2. PARTICULARITĂȚI BIOLOGICE LA LEGUMINOASELE PENTRU

BOABE
Rădăcina. Rădăcina principală este pivotantă, iar rădăcinile secundare sunt numeroase şi
mai subţiri, mai puternic sau mai slab ramificate.
Caracteristica sistemului radicular la leguminoase este formarea de nodozităţi, atât pe
rădăcina principală cât şi pe cele secundare, ca rezultat al simbiozei plantei cu bacteriile din genul
Rhizobium. Forma, mărimea şi dispunerea nodozităţilor pe rădăcini sunt diferite de la o specie la
alta. Astfel, nodozităţile sunt: rotunde şi mari, la soia; rotunde şi mai mici, la fasole şi mazăre;
lunguieţe, la linte; alungite şi piriforme, la năut; mari (sub formă de conglomerat) şi neregulate, la
lupin şi bob; formate în cea mai mare parte pe rădăcina principală, la lupin, bob şi soia; formate
pe rădăcinile laterale, la fasole, linte.
Tulpina. La leguminoasele pentru boabe tulpina este fistuloasă (goală în interior în zona
internodurilor). Talia tulpinii la leguminoasele pentru boabe este: înaltă, la lupin (70-150 cm),
soia (60-150 cm), mazăre (60-150 cm); mijlocie, la fasole oloagă (30-50 cm), năut (30-60 cm);
mică, la linte, latir (20-40 cm).
 După ramificare tulpina la leguminoasele pentru boabe poate fi: bogat ramificată, la fasole
(forme cu talie mică - soiuri oloage), năut, fasoliţă, latir; mijlociu ramificate, la mazăre (tulpina
este ramificată mai mult spre bază), soia, lupin, arahide; slab ramificată, la bob.
Frunza. Frunzele la leguminoase sunt compuse din trei sau mai multe foliole, cu excepţia
primelor 2 frunze la fasole şi soia care sunt simple şi dispuse opus. După numărul de foliole şi
după dispunerea foliolelor pe peţiol, frunza la leguminoasele pentru boabe poate fi: trifoliată, la
fasole, soia, fasoliţă; palmată, la lupin; penat compusă. La baza frunzelor se găsesc două stipele
care au formă şi mărime caracteristice fiecărei specii.
Floarea şi inflorescenţa. Florile la leguminoasele pentru boabe sunt grupate în
inflorescenţe de tip racem (la mazăre, fasole, soia, linte, bob, lupin) sau solitare (la năut, arahide).
Racemele sunt dispuse axial pe tulpină la majoritatea leguminoaselor sau sunt terminale la lupin.
Florile solitare sunt dispuse la subsuara frunzelor.
Fructul. La leguminoase fructul este o păstaie cu una sau mai multe seminţe. Păstaia
provine dintr-o carpelă îndoită având marginile sudate, sudura reprezentând partea dorsală a
păstăii. Seminţele se prind în interiorul păstăi pe partea ventrală.

1.4. METODE DE COMBATERE A BOLILOR ȘI DĂUNĂTORILOR

Dăunătorii și bolile la culturi apar mai ales în contextul factorilor de stres asupra
plantelor.
Așadar, regula numărul unu pentru culturi sănătoase înseamnă observare și condiții
propice pentru ca plantele să se dezvolte sănătos și viguros.
Este indicată folosirea îngrășământului organic pentru a crește nivelul de substanțe
nutritive, structura solului și capacitatea de reținere a apei.
Toamna este bine ca plantele ofilite, frunzele bolnave sau orice alte resturi care rămân pe
pământ după recoltare, să fie adunate și arse. Așa se evită ca în sezonul rece să apară insectele
dăunătoare care ar putea ataca plantele în sezonul cald.
Rotaţia culturilor – metoda ecologică de combatere a bolilor şi dăunătorilor
Rotatia culturilor este o practica agricola cunoscuta din cele mai vechi timpuri si a aparut
ca o necesitate in dezvoltarea agriculturii. Importanta rotatiei culturilor pentru conservarea
terenurilor consta in contributia esentiala la mentinerea si sporirea fertilitatii solurilor de pe
terenurile utilizate în agricultura (sau altfel spus a capacitatii de productie vegetala a terenurilor)
cu ajutorul chiar al plantelor cultivate pe teren. Prin sol se înţelege stratul superficial afânat al
litosferei, care (îndelung şi continuu transformat prin acţiunea formaţiilor vegetale succesive, a
agenţilor atmosferici şi a altor factori naturali specifici mediului geografic din care face parte) a
acumulat treptat caracteristicile specifice fertilităţii, fiind astfel capabil să întreţină viaţa plantelor
superioare. Stratul organomineral de sol este afânat, mărunţit, foarte poros, permiţând:
dezvoltarea plantelor datorită: difuziei nerestricţionate gazelor şi schimbul de gaze cu atmosfera;
şi retinerii şi acumulării apei şi a elementelor nutritive în cantităţi însemnate în paralel cu
disponibilizarea lor continuă prin procese microbiene şi de schimb ionic. Prin aceste caracteristici
un sol bine format posedă condiţiile care asigură fundamentala lui capacitate potenţială –
fertilitatea naturală. Rolul esenţial în fertilitatea naturală a solurilor este dat de materia (impropriu
denumita şi substanţă) organică din sol. Materia organică din sol este formată practic din două
componente majore: humusul (care rezultă din material organic, în special vegetal, în curs de
descompunere şi este alcătuit mai ales din polifenili de tipul acizi humici, fulvici şi humici,
formaţi prin complexarea produşilor de degradare oxidativă ai ligninei cu aminozaharurile
formate prin metabolismul structurilor parietale ale microorganismelor din sol) şi glomalina, o
glicoproteină complexă, hidrofobă, înalt rezistentă la biodegradare, cu caracteristici adezive,
rizodepusă în sol de plantele active fotosintetic(prin exsudatele radiculare, şi în special prin
exsudatele radiculare ale simbiozelor plantelor cu ciupercile producătoare de micorize / ciuperci
AM).

Fig.1 - Principiul rotației culturilor

Rotatia permite folosirea ştiinţiifică diferentiată a categoriilor de terenuri dintr-o

exploataţie agricola, asigurând mentinerea si sporirea fertilitatii naturale a solurilor (conditie
esentiala pentru folosirea în agricultura sau pentru fundamentalul rol al terenurilor într-un
ecosistem). Rotatia culturilor are si o importanta componeta economică pentru că favorizează
planificarea anticipată a celor mai bune practici agricole: sistemul de lucrare a solului, aplicarea
îngrasamintelor / amelioratorilor de sol, protecţia plantelor împotriva agenţilor de dăunare
(inclusiv a buruienilor), recoltarea si depozitarea productiei (inclusiv protectia culturii
depozitate).
Rotaţia culturilor contribuie substantial la rezolvarea atât a problemelor agrotehnice, cât şi
a celor economice şi organizatorice, rezultând în final mărirea producţiei şi a productivităţii
muncii la toate plantele cultivate. Datorita interactiunile benefice dintre masurile agrofitotehnice
aplicate şi succesiunea culturilor rotatia culturilor este o conditie esenţială de sporire a producţiei
şi menţinere a fertilităţii solului. In perspectivă, rotaţia culturilor constituie una din măsurile
agrotehnice de bază care contribuie la reducerea consumului de energie pe unitatea de suprafaţă
si produs. Un rol deosebit de important are rotatia culturilor ca masura eficienta de protectie a
mediului si de conservare / mentinere a solului.
Rotatia culturilor ramane masura agrotehnica de cea mai mare importanta in rationalizarea
consumului de combustibili, îngrasaminte, produse de protectia plantelor (pesticide si
biopreparate), apa de irigat si alte mijloace / input-uri necesare procesului de productie.
 CAPITOLUL II
COMBATEREA PRINCIPALILOR DĂUNĂTORI
AI CULTURII DE MAZĂRE

2.1. CATEGORIILE DE DĂUNATORI PENTRU CULTURILE

AGRICOLE ŞI LEGUMICOLE

Viermii de pământ, nematozi – categorie de dăunători foarte periculoasă pentru culturile

de legume, în sere şi solarii. Aceştia atacă în special organele subterane ale legumelor (exemple:
tomate, castraveţi, ardei, vinete, pepeni, salată etc.)
Melcii – sunt răspândiţi în toată lumea şi devin activi în procesul de dăunare, dacă au
suficientă umiditate, încă din primăvară, la puţin timp după înfiinţarea culturilor. Melcii sunt
dăunători polifagi, dar preferă în special specii de legume ca: salată, varză, conopidă, ştevie,
dovlecei, morcovi etc. Prezenţa lor este semnalată de găuri cu formă neregulată pe frunze sau alte
părţi ale plantei. În zonele roase, planta se poate infecta cu ciuperci sau bacterii. În România, cel
mai periculos este limaxul.
Păianjenii sau acarienii – modul prin care aceştia atacă planta este absorbţia sucului
celular prin înţepătură. Pot provoca chiar moartea plantei prin necrozare. Se înmulţesc în sezonul
cald şi se găsesc în câmp, grădini, solarii, sere etc.
Insectele dăunătoare – cumulează cele mai multe specii. Distrug plantele atunci când
atacă şi le mănâncă organele (rădăcini, tulpini, frunze, fructe, lăstari tineri şi chiar tulpini aflate în
faze mai avansate) sau le slăbesc rezistenţa la boli, ciuperci şi alţi dăunători. Cele mai cunoscute
insecte pentru culturile agricole şi legumicole: afidele, musculiţele albe, păduchii (lânoşi, ţestoşi
etc), acarienii, thripsul, fungus gnat, fluturii de varză, gândacul de dovlecel, musculiţa
morcovului, viermii de roşii(viermele cu corn şi viermele fructului) etc. Există însă, insecte
benefice care nu produc pagube de luat în seamă pentru ciclul de viaţă al plantei. De exemplu, o
insectă poate fi dăunătoare doar în stadiul de larvă, iar în stadiul de adult să fie benefică plantei.
De aceea, recomandarea este de a se păstra un echilibru între numărul insectelor dăunătoare şi al
celor benefice. Pentru a atrage insectele benefice, mulţi cultivatori utilizează plantele companion
(asociere de plante care combat dăunătorii şi atrag insecte benefice).

Păsările sălbatice - grauri, vrăbii, ciori, gâşte sălbatice, produc pagube mai ales la culturi
horticole, dar şi la culturile de câmp (Ex: Graurul – Sturnus vulgaris).
 Rozătoarele - şoareci, hârciogi, şobolani care produc pagube în culturi sau în depozite.

2.2 Principalii dăunători ai culturii de mazăre

2.1.1.Păduchele verde al mazării  se manifestă ca dăunător din a doua jumătate a lunii
mai, cu localizarea coloniilor pe frunzele apicale, bobocii florali, flori și păstăi. Când atacul
survine în perioada înfloritului, pagubele pot afecta până la 20% din producție. Dăunătorul este
frecvent întâlnit în anii cu primăveri și veri călduroase și precipitații reduse, prezentând în
condițiile țării noastre între 14 si 18 generații, dintre care 3 pana la 5 generații se dezvoltă pe
mazăre, iar restul pe trifoi sau lucerne.
Dăunător în stadiul de larvă și adult, se hranește cu sucul celular pe care îl absoarbe din
țesuturi prin înțepare. Formele nearipate au corpul usor aplatizat, de culoare verde-pal, cu antene
și picioare lungi și zvelte.
Ierneaza în stadiul de ou depus pe trifoi sau lucernă. Primavara, toate formele aripate apar
în culturile de mazăre pe parcursul lunii mai, perioada care corespunde fenologic cu momentul
înfloritului. Atacul este însoțit de secreții aderente la substrat care împiedică deschiderea
bobocilor florali și polenizarea.

Fig. 1 – Păduchele verde al mazării

2.1.2. Gărgărița frunzelor de mazăre se manifestă ca dăunător în stadiul de larvă și adult.

Adulții atacă aparatul foliar imediat după răsărirea plantelor, producând perforațiuni
semicirculare pe marginea frunzelor. Larvele se hrănesc cu nodozitățile de pe rădăcini diminuând
posibilitațile de fixare a azotului, după care pătrund în interiorul acestora unde produc numeroase
galerii.
Ca efect al atacului cauzat de larve și adulți, plantele se opresc din creștere și uneori se
usucă, diminuarea productiei fiind evaluată între 20 și 30%. Specie monovoltină, ierneaza în
stadiul de adult, uneori și în cel de larvă. Din locurile de iernare adulții apar primăvara, la
începutul lunii aprilie și au o durată de viață de 2-3 luni. Ponta este depusă de femele în mod
eșalonat, pe frunze și tulpini. Prolificitatea femelelor variază între 120 și 140 ouă.
Adulții au lungimea de 3-5 mm și sunt de culoare cenușiu-brună. Elitrele care acoperă
abdomenul sunt străbătute de benzi longitudinale albicioase între care se interpun benzi maroniu
– roșcate. Larvele sunt apode cu capsula cefalica de culoare galbenă.

Fig. 3 – Gărgărița frunzelor de mazăre

2.1.3. Gărgrăița mazării produce pagube în stadiul de larvă și se manifestă ca dăunător

specific pentru culturile de măzare. Ambele stadii de evoluție se dezvoltă în interiorul boabelor,
care devin improprii pentru consum și semănat. Într-un bob se dezvoltă o singură larvă, dar într-o
păstaie pot fi atacate mai multe boabe. Specie monovoltina, ierneaza in depozite in stadiul de
adult, de unde din a doua jumatate a lunii aprilie migreaza in camp. Maximul curbei de zbor se
inregistreaza in momentul infloritului. Ponta este depusa de femele pe pastaile tinere,
prolificitatea acestora variind intre 120 si 200 oua. Dupa eclozare, larvele perforeaza pastaile si
patrund in interiorul boabelor. Adultii apar la inceputul lunii august (Fig. 5). Ei au corpul oval,
acoperit de o pubescenta cenusiu-roscata. Elitrele sunt striate longitudinal si cu pete albe dispuse
neregulat. Larvele sunt albe si ating lungimea de 4 – 5 mm. In anii cu conditii optime de
dezvoltare pagubele produse in loturile semincere pot atinge valori de 60 – 70%. Pentru limitarea
pagubelor, in camp se fac doua tratamente, dintre care primul se aplica cand 10 – 15% din cultura
este pe floare, iar cel de-al doilea dupa 10 – 12 zile.
 2.2. Metode de combatere a dăunătorilor
Pentru a preveni apariţia dăunătorilor în culturile agricole şi legumicole, specialiştii
recomandă aplicarea unor metode de combatere în 2 situaţii: înainte de înfiinţarea culturii şi
depozitarea produselor. În momentul de faţă există 5 metode de combatere a dăunătorilor:

 METODA AGROTEHNICĂ presupune efectuarea lucrărilor agricole de cultivare: arat,

semănat, prăşit, grăpat etc. prin care sunt combătuţi dăunătorii din sol în sezonul rece,
prin aşezarea lor în subteran adânc, unde nu pot avea condiţii de dezvoltare. De
asemenea, soluţia agrotehnică se bazează pe folosirea sămânţei cu boabe care să nu
conţină dăunători la semănat, astfel încât înmulţirea lor în culturi să nu existe.

 METODĂ MECANICĂ presupune scuturarea pomilor din livezi de dăunători cum ar fi

gărgăriţă florilor de măr sau strângerea cuiburilor de omizi, de preferat imediat după
apariţia lor, vara.

 METODĂ CHIMICĂ presupune combaterea dăunătorilor prin folosirea de substanţe

chimice pe culture şi utilizând o cantitate redusă pe fructe sau plante de consum, poate
apare riscul de toxicitate pentru consumatori. În funcţie de categoria dăunătorilor, se
aplică următoarele substanţe chimice:

Fig. 4 – Aplicarea tratamentelor chimice

Nematocide - combaterea viermilor de pământ (nematozilor;

Moluscoide - combaterea molustelor (melcul Limax);

Insecticide - combaterea insectelor;

Acaricide - combaterea acarienilor;

Rodenticide - combaterea rozătoarelor (şoarecilor şi şobolanilor);

Corvicide - combaterea ciorilor.

 METODĂ BIOLOGICĂ presupune utilizarea de vietăţi din ecosistemul agricol, cum ar
fi: insecte, ciuperci, bacterii etc, cu scopul de a combate dăunătorii culturilor: musculiţa
albă de seră, păianjenul roşu şi purecii. Această metodă înlocuieşte cu succes metoda
chimică.
 METODA INTEGRATĂ a apărut că urmare a utilizării excesive de substanţe chimice, a
impactului negativ provenit de la fenomenul de poluare şi deşeuri. Aşa cum sugerează şi
denumirea, metodă integrează toate mijloacele prezentate mai sus: agrotehnică, chimică,
biologică şi mecanică. Practic, prin metodă integrată s-a creat un sistem de reglare şi
combatere a dăunătorilor. Chiar dacă apariţia ei este strâns legată de consumul abuziv de
pesticide, combaterea integrată nu exclude utilizarea metodei chimice. În baza
conceptului integrat pentru combaterea dăunătorilor, au fost elaborate şi structurate 4
etape:

a. evidenţă complexului de boli şi dăunători pe culture;

b. estimarea densităţii numerice a fiecărei specii;
c. prognoza apariţiei dăunătorilor în masă pe teritoriul examinat;
d. avertizarea tratamentelor, la depăşirea PED a stadiilor dăunătoare.
 CAPITOLUL III
COMBATEREA PRINCIPALELOR BOLI
ALE CULTURII DE MAZĂRE

3.1. BOLILE PLANTELOR

Boala unei plante agricole poate fi: tulburarea respiraţei, transpiraţie, asimilaţie,
fotosinteză şi a alte procese vitale provocate de organizme patogene, de condiţi nefavorabile etc.
Se poate manifesta prin diferite simptome sau caracteristici exterioare (putrezire, pătare, necroze,
ofilire, deformare, tumori, exrescenţe etc.). Bolile plantelor pot fi neinfecţioase şi infecţioase.
1. BOLILE NEINFECŢIOASE sunt cauzate de condiţile nefavorabile de sol şi climatice
(insuficienţă, sau excesul de substanţe nutritive, de cultură, de umezeală) sau de vătămările
mecanice ale plantelor precum ruperea, stricarea de grindină etc. La plantele atacate de acest tip
de boli se poate schimba culoarea frunzelor, pot apărea diferite pete, poate crăpa coaja, în cele din
urmă plantele se vestejesc. Adesea, dacă sunt înlăturate cauzele provocatoare de boli, acestea
dispar treptat.
2. BOLILE INFECŢIOASE ale plantelor sunt provocate de organizme vii: ciuperci,
bacterii, virusuri, precum şi de organizme micoplazmice. Ele pot fi transmise de la o plantă la
alta. Dacă boala atacă o anumită parte a organizmului plantei, ea se poate manifesta sub formă de
creşterea anormală a ţesuturilor, pete, putregai, mortificarea scoarţei. În cazul unei boli generale,
când provocatorul se răspândeşte prin intermediul sistemului vascular, plantele se ofilesc. Cauza
bolii se poate determina după semnele exterioare şi prin analiză microscopică.
Bolile infectioase pot fi transmise de ciuperci si bacterii care sunt transportate de vânt,
ploaie, păsări, insecte sau chiar oameni. Pe de altă parte, virusurile pot fi transmise doar prin seva
plantelor bolnave.
3.1.1Putregaiul rădăcinii (Fusarium)
Putregaiul radicular al Fusarium este o boală fungică. Este cauzată de ciuperci din genul
Fusarium. Acești ciuperci se înmulțesc și se dezvoltă în sol, de aceea, practic, infecția cu mazăre
cu fusarium are loc tocmai prin sol. Boala apare pe vreme răcoroasă prelungită și umiditate
ridicată. În același timp, plantele sunt cele mai afectate de putregaiul rădăcinilor Fusarium pe
vreme caldă și uscată. Semne. În primul rând, putregaiul rădăcinii Fusarium afectează rădăcina de
mazăre. În primul rând, rădăcina și partea inferioară a tulpinii se rumenesc, după care întreaga
plantă se usucă treptat. Boala distruge sistemul de rădăcini, se întunecă și se desface. Mazarea
bolnavă poate fi îndepărtată cu ușurință de pe pământ. Tratament. La primele semne ale
putregaiului radicular al fusariumului, culturile trebuie tratate cu fungicide. Prevenirea.
Principalul lucru este să respectați regulile de rotație a culturilor. Mazărele nu pot fi returnate la
locul lor de plantare anterior timp de 4-6 ani. Cel mai bine este să germinați bine mazărea înainte
de plantare. Solul trebuie lucrat profund înainte de plantare. Boala poate fi evitată dacă timpul de
însămânțare este respectat corect.
3.2.2 Rugini
O altă boală fungică a leguminoaselor este rugina. Sporii ciupercii dioice sunt purtate de
vânt și, dacă ajung pe mazăre, o infectează. Boala se dezvoltă pe vreme caldă și umedă.
Semne. Rugina afectează în principal tulpina și frunzele, mai rar păstăi. Pustulele brune
apar pe zonele afectate. Cu o infecție puternică, frunzele se îngălbenesc complet și se usucă
treptat.
Tratament. Rugina este tratată cu fungicide aprobate. De exemplu, deja ne-am cunoscut
„Strobi” și „Homosilom”.
Prevenirea. Semănatul timpuriu va ajuta la evitarea ruginii, folosind semințe de mazăre
soiuri de maturare timpurie, combaterea buruienilor și tratamentul plantelor cu fungicide.

Fig. 5- Rugina la mazăre

3.2.3. Făinarea
Mucegaiul praf aparține și bolilor fungice ale mazărei. Se dezvoltă la o temperatură medie
de 18 până la 21 de grade Celsius, umiditate de 70-80% și precipitații reduse.
 Semne. Primele semne de mucegai pudră apar pe frunzele inferioare și tulpina mazărei cu
o acoperire albă abia vizibilă, asemănătoare cu o țuică. Odată cu dezvoltarea bolii, numărul
zonelor afectate crește, placa devine vizibilă, iar frunzele și tulpina se îngălbenesc și se usucă.
Tratament. Pentru a trata mazărea de la mucegaiul pudră, utilizați fungicide permise sau
1% lichid Bordeaux.
Prevenirea. Respectarea regulilor de rotație a culturilor, săparea profundă a solului. Este
imperativ să distrugem resturile vegetale toamna, pe care să poată iarna sporii fungici.

Fig. 6 – Făinarea la mazăre

3.2. MĂSURILE DE PREVENIRE SI COMBATERE A BOLILOR

PLANTELOR AGRICOLE:
Primele măsuri pe care ar trebui să le luăm ar fi cele de prevenție. Aceste măsuri sunt cele
mai adecvate, mai puțin costisitoare și mai prietenoase cu mediul.
 Măsuri fito-tehnice. Aceste măsuri au rolul de a crea condiții favorabile de creștere și
dezvoltare pentru plante sau de a elimina rezervele de agenți patogeni din sol. Se referă la
alegerea potrivită a terenului pentru amplasarea culturii, lucrările solului (au ca efect
distrugerea resturilor vegetale care conțin agenți patogeni), alegerea seminței (samanța
trebuie să fie sănătoasă), lucrările de întreținere a culturilor și depozitarea corespunzătoare
a semințelor.
 Măsuri fizice: tratamentele termice au scopul de a expune agentul patogen la temperaturi
mai mari sau mai mici decat intervalul de temperatură în care poate trai. În acest scop se
tratează solul cu temperaturi de minim 75-80 grade C timp de 10-12 ore. Se pot trata
 astfel și semințele unor culturi de legume prin menținerea lor în apă caldă (50grade C
timp de 10-15 min.).
Temperatura scăzută (aprox. 4 grade C) se foloseste pentru păstrarea legumelor, fructelor
și cartofilor în depozite.
Distrugerea prin ardere a resturilor de plante bolnave.
Tratamente prin expunerea la razele solare.
Iradierea se face în condiții bine dirijate pentru distrugerea virusurilor, bacteriilor și unele
ciuperci fito-patogene.
 Măsuri mecanice- se folosesc pentru a inlatura unii paraziti de pe suprafata plantelor
bolnave si a indeparta anumite parti ale plantelor bolnave ( chirurgie vegetala ).
Plantele perene, arborii si arbustii conserva an de an in scoarta agenti patogeni sub forma
de miceliu sau spori. Dintre metodele mecanice de combatere care se folosesc mai mult, amintim:
-eliminarea, prin taieri a ramurilor bolnave sau uscate ca urmare a atacului agentilor
fitopatogeni, daunatorilor sau cauzelor fiziologice;
-extirparea tumorilor, a cancerelor deschise, a necrozelor, a parazitilor voluminosi a unor
plante parasite si a oricarui tesut atacat;
-curatirea trunchiului si a ramurilor de scoarta in curs de exfoliere, de muschi si licheni,
de fructificatii ale unor ciuperci;
-curatirea scorburilor pana la tesutul sanatos; dezinfectarea si umplerea lor cu mortar,
pentru consolidare. Aceste operatii se executa in timpul repausului vegetative al plantelor,
folosind diferite unelte, iar materialul rezultat – focar de daunatori si spori ai diferitelor ciuperci –
se distruge prin ardere.
Distrugerea plantelor bolnave si a gazdelor intermediare poate fi considerate si ca o
masura agrotehnica de combatere. Se aplica in cazul cand atacul, prea avansat, face neeconomica
combaterea pe alta cale, precum si in cazul ciupercilor heteroice care in ciclul evolutiv necesita
doua plante gazda..
 Masuri biologice:
Combaterea biologică a agenților fitopatogeni se realizează prin hiperparazitism,
antagonism microbian, imunizarea plantelor și altele.
Hiperparazitismul – combaterea agenților fitopatogeni cu ajutorul paraziților naturali,
denumiți hiperparaziți, a dat rezultate bune și prezintă perspective de extindere în practică.
Cele mai cunoscute cazuri de hiperparazitism sunt microparazitismul si bacteriofagia.
 Microparazitismul este un fenomen biologic întâlnit frecvent în natură. Ciupercile
hiperparazite au o virulenţă pronunţată şi inhibă dezvoltarea, reproducerea şi răspândirea
speciilor fungice pe seama cărora se dezvoltă. De exemplu, Tricoderma viride reprezintă
principala specie microparazitară şi antagonistă folosită ca mijloc de prevenire şi combatere
biologică a diferitelor specii de ciuperci fitopatogene. Coniothyrium mintans este un hiperparazit
al fungilor (Sclerotinia sclerotiorum, Botrytis spp), formatori de scleroţi.
Bacteriofagia - este un fenomen biologic care se bazează pe distrugerea unor bacterii
fitopatogene de către virusuri denumite bacteriofagi.
Antagonismul microbian - între diferite microorganisme (bacterii, ciuperci) din natură
există relaţii antagoniste. Aceste relaţii au la bază concurenţa sau anabioza. S-a constatat că
pentru fiecare agent patogen există microorganisme antagoniste. Antagonismul microbian este
utilizat în practică pentru combaterea unor agenţi patogeni. Studierea relaţiilor
(microparazitismul, antagonismul microbian etc.) între diferite specii de microorganisme, care se
pot cultiva pe medii nutritive, se realizează prin metoda culturilor duble.
Antibioticele - acestea sunt produşi ai metabolismului unor microorganisme care distrug
selectiv sau împiedică multiplicarea altor organisme patogene. În combaterea agenţilor
fitopatogeni, s-au experimentat şi s-au folosit în practică pe scară mică numai câteva antibiotice,
din cauza costului foarte ridicat al acestor tratamente .
 Măsuri chimice
Măsurile chimice se bazează pe folosirea unor substanţe toxice pentru paraziţii vegetali.
Produsele chimice preparate pe baza acestor substanţe active se numesc produse antiparazitare
din categoria produselor fitofarmaceutice. Clasificarea produselor fitofarmaceutice se face după
mai multe criterii. După agentul patogen de combătut (virusuri, bacterii, ciuperci), se clasifică în
virusocide (produse antivirale), bactericide şi fungicide. În funcţie de locul unde acţionează,
aceste produse sunt exoterapeutice (de suprafaţă, de contact) şi endoterapeutice (sistemice). După
natura lor chimică, substanţele şi produsele fitofarmaceutice sunt anorganice şi organice. Dintre
produsele fitofarmaceutice anorganice utilizate în protecţia plantelor menţionăm produse pe bază
de cupru (zeamă bordeleză, Champion 50 WP, Kocide 101, Oxicig 50 PU etc.) şi produse pe bază
de sulf (Polisulfura de calciu, Kumulus S, Sulfomat PU, Micrithiol, Thiovit etc.).
Dintre numeroasele produse organice fitofarmaceutice menţionăm substanţe de tipul:
Dithane M45 (mancozeb 80%), Polyram combi (metiram 80%) Benlate 60 WP (benomil 50%),
Topsin 70 PU (metil tiofanat 70%), Sumilex 50 PU (procimidon 50%), Anvil 5 SC (hexaconazol
50 g/l), Systhane 12,5 CE (miclobutanil 125 g/l), Tilt 250 CE RV (propiconazol 250 g/l), Curzate
super C (cimoxanil 4,5 5 + mancozeb 68%) etc. De la aplicarea ultimului tratrament până la darea
în consum a produselor vegetale tratate este necesar să treacă o perioadă de timp în care produsul
fitofarmaceutic folosit se degradează şi devine netoxic pentru consumator. Această perioadă de
timp se numeşte timp de pauză. Pentru fiecare produs fitofarmaceutic folosit în protecţia plantelor
este stabilită o toleranţă - limita maximă admisibilă (LMA). Aceasta (LMA) se stabileşte pentru
ca produsele agricole tratate să poată fi consumate, fără a fi afectată sănătatea consumatorilor.
LMA se exprimă în părţi per milion (ppm) şi este de 100 de ori mai mică decât concentraţiile sau
dozele care, administrate în hrana animalelor de experienţă, produc tulburări (Baicu şi Sesan,
1996). Respectarea timpilor de pauză asigură, în mod normal, şi respectarea limitelor maxime
admisibile pentru produsele fitosanitare (Baicu şi Sesan). La aplicarea tratamentelor chimice se
ţine cont de remanenţa reziduurilor de pesticide, de timpul de pauză şi de limita maximă admisă
(LMA).
Metode de tratare a seminţelor
Tratarea pe cale chimică dă rezultate bune, în practică, în combaterea agenţilor patogeni
localizaţi pe sămânţă sau în acestea. În funcţie de substanţa activă a produsului folosit, de
seminţele de tratat, de biologia agenţilor fitopatogeni şi altele, tratarea sau dezinfectarea chimică
a seminţelor se face prin mai multe metode.
Metoda tratării uscate (prin prăfuire) - această metodă constă în acoperirea seminţelor
cu produse fitofarmaceutice, sub formă de pulberi, care aderă pe suprafaţa tegumentului seminal.
În practică, o importanţă deosebită pentru dezinfectarea seminţelor prezintă produsele sistemice.
Acestea protejează embrionul şi plantulele tinere de acţiunea agenţilor fitopatogeni în sămânţă.
Metoda tratării umede - metoda se bazează pe folosirea de produse fitofarmaceutice sub
formă de soluţii sau suspensii, în care se introduc seminţele de tratat. Această metodă prezintă
avantajul unei economii de substanţă activă şi al unei dezinfectări complete. Tratarea pe cale
umedă se recomandă în zonele aride, cu solul uscat în momentul semănatului.
Metode de dezinfectare chimică a solului. Dezinfectarea solului pe cale chimică are
drept scop distrugerea agenţilor fitopatogeni (bacterii, ciuperci), insectelor, nematozilor etc. care
atacă plantele. Tratamentele chimice se aplică cu precădere solului din sere şi răsadniţe, dar şi în
câmpul de cultură al plantelor horticole. Dezinfectarea chimică a solului se realizează prin
metoda tratării umede şi metoda tratării uscate (prin prăfuire).
 CONCLUZII

În agricultura ecologică plantele leguminoase deţin un rol deosebit de important. În

asolament, efectul favorabil al leguminoaselor pentru plantele succesoare se cunoaşte din
antichitate. Multe specii de leguminoase dau producții mari și se pot folosi prin cosit și păşunat.
Datorită însuşirilor valoroase ale leguminoaselor, este necesar ca prin lucrări de îmbunătăţire a
pajiștilor și prin folosire rațională, să se mărească ponderea lor de participare în covorul vegetal și
să se stabilească un raport de echilibru între acestea și graminee.
Cerinţele faţă de temperatură şi umiditate în procesul germinaţie - răsărire diferă în
funcţie de specie. Temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2°C la mazăre, 3 - 4°C la lupin
şi bob, 6 -7°C la soia, 10°C la fasole, 12°C la arahide etc.
Mazărea a fost cultivată în antichitate de greci şi romani în sudul Europei, de unde apoi s-
a răspândit în tot continentul, în ţara noastră fiind adusă în secolul al XVII-lea. Mazărea se
cultivă pe suprafeţe mari în Europa şi Asia. Pentru furaj verde se cultivă pe suprafeţe reduse. De
asemenea, este foarte puţin răspândita cultura mazărei furajere, deşi este mai productivă decât
mazărea.
Mazărea găseşte condiţii favorabile de cultură în majoritatea zonelor agricole din ţara
noastră. Zonă foarte favorabilă se întâlneşte în Câmpia de Vest, în centrul şi nord-vestul
Banatului, unde precipitaţiile sunt bine repartizate, iar temperatura din perioada fructificării se
situează în jurul a 20°C. Mazărea este puţin pretenţioasă faţă de factorii de vegetaţie, fiind planta
zonei temperate, cu climat mai umed şi răcoros, arealul său de cultură atingând paralela de 67°
latitudine nordică şi 1800 m altitudine în Munţii Alpi.
Având o creştere lentă în primele faze de vegetaţie, mazărea trebui să urmeze după plante
care lasă terenul curat de buruieni, cum sunt culturile prăşitoare (porumb, cartof, sfeclă pentru
zahăr, floarea-soarelui) şi cerealele păioase. Lucrările de pregătire a terenului sunt asemănătoare
cu cele executate la culturile de primăvară cu însămânţare timpurie. Nivelarea arăturii încă din
toamnă determină o zvântare mai rapidă şi mai uniformă a terenului, ceea ce permite un semănat
mai timpuriu în primăvară şi uşurează recoltatul mecanizat.
Pentru semănat se folosesc seminţe sănătoase, neatacate de gărgăriţă, cu puritatea minimă
de 97 % şi capacitatea germinativă de cel puţin 80 %. Mazărea se seamănă primăvara în prima
urgenţă, în lună martie (în prima jumătate alunii în sud şi în a doua parte a lunii martie în celelalte
zone din ţară), când în sol la 6-8 cm adâncime, temperatura este de 1-2°C (3-4°C) pentru soiurile
cu bob zbârcit).
Pentru prevenirea îmburuienării culturii se evită amplasarea pe terenuri îmburuienate, se
foloseşte sămânţă curată, se asigură o densitate corespunzătoare a plantelor în lan etc. Împotriva
principalelor boli (antracnoza, bacterioza) şi dăunători (gărgăriţa mazării) se recomandă rotaţia
culturii, folosirea de sămânţă sănătoasă, cultivarea de soiuri rezistente (soiuri de tip „afila”) etc.
Recoltarea se face divizat (în două etape): în prima etapă se smulg sau se taie plantele
(manual sau mecanizat), care rămân pe teren, în brazdă continuă, 2-3 zile pentru uscare, iar în a
doua etapă se treieră direct în câmp.
 BIBLIOGRAFIE

1. Bîlteanu Gh., Ionescu-Siseşti Vl., Bărbulescu C., Fitotehnica, Ed. Ceres, Bucureşti, 1972;
2. Dincu I., Opriş I., Mleşniţă V., Matei I., Roşu Gh., Tehnologia culturilor de câmp, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980;
3. http://producerea-si-conservarea-furajelor.blogspot.ro/2013/06/leguminoase-pentru-
boabe.html;
4. http://www.uaiasi.ro/ro/files/doctorat/2013/2013_sep_Sorinel_Barca_ro.pdf
5. http://www.agrimedia.ro/articole/tehnologia-de-cultivare-pentru-mazare-pisum-sativum-l
6. http://www.horticultorul.ro/