Sunteți pe pagina 1din 89

LEGUMICULTURA

CAPITOLUL I INTRODUCERE ÎN TEHNOLOGIA CULTIVĂRII


LEGUMELOR

1.1.OBIECTIVUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE


LEGUMICULTURĂ
Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale
omului. Însă, o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi
metodele de cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de
rapid în epoca modernă, ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţă
de sine stătătoare, desprinzându-se astfel de fitotehnie, din care făcea parte.
Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea
plantelor legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şi
ecosistemice ale acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologii
de cultură în scopul obţinerii unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativ
şi calitativ, eşalonate în tot timpul anului, în condiţii de eficienţă economică
ridicată.
Legumicultura are două părţi distincte:
- partea generală, care tratează importanţa alimentară şi economică, bazele
biologice ale legumiculturii, ecologia plantelor legumicole, înmulţirea acestora,
construcţii specifice pentru legumicultură, bazele tehnologice de cultură a
plantelor legumicole, producerea seminţelor etc.
- partea specială, care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei specii
legumicole în câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.

1.2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII ÎN CADRUL


PRODUCŢIEI AGRICOLE
Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai
mult în hrana omului alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind
la o mai bună asimilare a acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legume
se apreciază nu numai strict din punct de vedere nutritiv şi mai cu seamă după
efectul favorabil asupra organismului uman.
Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin
aproximativ 78-93% apă şi 7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au

1
LEGUMICULTURA
legumele din grupa cepei (de la 13,5 % - praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut
(4,8 -5%) castraveţii, salata, marula etc.
Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din
grupa cepei şi cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla
roşie, hreanul etc.).
Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din
totalul necesar. Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi
8%, ciupercile, usturoiul, fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc.
Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind în
cantităţi mai mari în seminţele de dovleac, pepeni etc.
Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună
digestie a hranei. Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de:
revent, măcriş, ştevie, spanac, lobodă etc.
Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare
alimentară a legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare
a proceselor metabolice din organism.
Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei,
pătrunjel pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc
Vitamina A (vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se
găseşte în cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie,
ardei, spanac etc.(până la cca 9-10 mg la 100 g s.p.).
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic)
joacă rol important în procesul biologic de creştere a organismului uman.
Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol
important în prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismului
uman.
Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că în produsele
legumicole predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P,
S), explicându-se astfel efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole,
care duce la neutralizarea acidităţii determinată de consumul susţinut de alimente
bogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.).
Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este
următorul: 2,l6 g K, 1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor
compuşi cu sulf şi care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc

2
LEGUMICULTURA
în hrean, ceapă, usturoi, ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care
conţin substanţe antibiotice. Asemenea substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi
etc.
Pentru asigurarea organismului uman cu vitaminele, sărurile minerale,
precum şi cu celelalte componente importante ale produselor legumicole, un om
adult trebuie să consume anual aproximativ 200 kg legume.
Prin ponderea pe care legumele o ocupă în alimentaţia omului, consumul
acestora constituie un indicator al nivelului de trai. Ca urmare importanţa social
economică a legumiculturii poate fi sintetizată în următoarele:
- legumicultura reprezintă una din cele mai intensive forme de folosire a terenului;
- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a
terenului agricol prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi în
special a celor succesive;
- în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie cu alte
culturi;
- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-se
prin aceasta caracterul sezonier al muncii;
- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în
tot timpul anului;

CAPITOLUL II ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole au însuşirea de a se înmulţi pe cale vegetativă


(asexuată) sau pe cale generativă (sexuată). Folosirea uneia sau alteia din metode
reprezintă posibilităţi de înfiinţare a culturilor şi de reducere a ciclului de
producţie.

2.1. ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ (ASEXUATĂ)


În cadrul acestei metode, materialul folosit pentru înmulţire reprezintă
părţi sau organe vegetative ale plantelor. Înmulţirea pe cale vegetativă a plantelor
legumicole dă posibilitatea menţinerii în descendenţă a unor însuşiri valoroase pe
care le posedă planta mamă, iar prin caracterul său profund utilitar şi-a găsit o
largă aplicabilitate în producţie.

3
LEGUMICULTURA
Pentru unele specii ca: hreanul, batatul, cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt,
usturoiul de Egipt (Rocambole), reprezintă singura posibilitate de înmulţire,
deoarece în condiţiile naturale din ţara noastră aceste specii nu formează seminţe
sau dacă le formează sunt seci (hrean).
Pe lângă avantajele pe care le prezintă înmulţirea pe cale vegetativă,
aceasta are şi unele neajunsuri de ordin economic generate de volumul mare de
lucrări şi material necesar înfiinţării culturilor, fapt ce, în prezent limitează
aplicarea acestei metode la un număr relativ restrâns de specii.
Ca metode de înmulţire pe cale vegetativă menţionăm:
-înmulţirea prin bulbi (ceapa eşalotă) ;
-înmulţirea prin bulbili. (usturoi,ceapa de Egipt şi usturoiul de Egipt);
-înmulţirea prin tuberculi (cartof);
-înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la batat;
-înmulţirea prin drajoni (anghinare şi tarhon);
-înmulţirea prin rizomi sau porţiuni de rădăcini se foloseşte la revent, sparanghel,
măcriş (rizomi) şi hrean (porţiuni de rădăcini);
-înmulţirea prin butaşi se practică mai des la batat şi tarhon şi mai rar la cartof,
tomate şi castraveţi;
-înmulţirea prin marcotaj se aplică la tarhon şi cardon;
-înmulţirea prin despărţirea tufei -tarhon, revent, anghinare, cardon, leuştean,
măcriş şi cimbrişor;
-înmulţirea prin altoire se foloseşte mai puţin în legumicultură, utilizându-se la
pepeni, castraveţi, tomate, ardei, vinete;
-înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci;
-înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive “in vitro”
(micromultiplicarea), reprezintă o metodă de mare actualitate care înlătură
dezavantajele menţionate anterior la metoda înmulţirii pe cale vegetativă.

2.2. ÎNMULŢIREA PE CALE GENERATIVĂ (SEXUATĂ)


Majoritatea speciilor legumicole se îmnulţesc pe cale sexuată, folosind în
acest scop seminţele (ardei, pătlăgele vinete, tomate, bame, castraveţi, pepeni,
fasole, mazăre etc.) sau fructe uscate indehiscente denumite în practică impropriu
seminţe (morcov, pătrunjel, păstârnac, ţelină, salată, măcriş, ştevie, anghinare,
cimbru etc.).

4
LEGUMICULTURA
Sub aspect practic metoda este mult mai accesibilă datorită avantajelor pe care le
prezintă pentru procesul de producţie:
- coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă obţinându-se un număr mare
de seminţe);
- posibilitatea de păstrare în condiţii bune un număr mare de ani (de la 2 la 8 ani,
în funcţie de specie) datorită conţinutului scăzut în apă şi a volumului redus;
- executarea mecanizată şi cu precizie a semănatului, utilizând cantităţi reduse de
seminţe;
- posibilitatea introducerii în practică prin intermediul înmulţirii sexuate a
hibrizilor cu efect heterozis.
Controlul calităţii seminţelor. Necesitatea folosirii unor seminţe cu
însuşiri biologice şi fizice superioare reprezintă una dintre condiţiile de bază în
obţinerea unor producţii superioare din punct de vedere cantitativ şi calitativ.
Însuşirile biologice definesc aspectul calitativ, fondul genetic, capacitatea
seminţelor de a dispune de un potenţial vital ridicat. Alături de acestea, calitatea
seminţelor şi valoarea lor de întrebuinţare este întregită de însuşiri ca:
autenticitatea, puritatea, facultatea şi energia germinativă, puterea de străbatere,
umiditatea şi starea fitosanitară.
Autenticitatea exprimă gradul în care un lot de seminţe corespunde unui
anumit gen, specie sau soi.
Puritatea fizică reprezintă cantitatea de seminţe întregi, normal dezvoltate,
care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă în procente din greutate. Se
determină cu ajutorul formulei:
greutatea semin]elor curate
P= ×100
greutatea total \ a probei analizate

Facultatea germinativă sau germinaţia totală reprezintă capacitatea


seminţelor de a germina în condiţii favorabile într-un anumit număr de zile,
caracteristic fiecărei specii şi se exprimă în procente din număr.
Energia germinativă se determină o dată cu facultatea germinativă şi
reprezintă numărul de seminţe care germinează în 1/3 până la 1/2 din durata
stabilită pentru determinarea facultăţii germinative.
Valoarea culturală sau sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe din
lotul de semănat pe care se poate conta că vor da naştere la plante normale; se
determină pe baza purităţii şi a facultăţii germinative, după relaţia:
P ×C
Vc =
100
5
LEGUMICULTURA
în care: P = puritatea, %; G = germinaţia, %
Valoarea culturală sau sămânţa utilă stă la baza stabilirii normei reale de

A ×B
sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind relaţia: Q = în care:
C
Q = cantitatea de sămânţă la ha din lotul de care dispunem;
A = norma de sămânţă la ha de calitatea I;
B = valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;
C = valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.

CAPITOLUL III ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

Dintre factorii abiotici (climatici, geografici, orografici, edafici) de cea


mai mare însemnătate pentru plante, de care depinde optimul ecologic sunt cei
climatici (lumina, căldura, regimul apei şi aerului). Factorii geografici şi
orografici influenţează indirect agroecosistemul prin variaţia factorilor climatici şi
edafici.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de factorii de mediu s-au format în
mod lent, în decursul filogenezei speciei, şi sunt foarte bine consolidate. În
cultură, cu cât se asigură condiţii de mediu mai apropiate de cele în care s-au
format filogenetic plantele, cu atât creşterea şi dezvoltarea plantelor, deci şi
productivitatea va fi mai mare

3.1. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA


3.1.1. Radiaţia solară
Radiaţia solară ajunge la suprafaţa terestră în special sub formă de lumină
şi căldură.
Cantitatea de radiaţii, ajunsă la nivelul solului este dependentă de unghiul
de incidenţă al razelor, durata de strălucire a soarelui, nebulozitatea specifică
locului, distanţa de la pământ la soare şi efectul atmosferei (densitatea radiaţiilor
ajunse în atmosferă este micşorată datorită fenomenului de absorţie exercitat de
către vaporii de apă şi de componentele gazoase ale atmosferei). Din această
cauză, radiaţia totală suferă modificări de la sub 100-200 cal/cm2 în timpul iernii
până la peste 600-700 cal/cm2 în timpul verii.

6
LEGUMICULTURA
Factorul lumină exercită o puternică influenţă asupra creşterii, structurii
anatomice, transpiraţiei şi nutriţiei minerale a plantelor şi condiţionează
parcurgerea stadiului de lumină la plante. Numeroase fenomene fiziologice ale
metabolismului plantelor sunt direct legate de cantitatea şi calitatea luminii.
Când se analizează cerinţele plantelor legumicole faţă de factorul lumină,
trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
-plantele legumicole dau producţii mari la unitatea de suprafaţă, unele dintre
acestea chiar într-o perioadă scurtă. Aceasta presupune un proces de fotosinteză
intens cu începere din primele faze de creştere;
-culturile forţate precum şi producerea răsadurilor pentru acestea se execută şi în
unele luni când intensitatea luminii este mai mică, insuficientă pentru creşterea
normală a plantelor neadaptate la astfel de condiţii;
-culturile legumicole sunt intensive, necesitând o desime mare a plantelor pe
unitatea de suprafaţă, fapt ce determină scăderea cantităţii de lumină primită de
fiecare plantă;
-cantitatea, calitatea şi epoca de livrare a producţiei nu depind numai de
intensitatea luminii, ci şi de durata timpului de iluminare;
-pentru obţinerea unor producţii de calitate superioară, la unele culturi legumicole
(sparanghel, conopidă, andive, ţelină de peţiol, etc.), lumina într-o anumită
perioadă a creşterii nu numai că nu este necesară, dar poate fi chiar dăunătoare
(Daskalov, 1965).
Referitor la importanţa factorului lumină pentru producţia legumicolă
interesează în mod deosebit următoarele aspecte: intensitatea, calitatea, durata
perioadei de iluminare, sursele de lumină, cerinţele plantelor legumicole faţă de
acest factor în diferite perioade şi faze de creştere şi posibilităţile de îmbunătăţire
a regimului de lumină.

3.1.2. Intensitatea luminii


În condiţiile din ţara noastră, intensitatea luminii poate să ajungă în lunile
de vară de la 30-40 mii lucşi până la 100 mii lucşi, pe când iarna aceasta are valori
mult mai scăzute, fiind de 8-10 mii lucşi.
Plantele legumicole asimilează cel mai bine când intensitatea luminii este
de 20-30 mii lucşi. La o intensitate corespunzătoare a luminii transformările
chimice din celule se petrec cu o viteză foarte mare, creşterea şi dezvoltarea
plantelor având un ritm intens.

7
LEGUMICULTURA
După Maier, 1969 şi Bălaşa, 1973, în funcţie de pretenţiile faţă de
intensitatea luminii, plantele legumicole se grupează astfel:
-pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete,
pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care necesită o
iluminare de 8000 lucşi;
-puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună, mărarul,
pătrunjelul, reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care necesită o
iluminare de 4000-6000 lucşi;
-nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru frunze,
putând fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna;
-plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile:
andivele, sparanghelul, ciupercile, conopida etc.

3.1.3. Durata perioadei de iluminare


Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa plantelor
legumicole. Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în cursul anului,
în sensul că iarna lungimea zilei este redusă scăzând până la 8 ore şi 30 minute iar
în lunile de vară ajunge la 15 ore şi 30 minute.
Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole se
grupează astfel:
-de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei, morcovul,
ceapa, cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, plantele perene;
-de zi scurtă(8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele
vinete, pepenii;
-indiferente la durata de iluminare (neutre). În prezent, ca rezultat al selecţiei,
există soiuri mai puţin sensibile (neutre) din punct de vedere fotoperiodic, ceea ce
a permis extinderea arealului de cultură a diferitelor specii legumicole pe aproape
tot globul.
În practica productivă, cunoaşterea reacţiei plantelor la fotoperioadă este
necesară la stabilirea perioadei de cultură ca şi a duratei de iluminare în
eventualitatea folosirii luminii artificiale suplimentare.

3.1.4. Posibilităţile de dirijare a luminii în culturile legumicole

8
LEGUMICULTURA
Lumina fiind un factor cosmic nu poate fi dirijată de către om. Se poate
vorbi despre îmbunătăţirea regimului de lumină, mai mult prin procedee indirecte
de folosire raţională a luminii solare şi de suplimentare a luminii naturale cu
lumină artificială (Indrea D., 1974).
Îmbunătăţirea regimului de lumină în legumicultură se poate realiza pe
două căi: prin mărirea intensităţii luminoase şi prin micşorarea acesteia.
Mărirea intensităţii luminii se poate realiza prin următoarele căi:
-amplasarea culturilor legumicole cu pretenţii mari faţă de acest factor pe terenuri
cu expoziţie sudică;
-alegerea celor mai corespunzătoare epoci de înfiinţare a culturilor;
-reglarea judicioasă a distanţelor dintre rânduri de plante şi dintre plante pe rând;
-răritul plantelor în cazul unor desimi prea mari;
-înlăturarea factorilor care determină umbrirea plantelor (distrugerea buruienilor,
curăţirea geamurilor la sere şi răsadniţe, folosirea de pelicule de mase plastice
rezistente la acţiunea razelor ultraviolete etc.);
-orientarea serelor, solariilor şi răsadniţelor şi alegerea unghiului de înclinaţie al
acoperişului serelor, care trebuie să fie de 30-40° la serele care au acoperişul cu o
singură pantă şi 25-30° la serele cu două pante; reducerea la maxim posibil a
profilelor de schelet şi vopsirea acestora în alb pentru a evita umbrirea; alegerea
sticlei sau a foliei de material plastic de acoperire cu transparenţă ridicată sau cu o
coloraţie convenabilă pentru anumite culturi;
-folosirea soiurilor specializate pentru cultura în sere, care sunt mai puţin sensibile
la insuficienţa luminii;
-dirijarea temperaturii în funcţie de intensitatea luminii;
-iluminarea suplimentară a răsadurilor cu lămpi de diferite tipuri.
Micşorarea intensităţii luminii se poate face prin:
-înfiinţarea culturilor primăvara devreme sau din toamnă a legumelor de zi lungă
(rezistente la frig), atunci când intensitatea luminii este mai redusă şi ziua mai
scurtă, fapt ce determină întârzierea înfloritului;
-acoperirea inflorescenţelor de conopidă cu una-două frunze din rozeta plantei în
vederea evitării deprecierii calitative a inflorescenţelor sub influenţa luminii;
-muşuroirea peţiolurilor frunzelor de ţelină şi cardon, a plantelor de sparanghel şi
cicoare de grădină, a bulbului fals la feniculul de Florenţa în vederea etiolării
organului de consum;

9
LEGUMICULTURA
-umbrirea serelor şi a ramelor de răsadniţă prin diverse procedee şi tipuri de
instalaţii, printre care se numără: cretizarea (stropirea acoperişului şi a pereţilor de
sticlă cu o suspensie de cretă, humă, mocirlă sau spumă de defecţie de la fabricile
de zahăr), pânză de apă colorată (ecran) ce se prelinge continuu pe acoperişul
serei, jaluzele confecţionate din şipci de lemn sau material plastic montate în afara
construcţiilor, perdele din ţesături textile sau materiale plastice amplasate în
interiorul serelor, folosirea sticlei speciale “Thermex” fotosensibilă, care are
posibilitatea de a deveni opacă când creşte intensitatea luminii.

3.2. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURA


Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-26000 nm are efect
caloric.
Din punct de vedere legumicol, o importanţă practică o prezintă variaţia
temperaturii în timpul unui an, perioada când solul nu este îngheţat şi se poate
lucra, apariţia şi frecvenţa brumelor.
Pentru speciile legumicole mai puţin pretenţioase la căldură se consideră
în general că perioada activă de vegetaţie începe când în aer şi sol se stabilizează o
temperatură de cel puţin 5°C, iar pentru culturile termofile (tomate, ardei, vinete,
castraveţi, pepeni, fasole) data când se înregistrează temperaturi egale sau
superioare valorii de 10°C , respectiv 15°C pentru pepeni.
Pentru caracterizarea potenţialului termic al teritoriului ţării noastre s-a
ţinut cont de următoarele aspecte: data medie a ultimului îngheţ de primăvară;
data stabilizării temperaturii medii a aerului egală sau mai mare de 10°C; prima zi
cu temperaturi medii zilnice egale sau mai mari de 15°C (Voinea, M. şi colab.,
1977).

3.2.1. Însemnătatea căldurii pentru cultura plantelor legumicole


Radiaţia calorică, resimţită sub formă de căldură sau frig, constituie un
factor ecologic la fel de complex ca şi lumina. Regimul termic prezintă asupra
producţiei legumicole o importanţă hotărâtoare, deoarece determină arealul de
cultură al speciilor şi soiurilor în câmp neprotejat.
Deci plantele legumicole sunt la fel de dependente faţă de temperatură ca
şi de lumină. Tocmai de aceea, alături de fotoperiodism, la acestea se remarcă şi

10
LEGUMICULTURA
fenomenul de termoperiodism. În acest sens, stadiul de vernalizare constituie o
etapă obligatorie pentru dezvoltarea plantelor.
Importanţa căldurii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia care
există între fotosinteză şi respiraţie, procese de care depind în primul rând
creşterea plantelor şi producţia biologică. Astfel, intensitatea ridicată a procesului
de fotosinteză duce la acumularea unei cantităţi mari de substanţă uscată în plantă,
însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de substanţe
fotosintetizate anterior.
Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe specii
legumicole, rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi maximă.
Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale
metabolismului, asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află în
raport de 1/1, deci nu se acumulează nimic. Dacă temperatura scade sub acest
nivel plantele pier.
Temperatura optimă când se înregistrează cel mai mare raport între
asimilaţie şi dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv de
creştere sau depozitare a rezervelor în organele adaptate în acest sens, care
constituie organele comestibile ale acestor plante.
Temperatura maximă când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie
devine iarăşi 1/1, iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţia
scade şi în scurt timp plantele mor.
Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, dar
variază între anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi în
funcţie de prezenţa şi intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii a
conţinutului în CO2 din atmosferă şi a umidităţii din sol şi atmosferă.
După Markov şi Haev (1953), temperaturile optime pentru faza de creştere
vegetativă la speciile legumicole sunt următoarele:
- 25°C, pentru: castraveţi, pepeni galbeni şi pepeni verzi;
- 22°C, la: ardei, vinete, tomate, fasole şi dovlecei;
- 19°C, pentru: sfeclă pentru masă, sparanghel, ceapă ceaclama şi din arpagic,
usturoi şi ţelină;
- 16°C, la: cartof timpuriu, salată, mazăre, morcov, pătrunjel, păstârnac, cicoare,
spanac. mărar, marulă, măcriş, ceapă de tuns şi revent;
13°C, pentru: varză, ridichi şi hrean .

11
LEGUMICULTURA
Pentru stabilirea temperaturii optime pe perioade şi faze de creştere, în
funcţie de regimurile optime de temperatură ale speciilor legumicole, Markov
(1931) a elaborat următoarea formulă:
T0 = t ± 7°C
în care:T0 = temperatura optimă de creştere vegetativă;
t = temperatura optimă pe faza de vegetaţie.
În general plantele legumicole şi mai ales speciile termofile suportă greu
oscilaţiile mari de temperatură. Variaţiile de ± 7°C faţă de temperatura optimă nu
sunt dăunătoare, dar dacă acestea se ridică între 7-14°C faţă de optim, plantele
încep să sufere. La oscilaţii de ± 14°C şi mai mari faţă de optim, plantele
legumicole stagnează în vegetaţie şi după câteva zile pier.
Abaterile de ± 14°C faţă de optim indică la fiecare specie temperaturile
minime şi maxime de vegetaţie.
Pornind de la cerinţele plantelor faţă de căldură, speciile legumicole se
grupează în mai multe categorii şi anume:
-foarte rezistente la frig: speciile perene(sparanghel, revent, tarhon, ştevie,
măcriş, leuştean etc.), care suportă cu uşurinţă geruri de -10°C; o perioadă mai
scurtă rezistă la -20°C şi chiar -27°C. Aceste specii pot rămâne iarna în câmp fără
măsuri speciale de protecţie;
-rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, varza de Bruxelles,
salata, spanacul etc., care suportă temperaturi de 0°C; unele din acestea se
pretează la semănatul din toamnă pentru a obţine producţii timpurii;
-semirezistente la frig, cartoful la care temperaturi sub 0°C cauzează
distrugerea plantelor; asimilează bine la temperaturi moderate;
-pretenţioase la căldură: tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, castraveţii etc.,
se dezvoltă la temperaturi de 25-30°C; temperaturile de 3-5°C duc la moartea
plantelor (excepţie tomate); temperatura de 10°C într-o perioadă lungă poate
deveni letală (castraveţi, pepeni, pătlăgele vinete); se cultivă în mod obişnuit prin
producerea răsadurilor; plantarea în câmp are loc după trecerea pericolului
brumelor târzii de primăvară sau se iau măsuri de protejare; se pretează la cultura
forţată în sere şi răsadniţe şi la cea protejată cu mase plastice;
-rezistente la căldură: castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi etc.;
suportă temperaturi de 30°C până la 40°C (Meier, 1969).

3.2.2. Măsuri pentru îmbunătăţirea regimului de temperatură

12
LEGUMICULTURA
Îmbunătăţirea regimului de temperatură şi prevenirea daunelor cauzate de
temperaturile extreme se poate realiza pe două căi: sporirea rezistenţei plantelor
legumicole la variaţiile mari de temperatură şi îmbunătăţirea temperaturii în
mediul de cultură.
Sporirea rezistenţei plantelor se poate realiza prin folosirea soiurilor
rezistente la frig, călirea plantelor, fertilizarea culturilor cu îngrăşăminte fosfatice
şi potasice, care sporesc rezistenţa plantelor la temperaturi extreme.
Dintre măsurile directe care urmăresc îmbunătăţirea temperaturii în mediul
de cultură amintim:
- alegerea terenurilor cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturile dominante reci,
cu soluri uşoare sau mijlocii şi apa freatică la adâncime mai mare;
- mulcirea terenului cu mase plastice trasparente;
- aerisirea solului prin lucrări profunde şi când este nevoie superficiale;
- modelarea terenului în straturi înălţate pentru încălzire, evacuarea excesului de
umiditate şi evaporarea apei;
- mulcirea cu gunoi de grajd sau alte materiale şi fertilizarea cu cantităţi mai mari
de îngrăşăminte organice;
- măsuri de combatere a brumelor şi îngheţurilor prin: perdele de fum, încălzirea
aerului, omogenizarea mecanică a aerului, irigarea de protecţie;
- evitarea răcirii solului prin irigarea execesivă;
- stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor (depăşirea perioadei cu
îngheţuri şi brume târzii de primăvară în cazul speciilor termofile) şi adoptarea
măsurilor pentru protejarea provizorie a plantelor în momentele critice survenite
după înfiinţarea culturilor;
- încălzirea construcţiilor pentru cultură şi producerea răsadurilor cu surse de
natură organică (gunoi de grajd) sau tehnică(apă caldă, aburi, curent electric).
În cazul excesului de căldură se folosesc măsuri pentru înlăturarea acestuia şi
măsuri pentru prevenirea lui.
Folosirea raţională a terenului şi a posibilităţilor naturale:
- alegerea suprafeţelor cu expoziţie nordică;
- modelarea terenului pe direcţia E-V, în straturi cu taluzuri inegale şi plantarea
răsadurilor pe versantul nordic al stratului înălţat.
Reducerea excesului de căldură prin lucrări tehnologice şi tehnice:
- irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului;
- irigarea prin aspersiune pentru răcorirea plantelor;

13
LEGUMICULTURA
- aerisirea puternică, liberă şi forţată a construcţiilor pentru culturi forţate,
protejate şi de producere a răsadurilor;
- reducerea excesului de lumină prin umbrirea acestor construcţii;
- menţinerea aparatului foliar al plantelor pentru umbrirea părţilor comestibile;
- mulcirea solului cu produse reflectorizante;
- programarea culturilor în sere în raport cu evoluţia temperaturiii etc.

3.3. AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE ÎN LEGUMICULTURĂ


Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltarea
plantelor legumicole, o deosebită importanţă prezintă aerul. Alături de ceilalţi
factori de vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupra
plantelor legumicole.
Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78% N,
21% O2, 0,03% CO2. Aerul mai conţine gaze rare Ar, He şi Ne precum şi alte gaze
şi particole de impurificare. Dintre aceste gaze importanţă deosebită prezintă
pentru cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele nocive
ce se pot acumula în aerul atmosferic (Indrea, 1974).
Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai în
prezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole
respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini.
Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează în
mod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă pentru
viaţa plantelor. În sol însă oxigenul este folosit nu numai de către plante ci şi de
microorganisme şi deci în anumite condiţii poate deveni insuficient. Pe solurile
tasate, cu crustă sau pe cele care stagnează apa, plantele legumicole duc lipsă de
oxigen, ceea ce determină asfixierea rădăcinilor.
Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă pentru
metabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de fotosinteză.
Conţinutul în CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar s-a constatat că în
spaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică poate să scadă la
0,02% şi chiar 0,01%. O astfel de scădere se produce şi atunci când atmosfera este
foarte calmă şi nu există curenţi (minim 0,5m/minut) care să împrospăteze aerul la
suprafaţa frunzelor.
Alte gaze. În răsadniţele, solariile şi serele solar cu substratul încălzit pe
cale biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează

14
LEGUMICULTURA
plantelor, iar în proporţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu se
recomandă folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proaspăt, deoarece prin
descompunere degajă amoniac care este dăunător plantelor. Tot în cadrul
construcţiilor pentru producerea răsadurilor şi a culturilor forţate poate să apară şi
bioxidul de sulf, care este dăunător plantelor chiar în concentraţii reduse (0,001
-0,002%).
În afară de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultură se folosesc în
diverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi azotul.

3.4. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ


Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor
metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului de
precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la nivel optim, prin irigaţii.
Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mare
importanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.

3.4.1. Însemnătatea apei pentru plantele legumicole


În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă lichidă se
află în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare.
Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu apă.
Starea de saturare, aparent staţionară, se menţine în plante prin două procese ce se
coordonează reciproc: procesul de absorţie şi cel de eliminare a apei (Maximov,
1951).
Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole este
variabil, fiind de: 98-99% - în celulele meristematice ale conurilor de creştere şi în
organele de reproducere; 80-85% - în frunzele tinere; 60-65% - în frunzele
îmbătrânite; 40-45% - în seminţe.
Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este
condiţia fundamentală pentru menţinerea stării fizice şi fiziologice a plantelor.
Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata, spanacul,
lobodă, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi mazărea de
grădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul etc. îşi pierd uşor
turgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele capătă aspectul de ofilire,
depreciindu-se astfel calităţile comerciale.

15
LEGUMICULTURA
Răsadurile sunt plante tinere cu meristeme active, cu o intensă activitate
fiziologică şi cu un conţinut mare de apă (88-95%), motiv pentru care asigurarea
unei cantităţi optime trebuie să contribuie la compensarea integrală a consumului
specific şi a pierderilor prin transpiraţie, în scopul menţinerii în stare de
turgescenţă a celulelor şi asigurarea condiţiilor optime de desfăşurare a proceselor
fiziologice şi biochimice de creştere şi dezvoltare.
Apa este necesară creşterii şi serveşte într-o mică măsură şi ca substanţă
nutritivă în procesul de fotosinteză (Grumeza, 1969). Dar, ea îndeplineşte şi alte
funcţii în viaţa plantelor. Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale din sol. Ea
dizolvă şi gazele. Apa este şi “motorul” mecanismului privind schimbul de
substanţe care are loc la nivelul celular, fenomen ce se realizează prin intermediul
tensiunii superficiale şi care uşurează adsorbţia şi fixarea diferitelor substanţe în
celulă.
Sărurile minerale nu pot fi absorbite de către plante decât în soluţii foarte
diluate. Motiv pentru care cantitatea de apă absorbită de către plante este mult mai
mare decât necesarul pentru funcţiile de nutriţie.
În general concentraţia soluţiei solului este scăzută. Creşterea concentraţiei
soluţiei solului măreşte presiunea osmotică a acesteia, din care cauză absorţia apei
de către plante este mult îngreuiată (Davidescu D., 1963).
Excesul de apă se elimină continuu prin procesul fiziologic de transpiraţie.
De mare utilitate pentru producţia legumicolă sunt aspectele privind: coeficientul
de transpiraţie, productivitatea transpiraţiei, bilanţul hidric, coeficientul de
valorificare a apei consumate (Bălaşa., 1973).

3.4.2. Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului şi a atmosferei


Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă de
umiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferică sunt într-o
oarecare măsură în concordaţă cu acestea.
La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosferă trebuie
avute în vedere următoarele:
-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt variabile de la o
specie la alta şi chiar de la soi la soi;
-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie în cursul
perioadelor şi fazelor de vegetaţie;
-sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol;

16
LEGUMICULTURA
-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;
-tehnologia aplicată culturilor.
 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului.
În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorţie a apei, Trummer
A. (1952), citat de (Grumeza ,1969), împarte plantele legumicole în următoarele
grupe:
Grupa I - cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorită
posibilităţii acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem radicular bine
dezvoltat atât în profunzime cât şi lateral: tomatele , morcovul, pătrunjelul,
pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul comestibil.
Grupa a II -a - cuprinde plante care se caracterizează printr-o capacitate
redusă de absorţie a apei datorită sistemului radicular slab dezvoltat şi printr-un
consum neeconomic al apei datorită aparatului foliar care este expus unei
evaporări puternice. Cele mai reprezentative plante din această grupă sunt:
legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lună, spanacul, ardeii,
ţelina, fasolea de grădină.
Grupa a III -a - cuprinde plante cu o capacitate mare de absorţie a apei şi
cu un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie).
Grupa a IV -a - plantele din această grupă se caracterizează printr-un
consum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi printr-o
capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab dezvoltat
(ceapa, usturoiul, mazărea, etc.), Daskalov (1965) şi Bălaşa (1973), grupează
speciile legumicole, sub raportul cerinţelor faţă de apă, astfel:
-foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ridichile
de lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul;
-pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,
morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea;
-moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul, anghinarea;
-puţin pretenţioase: pepeni verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul
comestibil.
Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a sistemului
radicular răspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitatea
microorganismelor şi schimbul de substanţe nutritive sunt mai active. În vederea
stimulării creşterii şi fructificării plantelor este necesar ca stratul superficial al

17
LEGUMICULTURA
solului să aibă un anumit grad de umiditate şi să se ia măsuri ca aceasta să nu
scadă sub o anumită valoare.
Multe specii legumicole însă, mai ales cele cultivate în câmp, extrag o
cantitate apreciabilă de apă şi substanţe hrănitoare din straturile mai profunde ale
solului, sistemul lor radicular exlorând un volum mare de sol.
Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate variază şi în funcţie de
tehnologia aplicată. Astfel, plantele de varză sau tomate provenite din răsad sunt
mai pretenţioase faţă de umiditate decât cele provenite din semănat direct în câmp.
Nevoia de apă a plantelor legumicole creşte şi atunci când culturile se
efectuează pe terenuri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate cu materie
organică.
 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea atmosferică.
În afară de umiditatea solului pentru viaţa plantelor legumicole prezintă
importanţă şi umiditatea relativă a aerului. Cerinţele plantelor legumicole faţă de
aceasta variază foarte mult. Astfel, principalele specii legumicole au următoarele
pretenţii faţă de umiditatea atmosferică: castraveţi 90-95%, salată, spanac, varză,
conopidă, ţelină 80-90%; legumele pentru rădăcini tuberizate, cartoful, mazărea
70-80%; vinete, ardei, fasole 60-70%; tomate 50-60%; pepeni galbeni şi verzi,
dovlecelul şi dovleacul comestibil 45-55%.

3.4.3. Mijloacele de îmbunătăţire a regimului de umiditate


Îmbunătăţirea regimului de umiditate la plantele legumicole se poate
realiza prin:
-alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură avându-se în vedere regimul
de precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-chimice ale solului
privind capacitatea de reţinere a apei;
-măsuri tehnologice care au drept scop reţinerea sau eliminarea excesului de apă
din sol;
-lucrările de bază ale solului;
-lucrările cu caracter general (combaterea crustei şi a buruienilor, îngrăşarea
solului);
-protejarea terenului prin perdele de protecţie şi culise care îmbunătăţesc regimul
umidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de apă prin evaporare;
-irigarea culturilor;

18
LEGUMICULTURA
-drenarea terenului şi folosirea tehnologiei de cultură a plantelor legumicole pe
teren modelat.
În cazul culturilor legumicole din sere sau a celor protejate cu mase
plastice, pentru reglarea umidităţii, în special a umidităţii relative a aerului, se
intervine prin aerisiri atunci când umiditatea relativă este prea ridicată, ridicarea
temperaturii în sere, udarea cu furtunul la culturile de tomate sau folosirea
metodei de udare prin picurare.
Atunci când umiditatea relativă este scăzută se fac şpriţuiri cu instalaţia de
aspersiune, timp de 1-2 minute.
În ciupercării, în faza de formare a ciupercilor se menţine o umiditate
relativă de 90-95% prin pulverizarea straturilor cu apă şi udarea potecilor sau
chiar a pereţilor.

3.5. SOLUL ŞI HRANA


Valorificarea la un nivel corespunzător a potenţialului genetic presupune
cunoaşterea aprofundată a particularităţilor nutriţiei minerale a speciilor
legumicole, în raport cu solul şi rolul fiziologic pe care îl joacă fiecare macro sau
microelement în parte.

3.5.1. Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol


Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul lor
material cât şi cea mai importantă sursă de hrană.
Diferitele tipuri de sol existente se deosebesc între ele prin textură,
structură, chimism etc. Tipurile de sol sunt determinate de climă, rocă, vârstă,
relief, vegetaţie şi diferă de la o zonă la alta.
După Weawer şi Clemens (1938), un sol are 5 componente:
-particule minerale de diverse mărimi în diferite stadii de transformare chimică;
-materia organică în diverse stadii de humificare;
-soluţia solului cu diverse săruri;
-atmosfera solului care ocupă spaţiile libere;
-microorganismele vegetale şi animale.
Solurile formate pe argile, marne, calcar sunt mai bogate în săruri
minerale, prezintă o troficitate mai bună în timp ce solurile formate pe nisipuri,
gresii, pietrişuri, având particule minerale mult mai mari, prezintă o capacitate de
reţinere a apei mult mai redusă, sunt mai levigate, dar au o aeraţie mai bună.

19
LEGUMICULTURA
Fertilitatea solului reprezintă rezultanta proprietăţilor solului legate de
alcătuirea granulometrică a acestuia şi de capacitatea lui de a pune la dispoziţia
plantelor în cantităţi suficiente substanţele nutritive şi apă, fără deficit de aer şi
exces de săruri. Excesul de săruri ca şi cel de umiditate are efect nefavorabil
asupra nutriţiei, limitând capacitatea plantelor de a asimila substanţele hrănitoare.
În vederea creşterii fertilităţii solului se impune cunoaşterea tuturor factorilor, atât
cu caracter fizic cât şi biochimic, ce o influenţează.
Textura şi structura solului. Prin textura solului sau compoziţia
granulometrică se înţelege proporţia în care intră în alcătuirea solului particulele
elementare de diferite mărimi.
Solurile nisipoase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mare
pentru apă, au în schimb o capacitate de reţinere a apei mică, sunt bine aerate, nu
sunt coezive şi nici plastice. Se încălzesc uşor şi se răcesc repede, se lucrează într-
un interval mare de umiditate.
Solurile argiloase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mică
pentru apă, au în schimb o mare capacitate de înmagazinare a apei. Sunt neaerate,
foarte coezive, plastice şi aderente.
Solurile lutoase au proprietăţi intermediare, între cele nisipoase şi
argiloase, ele au permeabilitate bună pentru apă şi un raport favorabil între fazele:
lichidă, solidă şi gazoasă, sunt cele mai indicate pentru cultura plantelor
legumicole.
Structura solului este dată de modul de reunire a particulelor elementare în
agregate structurale. De obicei, se deosebeşte macrostructura solului care este
reprezentată prin agregate mai mari de 0,25 mm în Ø şi microstructura cu agregate
mai mici de 0,25 mm în Ø. Structura solului poate fi: glomerulară, nuciformă,
bulgăroasă, prismatică şi lamelară.
Un sol cu o structură glomerulară prezintă condiţii foarte bune pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor. Un asemenea sol are un raport optim între fazele
solidă, lichidă şi gazoasă. Structura glomerulară este caracteristică orizontului A
al cernoziomurilor, solurilor brune şi rendzinelor.
În cazul solurilor cu agregate mai mari (peste 2-4 mm în Ø), spaţiile dintre acestea
sunt excesive, schimbul prin difuziune al aerului este înlocuit de curenţi de aer ce
duc la pierderea apei din sol. Pentru a menţine sau a îmbunătăţi structura solurilor
destinate culturilor legumicole pe care se aplică irigarea cu cantităţi mari de apă,
trebuie ca arătura să nu se facă la aceeaşi adâncime în fiecare an, să se axecute

20
LEGUMICULTURA
periodic o afânare profundă (sub straturile compacte), iar după arătură solul
trebuie lăsat să se aerisească înainte de pregătirea patului germinativ. De
asemenea, este necesar să se folosească o rotaţie raţională şi să se reducă la
minimum lucrările solului. Este necesar să se cunoască bine cerinţele sau gradul
de pretabilitate a speciilor legumicole pentru tipuri de sol.
Soluţia solului se compune din substanţe în stare de dispersie moleculară
ionică şi coloidală, de natură organică sau minerală şi chiar de gaze.
Concentraţia soluţiei solului variază în funcţie de tipul de sol, climat,
aportul freatic, calitatea apei de irigat, activitatea microorganismelor, natura
îngrăşămintelor, amendamentele aplicate.
La culturile legumicole în sere se are în vedere în mod deosebit
concentraţia ionului de Na+, care dacă este prea mare determină reducerea
fotosintezei, o creştere a respiraţiei şi o dinimuare efectivă a producţiei. La
culturile din sere, prin folosirea unor cantităţi mari de îngrăşăminte, în funcţie de
textura solului şi sub influenţa apelor de irigaţie s-a constatat o creştere a
conţinutului de săruri ceea ce a dus la reducerea accesibilităţii apei şi a
substanţelor nutritive din sol pentru plante; degradarea proprietăţilor fizice ale
solului; reducerea activităţii microorganismelor din sol; scăderea producţiei de
legume.
Reacţia solului constituie unul dintre factorii importanţi care condiţionează
regimul de nutriţie al plantelor. Reacţia solului este determinată de proporţia
dintre ionii de hidrogen şi cei de oxidril din soluţia solului şi de proporţia dintre
coloizii cu caracter acid şi cei cu caracter bazic pe de altă parte.
Reacţia solului exprimă convenţional prin simbolul “pH”. Din acest punct
de vedere solurile pot fi: neutre (pH =7), acide (pH mai mic de 7) şi bazic (pH
peste 7).
Capacitatea tampon reprezintă o altă proprietate a solului de care depinde
regimul nutritiv. Ea reprezintă însuşirea solului de a se opune tendinţelor de a-i
modifica reacţia. Capacitatea de tamponare a solului este cu atât mai mare cu cât
capacitatea de schimb cationic a acestuia este mai mare, adică cu cât conţine mai
multe particule coloidale (organice şi minerale).

3.5.2. Nutriţia minerală a plantelor legumicole şi rolul fiziologic al


elementelor minerale

21
LEGUMICULTURA
Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale, diurnă sau
pe întreaga perioadă de vegetaţie, se desfăşoară în raport cu creşterea şi
dezvoltarea lor.
Marea majoritate a elementelor nutritive sunt luate de către plante din
soluţia solului; ele se pot clasifica după mai multe criterii:
-după sursă: din aer (C,O); din apă (O,H); din sol (N şi elementele din cenuşă);
-după criteriul chimic; metaloizi anioni (N, P, S, Ce, Si); metale cationi (K, Ca,
Fe, Mg);
-după raportul cantitativ: macroelemente (0,01-10% - C, P, O, N, S, Mg, Ca, K);
microelemente (0,001 -0,0001% - Cu, Bo, Mn, Mo, Zn); ultramicroelemente
(elemente radioactive).
Pentru a putea îmbunătăţi regimul de nutriţie al plantelor legumicole, este
absolut necesar să se cunoască rolul pe care îl îndeplinesc diferitele elemente
nutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Azotul - prezintă importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea
plantelor legumicole. Participă la alcătuirea proteinelor. Este legat de procesul de
fotosinteză şi de activitatea enzimelor. Acţiunea lui asupra plantelor depinde de
prezenţa celorlalte elemente, de apă şi de activitatea sistemului radicular.
Fosforul stimulează fructificarea şi sporeşte precocitatea plantelor.
Influenţează pozitiv calitatea produselor. Stimulează sinteza azotului. Împreună cu
K, Ca şi Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi temperaturi scăzute.
Potasiul ajută sinteza hidraţilor de carbon, a proteinelor şi lipidelor,
reţinerea apei în complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezistenţei la
temperaturi scăzute şi secetă, temperează efectele negative ale excesului de azot.
Calciul influenţează mult producţia de legume prin efectul de neutralizare
a acidităţii sucului celular în plante şi a acidităţii solului. Are influenţă favorabilă
asupra formării rădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele leguminoase. Joacă rol de
tampon, deoarece are acţiune antagonică faţă de Mg, K, N. Contribuie la
menţinerea stării active a protoplasmei.
Magneziul participă direct la formarea clorofilei, intră în compoziţia a
numeroase enzime hidrolizante şi respiratorii, participând la desfăşurarea normală
a proceselor biochimice din celule. Reglează metabolismul apei celulare,
respiraţia şi sinteza hidraţilor de carbon.
Microelementele - borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul şi fierul,
deşi se absorb în cantităţi foarte mici, au influenţă foarte mare asupra creşterii şi

22
LEGUMICULTURA
fructificării plantelor legumicole. Cerinţele se manifestă specific pentru fiecare
specie în parte.

3.5.3. Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale


Marea majoritate a plantelor legumicole prezintă cerinţe foarte mari faţă
de elementele minerale.
Desimea mare şi producţia biologică foarte ridicată care se înregistrează la
culturile legumicole, asigură una dintre cele mai intensive metode de folosire a
terenului. Consumul de elemente minerale este în raport cu producţia obţinută dar
şi cu însuşirile specifice ale plantelor legumicole.
În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot
grupa astfel:
-specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpăţână, varza de
Bruxelles, gulia, ţelina;
-specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;
-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;
-specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună şi castravetele.
Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la o tonă de
produs şi este variabilă de la o specie la alta, reprezentând consumul specific .
Consumul de elemente minerale este mult mai mare la cultura din seră
decât la cea din câmp, deoarece în acest caz creşterea vegetativă este mult mai
luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă iar producţia este mult mai mare decât
în câmp. În acest caz, în mod deosebit, pe lângă elementele de bază se va ţine cont
şi de Mg şi Ca.
Cantitatea totală de substanţe extrase din sol de către plantele legumicole
în cursul unei zile depinde atât de lungimea perioadei de vegetaţie cât şi de recolta
biologică sau recolta utilă.

CAPITOLUL IV BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII PLANTELOR


LEGUMICOLE

Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni necesare la


obţinerea producţiilor în legumicultură, a intrat în uz, o dată cu trecerea procesului
productiv în etapa modernizării

23
LEGUMICULTURA
Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie de
sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii.
Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelor
necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor;
recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după: locul
de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei, natura
substratului de cultură.
După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite
spaţii special construite şi amenajate în acest scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în
câmp deschis, fără protecţie.
Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere,
solarii încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg
ciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare
ale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna).
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii, sere-
solar, adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care plantele
beneficiază numai parţial de un microclimat artificial. În interiorul acestor
construcţii se realizează o temperatură cu 2-5°C mai ridicată decât în exterior.
Această diferenţă poate să ajungă până la 9°C în cazul dublei protejări. La dubla
protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit polietilena se
recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spre
deosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în acest
caz nu mai poate avea loc fenomenul inversiunii termice.
Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai simple,
sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi
culise de protecţie etc.) sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii din
materiale plastice aşezate direct pe culturi).
Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitacee. De
exemplu, la zece rânduri de castraveţi se amplasează două rânduri de porumb
zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului
dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi de
vânturile care le răsucesc vrejurile.

24
LEGUMICULTURA
După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a
plantelor legumicole:
- culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea speciilor legumicole
cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac, pepeni, fasole, bame etc.)
şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi, mărar, spanac, pătrunjel
pentru frunze etc.);
- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor cultivate în
spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei,
pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de vară-toamnă (tomate, castraveţi,
varză).
După destinaţia producţiei deosebim:
- culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau după o
anumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase,
cartof etc.);
- culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică, produsele
fiind destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemele
de cultivare pot fi:
- extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;
- timpurii, de primăvară;
- semitimpurii, de vară;
- târzii, de toamnă;
- întârziate, de toamnă târziu sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarele
sisteme de cultură:
- pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de pământuri
naturale fertile;
pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care conţin în
anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei plantelor.

4.1. ELEMENTELE DE BAZĂ ALE TEHNOLOGIILOR


Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de
obiectul şi obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice
asemănătoare, constituindu-se în elemente de bază în fluxul tehnologic.

25
LEGUMICULTURA
4.1.1. Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi a solului în
legumicultură
Alegerea terenului
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie o
măsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare din
punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului trebuie să se ţină cont
de factorii pedoclimatici şi social-economici.
Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie să se aibă în
vedere la alegerea terenului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a aerului,
nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obişnuit interesează temperatura
medie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde; suma precipitaţiilor în
luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ; epocile calendaristice ale
îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă; umiditatea atmosferică în
luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de zăpadă în timpul
iernii (Indrea D., 1974).
Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest,
neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat
împotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare.
Solul trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu
strat arabil profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele
mai bune sunt solurile nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună;
capacitate mare pentru apă şi aer. Cele mai potrivite pentru cultura legumelor sunt
solurile de luncă, aluvionare, cu proces de solificare avansat. Nu sunt recomandate
solurile puternic podzolite, compacte şi sărăturile.
Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat
cultivării plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
cât mai aproape de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de
comunicaţie (şosele asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de
conserve, dacă producţia este destinată prelucrării industriale; să existe
posibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se găsească în
apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în mod eficient
îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.
Asolamente legumicole

26
LEGUMICULTURA
Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune
practicarea asolamentelor. Necesitatea folosirii asolamentelor decurge din
următoarele:
- proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează uşor datorită:
irigaţiei, mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de îngrăşăminte şi
pesticide folosite şi extragerii unilaterale a elementelor nutritive din sol de către
plante;
- cultivarea continuă, ani de-a rândul pe acelaşi teren a aceloraşi specii legumicole
sau a unor specii înrudite din punct de vedere sistematic, contribuie la înmulţirea
şi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor respective;
- succesiunea raţională în timp şi spaţiu, a culturilor legumicole, în scopul evitării
vârfurilor de producţie, deci şi a folosirii raţionale a forţei de muncă;
- folosirea raţională a îngrăşămintelor.
La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,
organizatorice, biologice şi tehnologice.
Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în
cadrul asolamentului legumicol, noţiunea de “rotaţie” a culturilor are o
semnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi teren
se cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în majoritatea cazurilor, nu
putem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi, deoarece folosirea intensivă a
terenului şi a solului în legumicultură presupune cultivarea în cadrul unor
asolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia culturilor legumicole
trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşi
familie botanică decât după 4 ani.
La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont de culturile
premergătoare (tab.4.1).
Culturile succesive şi asociate de legume
Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai
intensivă de utilizare a terenului legumicol, deoarece acesta este ocupat aproape
întreaga perioadă a anului cu plante legumicole. În acelaşi timp, culturile
succesive şi asociate, contribuie la o mai bună eşalonare a producţiei legumicole
şi o diversificare a acesteia mai aproape de nevoile consumului (Maier I., 1969).
Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada scurtă de
vegetaţie (salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde,

27
LEGUMICULTURA
spanacul, gulioarele etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază
(culturi secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare următoare).
Tabelul 4.1
Amplasarea culturilor legumicole în funcţie de culturile premergătoare*
Culturi premergătoare
Foarte bune** Bune** Contraindicate**
Pentru legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate
Legume solanacee Cereale păioase şi culturi furajere Legumele pentru rădăcini
pentru fructe; pentru masă verde tuberizate; din grupa cepei şi cele
cucurbitacee pentru frunze (în cultură
anticipată)
Pentru legumele din grupa verzei
Legumele: solanacee Legumele cucurbitacee şi pentru Legumele din grupa verzei şi cele
pentru fructe; cartofi; rădăcini tuberizate pentru frunze
pentru păstăi, seminţe şi
capsule
Pentru legumele solanacee de la care se consumă fructele
Lucernă şi trifoi în Legumele pentru rădăcini Legumele solanacee pentru fructe
primul an după tuberizate şi cele din grupa cepei şi cartofi
desfiinţare; legume
pentru păstăi şi capsule
şi cele cucurbitacee
Legume cucurbitacee
Legumele din grupa Cereale păioase, floarea soarelui, Legumele cucurbitacee şi
verzei şi pentru păstăi şi legume pentru rădăcini tuberizate solanacee
capsule şi pentru bulbi
Legume pentru păstăi, seminţe şi capsule
Legume solanacee; Legume cucurbitacee şi cele Culturile legumicole din grupă
pentru rădăcini pentru bulbi
tuberizate şi cereale
păioase
Legumele din grupa cepei
Mazăre, bob, bame Legumele solanacee pentru fructe Legumele din grupă şi pentru
rădăcini tuberizate

*) Prelucrare după Butnariu H. şi colab., 1992


**) Atenţie la erbicidele folosite la culturile premergătoare

Culturile succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi


suprafaţă de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.
La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont de
următoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelor
faţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentru
fiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoarea
alimentară şi economică a produselor ce se obţin, epocile şi modul de valorificare
a produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă sau conservată;
consum intern sau export).
În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât
posibil, speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie

28
LEGUMICULTURA
botanică (pentru a evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu
perioadă de vegetaţie diferită (scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistem
radicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil,
pentru folosirea mai deplină a elementelor fertilizante din sol (plantele cu sistem
radicular profund trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular superficial şi
invers).
La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine seama de cerinţele
plantelor legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile caracterizate
prin rezistenţă la temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie pot fi
semănate sau plantate toamna, reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fie
recoltate primăvara devreme (salata, spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alte
plante legumicole suportă uşor temperaturi în jur de 0°C şi uneori chiar -1°C ....-
2°C, ce pot surveni după răsărirea plantelor sau plantarea răsadurilor (varză,
gulioare, conopidă, mazăre etc.). Speciile rezistente la temperaturi scăzute se
cultivă înaintea culturilor de bază care, de regulă au o perioadă de vegetaţie mai
lungă şi sunt sensibile la frig (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole de grădină
etc.). Din această cauză ele se vor semăna mai târziu, astfel încât să răsară după
trecerea pericolului brumelor târzii de primăvară. La culturile înfiinţate prin răsad,
plantarea se va face după trecerea acestui pericol.
Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşi
suprafaţă de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şi
a solului, deoarece pe această cale se realizează o desime foarte mare de plante pe
unitatea de suprafaţă. La aceste culturi specia legumicolă cu importanţă mai mică
se încadrează printre rândurile culturii principale sau pe rând, între plantele
culturii de bază. Pe lângă aspectele menţionate la culturile succesive, în cazul
culturilor asociate trebuie să se ia în considerare şi habitusul speciilor care se
intercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii reciproc avantajoase şi să
se evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele asociaţiei. Datorită faptului
că prin desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se împiedică mecanizarea
lucrărilor, crescând în acest mod consumul de forţă de muncă manuală, culturile
asociate sunt mai puţin folosite în fermele specializate.
Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare,
culturile legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezi
tinere după cum urmează:

29
LEGUMICULTURA
- în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varză
timpurie, conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină ;
în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de grădină
pentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde, ceapă din
arpagic, morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru boabe) sau
specii cu talie semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de vară). Nu se
recomandă să se folosească pepenii verzi, pepenii galbeni, dovleceii etc., deoarece
prin întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de întreţinere şi înăbuşi culturile
de bază .

4.1.2. Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole

4.1.2.1. Irigarea culturilor legumicole


Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de
îmbunătăţire a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea
producţiei, îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură
folosirea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole,
folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi a
îngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate.
În ţara noastră, suprafaţa irigată a culturilor legumicole a crescut de la 12
mii ha, în 1938 la 50,4 mii ha, în 1960, 170,1 mii ha, în 1981 şi 196,6 mii ha, în
1985 (Butnariu H. şi colab., 1990).
Amenajarea marilor perimetre irigate în sud, Sadova-Corabia, Călăraşi-
Feteşti, Carasu-Medgidia şi cele din vest, au permis dezvoltarea legumiculturii în
zonele mai secetoase ale ţării.
După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor
legumicole, se disting:
Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are drept
scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200 m3/ha
Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udarea
prin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.
Udarea prin idundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în grădini
pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii scurte (6-10
m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se reduce
posibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.
30
LEGUMICULTURA
Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în
tehnologia culturilor legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă la
suprafaţa solului, pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile
înălţate - prin infiltraţie, mai ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact
direct cu partea aeriană a plantei.
Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canal
deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cu
ajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie.
Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare.
Udarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă de picături,
într-o perioadă îndelungată de timp.
Regimul de irigare la culturile legumicole
Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie înţeles ca o noţiune
complexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de udare,
momentul aplicării udărilor, intervalul între udări, schema udărilor şi norma de
irigaţie.
Norma de udare reprezintă cantitatea de apă (în m3) care se administrează la un
hectar cu ocazia unei udări.
Momentul udării
Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii solului, prin diferite
procedee specifice aparatelor folosite sau chiar prin simpla palpare a probelor de
sol luate de pe profilul adâncimii de udare
Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, de
precipitaţiile căzute, de adâncimea de udare şi de plafonul minim admis, ultimele
două elemente condiţionând mărimea normei de udare. Intervalul dintre udări
reprezintă timpul în zile în care se consumă norma de udare
Numărul udărilor este strâns legat de lungimea perioadei de vegetaţie a plantelor
cultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii, umiditatea şi
temperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vântului).
Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unei culturi pe
întreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).

4.1.2.2. Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare la


culturile legumicole
Îngrăşămintele folosite în legumicultură
31
LEGUMICULTURA
Îngrăşămintele folosite în legumicultură se pot grupa în îngrăşăminte organice şi
chimice.
Îngrăşămintele organice sunt reprezentate prin: gunoiul de grajd, urina de
animale, gunoiul de păsări, mustul de grajd, mraniţa, composturile, turba şi
îngrăşămintele verzi.
Îngrăşăminte chimice pot fi simple şi complexe
Îngrăşămintele simple conţin numai un element nutritiv. În această categorie intră
îngrăşămintele azotate, care conţin azotul sub formă nitrică, sub formă amoniacală
sau ambele forme de azot; îngrăşăminte chimice care conţin numai fosfor sau
numai potasiu, îngrăşăminte cu microelemente.
Îngrăşămintele complexe după numărul de elemente nutritive pe care le conţin pot
fi: binare, dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă conţin trei
elemente (N.P.K) şi polinutritive (complexe) când pe lângă cele trei elemente, mai
conţin şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente).
Îngrăşămintele complexe de tip cristalin (Cristalin I, Cristalin II), se
recomandă mai ales pentru culturile din sere şi solarii, aplicându-se o dată cu apa
de udat (fertilizare hidrolizantă). Îngrăşămintele lichide de tip C, fiind foarte
solubile, se recomandă a fi utilizate ca şi îngrăşămintele de tip cristalin.
Îngrăşămintele complexe extraradiculare (foliare) se pot aplica în 1-4 reprize în
500 l apă/ha o dată cu tratamentele fitosanitare, în câmp, sere şi solarii; se aplică
doze de 5-10 litri/ha sub formă de soluţii în concentraţii de 0,2-1,0-1,5%, în
funcţie de tipul îngrăşământului folosit.
Îngrăşămintele organo-minerale sau ionitice au ionii minerali fixaţi pe suport
organic (praf de lignit, reziduri celulozice, praf de turbă), la care se adaugă răşini
ureoaldehidice, sunt solide, granulate (∅ = 1 - 4 mm), neaglomerabile. Se
administrează la fertilizarea de bază, toamna sau primăvara, în doze de 1600-3200
kg/ha, înlocuind cu bune rezultate gunoiul de grajd.
Metode de fertilizare
Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:
- de menţinere a fertilităţii;
- de creştere a fertilităţii;
- de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.
Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de aplicare ce
trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile
solului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se
32
LEGUMICULTURA
administrează folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cu
înfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.
Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea lor în sol
înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se administrează
îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele chimice greu solubile
(2/3 din doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine descompuse
(mraniţa) şi îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).
Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele de
fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţii
optime în primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.
Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru anumite
elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular
sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci completează
fertilizarea de bază şi cea starter.

4.1.2.3. Erbicidarea culturilor legumicole


Dacă, în general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru hrană,
apă, lumină şi spaţiu ale plantelor de cultură, constituie o preocupare deosebit de
importantă în scopul obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ, aceasta are o semnificaţie deosebită în cazul culturilor
legumicole.
Combaterea chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită:
numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă,
legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunze
etc.) sunt deosebit de sensibile la concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care
uneori durează 10-20 zile) şi imediat după aceasta, impunând în lupta cu
buruienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor de cultură practicate (culturi
succesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu mase plastice) care
contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală a
unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienare
determină de asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor în
comparaţie cu alte culturi; condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură,
în unele cazuri în condiţii dirijate (sere), de care beneficiază şi buruienile
înregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid.

33
LEGUMICULTURA
Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative)
împotriva buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă
tehnologică absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr mare de
erbicide, sub diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un număr
restrâns de buruieni, în special anuale şi cu o mare selectivitate pentru plantele
legumicole.
Pentru a înţelege mai bine modul lor de acţiune, domeniul de utilizare,
timpul şi modul de aplicare este necesară cunoaşterea grupării lor pe baza naturii
chimice a substanţei active ca şi a caracteristicilor grupei din care fac parte.
Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin coleoptil
sau hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi) dacă sunt volatile,
fiind necesară încorporarea lor în sol (Treflan, Balan, Ro Neet), fie la semănat sau
după semănat (pré), pentru a surprinde buruienile în curs de germinare (Dual-500,
Ramrod, Dymid etc.).
Erbicidele de contact neselective se aplică cu una-două zile înainte de
răsărirea plantelor de cultură (pré), dar după ce buruienile au răsărit (Gramoxone),
iar cele selective cu absorţie foliară se aplică postemergent (Basagran, Semeron
etc.).
După modul lor de acţiune erbicidele pot fi împărţite în: erbicide sistemice
şi de contact.
Erbicidele sistemice sunt absorbite de frunze sau rădăcini şi apoi sunt transportate
în ţesuturile întregii plante.
Erbicidele de contact distrug buruienile în urma contactului direct cu ele.
Acţiunea lor are în general un caracter acut şi planta piere repede.
La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de următoarele
aspecte principale:
- alegerea celui mai eficient erbicid;
- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;
- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;
- factorii care influenţează aplicarea etc.
Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de: conţinutul
preparatului în s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră muiabilă,
granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice; conţinutul în
humus al solului; cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate; compoziţia

34
LEGUMICULTURA
floristică a buruienilor; modul de aplicare (în benzi sau pe toată suprafaţa) şi
numărul de reprize în care se aplică erbicidul; costul unităţii de produs etc.
Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate sau sub
formă de pudră muiabilă şi în litri pentru cele lichide.
Momentul erbicidării se stabileşte în funcţie de: natura erbicidului folosit
(volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat; compoziţia
floristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se erbicidează.
Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţarea
culturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă
sunt volatile; în timpul semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; în
perioada de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a buruienilor
(preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au un stadiu de creştere
mai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-3 frunze la
buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile monocotiledonate
(post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să crească
(postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.
Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de
16-20°C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.
Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidă
a substanţelor ce se volatizează uşor (Dymid, Treflan, Balan etc.). Umiditatea
relativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact, aplicate
postemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează absorbţia
substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor. La
o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită
pierderilor mari de substanţă prin volatizare. Vânturile influenţează erbicidarea
printr-o distribuire neuniformă a soluţiilor la suprafaţa solului sau a plantelor de
buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura respectivă sau din culturile
învecinate poate provoca pagube însemnate în cazul când culturile sunt sensibile
la erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci când
viteza vântului depăşeşte 15-20 km/oră.
Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor.
Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă
după tratament survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare
survine o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa
precipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu erbicide sistemice reduce

35
LEGUMICULTURA
mult efectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare, trebuie să se aplice o udare
prin aspersiune, cu 150-200 m3 apă/ha.

4.2. TEHNOLOGIA GENERALĂ A PRODUCERII RĂSADURILOR DE


PLANTE LEGUMICOLE
Importanţa şi necesitatea folosirii răsadurilor
Plantele legumicole cu cea mai mare pondere pentru legumicultura ţării
noastre se cultivă prin răsad (tomatele, ardeii, pătlăgele vinete, varza, conopida,
castraveţii, salata pentru culturi protejate etc.).
Obţinerea unor producţii timpurii, superioare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ este condiţionată de producerea unor răsaduri de calitate.
Răsadurile sunt plante legumicole tinere, de o anumită vârstă, produse în
construcţii destinate acestui scop sau în teren neprotejat.
Cu toate că pentru producerea răsadurilor se fac cheltuieli suplimentare,
folosirea lor este absolut necesară datorită avantajelor pe care le prezintă: asigură
condiţii pentru obţinerea unor producţii extratimpurii şi timpurii superioare;
contribuie la eşalonarea producţiei şi a consumului de produse legumicole
proaspete; asigură desimea optimă la unitatea de suprafaţă şi uniformitatea
culturilor; permite lărgirea arealului de cultură a speciilor termofile şi micşorează
consumul de seminţe etc.
Organizarea producerii răsadurilor priveşte în primul rând dimensionarea acestei
verigi tehnologice, în legătură cu proporţia culturilor care se înfiinţează prin răsad,
raportată la scara întregii producţii. În ţara noastră trebuie să se producă anual
aproximativ 10-12 miliarde răsaduri, pentru plantarea a cca. 150.000 ha cultivate
cu legume înfiinţate prin răsad (Butnariu H. şi colab., 1990), ceea ce presupune un
necesar de 3500-4000 ha destinate producerii acestor răsaduri. În acest scop,
producerea răsadurilor este organizată atât în microferme specializate cât şi în
sectoare cu producţie de tip gospodăresc.
Fermele specializate sunt proiectate în module cu capacitatea de producţie până la
15-20 milioane răsaduri într-un ciclu. Aceste ferme sunt organizate în cadrul
societăţilor comerciale sau asociaţii ale cultivatorilor.

4.2.1. Pregătirea construcţiilor, maşinilor şi utilajelor, pământurilor şi


inventarului pentru producerea răsadurilor

36
LEGUMICULTURA
La pregătirea construcţiilor pentru producerea răsadurilor se va ţine cont
de specificul bazei materiale folosite, luându-se următoarele măsuri:
- în cazul serelor înmulţitor se vor efectua următoarele lucrări: revizia tehnică şi
reparaţiile curente (aceste lucrări se fac de către echipe de muncitori specializaţi şi
se execută imediat după desfiinţarea culturii anterioare şi îndepărtarea resturilor
vegetale, mobilizarea solului, mărunţirea solului, dezinfecţia solului şi a
scheletului serei, evitarea reinfestării);
- la solariile încălzite biologic: verificarea scheletului, montarea foliei, dezinfecţia
solului, introducerea biocombustibilului, urmărirea temperaturii, aşezarea
substratului;
- la solariile simple: verificarea scheletului, montarea foliei, afânarea solului,
aşezarea substratului;
- în cazul răsadniţelor cu încălzire biologică: confecţionarea de noi tocuri,
repararea tocurilor vechi, confecţionarea de noi rame de aerisire, repararea celor
vechi, dezinfecţia tocurilor şi a ramelor, pregătirea biocombustibilului, instalarea
tocurilor, acoperirea lor cu ferestre, introducerea amestecului nutritiv.
Maşinile şi utilajele se pregătesc prin reparare şi punerea lor în stare de
funcţionare.
Pregătirea amestecurilor de pământ constă în: mărunţire, omogenizare,
cernere, dezinfecţie, sporirea fertilităţii şi corectarea pH-ului. Înainte de folosire,
mraniţa şi turba, se mărunţesc cu ajutorul maşinilor de mărunţit, se omogenizează.
În scopul îndepărtării impurităţilor (cioburi de sticlă, pietre, resturi vegetale
grosiere-nemineralizate etc.) componentele se cern.
În funcţie de cantitatea de amestec ce urmează a fi pregătită se alege şi
linia tehnologică corespunzătoare pentru pregătirea amestecului nutritiv.
În cazul unor cantităţi mici, lucrările de pregătire a amestecului de pământ
se efectuează manual.
După preparare şi omogenizare, amestecurile nutritive se aşază în
platforme de aproximativ 3 m lăţime şi 2,5 m înălţime.
După pregătire amestecurile nutritive se dezinfectează cu aburi sau cu
substanţe chimice.
La dezinfecţia cu aburi în interiorul platformelor se introduc conductele de
dezinfecţie termică, racordate la conducta de transportare a aburului. Apoi se
acoperă platformele cu prelate de polietilenă termorezistentă şi se introduce aburul
sub presiune la temperatura de 120°C, menţinându-se până în momentul când în

37
LEGUMICULTURA
interiorul platformelor se înregistrează o temperatură de 90°C. După dezinfectare,
pentru a se evita reinfestarea, platformele se menţin în continuare acoperite.
Dezinfecţia pe cale chimică se face pe platforme betonate sau pe prelate
din material plastic, pe care amestecul nutritiv se aşază în straturi succesive, peste
fiecare strat administrându-se cantităţile corespunzătoare de substanţe
dezinfectante (cele solide se administrează prin împrăştiere iar cele lichide cu
ajutorul unor maşini de stropit sau cu stropitori). După administrarea substanţelor
dezinfectante, amestecul nutritiv se omogenizează şi se acoperă cu o folie de
polietilenă. Dacă se foloseşte imediat după trecerea timpului de acţiune şi de
pauză, înainte de utilizare se face proba de fitotoxicitate a amestecului nutritiv.
Amestecuri de pământ folosite la producerea răsadurilor
Amestecurile nutritive folosite la producerea răsadurilor trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie bogate în substanţe hrănitoare, uşor
asimilabile de către plante; să aibă permeabilitate pentru apă şi aer; culoare
închisă (în scopul absorbirii unei cât mai mari cantităţi de energie solară); să fie
lipsite de agenţii patogeni şi dăunători; să aibă reacţie neutră (pentru legumele din
grupa verzei, castraveţi şi pepeni) sau uşor acidă (pH 6,0-6,5 pentru majoritatea
speciilor).
La pregătirea amestecurilor, turba se foloseşte numai după ce i s-a corectat
reacţia, prin adăugarea de var (cca.2 kg/m3), astfel ca pH-ul să fie de 6-6,5. De
asemenea, la pregătirea amestecurilor, în special când acestea se utilizează pentru
repicarea răsadurilor, se adaugă 0,5-0,7 kg/m3 superfosfat şi 0,2-0,4 kg/m3 sulfat
de potasiu.
Dat fiind timpul de pauză destul de îndelungat pentru unele produse
chimice dezinfectante, pregătirea amestecurilor de pământ se face din timp; până
la întrebuinţare acestea se ţin adăpostite în şoproane, iar în lipsa acestora se fac
grămezi de forme regulate şi se acoperă cu prelate de P.E.
Răsadurile de plante legumicole pot fi produse pe strat nutritiv (repicate
sau nerepicate) sau în forme cu sau fără presarea amestecului nutritiv.
În multe ţări producătoare de legume se practică, într-o măsură tot mai
mare, tehnologia de producere a răsadurilor în cuburi nutritive, rezultate prin
presarea amestecului nutritiv, în care se seamănă sămânţa drajată sau nedrajată,
sau se face repicarea răsadurilor. Pentru simplificarea tehnologiei de producere a
răsadurilor, se fac experimentări şi cu pastile obţinute din turbă puternic presată,

38
LEGUMICULTURA
prevăzute cu o mică adâncitură în care se pune sămânţa sau se repică răsadul
(strip-pots).

4.2.2. Tehnologia producerii răsadurilor în sere înmulţitor


Pregătirea solului constă în mobilizarea lui la adâncimea de 30-32 cm, cu
maşina de săpat solul în sere şi solarii (MSS-1,4) şi mărunţirea lui cu freza
viticolă (FPV-1,3) sau cu cea pentru păşuni (FPP-1,3). Sub registrele de încălzire
şi la capetele traveelor mobilizarea solului şi mărunţirea lui se face manual (cu
hârleţul şi grebla). Cu ocazia lucrărilor de pregătire a solului trebuie să se adune
toate rădăcinile care apar la suprafaţă, dacă acestea prezintă gale sau brunificări
datorită atacului diferiţilor agenţi patogeni.
Dezinfecţia solului serei se realizează pe două căi: termic şi chimic .
Pregătirea patului germinativ constă în:
- aşezarea pe fiecare travee a câte două folii de polietilenă cu lăţimea de 1,4 m
fiecare, rămânând între ele o potecă cu lăţimea de 40 cm pe care se circulă pentru
îngrijirea răsadurilor;
- aşezarea substratului nutritiv (care a fost pregătit şi dezinfectat în prealabil) în
grosime de 6-7 cm, cât mai uniform;
- tasarea uşoară, udarea şi acoperirea cu folie de polietilenă recuperabilă pentru
încălzirea substratului nutritiv.
Semănatul pe pat nutritiv se face manual, prin împrăştiere, repartizând
seminţele cât mai uniform. După terminarea acestei lucrări semănătura se acoperă
cu un strat de 0,5 cm mraniţă sau amestec nutritiv, se tasează, se udă cu apă
tehnologică, se etichetează şi se acoperă cu folie de polietilenă.
Pentru castraveţi şi pepeni galbeni semănatul se face în lădiţe, într-un
amestec de nisip şi turbă sau numai în nisip. După semănat lădiţele se pun pe
registrele de încălzire şi se acoperă cu folie de polietilenă.
Pentru producerea răsadurilor necesare înfiinţării culturilor în sere se poate
semăna şi direct în ghivece din material plastic sau cuburi nutritive, lucrarea
putându-se efectua manual sau mecanizat.
În momentul în care plantele încep să răsară se înlătură folia de polietilenă
şi se scade temperatura cu câteva grade pentru a evita alungirea răsadurilor.
Repicatul constă în scoaterea răsadurilor de la locul unde au vegetat de la
răsărire şi transplantarea lor (introducerea sistemului radicular în substratul
nutritiv) la o distanţă mai mare între rânduri şi plante pe râmd, în scopul asigurării

39
LEGUMICULTURA
unei suprafeţe de nutriţie mai mari şi a unui regim de lumină mai bun. Momentul
optim pentru repicat este când răsadurile se află în faza de apariţie a primei frunze
adevărate (tomate, legumele din grupa verzei, salată) sau la apariţia celei de a
doua frunze adevărate (ardei şi pătlăgele vinete).
La castraveţi şi pepeni această lucrare se face la 3-4 zile de la răsărire,
când cotiledoanele au poziţie orizontală. Operaţiile de pregătire a construcţiilor şi
amestecului nutritiv sunt asemănătoare cu cele de la semănat.
Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor se referă la: dirijarea factorilor
de microclimat (căldură, lumină, gaze, umiditate) şi menţinerea lor la nivel optim,
fertilizarea fazială, combaterea buruienilor, rărirea răsadurilor, aplicarea
substanţelor bioactive, combaterea bolilor şi dăunătorilor, călirea răsadurilor
înainte de plantare în solarii, sere-solar şi câmp.

4.2.3. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar cu substratul


încălzit pe cale biologică
Pregătirea solului constă în înlăturarea tuturor resturilor vegetale de la
cultura anterioară ca măsură obligatorie de fitoprotecţie şi afânarea superficială a
solului. Primăvara devreme se face acoperirea solarului cu folie de polietilenă.
Pregătirea biocombustibilului. Înainte de amenajarea patului cald, gunoiul
trebuie să pornească în fermentaţie, proces ce se realizează prin punerea lui în
platforme de încălzire. În aceste platforme gunoiul se aşază cu 7-8 zile înainte de
amenajarea patului cald.
Platforma se clădeşte din straturi succesive, de gunoi păstrat şi proaspăt,
groase de 25-30 cm, primul şi ultimul strat fiind de gunoi păstrat. În platformă
(lată de 2 m), gunoiul se aşază cât mai afânat şi pentru a nu se tasa sub propria
greutate, platforma nu trebuie să depăşească prea mult înălţimea de 1,5 m.
În momentul în care platforma începe să „fumege” se poate trece la
amenajarea patului cald în grosime de 60-70 cm. Lăţimea patului cald poate fi
egală cu cea a solarului sau a serei solar sau de 3 m. În ultimul caz suprafaţa
rămasă liberă se utilizează pentru repicarea răsadurilor de ardei şi pătlăgele vinete
obţinute pe patul cald. Când solarul sau sera-solar se foloseşte numai pentru
repicarea răsadurilor, grosimea patului cald va fi mai mică (30-40 cm).
După amenajarea patului cald, se instalează tocurile de răsadniţe sau se
instalează arcuri din fier beton care se acoperă cu polietilenă. După 2-3 zile, când
gunoiul se încălzeşte, se aşază substratul nutritiv în grosime de 6-8 cm.

40
LEGUMICULTURA
Semănatul se poate executa la 2-3 zile după aşezarea substratului. Epoca
de semănat se stabileşte în funcţie de momentul plantării, astfel încât de la
răsărirea plantelor până la plantare să treacă o perioadă de 35-40 zile.
Semănatul se face prin împrăştiere sau în rânduri folosind rama de
semănat. După efectuarea semănatului se acoperă cu un strat de mraniţă sau
amestec nutritiv gros de 0,5-1 cm, se tasează, se udă cu apă tehnologică şi se
etichetează.
Imediat după semănat se pregăteşte patul cald pentru repicat. Grosimea
amestecului nutritiv este de 12-14 cm când se repică în substrat sau 2-3 cm când
se repică în cuburi nutritive. În ultimul caz, peste stratul de substrat se aşază
cuburile nutritive cu latura de 5 cm în care se vor repica răsadurile. La 8-10 zile
de la răsărirea plantelor se face repicarea răsadurilor introducându-le în substrat
sau cub până în apropierea cotiledoanelor şi se udă imediat cu apă tehnologică
până la umectarea cuburilor sau a substratului.
Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele aplicate răsadurilor
produse în sere înmulţitor cu unele particularităţi şi anume: nu se mai face rărirea
cuburilor; atenţie deosebită se va acorda aerisirii deoarece în solarii se formează
condensul care contribuie la creşterea umidităţii relative a aerului şi prin
fermentarea gunoiului se degajă amoniac şi CO2 care devin toxice pentru plante
dacă nu se efectuează această lucrare; dacă se produc răsaduri nerepicate şi
plantele sunt prea dese, se face rărirea acestora la 3-4 cm pe rând. Răsadurile
rezultate din rărire se repică în alt solar care a fost pregătit în acest scop.

4.2.4. Tehnologia producerii răsadurilor în solarii şi sere-solar neîncălzite


Pentru culturile de tomate timpurii, de vară şi pentru industrializare şi
varză de vară, semănatul survine într-o perioadă când nu mai este necesară
folosirea încălzirii artificiale, dar presupune măsuri de captare şi conservare a
energiei solare prin sistemele de acoperire şi etanşare a construcţiilor.
Construcţiile se pregătesc cu 10-12 zile înainte de semănat şi constă în acoperirea
solariilor, introducerea amestecului nutritiv, dezinfecţia spaţiilor şi a elementelor
de construcţie, afânarea substratului. Aceste lucrări se pot executa mecanizat,
folosind pentru dezinfecţie maşinile de stropit (MST-900, Protector 300 M) iar
pentru afânarea substratului freza viticolă (FV 1,3) sau de păşune (FPP 1,3),
acţionate de tractorul viticol.

41
LEGUMICULTURA
Amestecurile nutritive se pot pregăti pe platforme betonate şi apoi se
introduc în solarii şi sere-solar, sau se poate introduce separat fiecare component
cu ajutorul remorcilor de seră cu basculare laterală, se nivelează manual fiecare
component şi apoi straturile aşezate succesiv se omogenizează cu ajutorul frezei.
Semănatul se face manual sau mecanizat cu semănătoarea SRS-12, se udă
şi se erbicidează.
Cuburile nutritive pentru tomatele timpurii se confecţionează şi se introduc
în solarii sau sere-solar cu 5-6 zile înainte de repicat pentru a se încălzi şi se
acoperă cu folie de polietilenă uzată pentru ca acestea să nu-şi piardă umiditatea.
Pentru producerea răsadurilor de tomate timpurii cât şi pentru repicarea
răsadurilor de ardei şi pătlăgele vinete se vor folosi solarii cu dublă protejare iar
pentru celelalte specii, după semănat se face mulcirea cu folie de polietilenă
recuperabilă .
Lucrările de întreţinere care se aplică răsadurilor sunt asemănătoare cu
cele efectuate la producerea răsadurilor în solarii cu substratul încălzit pe cale
biologică, cu specificarea că pentru a favoriza ramificarea sistemului radicular
este necesar să se asigure umiditatea în substrat, uniform, pe tot parcursul
perioadei de producere a răsadurilor, în special în stratul superficial, pentru a nu
favoriza dezvoltarea rădăcinii principale în adâncime. Călirea răsadurilor începe
cu 3 săptămâni înainte de plantare, aplicându-se la începutul intervalului de călire
un tratament cu Cycocel 0,1%.

4.2.5. Tehnologia producerii răsadurilor în răsadniţe cu încălzire biologică


Terenul care se alege pentru amenajarea răsadniţelor cu încălzire biologică
trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie adăpostit împotriva vânturilor
şi curenţilor de aer rece; să fie plan sau uşor înclinat spre sud, pentru a preveni
băltirea apei provenite din ploi şi topirea zăpezii; uşor, permeabil şi ferit de
inundaţii; pânza de apă freatică să fie la adâncime de peste 2 m; să fie departe de
surse de infecţie; să aibă asigurată sursa de apă cu debit constant şi suficient etc.
Ca material organic biocombustibil pentru amenajarea răsadniţelor cu cele
mai bune rezultate se foloseşte gunoiul de grajd care, înaintea amenajării
răsadniţelor trebuie să pornească în fermentaţie. În acest scop se procedează ca şi
în cazul solariilor cu substratul încălzit pe cale biologică.

42
LEGUMICULTURA
Amenajarea patului cald. În momentul în care platforma începe să
„fumege” se trece la amenajarea patului cald, pentru răsadniţele de suprafaţă, sau
gunoiul se introduce în răsadniţe, în cazul răsadniţelor îngropate.
Pe terenul curăţat de zăpadă (dacă este cazul) se aşază un strat de paie sau
frunze de 10-15 cm grosime, pentru a izola patul cald de solul rece şi a asigura
scurgerea mustului de gunoi. Pe acest strat se amenajează patul cald, alcătuit din
straturi succesive de gunoi, uşor şi uniform tasate cu dosul furcii. Înălţimea
patului diferă în funcţie de momentul amenajării şi tipul de răsadniţă. În perioada
rece (ianuarie-februarie) şi la răsadniţele de suprafaţă, aceasta este de 70-80 cm iar
în perioada mai caldă (martie-aprilie) 40-50 cm.
Imediat după amenajarea patului cald se instalează tocurile de răsadniţe.
Pentru răsadniţele cu o pantă, tocurile se orientează pe direcţia est-vest, uşor
înclinate spre sud (panta va fi de 6°), iar cele cu două pante se orientează cu
lungimea pe direcţia nord-sud, pentru ca răsadurile să primească cât mai multă
lumină.
Între tocurile de răsadniţe şi la marginea patului cald se lasă poteci de 0,5
m, pentru a se putea circula în vederea efectuării lucrărilor de întreţinere. Imediat
după aşezarea tocurilor acestea se acoperă cu rame şi rogojini pentru a se evita
pierderile de căldură şi răcirea patului cald.
Între platformele de răsadniţe se lasă drumuri late de 3-4 m, pentru ca materialele
necesare sectorului, precum şi răsadurile produse să se transporte mecanizat.
Operaţiunea de aşezare a tocurilor este valabilă numai pentru răsadniţele mobile,
la cele fixe amenajarea constă numai în aşezarea patului de gunoi în interior.
La 3-4 zile de la instalarea tocurilor, în momentul în care apar picături de
condens pe partea interioară a geamurilor, se pate trece la introducerea
amestecului nutritiv în răsadniţe. În acest scop, se descoperă răsadniţele, se
tasează şi se nivelează gunoiul din interiorul tocului şi se presară un strat subţire
de praf de var sau cenuşă pentru a împiedica apariţia ciupercilor. Componentele
care alcătuiesc amestecul nutritiv sunt prezentate în tabelul 6.30. Grosimea patului
nutritiv va fi de 10 cm, când răsadurile se repică şi de 12-13 cm când se seamănă
fără a face repicatul, cât şi pentru repicat direct pe pat nutritiv.
Semănatul se execută prin împrăştiere, dacă răsadurile se repică, sau în
rânduri când răsadurile nu se repică. În ultimul caz, distanţa între rânduri va fi de
6-7 cm iar între seminţe pe rând 3-4 cm.

43
LEGUMICULTURA
Semănătura se acoperă cu un strat de mraniţă sau amestec nutritiv de 0,5
cm grosime, se tasează şi se udă cu apă tehnologică. Se seamănă la 3-4 zile de la
introducerea amestecului nutritiv, după ce amestecul nutritiv s-a încălzit (apar
picături pe partea interioară a geamurilor şi răsar seminţele de buruieni). Data
semănatului se alege în funcţie de epocile de înfiinţare a culturilor legumicole în
câmp.
Repicatul răsadurilor se face direct în substrat (la 5 x 5 cm sau 7 x 7 cm),
dar se poate efectua şi în cuburi nutritive pentru culturile timpurii. Lucrările de
îngrijire aplicate răsadurilor produse în răsadniţe se aseamănă cu cele efectuate la
răsadurile produse în solarii cu substratul încălzit pe cale biologică cu unele
particularităţi în privinţa dirijării temperaturii care se face mai greu în răsadniţe.
În momentul în care răsadurile ajung la geam se face ridicarea tocurilor.

4.2.6. Tehnologia producerii răsadurilor pe straturi amenajate în câmp


Pentru culturile legumicole destinate consumului târziu din toamnă, care
se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor, acestea se produc pe straturi
amenajate în câmp. În acest scop se alege un teren adăpostit, fertil, permeabil, cu
apa freatică la adâncime de peste 2 m, situat lângă o sursă de apă sigură şi
prevăzut cu căi de comunicaţii.
Terenul se curăţă de resturile vegetale, se dezinfectează, se afânează, se
mărunţeşte bine şi se erbicidează. Se amenajează straturi cu lăţimea de 80-100 cm,
pentru a se putea efectua lucrările de întreţinere. Între straturi se lasă poteci de
circulaţie late de 50 cm. Pe fiecare strat se aşază amestecul nutritiv în grosime de
7-8 cm, se nivelează şi se trasează uşor. Se seamănă manual, distribuind cât mai
uniform seminţele. Pe suprafeţe mai mari se poate semăna mecanizat cu
semănătoarea SRS-12. Se seamănă mai rar deoarece răsadurile nu se repică.
După semănatul manual se acoperă seminţele cu un strat de mraniţă gros
de 0,5-1,0 cm, se tasează şi se udă. Lucrările de îngrijire constă în: combaterea
buruienilor, udări repetate, fertilizări faziale (2-3) şi combaterea bolilor şi
dăunătorilor.

44
LEGUMICULTURA
4.3. TEHNOLOGIA GENERALĂ A CULTIVĂRII PLANTELOR
LEGUMICOLE ÎN CAMP NEPROTEJAT

Producerea legumelor în câmp reprezintă activitatea de bază în


legumicultură care se poate efectua în sistem gospodăresc, microferme (1-5 ha)
sau în fermele din cadrul unor asociaţii ale cultivatorilor sau alte exploataţii
agricole.
Producerea legumelor în ferme specializate dă posibilitatea folosirii
principiilor legumiculturii intensive, zonarea, concentrarea, profilarea,
specializarea, aplicarea pe scară largă a mecanizării, chimizării şi irigării, ceea ce
duce la obţinerea unor producţii ridicate la unitatea de suprafaţă, formarea unor
partizi mari de legume care, prin echilibrarea ofertei şi cererii, duce la scăderea
preţului de vânzare.

4.3.1. Pregătirea terenului şi a solului


Pregătirea terenului este necesară atunci când se ia în cultură pentru prima
dată o anumită suprafaţă de tere. Aceasta constă în executarea lucrărilor de
desecare, defrişare, curăţirea de pietre sau alte materiale, nivelarea capitală şi
amenajarea pentru irigaţii. Dintre aceste lucrări, nivelarea capitală şi amenajarea
pentru irigaţii se efectuează în mod obligatoriu iar celelalte numai dacă este
nevoie.
Nivelarea capitală sau de bază se execută de regulă o dată cu construirea
sistemului de irigaţii şi când este necesar se poate repeta. O nivelare efectuată
corect trebuie să asigure o pantă continuă şi uniformă a terenului de 1-3‰ pe toată
lungimea solelor destinate irigării. Lucrarea se efectuează de către întreprinderi
specializate.
Amenajarea terenului pentru irigaţii este o operaţie prin care se realizează
ansamblul de lucrări necesare asigurării cu apă a culturilor. Acestea se împart în
două categorii mari: lucrări de captarea apei (prize) şi lucrări pentru transportul şi
distribuţia apei pe teren (reţeaua de irigaţie).
Captarea apei din sursă se realizează printr-un ansamblu de lucrări ce se
execută la punctul de priză. Transportul apei de la priză la terenul irigat se face cu
ajutorul reţelei de irigaţie care poate fi construită din canale deschise, jgheaburi
sau conducte îngropate.

45
LEGUMICULTURA
Pregătirea solului necesită o serie de lucrări care se execută diferenţiat în
funcţie de sistemul de cultură practicat, însuşirile solului, particularităţile
biologice şi agrotehnice ale plantelor cultivate etc. Prin aceste lucrări se urmăreşte
crearea condiţiilor favorabile pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor prin
îmbunătăţirea însuşirilor fizice ale solului, favorizând astfel accesul aerului, apei
şi căldurii; intensificarea proceselor chimice, ceea ce duce la creşterea fertilităţii
solului; combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările principale care se aplică solului se grupează în lucrări de bază şi
de pregătire a patului germinativ.
Lucrările de bază ale solului
Lucrările de bază sunt: nivelarea terenului, fertilizarea şi mobilizarea
solului (arătura şi afânarea adâncă).
Nivelarea terenului constituie una din cerinţele principale pentru
generalizarea tehnologiilor moderne. Prin această lucrare se crează condiţii pentru
mecanizarea lucrărilor de la înfiinţarea culturilor până la recoltarea produselor şi
repartizarea uniformă pe teren a apei.
Nivelarea de întreţinere (exploatare) se execută anual înaintea fertilizării şi
arăturii de bază şi urmăreşte întreţinerea nivelării capitale prin corectarea
denivelărilor care au apărut în urma efectuării lucrărilor din perioada de vegetaţie
la cultura anterioară.
Fertilizarea de bază se efectuează după nivelarea de întreţinere când se
administrează îngrăşămintele organice şi cele minerale greu solubile (2/3 din
îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
Arătura adâncă îmbunătăţeşte structura solului, ajută pătrunderea rădăcinilor în
profunzime, încorporează îngrăşămintele organice şi resturile vegetale accelerând
descompunerea lor, permite infiltrarea apei în straturile mai adânci, contribuie la
combaterea buruienilor, bolilor şi dăunătorilor etc
Pe solurile uşoare şi pentru unele culturi (fasole, mazăre, ceapă etc.), este
suficientă o arătură la adâncimea de 20 cm.
Pentru culturile care se înfiinţează toamna sau primăvara devreme,
lucrările de pregătire continuă până la modelarea solului.
Afânarea adâncă a solului sau scarificarea, subsolarea şi scormonirea sunt lucrări
agroameliorative prevăzute în tehnologiile culturilor legumicole, care se aplică pe
solurile grele, compacte, pe cele cu un strat puternic tasat în profunzime şi pe
solurile cu exces de umiditate. Adâncimea de lucru este de 40-60 cm.
46
LEGUMICULTURA
Lucrările de întreţinere a arăturii şi de pregătire a patului germinativ
Datorită perioadei mari de timp în care se face înfiinţarea culturilor (începând din
luna martie până în octombrie), cât şi diversităţii seminţelor ca mărime, este
necesară o pregătire specifică a patului germinativ, care trebuie să asigure în sol
căldura, oxigenul şi umiditatea necesară germinării seminţelor sau prinderii
răsadurilor.
Căldura necesară germinării seminţelor se asigură prin afânarea solului
până la adâncimea de încorporare a seminţelor. Acest strat trebuie să se afle pe un
substrat mai tasat care conduce mai bine umiditatea spre seminţe. Prin lucrările de
pregătire a patului germinativ pentru înfiinţarea culturilor legumicole se distrug
buruienile şi se împiedică evaporarea apei din sol. Pentru a se reduce consumurile
de energie şi în vederea evitării tasării solului se recomandă folosirea de agregate
complexe, care realizează concomitent mobilizarea, erbicidarea, fertilizarea,
modelarea şi semănatul la o singură trecere.
Pentru pregătirea patului germinativ, în vederea înfiinţării culturilor
primăvara devreme (mazăre, morcov, spanac, salată etc.), imediat ce se poate intra
pe teren, se face o grăpare cu grapa cu colţi reglabili cu bară de netezire 8-GCN-
1,7 (1-2 treceri). Dacă arătura de toamnă prezintă denivelări mai pronunţate se
folosesc combinatoare (C-3,9 sau C-6,5).
Pentru culturile care se înfiinţează primăvara în epoca a doua, când terenul
este mai tasat şi pe solurile grele, se recomandă folosirea combinatorului C-3,9
având montate, în locul roţilor, trei grape elicoidale sau combinatorul C-6,5. Cu
combinatoarele se pot încorpora îngrăşămintele cu azot şi erbicidele. În cazul în
care terenul s-a îmburuienat, combinatoarele se echipează în mod obligatoriu cu
cuţite tip săgeată. Se lucrează la adâncimea de semănat.
Pentru culturile care se înfiinţează în epoca a III-a (tomate, ardei, pătlăgele
vinete, pepeni etc.), până la înfiinţarea culturilor se recomandă să se aplice una-
două grăpări de întreţinere la 2-3 cm adâncime cu 8-GCN-1,7, iar la nevoie cu
combinatorul C-3,9, la care s-au înlocuit roţile cu trei grape elicoidale, pentru a
distruge buruienile şi a evita formarea crustei.
Pentru culturile care se înfiinţează pe teren modelat este necesar ca
pregătirea patului germinativ cu combinatorul, să se lucreze la o adâncime mai
mare pentru a se putea face o modelare corespunzătoare.
Pentru culturile succesive sau duble, care se înfiinţează vara sau toamna,
după recoltarea culturii anterioare, terenul se pregăteşte printr-o arătură
47
LEGUMICULTURA
superficială la 15-18 cm adâncime, pentru a încorpora resturile vegetale în sol,
urmată de o discuire cu grapa cu discuri. Dacă resturile vegetale nu au un volum
mare, pregătirea patului germinativ se poate face direct cu ajutorul grapei cu
discuri (1-2 treceri).
Modelarea solului asigură irigarea prin rigole şi uşurează mecanizarea lucrărilor
de înfiinţare, întreţinere şi recoltarea culturilor, tractorul şi agregatele deplasându-
se pe rigole; asigură zvântarea şi încălzirea timpurie a solului, ca şi evacuarea
surplusului de apă în cazul ploilor torenţiale cu debit excesiv. Pentru mecanizarea
lucrărilor de modelat se folosesc: maşinile de modelat solul MMS-2,8 şi MMS-4,5
precum şi agregatul de modelat şi fertilizat solul AMFS-4,5, care la o trecere
execută două straturi cu lăţimea la coronament de 94 cm (MMS-2,8) sau trei
straturi cu lăţimea la coronament de 104 cm (MMS-4,5 şi AMFS-4,5).
Combaterea pe cale chimică a buruienilor se face prin tratarea solului cu diferite
erbicide specifice.
Erbicidarea se face prin pulverizarea fină a soluţiilor apoase de erbicide pe
suprafaţa solului după modelare, pré sau postemergent, în cazul erbicidelor care
nu necesită încorporarea în sol. Pentru erbicidele volatile, erbicidarea se face
înainte de modelare

4.3.2. Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp


În câmp, culturile legumicole se înfiinţează prin semănat direct sau prin
plantarea materialului săditor (răsad, bulbi, tuberculi etc.).
Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp
Semănatul este o lucrare prin care seminţele se introduc în sol, la o anumită
adâncime, într-o anumită cantitate la ha, după anumite scheme de însămânţare.
La însămânţare trebuie să se ţină cont de următorii factori principali: epoca,
adâncimea, norma, schema de înfiinţare şi folosirea maşinilor adecvate acestei
lucrări.
Epoca de semănat este condiţionată de sistemul de cultură, particularităţile
biologice ale speciilor legumicole şi perioada când trebuie recoltată producţia. Se
deosebesc trei epoci de semănat: de primăvară, vară şi toamnă. În funcţie de
cerinţele de consum şi de necesitatea aprovizionării fabricilor de conserve,
semănatul se face eşalonat, în mai multe etape.
Adâncimea de semănat condiţionează uniformitatea răsăririi şi se stabileşte în
funcţie de mărimea seminţelor, textura solului, calitatea pregătirii patului
48
LEGUMICULTURA
germinativ, umiditatea solului şi epoca de semănat. Seminţele mici se seamănă la
1-2 cm adâncime, cele mijlocii la 2-3 cm, iar cele mari la 3-4 cm (Maier, 1969).
Norma de sămânţă la ha se stabileşte în funcţie de desimea plantelor la unitatea
de suprafaţă, masa a 1000 de seminţe şi valoarea culturală a acestora.
Schemele de semănat se stabilesc ţinând seama de: suprafaţa de nutriţie a
plantelor şi asigurarea desimii optime la unitatea de suprafaţă; schema de
modelare a solului; metoda de irigare; caracteristicile tehnice ale tractorului,
maşinilor şi utilajelor folosite pentru semănat, pentru executarea mecanizată a
lucrărilor de întreţinere şi recoltat.
Înfiinţarea culturilor legumicole prin plantarea răsadurilor
Culturile legumicole care se înfiinţează prin plantarea răsadurilor sunt:
tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete, ţelina, ceapa de apă, prazul, salata, castraveţii
etc. În acest caz se va avea în vedere următoarele aspecte: calitatea răsadurilor,
epoca de plantare, distanţele de plantare, metodele de plantare şi adâncimea la
care se plantează.
Calitatea răsadurilor influenţează direct precocitatea şi nivelul producţiei. Un
asemenea răsad, la plantare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie viguros, cu internodii scurte şi cu un sistem radicular bine dezvoltat;
- să fie sănătos, cu o culoare verde-închis, caracteristică speciei şi cu nuanţă
violacee, mai ales spre colet;
- la tomate, ardei şi pătlăgele vinete să aibă primii muguri florali bine formaţi,
vizibili cu ochiul liber ( etapa a VIII -a de organogeneză);
- la speciile din familia Cucurbitaceae să prezinte 3-4 frunze adevărate bine
formate;
- la speciile din grupa verzei să aibă 5-6 frunze adevărate bine formate.
Epoca de plantare se alege ţinând cont de o mare complexitate de condiţii şi
anume: particularităţile speciei şi soiului cultivat şi tipul culturii în care sunt
programate, corelate în relaţie cu evoluţia temperaturii şi precipitaţiilor ca factori
principali în complexul climatic local; durata de vegetaţie a soiului cultivat;
perioada când trebuie să se livreze producţia.
Pregătirea răsadurilor pentru plantat. Înainte de plantare cu 10-12 ore,
răsadurile se udă bine, pentru a se scoate cu uşurinţă din ghivece sau pentru a
evita pe cât posibil ruperea rădăcinilor la cele nerepicate. Se sortează, înlăturând
răsadurile necorespunzătoare. Răsadurile obţinute în ghivece sau cuburi nutritive
se încarcă în lădiţe şi se îmbăiază în soluţie de insectofungicid. Lădiţele se aşază
49
LEGUMICULTURA
în remorci prevăzute cu stelaje pentru a evita ruperea răsadurilor şi se transportă la
locul de plantare. În timpul transportului răsadurile se protejează prin acoperire cu
folie de polietilenă şi rogojini pentru a le feri de acţiunea razelor solare.
Metode de plantare. Plantarea răsadurilor se poate face manual, semimecanizat,
mecanizat sau automatizat.
Adâncimea de plantare depinde de specie(tab. 4.2).
Tabelul 4.2
Adâncimea de plantare a răsadurilor la unele specii legumicole
Specia Adâncimea
Mai adânc decât au fost în răsadniţă deoarece
Tomate, varză, conopidă
emit uşor rădăcini adventive
Ardei, pătlăgele vinete,
Cu 1-2 cm mai adânc decât au fost în răsadniţă
castraveţi
Gulii, salată, ţelină, ceapă de La aceeaşi adâncime la care au fost în răsadniţă
apă, praz sau pe strat

Distanţele de plantare se stabilesc în funcţie de habitusul plantelor şi starea de


fertilitate a solului, având drept scop asigurarea unor producţii corespunzătoare
din punct de vedere cantitativ şi calitativ

4.3.3. Lucrările de îngrijire aplicate culturilor legumicole în câmp


În legumicultură se întâlnesc două grupe de lucrări: lucrări cu caracter
general (care se aplică la toate culturile legumicole) şi lucrări cu caracter special
(care se aplică numai la anumite culturi legumicole).
Lucrările cu caracter general sunt: combaterea crustei şi afânarea solului,
completarea golurilor, combaterea buruienilor, udarea culturilor, fertilizarea
fazială, prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Lucrările de combatere a crustei şi de afânare a solului. Lucrările
efectuate asupra plantelor la unele culturi ca şi recoltarea, repetându-se în timpul
perioadei de vegetaţie, contribuie la tasarea puternică a solului. În plus, ploile
torenţiale, udarea prin aspersiune, numărul mare de udări şi cu norme ridicate de
udare, contribuie mai mult la accentuarea fenomenului de tasare a solului din
culturi şi la formarea crustei.
Mulcirea solului cu diferite materiale organice (mraniţă, gunoi de grajd
semifermentat, paie, pleavă, coajă de copaci, rumeguş, turbă etc.) sau cu suspensii
bituminoase, folie de polietilenă de culoare închisă (fumurie sau neagră), folie de

50
LEGUMICULTURA
aluminiu, hârtie specială etc., previne formarea crustei, respectiv, tasarea solului şi
împiedică dezvoltarea buruienilor.
Lucrările curente prin care se urmăreşte afânarea solului şi combaterea
crustei, se aplică în toate fazele culturii, folosind diverse unelte şi utilaje. Astfel,
pentru distrugerea crustei în intervalul de la semănat la răsărirea plantelor se poate
lucra cu grape uşoare, care nu pătrund adânc în sol sau se utilizează tăvălugul
inelar (TI-3,5). După ce plantele au răsărit se folosesc cultivatoarele legumicole
(CL-4,5M, CL-2,8) sau freza legumicolă (FPL-4). Pe suprafeţe mici se folosesc
unelte manuale (sape, săpăligi, unelte Wolf) sau prăşitori cu tracţiune hipo.
Completarea golurilor constituie o lucrare de optimnizare a desimii
culturilor. La completarea golurilor, întâlnite frecvent în culturile înfiinţate prin
însămânţarea seminţelor mici (legume pentru rădăcini tuberizate, ceapa ceaclama,
tomate etc.), pe terenuri care nu sunt bine nivelate şi pe soluri nemărunţite
corespunzător, se procedează la reânsămânţare pe porţiunile de rând unde sunt
goluri. În acest scop se folosesc seminţe preîncolţite sau în cazul unor culturi
plantulele rezultate la rărire din rândurile alăturate (tomate, salată, sfeclă etc.).
La culturile înfiinţate prin răsad, golurile se completează la 4-5 zile după
plantare, folosindu-se în acest scop răsaduri din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă,
reţinut special pentru completarea golurilor (10-15%). Completarea golurilor se
efectuează numai după ce se iau măsuri de înlăturare a cauzelor care le-au
provocat (atac de dăunători, exces de umiditate etc.).
Combaterea buruienilor se face atât prin măsuri preventive cât şi prin cele
curative.
Dintre măsurile preventive amintim:
- rotaţia şi succesiunea judicioasă a culturilor;
- utilizarea seminţelor cu valoare culturală ridicată, neinfestate cu seminţe de
buruieni;
- lucrarea raţională a solului pentru prevenirea infestării acestuia cu buruieni;
- utilizarea în cadrul asolamentului a culturilor care concurează mai bine
buruienile;
- distrugerea buruienilor de pe marginea drumurilor şi de-a lungul canalelor de
irigaţii înainte de producerea seminţelor;
- compostarea gunoiului de grajd înainte de utilizare şi menţinerea platformelor
respective libere de buruieni;

51
LEGUMICULTURA
- prevenirea infestării culturilor cu buruieni prin seminţe aduse cu apa de udare,
prin îndepărtarea acestora la intrarea apei în perimetrul cultivat cu legume.
Dintre măsurile curative cele mai importante sunt: plivitul, prăşitul şi
erbicidatul.
Irigarea raţională impune soluţionarea optimă, diferenţiată, în funcţie de
cultură şi specificul local, cu tot ansamblul condiţiilor climatice, tehnico-
organizatorice şi economice a regimului de udare prezentat anterior.
Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. Cercetările legate de
efectul bolilor şi dăunătorilor în culturile legumicole au arătat că acestea produc
pagube de recoltă în medie de cca.18%, iar când au condiţii optime de dezvoltare
pot produce compromiterea totală a culturilor. De aceea, pentru obţinerea unor
producţii corespunzătoare trebuie să se menţină plantele sănătoase de la răsărire
până la încheierea perioadei de vegetaţie. Măsurile prin care se pot proteja
plantele împotriva agenţilor patogeni pot fi preventive şi curative.
Dintre măsurile preventive amintim:
- aplicarea unor rotaţii raţionale care să excludă succesiunea speciilor cu agenţi
patogeni comuni;
- aplicarea unei agrotehnici superioare, care să asigure distrugerea buruienilor şi
condiţii bune pentru creşterea viguroasă a plantelor;
- folosirea soiurilor şi hibrizilor cu rezistenţă mare la boli şi dăunători;
- folosirea seminţelor dezinfectate şi a răsadurilor sănătoase;
- instituirea unui regim sever al măsurilor de igienă fitosanitară în culturi.
Măsurile curative se referă la combaterea pe cale chimică sau biologică.
Lucrările de îngrijire cu caracter special. Acestea se aplică numai la anumite
culturi.
Răritul plantelor. La înfiinţarea culturilor prin semănat direct în câmp, în
vederea asigurării unei desimi normale, de regulă ca măsură de siguranţă, se
folosesc norme de seminţe ceva mai mari. În această situaţie, dacă condiţiile de
germinare a seminţelor şi de răsărire a plantelor sunt optime, răsare un număr mai
mare de plante decât cel necesar, motiv pentru care trebuie făcut răritul, care are
drept scop asigurarea unui spaţiu de nutriţie şi vegetaţie pentru fiecare plantă cât
mai aproape de cel optim.
Bilonatul şi muşuroitul se aplică la plantele legumicole de la care se
consumă tuberculii şi rădăcinile tuberizate. Sunt lucrări care se aplică numai în

52
LEGUMICULTURA
cazuri speciale, deoarece prezintă neajunsul că măreşte suprafaţa de evaporare a
apei din sol.
Susţinerea plantelor se aplică la plantele legumicole la care tulpinile nu se
pot menţine în poziţie verticală datorită înălţimii (lungimii) mari a tulpinilor
plantelor şi lipsei în structura anatomică a acestora a unor ţesuturi mecanice care
să asigure rigiditatea tulpinilor.
Copilitul constă în suprimarea ramificaţiilor laterale (copili) de pe tulpină
la tomate sau a lăstarilor de la baza plantelor semincere, care sunt slab dezvoltaţi
şi dacă se lasă produc seminţe de slabă calitate
Cârnitul constă în suprimarea vârfului de creştere al tulpinii principale, în
scopul opririi creşterii plantelor în înălţime şi dirijării hranei către fructe ,
favorizând creşterea şi maturarea acestora.
Ciupitul se efectuează în special la soiurile de castraveţi care fructifică pe
ramificaţii de ordin superior. Această lucrare se aplică la răsaduri, când se
ciupeşte vârful după 3-4 frunze adevărate şi la plantele din câmp când se ciupesc
tulpina principală după 3-4 frunze şi ramificaţiile de ordinul I, după 4-6 frunze.
Tratarea cu substanţe bioactive are drept scop stimularea şi reglarea
proceselor fiziologice, de fructificare şi maturare a fructelor în scopul sporirii
producţiei timpurii şi totale şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Înălbirea (etiolarea) organelor de consum se efectuează pentru
îmbunătăţirea calităţii produselor legumicole care se consumă etiolate. Prin
înălbire organele de consum devin mai fragede şi au un gust mai plăcut. Înălbirea
se aplică la sparanghel, praz, cicoare, ţelină pentru peţioluri, conopidă, cardon etc.
Protejarea culturilor împotriva brumelor. Culturile legumicole sensibile la
frig, pot fi vătămate şi uneori chiar distruse de brumele târzii de primăvară sau de
cele timpurii de toamnă. În condiţiile din ţara noastră, pericolul brumelor târzii de
primăvară persistă până la 20 aprilie şi uneori chiar prima decadă a lunii mai, iar
toamna, în jumătatea de nord a ţării, pericolul brumelor apare de la 15 septembrie
(uneori chiar mai devreme), iar în sudul ţării, după 5 octombrie.
Combaterea grindinei se poate face prin intermediul rachetelor, încărcate
cu anumite substanţe chimice care exploadează în zona norilor şi împiedică
formarea grindinei sau prin intermediul plaselor cu ochiuri dese din fibre sintetice
care se întind deasupra culturilor. Pericolul distrugerii plantelor se poate înlătura
şi prin cultivarea plantelor în adăposturi acoperite cu mase plastice.

53
LEGUMICULTURA
4.4. RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA LEGUMELOR

4.4.1. Recoltarea legumelor


Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din sfera
producţiei în cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un complex de
operaţiuni de mare răspundere, deoarece modul de executare a acestei lucrări are
repercursiuni directe asupra menţinerii calităţii produselor. Recoltarea legumelor
cuprinde două aspecte principale şi anume: organizarea recoltării şi tehnologia de
recoltare.
Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele specializate
şi se face din timp asigurându-se pe de o parte întocmirea corectă a graficelor de
livrare, pe baza evaluării producţiei şi întocmirea calendarului apariţiei acesteia,
iar pe de altă parte asigurându-se maşinile şi utilajele necesare recoltării,
formaţiunile de lucru, ambalajele necesare, mijloacele de transport.
Tehnologia recoltării se referă la:
- Stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie de
destinaţia producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea de
a-şi desăvârşi maturarea după recoltare;
- Momentul optim de executare a recoltării;
- Tehnica de recoltare.
Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi
maturării la care legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime, culoare,
frăgezime, conţinut în apă, zaharuri, aciditate etc.
În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi
de destinaţia producţiei se utiliează următoarele noţiuni legate de gradul de
maturare:
- maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la mărimea
caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în condiţii optime de
umiditate şi căldură;
- maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile comestibile ale
legumelor au dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime, formă,
culoare, gust, aromă etc.), însuşiri care permit folosirea lor imediată. Această
noţiune se utilizează pentru legumele de la care se consumă părţile vegetative
(salată, spanac, morcov, pătrunjel etc.) dar se poate folosi şi pentru cele de la care

54
LEGUMICULTURA
se utilizează fructele înainte de atingerea maturităţii fiziologice (castraveţi,
dovlecei, mazăre etc.);
- maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite
caracteristicile cerute de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care
legumele se comercializează. Pentru unele legume ca tomatele pentru export,
pepenii galbeni destinaţi păstrării etc., aceasta corespunde cu stadiul de pârgă.
- maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care legumele
întrunesc însuşirile cerute de unele operaţiuni tehnologice cum ar fi: păstrarea în
stare proaspătă (ceapă, usturoi, etc.), diferite forme de prelucrare (pastă, bulion,
conserve sterilizate, produse deshidratate, murate etc.). La această maturitate
legumele se găsesc în diferite grade ale maturării în funcţie de destinaţie
(supramaturare, coacere deplină, pârgă, inflorescenţă complet formată, maximum
de creştere vegetativă etc.).
Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale plantelor
legumicole şi anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei producţiei.
În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută astfel ca, în
momentul efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o presiune
cât mai redusă, să se evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de ţesuturi
etc., deoarece în celulele lovite, cu pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a
oxigenului din aer şi datorită temperaturii ridicate la care se lucrează de cele mai
multe ori, se produc procese de hidroliză şi fenomene care se evidenţiază prin
pete, înmuierea ţesuturilor etc. care, în perioada imediat următoare recoltării,
produc deprecieri calitative produselor, pierderi în greutate prin îmbolnăvire etc.
În funcţie de specificul plantelor legumicole recoltarea se face selectiv sau
integral.
Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele
legumicole ajung la maturitatea comercială (tomate, ardei, castraveţi, pepeni,
dovlecei, fasole de grădină etc.). Intervalul dintre două recoltări diferă în funcţie
de specie, faza de dezvoltare a plantei, tehnologia de cultură, condiţiile de mediu
etc.
Recoltarea integrală la o singură trecere, se face culegând toate produsele
existente în momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei este un caracter
transmis genetic la tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc., la care s-au
creat soiuri şi hibrizi cu maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună
rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii etc

55
LEGUMICULTURA
În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia producţiei şi specificul fiecărei
specii legumicole, recoltarea se poate face: manual, când toate operaţiile se
execută manual; manual cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu platforme
mobile, platforme tehnologice cu benzi; semimecanizat, o parte din operaţii se
execută mecanizat iar celelalte manual; mecanizat, când toate operaţiunile de
recoltare se face cu ajutorul maşinilor speciale.

4.4.2. Condiţionarea produselor legumicole


Prin condiţionare se înţelege totalitatea operaţiilor de sortare, calibrare,
periere, spălare, ceruire etc. cu ajutorul cărora produsele recoltate sunt aduse să
îndeplinească condiţiile tehnice de calitate şi prezentare prevăzute în STAS, nomă
internă, caiet de sarcini.
Presortarea este o operaţie care se efectuează după recoltare şi consă în
eliminarea din masa produselor a exemplarelor evident necorespunzătoare
calitativ, a resturilor de tulpini, bulgări de pământ etc
Sortarea este operaţia de condiţionare a produselor legumicole prin care se
urmăreşte ca acestea să corespundă condiţiilor de calitate precizate în STAS,
caiete de sarcini sau note de comandă. Prin sortare se elimină din masa produselor
exemplarele foarte mici, cele cu maturare complet diferită faţă de celelalte
produse, exemplarele bolnave, vătămate, crăpate etc.
Sortarea selectivă se face manual, prin alegerea produselor cu defecte din
masa produselor supuse sortării sau se pot folosi în acest scop dispozitive cu
celulă fotoelectrică care analizează intensitatea coloraţiei. Aceste dispozitive se
reglează pentru diferite nuanţe şi intensităţi de culoare cu ajutorul unei fise-
program a filtrelor de culoare şi a fundalelor de reflecţie.
Sortarea în masă generală se execută tot manual şi se face prin
examinarea tuturor exemplarelor şi aşezarea lor într-unul din ambalajele aşezate în
jurul muncitorului. Sortarea în masă generală trebuie făcută pe mese de sortare pe
care se aşază produsele care vor fi sortate şi lăzile goale în care se va face
gruparea produselor pe mărimi, formă, culoare etc., realizându-se concomitent
sortarea şi calibrarea produselor.
Calibrarea este operaţia prin care produsele sunt grupate după formă, mărime,
greutate etc., conform prevederilor din actele normative. De obicei, calibrarea se
face concomitent cu sortarea produselor sau după aceasta.

56
LEGUMICULTURA
Perierea este operaţiunea complementară a procesului de condiţionare, care se
aplică unor specii legumicole ca: tomatele, cartofii etc. Are ca scop înlăturarea şi
curăţirea de praf şi o parte din reziduurile de substanţe chimice care se găsesc pe
aceste produse
Spălarea legumelor se face cu maşini speciale de spălat şi are drept scop
îndepărtarea totală a pământului de pe produsele legumicole şi a substanţelor
fitosanitare, care se găsesc pe acestea. În acest scop, în ţara noastră, s-a realizat
maşina de spălat rădăcinoase MSR care realizează spălarea legumelor într-un
tambur rotativ, urmată de o spălare suplimentară cu jet de apă pe un transportor cu
vergele.
Ceruirea este o altă lucrare care se aplică la unele legume şi se face cu emulsii de
ceară sau parafină, având drept scop prelungirea perioadei de păstrare a însuşirilor
calitative.
Legarea în snopi, funii, legături este operaţia de condiţionare şi ambalare
specifică legumelor verdeţuri, sparanghelului, legumelor condimentare etc.
Operaţiunea se execută manual şi constă în formarea unor legături de 4, 6, 10 sau
12 plante, frunze, peţioluri etc., care se leagă cu banderole din masă plastică sau
alte materiale de legat.
Ambalarea produselor legumicole este operaţia de finalizare a fluxului
tehnologic de condiţionare şi are ca scop protejarea produselor în timpul
transportului, favorizarea unei manipulări mai uşoare a produselor, iar din punct
de vedere comercial, o prezentare atrăgătoare. În funcţie de destinaţie produsele
legumicole se ambalează în: ambalaje de manipulare, transport şi depozitare şi
ambalaje de desfacere.

CAPITOLUL V TEHNOLOGIA DE CULTURA A PRINCIPALELOR


PLANTE LEGUMICOLE

5.1.CULTURA LEGUMELOR RĂDĂCINOASE


Din această grupă de plante legumicole fac parte specii de la care se
consumă rădăcinile îngroşate (tuberizate). Dintre legumele rădăcinoase se cultivă
frecvent morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, sfecla roşie, ţelina pentru rădăcină,
ridichele de lună, vară şi iarnă.

57
LEGUMICULTURA
Legumele rădăcinoase sunt folosite în alimentaţie, la pregătirea şi
condimentarea diferitelor mâncăruri, salate, sucuri sau în stare crudă.
Datorită unui conţinut ridicat în zaharuri, săruri minerale şi vitamine,
aceste legume sunt mult apreciate de consumatori. Trebuie remarcat şi conţinutul
în uleiuri eterice a unora ca: pătrunjelul, ţelina, care le conferă aromă şi gust
specific.
Uleiurile eterice din rădăcinile de pătrunjel contribuie la o mai bună
digestie a alimentelor.
Marea majoritate a legumelor din această grupă sunt folosite în industria
farmaceutică. Astfel, din seminţele de morcov se extrage daucarinul folosit în
tratarea bolilor coronariene, iar din seminţele de pătrunjel se extrage apiolul
folosit, încă din antichitate, în tratarea bolilor de rinichi, a malariei şi pentru
dizolvarea nisipului la rinichi şi vezica urinară.
Legumele rădăcinoase se comportă ca plante bienale, cu excepţia ridichilor
de lună şi unele soiuri de ridichi de vară, care sunt anuale.

5.1.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Legumele rădăcinoase se cultivă cu bune rezultate în toate zonele ţării
până la altitudi de 1500-1600 m, fiind plante de climat răcoros şi relativ umed.
Seminţele acestor plante pot germina la temperaturi de 1-50C, temperatura
optimă de germinaţie fiind de 18-200C. Unele, ca pătrunjelul şi păstârnacul, rezistă
în faza de plantulă la temperaturi de –8….-100C, iar rădăcina matură la –300C,
fapt ce face posibilă păstrarea lor peste iarnă în câmp (pătrunjel, păstârnac).
Temperatura din sol şi aer influenţează raportul între frunze: rădăcini,
lunghimea, grosimea şi calitatea acestora.
Pentru creşterea normală a rădăcinilor sunt favorabile temperaturi de 18-
200C. La temperaturi mai ridicate, de 25-300C în sol, rădăcinile cresc scurte şi
rămân mici.
Faţă de lumină, cerinţele sunt moderate; la umbră frunzele se alungesc,
sunt firave, iar producţia de rădăcini scade.
Influenţa favorabilă asupra producţiei de rădăcini o are durata de
iluminare. Astfel, procentul de caroten este mai ridicat la morcovi cultivaţi la 14
ore/zi lumină decât cei cultivaţi în condiţii de iluminare scurtă.
În ceea ce priveşte umiditatea solului, cerinţele sunt moderate, totuşi
producţii mari şi sigure se obţin în condiţii de irigare.

58
LEGUMICULTURA
Fazele care necesită multă umezeală în sol sunt: în perioada de germinaţie
a seminţelor, formarea aparatului foliar şi a sistemului radicular şi în perioada de
îngroşarea a rădăcinilor. Lipsa apei în aceste faze duce la lemnificarea ţesuturilor,
iar variaţiile bruşte de umiditate provoacă crăparea şi ramificarea rădăcinilor,
depreciindule calitativ.
Excesul de apă este mai dăunător, deoarece favorizează apariţia de boli,
care diminuează producţia.
De menţionat este faptul că ţelina necesită multă apă, cultura reuşind bine
numai în condiţii de irigare. Temperaturile de peste 160C prelungite mult timp şi
asociate cu secetă în primele faze de vegetaţie determină apariţia tulpinilor
florifere în primul an.
Legumele rădăcinoase valorifică bine soluţii mijlocii sau uşoare, afânate,
bogate în substanţe organice şi curate de buruieni. În solurile grele, compacte şi
slab aerisite, rădăcinile cresc ascuţite, adesea ramificate şi au un conţinut redus de
zahăr.
Necesarul de elemente fertilizate variază în cursul vegetaţiei. Astfel, în
perioada de creştere a aparatului foliar şi de îngroşare a rădăcinilor şi de depunere
a substanţelor de rezervă se manifestă cerinţe ridicate faţă de fosfor şi potasiu.
Fosforul şi potasiul influienţează favorabil şi rezistenţă a plantelor la boli
şi îmbunătăţirea capacităţii de păstrare a rădăcinilor.
Îngrăşămintele organice (gunoi de grajd) şi îngrăşămintele verzi nu sunt
recomandate a se aplica în anul de cultură, deoarece provoacă ramificarea
rădăcinilor. De aceea, acestea se aplică îngrăşăminte organice bine descompuse şi
în cantităţi moderate.
Ţelina face excepţie de la aceste recomandări, ei putându-i-se aplica
îngrăşăminte organice şi în anul de cultură, deoarece reacţionează la această
fertilizare.

5.1.2. Alegerea soiurilor şi hibrizilor


Morcov: foarte timpurii (80-90 zile: Napoli); timpurii (90-110 zile: Carotte
de Paris); semitimpurii (110-130 zile: Nantes, Danvers 126, Narbone); semitârzii
(130-150 zile: Chantenay, Chantenay Red Core, Berlanda); târzii (150-180 zile:
Bauer Killer Rote Herz, Uriaş de Berlicum, Kamaran, Nogales).
În ultimii ani pe plan mondial au fost creaţi hibrizi dubli cu însuşiri
superioare: germinaţia rapidă şi uniformă, precocitate, producţie ridicată. Dintre

59
LEGUMICULTURA
aceştia se remarcă: Nanthya F1, Panther F1, Condor F1, Anglia F1, Hytop F1,
Jaguar F1.
Pătrunjel: timpuriu (140-150 zile: Zaharat); semitimpurii (180-200 zile:
Berlinez); târziu (200-220 zile: Bardowicher).
Păstârnac: Alb lung, Semilung, Rotund (180-200 zile).
Ţelină: Victoria, Alabaster, Lustra, Rodeo.
Sfecla de masă: timpuriu: Bordo; semitimpuriu: De Arad; semitardiv:
Detrit Nero.
Ridichi de lună: Rotunde timpurii, Roşii cu vârful alb, Rodos, Feuer
Kügel, Redo, Scharo.
Ridichi de vară: De Dumbrăveni, Roşie de Iernut, Bere de München.
Ridichi de iarnă: Negre rotunde
Dintre hibrizii de ridichi de lună recomandăm: Winter tetraploid, Sprintar
F1, Rondar F1, Solar F1, Navada F1, Bolkar F1, King F1.

5.1.3. Înfiinţarea culturilor


Pregătirea terenului începe din toamnă prin distrugerea resturilor vegetale,
aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu (1/3), aratul sau săpatul cu cazmaua
la 28 30 cm. Primăvara devreme terenul se mărunţeşte, se aplică a doua parte de
îngrăşăminte cu fosfor şi potasiu şi 1/2 din îngrăşăminte cu azot. Acestea se
încorporează în sol şi se face modelarea terenului în straturi.
Cultura legumelor rădăcinoase se realizează prin semănat direct în câmp,
cu excepţia ţelinei pentru rădăcină, care se realizează prin intermediul răsadului
semănat des fără repicat, produs în răsadniţe calde sau solarii încălzite. În tabelul
5.1 prezentăm date utile înfiinţării culturilor de legume rădăcinoase.
Ridichile de lună se cultivă cu bune rezultate şi în sere, solarii, răsadniţe
calde, tunele joase, în cultura pură sau asociate cu alte specii legumicole.
Lucrări de întreţinere:
Tăvălugitul – se face imediat după semănat.
Udat – se face la înfiinţarea culturilor imediat după semănat sau plantat.
Completarea golilor- cu seminţe umectate sau cu răsad, în cazul ţelinei.
Rărit – se execută când plantele au 4-5 frunze în rozetă, la distanţe
specifice fiecărei specii, iar răritura se valorifică sub formă de legături.
Evitarea răritului se poate face prin utilizarea de seminţe drajate, care
permit o distribuţie uniformă pe rând.

60
LEGUMICULTURA
Prăşitul – se aplică ori de câte ori s-a format crusta şi dacă apar buruieni.
Se execută 3-5 praşile manuale.
Fertilizarea fazială – se recomandă a seaplica în două reprize: prima când
plantele au 3-4 frunze, iar a doua când începe îngroşarea rădăcinii.
Irigarea – se aplică 4-6 udări cu cca 20-40 l apă/m 2. Pe solurile nisipoase,
irigarea prin aspersiune previne acumularea de săruri la suprafaţa solului,
contribuie la realizarea unei răsăriri uniforme cu efecte pozitive asupra producţiei.
Tabelul 5.1
Date tehnice privind înfiinţarea culturilor
Cultura Perioada de Perioada de Norma de Nr. plante Producţia
însămânţar plantat sămânţă la m2 kg/10m2
e kg/ha g/10
m2
Morcov 1-25 III sau - 4-6 4-6 64-75 40
15 VI-10 VII
Pătrunjel 1-25 III - 4-5 4-5 45-55 30
Păstârnac 1-20 III - 4-5 4-5 45-55 40
Ţelină III-IV 10 V-10 VI 0,15 0,15 10-12 35
prod.răsad.
Sfeclă de IV - 12-14 12-14 13-16 35
masă
Ridichi Eşalonat - 10-15 10-15 140-250 20
de lună 5 III-5V şi
10-20IX
Ridichi 15 IV-15 V - 10-12 10-12 45-45 25
de vară
Ridichi 20 V-5 VI - 10-12 10-12 18-25 30
de iarnă

Combaterea bolilor şi dăunătorilor – vizează îndeseori alternarioza


(Alternaria dauci) şi făinarea (Erysiphae umbelliferarum). Dintre dăunători,
pagube mari sunt produse de masca morcovului (Psila rosae).
Recoltarea – se face eşalonat, pentru asigurarea consumului de vară şi
total toamna. Rădăcinile sunt bune de recoltat după 50-60 zile de la răsărire, când
au 1,5-2 cm diametru, valorificându-se la legături (4-5 legături la kg).
Pentru păstrarea peste iarnă, recoltatul se face în septembrie-octombrie,
înainte de venirea îngheţului.
Recoltatul rădăcinilor se face manual cu cazmaua, se recoltează prin tăiere
la 2 cm deasupra coletului, se sortează şi se depozitează în silozuri sau pivniţe
stratificate, în nisip uscat.
Ridichile de lună se recoltează la 4-6 săptămâni de la semănat, manual
prin smulgere, se leagă în mănunchiuri şi se valorifică.

5.2. CULTURA LEGUMELOR DIN GRUPA VERZEI


61
LEGUMICULTURA
Plantele legumicole din această grupă au pondere mare în alimentaţia
omului şi sunt cele mai răspândite în cultură.
Grupa de legume vărzoase cuprinde: varza de căpăţână albă, varza cu
căpăţână roşie, varza creaţă, varza de Bruxelles, varza pentru frunze, conopida,
broccoli – conopida verde, gulia şi varza chinezească.
Plantele din această grupă sunt bienale, cu excepţia conopidei, care se
comportă în cultură ca plante anuale.
Conţinutul bogat în săruri minerale de K, P, Ca, Fe şi în vitaminele C, A,
B1, B2, PP, precum şi în uleiurile pe bază de sulf le conferă acestor legume o
valoare alimentară ridicată, şi chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecţiuni.
Deoarece unele specii şi soiuri au perioada de vegetaţie scurtă, pot fi
cultivate frecvent în sistem de culturi succesive anterioare sau următoare.
Legumele vărzoase participă în hrana oamenilor tot timpul anului, atât în
stare proaspătă, cât şi conservată. Pentru eşalonarea consumului în starea
proaspătă se pot realiza culturi protejate în solarii sau tunele joase, acoperite cu
folie de polietilenă.
Se estimează o alimentaţie echilibrată la un consum de legume vărzoase de
75 g/zi, respectiv 27 kg anual, din care 80% pentru consumul în timpul iernii.

5.2.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Legumele vărzoase sunt plante legumicole cu o mare capacitate de
adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce face posibilă cultivarea lor în toate zonele
ţării, la altitudini până la 1500 m.
Varza, conopida şi gulia sunt plante legumicole puţin pretenţioase faţă de
temperatură, putând suporta cu uşurinţă temperaturile scăzute din cursul perioadei
de vegetaţie.
Temperaturile de 5-80C sunt considerate ca potrivite pentru o bună
vegetaţie; valorile optime de creştere fiind de 15-180C.
Seminţele germinează la 3-40C, iar în faza de răsad, plantele se dezvoltă
bine la temperaturi de 10-200C. Plantele tinere, bine călite la 30C timp de 10-12
zile, pot suporta o durată scăzută de timp temperaturi de –10….-150C.
Temperaturile prea ridicate, de peste 250C, nu sunt favorabile deoarece
creşterea încetează, iar dacă sunt asociate cu umiditatea atmosferică scăzută,
căpăţânile rămân mici, afânate şi inflorescenţele la conopidă răsfirate.

62
LEGUMICULTURA
În cazul soiurilor timpurii trebuie să acordăm o atenţie deosebită evitării
temperaturilor de 4-100C, care duc la vernalizarea plantelor şi emiterea de tulpini
florifere în primul an.
Speciile din această grupă sunt plante de zi lungă, lunghimea zilei
influenţând favorabil formarea căpăţânilor de varză. Insuficienţa luminii
determină alungirea răsadurilor, plantele cresc încet şi formează căpăţâni mici.
La conopidă, lumina difuză favorizează obţinerea de căpăţâni fragede, albe
şi plăcute la gust.
Faţă de apă, cerinţele legumelor vărzoase sunt ridicate. Consumul cel mai
ridicat de apă se înregistrează în faza de formare şi creştere a căpăţânilor de varză,
de îngroşare a tulpinilor la gulie.
Prezenţa umidităţii în calitate mare este solicitată după plantare şi în etapa
formării rozetelor de frunze.
Eficienţa maximă a irigării se obţine când se aplică cantităţi mici de apă,
dar cu frecvenţă mare, menţinând o umiditate în sol constantă.
Excesul de umiditate conduce la încetarea creşterii; frunzele se colorează
în violaceu, căpăţânile rămân mici şi crapă.
Culturile de legume vărzoase reuşesc bine pe solurile aluvionale, afânate,
bogate în humus şi substanţe minerale. De aceea, aceste specii reacţionează
favorabil la aplicarea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd).
Dintre îngrăşămintele minerale, azotul are un rol important în obţinerea de
producţii mari şi de calitate, începând cu faza de răsad şi în cursul vegetaţiei,
deoarece numai plantele cu foliaj bogat pot să asigure realizarea de producţii mari.
Excesul de azot este dăunător, în perioada de creştere intensă a căpăţânii,
ducând la crăparea acestora.
Administrarea unor calităţi suficiente de fosfor şi potasiu favorizează
creşterea sistemului radicular şi formarea de căpăţâni mari.
Se recomandă aplicarea îngrăşămintelor organice şi ½ din cele fosfatice şi
potasice toamna, iar restul, împreună cu 1/3 din cele azotate, primăvara la
pregătirea terenului.

5.2.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor


Varza albă timpurie: Dittmark, Tucana, Timpurie de Vidra, Delphy H.,
Vela F1, Musketter F1, Clarinet F1.
Varza albă de vară: Gloria, Lena F1, Menza F1, Oscar F1, Histona F1.

63
LEGUMICULTURA
Varza albă de toamnă: Buzău, Licurişcă, Larex, Amager, Măgura, Mocira,
Vanja F1, Braunshweig, Hinova F1.
Varză roşie: Cap de negru, Roşie de Argeş, Topaz, Revue F1, Rebus F1,
Redar F1, Remedy F1.
Varza creaţă: Marilena, Vorbote, Julius F1, Alaska F1, Denver F1, Mila F1.
Varza de Bruxelles: Târzie de Amager, Acropolis F1, Gabion F1, Stokade
F1, Oliver F, Roger F1, Adonis F1, Abunda.
Gulii: Goliath alb, Goliath albastru, Blaro.
Gulioare: Kupa, Dvorky, Trerro, Velko F1, Flott, Noriko.
Conopidă timpurie: Alto, Fortados, Timpurie de buzău, Paloma, Serrana
F1, Lintop F1, Montano F1, Lindurian F1, Linmont F1.
Conopidă de toamnă: Bulgăre de zăpadă, Suprimax, Veralto, Lateman F1,
Lindon F1.
Conopidă broccoli: Calabresse, Claper F1, Emperar, Alverda, Viola.
Varza chimezească: Granado F1, Neon F1, Spectrum F1, Hopkin F1.
Varza de frunze: Arpad F1, Arsis F1, Kobolt, Buffalo F1.

5.2.3. Înfiinţarea culturilor de legume vărzoase în câmp


Lucrările de pregătire a terenului, se fac din toamnă prin eliminarea
resturilor vegetale, administrarea a 30-40 kg/10 m2 gunoi de grajd împreună cu
îngrăşămintele fosfatice şi potasice.
Se execută săpatul cu cazmaua la 28-30 cm.
Primăvara devreme, la începutul lunii martie, terenul se mărunţeşte cu
grebla, se admnistrează îngrăşămintele chimice şi se modelează în straturi înălţate.
Se recomandă ca pentru varză timpurie terenul să se pregătească din toamnă, ca
plantarea să se facă cât mai devreme.
Realizarea culturilor de legume vărzoase se face numai prin intermediul
răsadului repicat în ghivece sau cuburi nutritive de 5x5 cm (pentru culturi
timpurii, culturi în solarii sau tunele) şi prin răsad nerepicat (în cazul culturilor de
vară şi toamnă), produs pe, straturi reci în câmp deschis.
Date privind perioadele de înfiinţare a culturilor legumelor vărzoase sunt
prezentate în tabelul 5.2.
La plantare, răsadurile de legume vărzoase trebuie să aibă vârsta de 45-50
zile, 6-8 frunze adevărate şi grosimea la colet de 5-7 cm.

64
LEGUMICULTURA
Adâncimea la care trebuie îngropate răsadurile este până la prima frunză
adevărată. În cazul unor plantări la suprafaţă, prinderea este îngreunată şi plantele
cersc într-un ritm mai încetinit.

Tabelul 5.2.
Date privind înfiinţarea culturilor
Cultura Perioada de Perioada de Norma de Nr. Produc
însămânţare plantat sămânţă plante ţia
kg/ha g/10m2 la m2 kg/10m
2

Varza timpurie 20 I-5 II 10III-25III 0,5 0,5 6,5-7,0 30-40


Varza de vară 1 III-1 IV 20 IV-15V 0,5 0,5 5,5-6,0 40
Varza de toamnă 20 IV-25 V 20VI-15VII 0,5 0,5 4,5-5,0 50-80
Varza roşie 10 IV-20 V 20VI-20VII 0,5 0,5 5,5-6,0 30
Varză creaţă 20 I-31 II 15 III-20 III 0,5 0,5 5,5-6,0 30-50
25 V-20 VI 15-20 VII
Varză de Bruxelles 10-25 IV 1-15 VI 0,5 0,5 3,6 4-10
Gulioare 25 I-5 III 15 III-10 V 0,5 0,5 11,5 22-30
Gulii 15 IV-25 V 25 V-10 VII 0,5 0,5 6,5-7,0 25-40
Conopidă timpurie 5-25 II 15-30 III 0,5 0,5 6,5-7,0 20-35
Conopidă de toamnă 10-30 IV 1-20 VI 0,5 0,5 4,5-5,0 25-40

Lucrări de întreţinere:
-completarea golurilor-se execută la 3-4 zile după plantare, utilizând răsad
de aceeaşi vârstă şi din acelaşi soi.
-irigarea-se face dimineaţa în perioada de primăvară, iar vara se face după
masă. Se aplică 4-6 udări, la intervale de 10-14 zile şi cu norme de 30-40 l/m 2.
Fazele de vegetaţie critice pentru apă sunt: la plantare, la formarea rozetei de
frunze şi în perioada formării părţilor comestibile.
-fertilizarea în timpul vegetatie
Concomitent cu aplicarea udărilor se pot face şi îngrăşările faziale. Se
aplică 1-2 fertilizări cu îngrăşăminte chimice, care se distribuie printre rânduri şi
se încorporează prin efectuarea praşilelor.
Prima îngrăşare se face la 10-12 zile după plantare, când se administrează
îngrăşăminte complexe în cantitate de 300-400 g la 10 m2.
Îngrăşarea a 2-a se aplică când începe formarea căpăţânilor sau îngroşarea,
administrând un amestec de 150 g azotat de amoniu şi 100 g sare potasică la 10
m2.
-prăşitul se execută pnă când plantele acoperă intervalul dintre rânduri. Se
aplică 3-4 praşile la adâncimea de 6-8 cm.

65
LEGUMICULTURA
La conopidă, pentru protejarea inflorescenţelor împotriva razelor solare
care le depreciază calitativ, trebuie legate frunzele la vârf cu rafie sau se rup
nervurile principale la 1-2 frunze, care se apleacă peste căpăţâna falsă, protejând-
o.
-combaterea bolilor şi dăunătorilor: pagube mai importante sunt produse
de mana verzei (Peronospora brassicae), purecii verzei (Phyllotreta spp.) şi
omizile defoliatoare (Pieris brassicae şi Mamestra brassicae).
La fiecare tratament, cu produse recomandate, se adaugă Aracet sau
Detersin 0,15 %. Cu 10-15 zile înainte de recoltare nu se mai aplică tratamente
fitosanitare.
-recoltarea-se face eşalonat în 2-4 etape pe timp uscat, prin tăierea părţii
comestibile (căpăţâna, căpăţâna falsă sau tulpina îngroşată) cu 2-3 frunze
protectoare.

5.3. CULTURA LEGUMELOR BULBOASE


Din această grupă se cultivă pe scară largă ceapa, usturoiul şi prazul, iar
sporadic pe suprafeţe reduse ceapa eşalonată (Vlaşiţa), ceapa de Egipt
(Rocambole), ceapa de tuns şi usturoiul de Egipt (Rocambole).
Partea comestibilă bulbul şi frunzele aeriene. Acestea au o valoare
alimentară ridicată, fiind bogate în glucide, proteine, săruri minerale şi uleiuri
eterice care le imprimă un gust plăcut şi miros specific. Fitoncidele pe care le
conţin le conferă şi un rol bactericid, ceea ce face ca ele să fie folosite la
conservarea altor legume, dezinfecţia seminţelor şi tratarea unor boli de plămâni,
reumatism, rahitism, şi arteroscleroză.
Speciile din această grupă se comportă ca plante bienale şi trienale. Sunt
plante cu cerinţe mai reduse faţă de căldură, dar pretenţioase la lumină şi
umiditate.

5.3.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Legumele bulboase sunt specii cu cerinţe mederate faţă de căldură.
Seminţele încep să germineze şi bulbii să vegeteze când în sol se realizează 2-30C,
optimul de germinare fiind de 18-200C.
Formarea şi creşterea rădăcinilor are loc la temperaturi de 12-200C, iar cele
de peste 250C inhibă procesul.

66
LEGUMICULTURA
Procesul de creştere şi maturare a bulbilor are loc la temperaturi de 25-
300C, cele sub 100C împiedică formartea bulbilor, iar cele de peste 300C inhibă
sau chiar opresc creşterea.
Plantele bine înrădăcinate rezistă la temperaturi de –20…-250C, fapt ce
face posibil semănatul sau plantatul din toamnă.
Datorită unui sistem radicular slab dezvoltat, superficial, care explorează
în adâncime doar 30-40 cm sol legumele bulboase au cerinţe ridicate faţă de apă.
Cerinţele mari se înregistrează în faza germinării seminţelor, a creşterii şi
formării sistemului radicular, până ce plantele au 2-3 frunze şi ating un maxim în
perioada de formare şi creştere a bulbilor. În faza de maturare a bulbilor, cu 3-4
săptămâni înainte de recoltare, plantele au cerinţe reduse faţă de apă.
Faţă de umiditatea din aer, pretenţiile sunt mai reduse. O umiditate relativă
a aerului prea ridicată favorizează atacul bolilor, în special a manei (Peronospora
destructor).
Prazul manifestă însă cerinţe mari faţă de umiditatea din sol pe toată
perioada de vegetaţie.
Faţă de lumină, pretenţiile sunt ridicate, deoarece atât durata cât şi
intensitatea luminii condiţionează formarea bulbilor.
Aceste specii legumicole, fiind plante de zi lungă, formează bulbi numai în
condiţii de 15-18 ore iluminare; în condiţii de zile scurte, 10-12 ore, şi lumină
redusă, caracteristică zilelor de toamnă şi primăvară, este favorizată creşterea
frunzelor. De aceea, dacă se întârzie semănatul sau plantatul după 15 aprilie,
formarea bulbilor coincide cu perioada de zi scurtă şi multe plante nu mai
formează bulbi.
Rezultatele bune se obţin pe soluri uşoare, permeabile, fertile, care nu formează
crustă.
Solurile grele, compacte şi acide nu sunt indicate.
Gunoiul de grajd se recomandă a se admnistra culturii din anul precedent.
Azotul din îngrăşămintele azotate favorizează creşterea organelor vegetative, însă
în cantităţi prea mari provoacă încolţirea bulbilor, ducând la scăderea capacităţii
de păstrare.
Administrarea de îngrăşăminte fosfatice favorizează creşterea rădăcinilor, iar a
îngrăşămintelor cu potasiu migrarea substanţelor asimilate şi depunerea lor în
bulbi.

67
LEGUMICULTURA
5.3.2. Alegerea soiurilor şi a hibrizilor
Ceapa prin arpagic: De Stuttgart, De Vinga, De Dărăşti, de Filiaşi, De
Macău.
Ceapa prin semănat direct: Diamant, Wolska, Roşie de Făgăraş, Roşie de
Arieş, De Ţibucani, Copra F1, Armstrong F1, Daitona F1, Banko, De Hidrator,
Aldobo, Alix, Glory F1, Bruno F1, Durco F1, Carristo F1.
Ceapa prin răsad: Aurie de Buzău, Spaniolă.
Usturoi de primăvară: De Cenad, De Dărăşti, De Râmnicu Sărat.
Usturoi de toamnă: De Moldova, Cioroiu, Dărăşti-Ilfov, Favorit, Record,
Spaniol, De Şeitin.
Usturoi: Rocambole: De Bucovina.
Praz: Camus, Carentan, Pelux, Parox, Prelina, Tilina, Otina, Glorina,
Carina, Santina.

5.3.3.Înfiinţarea culturilor
Pregătirea terenului destinat a se cultiva cu legume bulboase începe din
toamnă şi constă în distrugerea resturilor vegetale ale culturii anterioare,
fertilizarea cu îngrăşăminte fosfatice şi potasice, săpatul cu cazmaua la 28-30 cm.
În cazul în care semănatul şa plantatul cepei şi a usturoiului se face din
toamnă, execuţia acestor lucrări se face astfel ca la venirea îngheţului plantele să
fie bine înrădăcinate şi să aibă 4-6 frunze adevărate.
Pregătirea patului germinativ în acest caz începe mai devreme, în luna
august-septembrie.
Indiferent de epoca de înfiinţare a culturilor, terenul se mărunţeşte şi se
modelează în straturi de 94 cm lăţime la coronament.
Ceapa se poate cultiva prin semănat direct, prin intermediul arpagicului şi
prin răsad. Usturoiul se cultivă numai cu ajutorul bulbilor (căţeilor) iar prazul prin
plantare de răsaduri şi mai rar prin semănat direct.
Plantarea din toamnă a cepei pentru bulbi se realizează cu arpagic de 7-14
mm diametru, iar plantările de primăvară cu arpagic de 14-20 mm diametru. Se
recomandă ca în grădina casei să se extindă metoda de cultură a cepei prin
semănat direct (ceapa ceaclama), care se poate realiza cu uşurinţă şi cu eficienţă
economică.

68
LEGUMICULTURA
Tabelul 5.3.
Date privind înfiinţarea culturilor
Perioada Perioada Norma de sămânţă Nr. Producţia
Cultura de de kg/ha g/10m2 plant kg/10m2
însămân plantat e la
ţare m2
Ceapa prin - 10-20 III 800-1200 800-1200 57-71 30-40
arpagic 20-30 X
Ceapa prin 1-30 III - 7-9 7-9 81-95 30-40
semănat direct 10-20 IX
(ceaclama)
Ceapa prin 15-25 III 10-25 V 2-4 2-4 57-71 35-45
răsad (ceapa
de apă)
Usturoi de - 10-25 X 800-1400 800-1400 47-70 7-12
toamnă
Usturoi de - 10-25 X 800-1400 800-1400 47-70 6-10
primăvară 1-20 III
Praz 15-31 III 10-20 V 3,5-4 3,5-4 28-30 35-50

Lucrări de întreţinere:
În cazul culturilor realizate prin semănat direct, acestea se tăvălugesc usor
după semănat pentru a pune sămânţa în contact cu solul. Lucrarea favorizează o
răsărire uniformă şi realizarea unor culturi încheiate.
-udarea după semănat se execută în cazul culturilor semănate sau după
plantatul răsadurilor. Pentru culturile semănate din toamnă se recomandă luarea
unor măsuri de reţinere a zăpezii pe straturi.
-completarea golurilor se face la culturile realizate prin intermediul
răsadurilor, folosind răsaduri din acelaşi soi şi de aceeaşi vârstă.
-prăşitul se face de 2-3 ori manual, distrugând buruienile dintre rânduri şi
de pe rând.
Pentru a împiedica înburuienarea puternică a straturilor se poate efectua
praşila oarbă utilizând plante indicatoare, care răsar înaitea culturii de bază.
-fertilizarea fazială se efectuează în 1-2 etape administrând îngrăşăminte
cu azot şi potasiu. Se recomandă ca prima îngrăşare fazială să se facă când
plantele au 4-5 frunze (după cca 30 zile de la răsărire), iar la a doua după o lună
de la prima, când începe formarea bulbului. Cantităţile de îngrăşăminte utilizate
sunt de 800 g azotat de amoniu şi 400 g sare potasică/100 m2 la fiecare fertilizare.
-irigatul se execută 6-8 udări cu norme de udare moderate de 20-50 l/m 2 la
intervale de 15-20 zile, în funcţie de umiditatea solului şi de starea de vegetaţie a
culturilor. Cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare, nu se mai aplică udări pentru a
favoriza maturarea bulbilor.

69
LEGUMICULTURA
Udările cele mai multe se aplică la ceapa semănată direct, ceapa de apă
(caba) şi la praz.
-combaterea bolilor şi dăunătorilor vizează combaterea manei cepei
(Peronospora destructor), musca cepei (Delia antiqua) şi nematodul bulbilor la
usturoi (Ditylencus dipsaci), utilizând prdusele recomandate avizate.
-recoltarea se face manual când bulbii au ajuns la mărimea
corespunzătoare soiului şi tulpinile false se înmoaie deasupra bulbilor. După
recoltare plantele se lasă 3-4 zile la soare, timp în care frunzele se usucă complet,
iar cele pergamentoase capătă culoarea caracteristică soiului.
Bulbii se fasonează la 2-3 cm sau se leagă în cununi şi se depozitează
pentru păstrare.
Nu se recomandă întârzierea recoltatului, deoarece bulbii pornesc din nou
în vegetaţie, iar procesul odată declanşat este ireversibil.

5.4. CULTURA LEGUMELOR SOLANO-FRUCTOASE


Legumele din această grupă se cultivă pentru fructele lor, care sunt
consumate la diferite faze de maturare, în stare proaspătă sau conservată.
Din această grupă fac parte tomatele (roşiile), ardeii şi pătlăgelele vinete,
care prezintă o deosebită impotanţă în alimentaţia omului prin conţinutul bogat în
vitamine (B1, B2, B6, C, Biotina), săruri minerale (Na, Ca, Fe, Mg), acizi organici
şi substanţe proteice.
Speciile de legume solamo-fructoase sunt anuale cu perioadeă lungă de
vegetaţie şi pretenţioase la căldură, lumină, umiditate şi hrană minerală. Se cultivă
în grădină atât în câmp, cât şi în sere şi solarii, asigurând fructe proaspete aproape
tot anul.
Zonele cele mai favorabile pentru cultură sunt cele cu temperaturi medii
anuale de 10-200C, cu soluri fertile, permeabile şi bogate în humus. Solurile grele,
argiloase, fiind reci şi compacte nu sunt recomandate a di cultivate cu aceste
specii.

5.4.1. Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Speciile din această grupă sunt plante termofile, care vegetează şi
fructifică bine la temperaturi optime cuprinse între 25-300C.
Seminţele germinează la temperaturi optime de 20-250C, când răsărirea are
loc după 7-12 zile.

70
LEGUMICULTURA
Temperaturile mai scăzute de 10-15 C, sau mai ridicate de 350C în cazul
0

tomatelor şi 380C, în cazul ardeilor şi vinetelor conduc la oprirea creşterii


plantelor, avortate florilor şi la perturbarea proceselor de fructificare.
Faţă de lumină au cerinţe mari începând cu faza de răsad şi până la
maturarea fructelor.
Lumina prezintă importanţă atât ca intensitate cât ca şi durată. O
intensitate scăzută a luminii şi o durată de sub 12 ore/zi determină alungirea
răsadurilor, întârzie apariţia inflorescenţelor, florile avortează şi cad.
Faţă de umiditatea din sol prezintă cerinţe mari, iar faţă de umiditatea
atmosferică pretenţiile sunt moderate, doar vinetele prezintă pretenţii mari şi faţă
de umiditatea atmosferică.
Lipsa sau insuficienţa apei din sol, asociată şi ci seceta atmosferică,
împiedică fecundarea florilor, diminuând producţia de fructe.
Necesarul de apă este în corelaţie directă cu nivelul de fertilizare şi ci
sistemul de cultură. Astfel, tomatele cultivate prin răsad prezintă cerinţe mai
ridicate faţă de apă decât cele cultivate prin semănat direct.
Toate speciile din această grupă reacţionează bine la îngrăşările cu gunoi
de grajd, administrat în doză de 3-4 kg/m2.
Îngrăşămintele minerale influenţiază favorabil creşterea şi fructificarea
precum şi calitatea fructelor, însă administrate echilibrat pe faze de vegetaţie.
Perioadele critice de nutriţie sunt: apariţia primei frunze, începutul
formării mugurilor florali, înflorirea, începutul fructificării şi maturării fructelor.

5.4.2. Alegerea soiurilor şi hibrizilor


Tomatele pentru culturi timpurii - Argeş 1 (F1), Export 2 (F1), H 601,
Ioana (F1), Işalniţa 50 (F1), Lucia (F1), Mariţa 15 (F1), Mariţa 25 (F1), Solara (F1),
Cluj 80, Precoce de Someşeni, Vidra 60, Vitamina, Hariclea F1, Ferma, Sincron
F1.
Tomate pentru culturi de vară - toamna: Buzău 1600, Carolina, Laura,
Mara, Roxana, Unirea, Timpurie de Argeş, Buzău 22, Ace Royal, Diana, Dacia,
Roma VF, Romec 554 J, Majorca (F1).
Tomate pentru culturi în sere şi solarii încălzite – Diva (F1), Gloria (F1),
Nerarom (F1), Vemone (F1), Getina (F1), Angela (F1), Arletta (F1).
Ardei gras – culturi în sere şi solarii: Bruissma Wönder, Delphin,
Féhérozön, Export, Plutona, Tasty (F1) şi Blondy (F1).

71
LEGUMICULTURA
Ardei gras – culturi de câmp: De Şiria, Miniş 27, Aroma, Galben superior,
Jeny, Mihaela şi Opal.
Ardei gogoşari - Simultan, Timpuriu de Bucureşti, Auriu, Carmin, Cornel,
Rubin, Globus, Mădălin, Splendid, Superb şi Titan.
Ardei lung – Arad 5 B, Arad 6 B, Lung Românesc, Kapia de Kurtovo,
Carmen B, Oranj, Zlaten Medal, Cosmin, Astrion (F1).
Ardei iute – De Arad, Picant, Spitfire (F1) şi Picador (F1).
Ardei de boia – Oradea 15, Sheghedin, Bucheten.
Pătlăgele vinete – culturi de câmp: Bucureştene, Danubiana, Pana
Corbului, Viorica, Amurg, Contesa, Lucia.
Pătlăgele vinete – culturi spaţii protejate: Drăgaica, Narcisa F1, Lidia (F1),
Kima, Madona.

5.4.3. Înfiinţarea culturilor în câmp


Toamna, după desfiinţarea culturilor de leguminoase, bulboase sau
rădăcinoase, bune premergătoare pentru legumele solano-fructoase, se
administrează gunoiul de grajd şi îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu. Solul se sapă
cu cazmaua la 25-30 cm.
Primăvara se administrează o altă doză de îngrăşăminte minerale, aplicând
la 100 m2 750 g azotat de amoniu, 1500g superfosfat şi 400 g sare potasică, care
se încorporează cu grebla sau cu motofreza şi se modelează terenul în straturi cu
lăţimea de 94 cm la coronament.
În cazul unor atacuri de coropişniţă şi viermi de sârmă se tratează solul cu
Galithion 300 g/100 m2 şi Sinolintox 300 g/m2. Răsadurile necesare înfiinţării
culturilor de tomate, ardei şi vinete se produc în sere înmulţitor şi răsadniţe calde.
Pentru culturile de toamnă timpurii, ardei iuţi şi vinete se recomandă
răsaduri în cuburi sau ghivece nutritive de 7x7x7 cm, fapt ce asigură timpurietate
şi producţie mai mare.
Pentru a stimula creşterea răsadurilor se îmbăiază ghivecele într-o soluţie
de Revital 0,1%.
La plantare, răsadurile trebuie să aibă o vârstă de 50-60 zile, grosimea la
colet 6-8 mm, înălţimea de 14-17 cm şi butoni florali sau mugure florifer.
Redăm în tabelul 5.4. elemente de tehnologie a culturilor în câmp.

72
LEGUMICULTURA
Atât tomatele cât şi ardeiul şi vinetele se cultivă frecvent în solarii şi
tunele, fapt ce conduce la obţinerea de producţii mai timpurii cu 15-20 zile faţă de
câmp.

Tabelul 5.4.
Date privind înfiinţarea culturilor
Cultura Perioada de Perioada de Norma de Nr. plante Producţia
însămânţare plantat sămânţă la m2 kg/10m2
2
kg/ha g/10m
Tomate 20 II-5 III 15-30 IV 0,3 0,3 6,8-8,4 35-60
timpurii
Tomate 5-15 II 1-15 V 0,3 0,3 6,5-7,0 30-61
vară-toamnă
Ardei gras 15-30 II 25 IV-15 V 1,5 1,5 12-14 30-50
Ardei 15 II-15 III 25 IV-20 V 1,5 1,5 12-14 25-45
gogoşar
Ardei lung 15 II-5 III 25 IV-20 V 1,5 1,5 12-14 25-40
Ardei boia 15-25 II 25 IV-20 V 1,5 1,5 10-13 10-20
Ardei iute 15-25 II 25 IV-20 V 1,5 1,5 12-14 7-15
Vinete 25 II-10 III 1-20 V 1,0 1,0 45-48 30-60

Lucrări de întreţinere:
Completarea golurilor – la 4-5 zile de la plantare cu răsad de aceeaşi
vârstă, soi sau hibrid.
Irigatul – primul udat se aplică imediat după plantare cu norme de 15-20
l/m2, apoi la tomate se aplică 7-8 udări cu norme de udare 20-30 l/m 2 la 12-15 zile
interval, la ardei se aplică 10-12 udări udări cu norme de 30-35 l/m2 la intervale de
7-8 zile, iar la vinete 8-10 udări cu norme de 35-40 l/m2 la interval de 14-15 zile.
Fertilizarea fazială – la tomate se recomandă la legarea fructelor din
prima inflorescenţă, administrarea 1040g/100 m2 azotat de amoniu; a 2-a
fertilizare când au legat fructele din inflorescenţa a doua,cu doze de 895 g azotat
de amoniu şi 1560 g superfosfat simplu la 100 m2.
La ardei se recomandă aplicarea a trei fertilizări faziale, prima la creşterea
intensă a plantelor administrând 890 g/100 m2 azotat de amoniu, a doua la
formarea primelor fructe administrând 890 g/100 m2 azotat de amoniu şi 1500
g/m2 superfosfat simplu, iar a treia fertilizare se aplică la creşterea intensă şi
maturarea fructelor aplicând 750 g/100 m2 azotat de amoniu.
La cultura vinetelor, fertilizările sunt asemănătoare culturii ardeiului.
Îngrăşămintele chimice se distribuie între rânduri sau pe rigole de udar şi
se încorporează prin praşile.
Prăşitul – se face de 3-5 ori manual la adâncimea de 5-7 cm.

73
LEGUMICULTURA
Palisatul, copilitul, cârnitul, defolierea plantelor – se aplică la culturile de
tomate utilizând tutori, spalieri, sârmă şi sfoară.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se aplică tratamente împortiva
manei, gândacului din Colorado, a pătării frunzelor şi băşicarea fructelor,
putrezirea fructelor, cu produse avizate.
Recoltatul – se face eşalonat pe măsura maturării fructelor şi în funcţie de
destinaţia producţiei.

5.4.3. Cultura protejată şi forţată a legumelor solano-fructoase


În sere şi solarii ponderea în cultură o au tomatele, ardeiul gras, ardeiul
iute şi vinetele.
Pentru realizarea culturilor trebuie pregătirea spaţiului şi terenului de cultură.
În cazul spaţiilor se are în vedere etanşeitatea serelor, dezinfecţia
scheletului, acoperirea solarului cu 10-12 zile înainte de plantare şi revizia
instalaţiilor.
Privitor la pregătirea terenului, trebuie avut în vedere eliberarea de resturi
vegetale, fertilizările cu gunoi de grajd, dezinfecţia solului, săpatul cu cazmaua,
modelatul în straturi înălţate şi deschiderea rigolelor de plantare.
Înfiinţarea culturilor
Pentru realizarea culturilor se utilizează răsad produs în ghivece nutritive
cu vârsta de 55-60 zile pentru solarii şi 70-80 zile pentru culturile din sere.
În tabelul 5.5 prezentăm câteva date tehnice privind înfiinţarea culturilor
în sere şi solarii.
Tabelul 5.5.
Date tehnice privind înfiinţarea culturilor (după M. Mihalache şi colab., 1985)

Cultura Distanţe Distanţe Desimea Perioada de


între pe rând, plante/m2 plantare
rânduri, cm cm
Tomate în solar 70 20-24 5,5-6,6 20 II-5 IV
Ardei gras în solar 40-56 25-28 7,2-8,0 5 IV-15 IV
Vinete în solar 70 32-47 3,0-3,5 1 IV-15 IV
Tomate în seră, ciclul I 80 50-55 2,3-2,5 5 I-5 II
Tomate în seră, ciclul II 80 35-40 3,2-3,6 20-30 VI
Ardei cult. protejată în seră 60-140 28-30 2,6-2,8 1 II-5 III
Vinete în seră, ciclul I 60-140 32-35 2,2-2,4 1-5 II

Lucrările de întreţinere:
Completarea golurilor – la 8-10 zile de la plantare cu răsad de aceeaşi
vârstă.

74
LEGUMICULTURA
Afânarea solului – prin praşile manuale, 8-10, în funcţie de specie şi
sistem de cultură.
Irigatul –se aplică diferenţiat, în funcţie de specie şi fazele de vegetaţie.
Irigarea prin picurare este cea mai eficientă, reducând consumul de apă cu 50%.
Se aplică între 15-20 udări în solarii, cu norme de 25-35 l/m2 la fiecare
udare şi un număr de 25-50 udări în sere cu norme de 15-40 l/m2 la fiecare udare.
Fertilizarea fazială – cu îngrăşăminte organice – se aplică 2-4 fertilizări în
solarii şi 8-10 ferilizări faziale în sere.
Dirijarea factorilor de mediu – temperatura, umiditatea se face pe faze de
vegetaţie, în corelaţie cu lumina.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor –trebuie efectuate cu atenţie, folosind
produse specifice fiecărui agent patogen.
Lucrări speciale – constau în palisat, copilit, cârnit, defoliat, stimularea
fructificării, mulcirea solului cu paie de grâu în strat de 5-6 cm sau folie neagră de
0,05 mm.
Recoltatul – se face manual la diferite stadii de coacere în funcţie de
destinaţia produsului.

5.5. CULTURA LEGUMELOR CUCURBITACEAE


Din această grupă de legume, cea mai mare răspândire în cultură o au
castraveţii, dovlecii, pepenele galben, pepenele verde şi dovleacul de copt.
Recoltarea se face la maturitatea de consum (castravetele şi dovlecelul) şi la
maturitatea fiziologică (pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul de copt).
Toate sunt plante anuale, erbacee, cu tulpina târâtoare, având flori femele
şi mascule dispuse pe aceeaşi plantă, iar polenizarea este făcută de către insecte.
Prezintă pretenţii faţă de temperatură şi lumină. Sunt plante prăşitoare care
se fertilizează cu cantităţi mari de îngrăşăminte organice şi chimice, lasă însă
terenul curat de buruieni, fiind bune premergătoare pentru majoritatea speciilor
legumicole.
Legumele bostănoase ocupă suprafeţe mari în grădina de lângă casă
datorită conţinutului fructelor în glucide, vitamine C, A, B1, B2, iar dintre
elementele minerale predomină calciul. Aceste legume se consumă în cantităţi
mari şi datorită gustului plăcut, în stare crudă, conservate sau murate. Unele dintre
ele, cum este castravetele, se utilizează şi în industria farmaceutică şi cosmetică.

75
LEGUMICULTURA
5.5.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie
Castraveţii, dovleceii, pepenii galbeni şi verzi şi dovlecelul de copt sunt
specii cu pretenţii ridicate faţă de temperatură. Seminţele încep să germineze la
temperaturi de 14-160C,temperatura optimă fiind de 25-300C.
Plantele cresc şi fructifică bine la temperaturi de 26-300C.
Temperaturile sub 140C şi peste 400C influenţiază negativ creşterea,
conducând la stagnarea în creştere, avortarea florilor şi diminuarea producţiei la
fructe. Nu suportă oscilaţii mari de temperatură de la zi la noapte, acestea ducând
la apariţia gustului amar la castraveţi şi la stânjenirea vegetaţiei la pepeni.
La pariţia celor mai uşoare brume, plantele sunt distruse. Pentru o
vegetaţie normală se recomandă ca temperatura solului să fie mai ridicată cu 2-
30C.
Curenţii de aer reci şi vânturile uscate stânjenesc vegetaţia acestor plante
şi de aceea cultura lor în câmp deschis se realizează în culise de plante cu talie
înaltă (porumb zaharat).
Faţă de lumină, carinţele sunt mari, mai ales faţă de intensitatea acesteia.
Legumele bostănoase au pretenţii mari atât faţă de umiditatea din sol cât şi cea din
atmosferă, cerinţe determinate de sistemul radicular slab dezvoltat (cartravetele) şi
de coeficientul de transpiraţie mare.
Cerinţele mari faţă de umiditate se înregistrează în timpul înfloritului şi
fructificării plantelor.
Seceta atmosferică este dăunătoare culturilor de castraveţi, producându-le
amăreala fructelor şi este favorabilă culturilor de pepeni galbeni şi verzi prin
mărirea cantităţii de glucide din fructe. Excesul de umiditate conduce la apariţia
bolilor şi îmbolnăvirea plantelor.
Cultura dă rezultate bune pe solurile uşoare, afânate şi îngrăşate cu gunoi
de grajd şi îngrăşăminte minerale.
Absorţia masivă de elemente minarale are loc în perioada de fructificate
când plantele extrag din sol 70% din totalul de elemente nutritive.

5.5.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor


Castraveţii – cu fruct semilung, pentru câmp şi solar. Topaz, Select,
Verino (F1), Magic, Astrea F1.
Castraveţi – cu fruct de tip cornişon, pentru câmp şi solar. Renato (F1),
Champion, Adonis, Cornison, Anka (F1), Mondial, Obelisk, Premier (F1), Parker

76
LEGUMICULTURA
(F1), Vert Petit de Peris, Wisconsin, Levina F1, Naţional Pickling, Octopus F1,
Partha F1.
-cu fructe lungi, pentru sere: Brucona, Famosa, Farbio, Favorit,
Mustang, Nevada, Elka;
-cu fructe de tip cornişon pentru sere: Meteor, Ophix, Selena,
Champion, Olimpia;
Dovlecel – Dana, Fără vrej, Patison.
Pepeni galbeni – Turchestan, Ica, Rogen, Templar F1, Cantalup, Ogen,
Comoara Ungariei, Titus, Delicios.
Pepeni verzi – Sugar Baby, Timpuriu de Canada, Crimson Sweet, Dochita,
De Dăbuleni, Dulce de Dăbuleni, De Miniş, Charleston Gray, Lovrin 532, Favorit.
Dovlecel de copt – Pink Banana, Alb mare, Delicios, Aromat.

5.5.3. Cultura legumelor cucurbitaceae în câmp


Lucrări de pregătire a patului germinativ încep din toamnă, când se
administrează gunoiul 3-4 kg/m2 şi parţial îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
Solul se mobilizează apoi cu cazmaua la adâncimea de 28-30 cm.
Primăvara, terenul se nivelează, se aplică o altă parte din îngrăşămintele cu
fosfor, potasiu şi jumătate din îngrăşămintele cu azot. Acestea se încorporează în
sol, iar terenul se modelează în straturi.
Pentru a mări randamentul îngrăşămintelor chimice, ele se pot administra
în amestec cu mraniţă (100 kg/m2), dând 0,5-1 kg/cuib o dată cu semănatul sau
plantatul acestor specii.
Câteva date privind înfiinţarea culturilor în cîmp sunt redate în tabelul 5.6.
Castraveţii şi dovleceii se pot cultiva şi în tunele joase, solarii şi răsadniţe,
unde înfiinţarea culturilor are loc cu cca 2 săptămâni mai devreme decât în câmp.
Lucrări de întreţinere:
Răritul – se aplică la apariţia primelor frunze adevărate lăsând 2-3 plante
la cuib la castraveţi, 3 plante la cuib la pepenii galbeni şi 1-2 plante la cuib la
dovlecel, dovleac şi pepeni verzi.
Completarea golurilor – se execută numai până ce vrejii nu acoperă
întreaga suprafaţă pentru a nu deranja plantele. O dată cu această lucrare se face şi
o uşoară muşuroire a cuiburilor pentru ca vrejii să nu fie răsturnaţi de vânt.

77
LEGUMICULTURA
Irigarea – se face de 5-10 ori la castraveţi, 2-3 ori la dovlecel, pepene
galben şi pepene verde, cu norme de udare de 35-40 l/m2, în funcţie de specie.
Udările se intensifică în perioada de fructificare.
La cultura de pepeni galbeni şi verzi se evită aplicarea de udări la
începutul perioadei de vegetaţie, pentru a favoriza o înrădăcinare cât mai profundă
şi în perioada de maturare a fructelor, pentru a nu deprecia calitativ producţia de
fructe.
Tabelul 5.6.
Date privind înfiinţarea culturilor
Cultura Perioada de Perioada Norma de sămânţă Nr. plante Producţi
însămânţare de kg/ha g/10m2 la m2 a
plantat kg/10m2
Castraveţi prin 15-20 III 25 IV-5 3-4 3-4 12-14 15-30
răsad V
Castraveţi prin 25 IV-5 V - 4-6 4-6 12-14 15-30
cultivare în sol 10-20 VII
Castraveţi 25 IV-5 V - 4-5 4-5 7 30-40
semănaţi obişnuit,
cultivaţi pe spalier
Pepeni galbeni 25 IV-10 V - 3-5 3-5 2,5-3 25-30
Pepeni verzi 24 IV-10 V - 3-5 3-5 1,5-2,0 25-40
Dovlecei 25IV-01VII - 5-6 5-6 3,5-4 20-35
Dovleac de copt 1-20 V - 5-6 5-6 0,5 25-50

Fertilizarea fazială – se aplică 3-4 fertilizări faziale la castraveţi cu azot şi


potasiu, administrând 1200 g azotat de amoniu şi 100 g sare potasică la 100 m2 la
fiecare fertilizare.
La cultura de dovlecel şi dovleac de copt se aplică 2-3 fertilizări faziale cu
azot şi potasiu, iar la cultura de pepene galben şi verde se aplică 2-3 fertilizări cu
azot, fosfor şi potasiu.
La cultura castraveţilor în grădină se recomandă aplicarea a 2 şerbetări cu
gunoi de grajd, administrând 4-5 kg/m2 sau gunoi de pasăre 1-1,5 kg/m2.
Amenajarea spalierului – se face la cuiburile palisate de castraveţi galbeni,
instalâns spalierul imediat după înfiinţarea culturilor.
Lucrări de dirijare a creşterii şi a fructificării – constau în lucrările de
ciupit repetate, care conduc la obţinerea de producţii mari.
La cultura castraveţilor, prima ciupire se face când plantele au 4-5 frunze,
iar următoarele 2-3 ciupiri se fac când lăstarii au 4-6 frunze. Lucrările de ciupit
favorizează apariţia unui număr mai mare de flori femele. De asemenea şi
tratamentul cu Ethrel în concentraţie de 0,05% aplicând răsadurilor când au 3-4
frunte conduce la apariţia de flori femele şi la obţinerea de recolte mari.
78
LEGUMICULTURA
La cultura de pepene verde se recomandă limitarea numărului de fructe pe
o plantă la 4-5 bucăţi.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor – dintre bolile care produc pagube mai
mari sunt pătarea unghiulară la castraveţi (Pseudomonas syring), făinarea
(Sphaerotheca fuliginea), alternarioza (Alternaria cucumerina) la pepeni,
păduchele castraveţilor (Cerosipha gossypii) la castraveţi şi pepeni.
Combaterea se realizează cu produsele avizate la apariţia atacului.
Recoltatul – se face eşalonat la intervale de 2-3 zile la castraveţi, dovlecei
şi la maturizarea fiziologică (pepeni, dovleac de copt).
Recoltarea se face dimineaţa, când temperatura este mai scăzută, însă după
ce s-a luat roua. Lucrarea se execută cu atenţie, detaşând frunzele de pe plante fără
a răni tulpinile.

5.6. CULTURA LEGUMELOR DE LA CARE SE CONSUMĂ PĂSTĂILE,


CAPSULELE ŞI BOABELE VERZI
Această grupă cuprinde specii de la care se consumă păstăile (fasolea de
grădină), capsulele tinere (bamele) şi seminţele verzi (mazărea de grădină).
Legumele păstăioase au o mare valoare alimentară datorită conţinutului
ridicat în substanţe proteice, glucide, vitamine şi săruri minerale, care depăşesc ca
valoare alte specii, cum sunt: tomatele, castraveţii şi varza.
În afară de producţia principală, producţia secundară este valoroasă
constituind un bun furaj pentru animalele din gospodărie.
Cultura plantelor se realizează prin semănat direct în câmp sau în spaţii
protejate (fasolea) prin intermediul răsadului.
Pentru cultura legumelor păstăioase sunt recomandate solurile profunde,
permeabile, cu textură mijlocie, bine însorite şi ferite de curenţii reci. Nu sunt
recomandate solurile reci, grele şi cu exces de umiditate.
Sunt bune premergătoare speciile fertilizate cu gunoi de grajd în anul
precedent (castraveţii, cartofii, varza) şi legumele cultivate anticipat, cum sunt
ceapa verde, salata.
5.6.1.Cerinţele fată de factorii de vegetaţie
Faţă de temperatură, fasolea şi bamele au cerinţe mari, de 25-30 0C, iar
mazărea fructifică bine la temperaturi de 20-250C.
Seminţele de fasole şi bame răsar uniform la temperaturi de 16-200C, în
timp ce mazărea germinează la temperaturi minime de 1-20C în cazul soiurilor cu

79
LEGUMICULTURA
0
bob neted şi la 4-6 C în cazul soiurilor cu bobul zbârcit şi turtit. Plantele tinere de
mazăre rezistă bine la temperaturi de –4….-80C, fapt ce permite semănatul culturii
primăvara devreme sau chiar în ferestrele iernii.
Faţă de lumină, fasolea are cerinţe moderate dând bune rezultate cultivată
în culise sau asociat cu alte specii legumicole.
Mazărea şi bamele au cerinţe moderate faţă de lumină şi în special faţă de
durata luminii; cultivate în condiţii de iluminare de 8-10 ore zilnic nu înfloresc
corespunzător şi formează puţine păstăi pe plantă.
Fasolea este o specie de zi scurtă şi de aceea majoritatea soiurilor reuşesc
în zone cu o durată a zilei mai redusă.
Legumele din această grupă prezintă cerinţe moderate faţă de umiditatea
din sol, pretenţii mai mari având în perioada de germinare a seminţelor, de înflorit
şi de formare a păstăilor şi a capsulelor.
Insuficienţa apei în sol în perioadele de consum maxim (înflorit şi formarea
păstăilor) încetineşte procesul de înflorire şi provoacă avortarea unui număr mare
de flori.
Excesul de umiditate din sol este dăunător, conducând la ofilirea şi uscarea
plantelor.
Deoarece speciile din această grupă au o perioadă scurtă de vegetaţie,
extrag din sol cantităţi mici de substanţe nutritive, care însă trebuie să fie în forme
uşor asimilabile.
Speciile de legume păstăioase reacţionează bine la îngrăşămintele fosfatice şi
potasice, iar pe solurile sărace aplicarea îngrăsămintelor cu azot în primele faze de
vegetaţie şi în perioadele de înflorit şi fructificare favorizează obţinerea de păstăi
de calitate superioară.
5.6.2 Alegerea soiurilor şi hibrizilor
Fasolea de grădină
-cu păstaie verde şi oloagă: Işalniţa 43, Prelude, Almare, Aurelia,
Belami, Fana, Elena, Lena, Achim, Olga, Cascade Valja, Lavinia;
-cu păstaie verde, urcătoare: Verba, Green Streamer;
-cu păstaia galbenă şi oloagă: Galbenă de molgova, Echo, Aura,
Oxy-Amidor, Nicis, Cristina, Goldstern;
-cu păstaie galbenă şi urcătoare: Clujana, Aurie de Bacău,
Bogdana, Yello.
Mazărea de grădină

80
LEGUMICULTURA
-cu bob neted: Alaska, Prima, Eminent, Fină verde, Como, Işalniţa
110, Sugar Bon, Sugar Gem;
-cu bobul zbârcit: Işalniţa 60, Marifon, Timpurie de Craiova,
Mingomark, Bördi, Cornelia, Victoria, Vidra 187, Gotinga, Undine, Jof, Regina,
Dinga, Masterfon, Skinado, Ema, Flila, Armonia, Mantica, Adela.
Bame
-soiuri timpurii: Ela, Beatrice.
-soiuri semitimpurii: Fără ţepi.
5.6.3 Tehnologia de cultivare
În vederea însămânţării, terenul se pregăteşte din toamnă, când se
adimistrează şi 4/5 kg superfosfat în amestec cu 1-2 kg/ 100 m2 sare potasică.
Terenul se sapă cu cazmaua la 28-30 cm adâncime.
Primăvara se aplică îngrăşăminte cu azot în cantitate de 2-2,5 kg/100 m 2
azotat de amoniu, care se încorporează cu grebla prin mărunţirea şi nivelarea
patului germinativ.
Prezentăm în tabelul 5.7 principalele date privind înfiinţarea culturilor de
legume păstăioase.
Eşalonarea producţiei de fasole păstăi şi de mazăre se realizează folosind
soiuri cu perioade diferite de vegetaţie şi semănând eşalonat la intervale de 10-15
zile.
În grădina de lângă casă, fasolea se poate semăna în cuiburi (câte 4-5
seminţe/cuib) la distanţă de 30-40 cm între rânduri pentru soiurile oloage şi la
distanţă de 70-80 cm între rânduri, şi 30 cm pe rând pentru soiurile urcătoare.
Adâncimea de semănat este de 4-6 cm.
Tabelul 5.7.
Date privind înfiinţarea culturilor
Cultura Perioada de Norma de sămânţă Nr. Producţi
însămânţare kg/ha g/10m2 plante la a
m2 kg/10m2
Fasole ogor propriu 15 IV-10 V eşalonat 100-200 100-200 45-55 5-10
Fasole de cultură 10 IV-10 VII 100-120 100-120 45-55 4-9
succesivă
Mazăre ogor propriu 1 III-10 IV eşalonat 180-300 180-300 130-150 2-6
Mazăre în cultură 1-15 VII eşalonat 180-300 180-300 130-150 2-5
succesivă
Bame 1-10 V 40-50 40-50 9-11 4-10

Lucrări de întreţinere:
Prăşitul – se face 3-4 praşile manuale la fasolea şi bame, mobilizând solul
la o adâncime de 5-7 cm, iar la mazăre se recomandă un plivit dacă este nevoie.
81
LEGUMICULTURA
Palisatul (arăcitul) – lucrarea se execută numai în cazul soiurilor volubile.
Irigatul – se execută în perioade critice, după răsărit, înainte de înflorit şi
în perioada de formare a păstăilor şi a boabelor.
Normele de udare sunt de 16-20 l/m2 la fasole şi la mazăre şi 30-40 l/m 2 la
bame.
Fertilizarea fazială – se recomandă la fasole, aplicând înainte de înflorit o
doză de 750 g azotata de amoniu, 3120 g superfosfat şi 1250 g sare potasică la
100 m2 de cultură. Aplicarea fertilizării are efect favorabil asupra înfloritului şi a
legării păstăilor.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se referă la tratamente împotriva
antracnozei (Colletotrichum lindemuthianum), arsura comună (Xanthomonas
campestris), gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus) şi gărgăriţa boabelor de
mazăre (Bruchus pisorum) utilizând produsele recomandate şi în perioadele de
avizare.
Recoltatul – se face manual, eşalonat, în funcţie de maturitatea de
comsum. Bamele se recoltează zilnic sau cel mult la 2 zile.
Fasolea se poate cultiva şi în spaţii protejate şi sere. Cultura se realizează
prin răsad şi prin semănat direct. Răsadul se poate semănând în ghivece nutritive
câte două seminţe.
Vârsta răsadului la plantare nu trebuie să depăşească 18-25 zile, iar înainte
de a fi plantat răsadul se ciupeşte deasupra a două frunze adevărate şi se sortează
eliminând plantele bolnave şi slab dezvoltate.
Semănatul direct se realizează în prima decadă a lunii aprilie sau ultima
decadă a lunii iulie (pentru culturile de toamnă). Semănatul se face în cuiburi la
distanţe de 60 cm între rânduri şi 50 cm pe rând. La cultura din solarii şi sere se
folosesc soiurile urcătoare, iar în tunele joase soiurile oloage. Trebuie acordată o
atenţie mare aerisirii adăposturilor, iar când temperaturile cresc peste 25-280C se
descoperă solariile în totalitate.

5.7. CULTURĂ LEGUMELOR DE LA CARE SE CONSUMĂ FRUNZELE


Legumele cele mai frecvent cultivate din această grupă sunt: salata,
spanacul, loboda, ceapa verde şi usturoiul verde.

82
LEGUMICULTURA
De la toate aceste plante se consumă frunzeleîn stare proaspătă sau sub
forma unor salate şi preparate, fiind folosite în alimentaţia omului tot timpul
anului.
Având o perioadă scurtă de vegetaţie şi un habitus redus se pretează la
culturi asociate, anticipate sau următoare. Sunt specii rezistente la frig,
temperaturile ridicate asociate cu seceta atmosferică favorizează apariţia tijelor
florale.
Plantele legumicole din această grupă sunt pretenţioase la umiditate, au un
ritm rapid de creştere şi extrag din sol cantităţi mari de elemente nutritive într-un
timp scurt.
În asolamente este indicat a se cultiva după culturi fertilizate cu gunoi de
grajd, cum sunt : tomatele, ardeii, vinetele, castraveţii şi legumele vărzoase.

5.7.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Seminţele, respectiv bulbii acestor specii germinează sau pornesc în
vegetaţie la temperaturi de 2-30C, iar plantele cresc şi se dezvoltă normal la 14-
180C. Temperaturile de peste 20-250C determină apariţia tulpinilor florifere şi
deprecierea producţiei.
Culturile intrate bine înrădăcinate în iarnă suportă temperaturi de –15…-
180C. Acest fapt face posibil semănatul sau plantatul încă din toamnă pentru
culturi anticipate.
Faţă de umiditate, speciile de legume verdeţuri au cerinţe ridicate, atât
lipsa cât şi excesul influenţând cantitativ cât şi calitativ producţia.
Faţă de lumină au cerinţe moderate.

5.7.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor


Salata
-soiuri timpurii: De Mai, Jessy, Amplus, Cora, Dena, Salma, Mona,
Ostinata, Larand, Marula de Brăila;
-soiuri de toamnă: Polul Nord, Silvia.
Spanac – Matador, Matares, Nores, Smarald.
Loboda – Comun albă, Comun Roşie, Comun blondă, De Vidra.
Ceapă verde – De Macău, De Stuttgart.
Usturoiul verde – De Işalniţa, De Cenad, De Moldova, De Ciolpani.

83
LEGUMICULTURA
5.7.3Tehnologia de cultivare
Pregătirea terenului în vederea realizării culturilor de legume verdeţuri se
realizează în funcţie de plantele premergătoare şi de momentul de înfiinţare a
culturii.
După defrişarea culturii anterioare se administrează îngrăşămintele cu
fosfor şi potasiu 2-4 kg/100 m2, se sapă solul cu cazmaua, se mărunţeşte şi se
modelează în straturi de 94 cm la coronament. În vederea plantării sau a
semănatului se deschid rigole de adâncimi diferite, în funcţie de fiecare specie.
Redăm în tabelul 5.8. câteva date privitoare la înfiinţarea culturilor de
legume verdeţuri.
Legumele verdeţuri se cultivă în grădina casei prin semănat direct (spanac,
lobodă, salată cultură de primăvară) şi prin plantare (ceapă verde, salată plantată
în toamnă).
Pentru eşalonarea producţiei se folosesc diferite sisteme de cultură, epoci
de înfiinţare a culturilor şi a soiurilor.
Lucrări de întreţinere:
Completarea golurilor – se face la cultura cu răsad din acelaşi soi şi de
aceeaşi vârstă.
Răritul – se practică la culturile de salată realizate prin semănat direct, la
lobodă, pătrunjel de frunze.
Prăşitul – se execută 2-3 praşile manuale în vederea distrugerii crustei şi a
buruienilor.
Irigarea – se aplică în funcţie de anotimp, realizând 2-3 udări cu norme de
15-20 l/m2. Prima udare se aplică după plantare sau după semănat, iar celelalte în
timpul creşterii şi învelirii căpăţânii la salată sau a creşterii frunzelor la ceapă şi
usturoi verde.
Fertilizarea fazială suplimentară – se realizează cu îngrăşăminte cu azot
800-1000 g/100 m2 în faza când plantele au 6-8 frunze în rozetă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se efectuează la apariţia acestora.
Dintre boli pagube importante produce putregaiul cenuşiu (Botrytis cinerea), care
se combate efectuând stropiri cu Ronilan 0,05%, Rovral 0,05% sau Sumilex 0,1%
la intervale de 7-10 zile.
Recoltatul – se execută manual, eşalonat, pe măsură ce plantele ajung la
completa dezvoltare.

84
LEGUMICULTURA
Dintre legumele verdeţuri, salata se cultivă cel mai mult şi în spaţii
protejate, atât în cultură pură cât şi asociată cu tomate, castraveţi, ardei.
În cultură pură, răsadul produs în cuiburi sau ghivece nutritive de 5x5x5
cm se plantează când are 5-6 frunze şi o vârstă de 35-40 zile. Distanţele de
plantare sunt de 20x20 cm şi 25x25 cm.
Tabelul 5.8
DATE PRIVIND ÎNFIINŢAREA CULTURILOR
Cultura Perioada de Perioada Norma de Nr. Producţia
însămânţare de plantat sămânţă plante kg/10m2
kg/ha g/10m2 la m2
Salata prin 25 II-25 III - 2-3 2-3 14-19 20-30
semănat 10IV-30VII
aliniat 5VIII-10IX
eşalonat
Salata prin 1 I-15 II 10 II-15 III 0,5 0,5 14-19 20-30
răsad 20VII-15VIII 1-25 IX
Spanac 15-20 IX 10 II-15 III 18-20 18-20 56-60 15-25
20 II-20 III 1-25 IX
15VII-10VIII
15-25 VIII
eşalonat
Lobodă 1-20 III - 8-10 8-10 71 10-20
Ceapă - 1-30 X 2000- 2000- 70-130 20-30
verde 1-20 III 5000 5000
eşalonat
Usturoiul - 1-25 X 2000- 2000- 70-130 15-25
verde 1-10 III 5000 5000
eşalonat

5.8. CULTURA CARTOFULUI PENTRU CONSUM TIMPURIU ŞI DE


VARĂ
Cartoful timpuriu şi de vară se cultivă în grădina familială pentru consum
curent în lunile mai-iulie. Tuberculii de cartof conţin amidon, proteine brute,
grăsimi, celuloză, substanţe minerale şi vitamine. De remarcat că vitamina C nu se
distruge prin fierbere, fiind folosită integral de câtre organism.

5.8.1.Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie


Cartoful timpuriu şi de vară se caracterizează prin cerinţe moderate faţă de
temperatură.
Temperatura minimă de încolţire este de 50C, cea optimă 12-150C,
temperatura optimă de creştere a părţii aeriene este de 18-200C, iar a tuberculilor
16-180C. La temperaturi de peste 260C colţii sunt afectaţi, iar la –1…-20C partea
aeriană a plantelor este distrusă.

85
LEGUMICULTURA
Faţă de lumină, cerinţele sunt ridicate. În lipsa ei nu are loc procesul de
tuberizare, acesta influenţiază prima durată (peste 12 ore/zi).
Cartoful solicită o umiditate moderată, dar constantă în sol. Cerinţele mai
marise manifestă în perioada de creştere intensă a tuberculilor.
Faţă de elementele nutritive, cerinţele sunt ridicate, acestea acţionând
direct calitativ şi cantitativ asupra producţiei.
Dintre elementele nutritive, azotul favorizează creşterea masei foliare,
fosforul influenţiază numărul de tuberculi din cuib, iar potasiul intensifică
procesul de asimilaţie.
Pentru cultura cartofului timpuriu şi de vară sunt recomandate solurile
nisipo-lutoase, bine aerate, bogate în substanţe hrănitoare şi cu posibilităţi de
irigare.
5.8.2.Alegerea soiurilor şi hibrizilor
Soiuri pentru cultura timpurie – Gloria “N”, Ostara, Fresco, Catellyna,
Adretta, Roclas, Rubinia, Runica, Barsa, Bran, Cibin, Concorde “N”, Koretta,
Kondor, Escort, Ramono, Rene, Bartina.
Soiuri pentru cultura de vară – Semenic, Suceviţa, Teo, Timate “N”,
Caşin, Corona, Désirée, Mureşan, Roxy “N”, Sante “N”.

5.8.3Tehnologia de cultivare
Toamna, după defrişarea culturilor anterioare, se execută fertilizarea cu
gunoi de grajd 400-500 kg/100 m2 şi 1,5-2 kg/100 m2 sare potasică. Se execută
săpatul cu cazmaua la 28-30 cm încorporând îngrăşămintele. Primăvara se
administrează îngrăşămintele cu azot 0,150-0,250 kg/100 m2 şi se încorporează în
sol.
Cultura se înfiinţează prin plantarea manuală a tuberculilor, care înainte de
plantat sunt supuşi mai multor operaţii pregătitoare: sortare, dezinfecţie,
preîncolţire, stimularea formării rădăcinilor şi călirea.
Prezentăm în tabelul 5.9 etapele de pregătire a tuberculilor pentru plantare
timpurie.
Sunt consideraţi tuberculi buni pentru plantat cei care sunt turgescenţi, au
muguri porniţi, colţii sunt viguroşi şi au o culoare violacee.

86
LEGUMICULTURA
Tabelul 5.9.
Indicaţii tehnice privind pregătirea tuberculilor pentru plantare
Lucrarea Durata Modul de efectuare
Curăţirea - Spălare, dacă tuberculii sunt murdari, în vederea
unei dezinfecţii eficiente
5 Îmbăierea: tuberculii puşi în saci sau coşuri se
minute introduc într-o soluţie de formalină 0,5% (1 litru
Dezinfecţia soluţie la 5-8 kg tuberculi)
2-4 ore Sudaţie: tuberculii se acoperă cu prelate sau folie de
polietilenă
Preîncolţirea 8-10 Tuberculii aşezaţi în lădiţe suprapuse se introduc în
zile cameră şa întuneric şi temperatură de 15-180C
Formarea 6-8 zile Tuberculii preîncolţiţi se pun în lădiţe sau coşuri cu
rădăcinilor turbă sau mraniţă umectată cu soluţie de 60 g
superfosfat şi 30 g sare potasică la 10 l apă, sau se
face în rumeguş umectat cu 60 g superfosfat, 30 g
sare potasică şi 30 g azotat la 10 litri apă
Călirea 3-4 zile Tuberculii se ţin la temperaturi de 100C la început,
înainte pentru ca apoi să se reducă la 4-50C
de
plantare

Plantarea se face în rigole deschise la 8-10 cm adâncime, când în sol se


realizează temperaturi constante de 6-80C. În funcţie de zona geografică, perioada
de plantare este 10 martie-10 aprilie.
Distanţele de plantare sunt de 60-70 cm între rânduri şi 20-25 pe rând,
realizând o desime de 6-8 cuiburi/m2. Cantitatea de tuberculi utilizaţi la plantare
este în funcţie de mărimea acestora şi este de 300-400 g/ m2. Aplicarea, înaintea
plantării tuberculilor, a 100-150 kg mraniţă/100 m2 în rigolele de plantare
contribuie la realizarea unor producţii mari şi de calitate.
Lucrări de întreţinere:
Prăşitul - se face manual, executând 3-4 praşile, concomitent făcându-se şi
muşuroirea plantelor.
Irigatul – se fac 4-6 udări cu norme de udare de 25-30 l/m2. Prima udare se
aplică la 15-20 zile de la răsăritul plantelor, iar următoarele la intervale de 10-15
zile fiecare.

87
LEGUMICULTURA
Intensificarea aplicării udărilor se face în perioada de formare şi creştere a
tuberculilor.
Umiditatea în exces împiedică procesul de tuberizare, având efecte
negative asupra vegetaţiei cartofului.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor – se realizează prin tratamente
împortiva manei cartofului (Phytopthora infestas) cu Dithane M 45 în
concentraţie de 0,2%, Ridomil plus 0,25%, Turdacupral 0,5% şi a
gândacului din Colorado folosind Decis 0,05%, Regent 0,02% sau Karate
0,04%. Tratamentele se fac preventiv şi la apariţia bolilor şi a dăunătorilor.
Recoltatul – se face manual începând cu a doua decadă a lunii mai, când
tuberculii au ajuns la mărimea corespunzătoare.
Producţia este în funcţie de perioada de recoltare, putând ajunge la 20-25
kg/m2.

BIBLIOGRAFIE

88
LEGUMICULTURA
STAN N.,STAN T.-Legumicultură generală, vol.I, Editura “Ion Ionescu de la
Brad” Iaşi,1999
MUNTEANU N.,STAN N.-Legumicultură specială, vol.II, Editura “Ion Ionescu
de la Brad” Iaşi,2001
STAN N., MUNTEANU N., STAN T.-Legumicultură specială, vol.III, Editura
“Ion Ionescu de la Brad” Iaşi,2003
STAN N. - Legumicultură generală, vol.I şi II. Institutul Agronomic Iaşi, 1992
STAN N. - Tehnologia cultivării legumelor. Vol.I,Universitatea Agronomică Iaşi,
1993
STAN N. - Tehnologia cultivării legumelor. Vol. II, Universitatea Agronomică
Iaşi, 1994
STAN N. - Legumicultură generală. Lucrări practice. Institutul Agronomic Iaşi,
1987
STAN T. - Note de curs
BUTNARIU H. şi colab. - Legumicultură. Edit.Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1993
MARINESCU A. - Mecanizarea lucrărilor în sere, solarii şi ciupercării. Editura
Ceres, Bucureşti, 1989.
MARINESCU A. - Tehnologii şi maşini pentru mecanizarea lucrărilor în cultura
legumelor de câmp. Editura Ceres, Bucureşti, 1989.
VOINEA M. şi colab. - Criterii pentru zonarea legumiculturii. Editura Ceres,
Bucureşti, 1977.
x x x - Lucrări ştiinţifice U.A.I. Seria Horticultură, vol.34-39
x x x - Revista Cercetări Agronomice în Moldova. Iaşi, 1990-1998.
x x x - Revista „Hortinform”-PHR, 1995-1998

Tema 1:: Tehnologia de producere a răsadurilor de legume.


Tema 2:: Studiul principalelor secvenţe tehnologice la cultura de conopidă
(Brassica oleracea var. botrytis L. subvar. cauliflora) pentru consum în vederea
optimizării acesteia.

Titularul disciplinei
Şef lucr. Stan Teodor

89