1.

OBIECTIVUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE LEGUMICULTURĂ

Cultura legumelor a constituit una dintre primele activităţi practice ale omului.
Insă, o dată cu apariţia societăţii, s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi metodele de
cultivare a plantelor legumicole, acest ritm devenind deosebit de rapid in epoca modernă,
ceea ce a dus la consolidarea legumiculturii ca o ştiinţă de sine stătătoare, desprinzanduse
astfel de fitotehnie, din care făcea parte.
Legumicultura poate fi definită ca: ştiinţa care se ocupă cu studierea plantelor
legumicole sub aspectul particularităţilor biologice, al relaţiilor bio- şi ecosistemice ale
acestora pe baza cărora se stabilesc cele mai adecvate tehnologii de cultură in scopul
obţinerii unor producţii ridicate din punct de vedere cantitativ şi calitativ, eşalonate in tot
timpul anului, in condiţii de eficienţă economică ridicată.
Legumicultura are două părţi distincte:
- partea generală, care tratează importanţa alimentară şi economică, bazele biologice ale
legumiculturii, ecologia plantelor legumicole, inmulţirea acestora, construcţii specifice
pentru legumicultură, bazele tehnologice de cultură a plantelor legumicole, producerea
seminţelor etc.
- partea specială, care se referă la tehnologia de cultură a fiecărei specii legumicole in
camp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.
2. IMPORTANŢA ŞI LOCUL LEGUMICULTURII ÎN CADRUL PRODUCŢIEI
AGRICOLE
Datorită valorii alimentare ridicate, legumele însoţesc din ce în ce mai mult în hrana omului
alte produse ca: pâinea, carnea, brânzeturile etc., contribuind la o mai bună asimilare a
acestora. Valoarea şi importanţa consumului de legume se apreciază nu numai strict din punct
de vedere nutritiv şi mai cu seamă după efectul favorabil asupra organismului uman.
Din analiza compoziţiei chimice a legumelor rezultă că ele conţin aproximativ 78-93% apă şi
7-22 % s.u. Conţinutul cel mai ridicat în s.u. îl au legumele din grupa cepei (de la 13,5 % -
praz la 38% -usturoi) iar cel mai scăzut (4,8 -5%) castraveţii, salata, marula etc.
Pe de alta parte continutul in vitamine al legumelor, este mai ridicat in comparatie cu toate
celelalte produse alimentare, in special fata de cele de origine animala.
Referitor la hidraţii de carbon, cantităţi mai mari conţin legumele din grupa cepei şi
cele pentru rădăcini tuberizate (usturoiul, ceapa, morcovul, sfecla roşie, hreanul etc.).
Proteinele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalul necesar.
Se remarcă printr-un conţinut mai ridicat de proteine, între 2% şi 8%, ciupercile, usturoiul,
fasolea, mazărea, bobul, conopida, spanacul etc.
Lipidele se găsesc în cantităţi reduse în legume (0,1-0,9%), fiind în cantităţi mai mari
în seminţele de dovleac, pepeni etc.
Acizii organici îmbunătăţesc gustul legumelor şi ajută la o mai bună digestie a hranei.
Conţinutul în acizi organici este mai ridicat în frunzele de: revent, măcriş, ştevie, spanac,
lobodă etc.
Vitaminele împreună cu sărurile minerale, conferă marea valoare alimentară a
legumelor, fiind substanţele absolut necesare pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice
din organism.
Vitamina C în cantităţi mari se depozitează în părţile comestibile la ardei, pătrunjel
pentru frunze, mărar, spanac, conopidă, varză de Bruxelles, gulie etc
 Vitamina A (vitamina antinfecţioasă, cu provitaminele sale carotenele) se găseşte în
cantităţi mari în morcov, pătrunjel, dovleac, varză creaţă, varză roşie, ardei, spanac etc.(până
la cca 9-10 mg la 100 g s.p.).
Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) joacă rol
important în procesul biologic de creştere a organismului uman.
Alte vitamine care se găsesc în legume sunt: E, K, P, PP, D, cu rol important în
prevenirea unor boli şi în echilibrarea metabolismului organismului uman.
Substanţele minerale. Este deosebit de important faptul că în produsele legumicole
predomină elementele bazice (K, Na, Mg, Fe) şi nu cele acide (Cl, P, S), explicându-se astfel
efectul alcalinizant al celor mai multe produse legumicole, care duce la neutralizarea acidităţii
determinată de consumul susţinut de alimente bogate în proteine (carne, ouă, pâine etc.).
Necesarul zilnic de elemente minerale al unei persoane adulte este următorul: 2,l6 g K,
1,04 g Ca, 0,43 g Mg, 0,06 g P, 12 mg Na.
Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cu sulf şi
care se mai numesc şi „fitoncide”. Astfel de substanţe se găsesc în hrean, ceapă, usturoi,
ridichi etc., având efect bactericid. Sunt şi legume care conţin substanţe antibiotice. Asemenea
substanţe se găsesc în varză, ceapă, usturoi etc.
Ca urmare importanţa social economică a legumiculturii poate fi sintetizată în
următoarele:
- legumicultura reprezintă una din cele mai intensive forme de folosire a terenului, astfel
cultivarea în câmp a unui hectar cu legume se apreciază că ar putea echivala cu 10-12 ha de
grâu, 1 ha de legume cultivat in solarii echivalează cu 150 ha grâu, iar 1 ha de legume cultivat
în seră echivalează cu 200 ha de grâu.
- comparativ cu alte culturi, legumicultura asigură o mai bună valorificare a terenului agricol
prin efectuarea pe suprafeţe mari a culturilor asociate şi în special a celor succesive;
- în legumicultură producţiile ce se obţin sunt mult mai mari în comparaţie cu alte culturi;
- asigură condiţii pentru utilizarea permanentă a forţei de muncă, înlăturându-se prin aceasta
caracterul sezonier al muncii;
- legumicultura asigură condiţii pentru obţinerea unor profituri mari şi eşalonate în tot timpul
anului;
- produsele legumicole, în afară de consumul în stare proaspătă, se pretează bine la păstrare şi
constituie materii prime pentru industria conservelor;
Locul şi rolul legumiculturii în cadrul producţiei agricole este determinat de:
 condiţiile ecologice favorabile culturii unui număr mare de specii legumicole
care valorifică potenţialul productiv prin obţinerea unor producţii mari la unitatea de
suprafaţă în toate sistemele de cultură;
 priceperea cultivatorilor;
 existenţa unei importante pieţe de desfacere

3.Înmulţirea
Reprezintă proprietatea plantelor de a se multiplica, respectiv de a-şi spori numărul de
indivizi.
Plantele legumicole au însuşirea de a se înmulţi pe cale generativă (sexuată) sau pe cale
vegetativă (asexuată).
3.1. Înmulţirea generativă (sexuată)
 Majoritatea speciilor legumicole se îmnulţesc pe cale sexuată, folosind în acest scop
seminţele (ardei, pătlăgele vinete, tomate, bame, castraveţi, pepeni, fasole, mazăre etc.) sau
fructe uscate indehiscente denumite în practică impropriu seminţe (morcov, pătrunjel,
păstârnac, ţelină, salată, măcriş, ştevie, anghinare, cimbru etc.).
Sub aspect practic metoda este mult mai accesibilă datorită avantajelor pe care le
prezintă pentru procesul de producţie:
- coeficient mare de înmulţire (de la o singură plantă obţinându-se un număr mare de
seminţe);
- posibilitatea de păstrare în condiţii bune un număr mare de ani (de la 2 la 8 ani, în
funcţie de specie) datorită conţinutului scăzut în apă şi a volumului redus;
- executarea mecanizată şi cu precizie a semănatului, utilizând cantităţi reduse de
seminţe;
- posibilitatea introducerii în practică prin intermediul înmulţirii sexuate a hibrizilor cu
efect heterozis.
Dezavantaje înmulţirii sexuate:
- impurificarea soiurilor în condiţiile nerespectării unor cerinţe tehnologice
impuse culturilor semincere;
- sămânţa hibridă se obţine cu cheltuieli mari, dar cu toate acestea hibrizii îşi fac din ce
în ce mai mult prezenţa în cadrul culturilor legumicole, fiind foarte valoroşi, având imprimate
caracteristici genetice de rezistenţă la atacuri şi alţi factori adverşi.
Însuşirile cantitative şi calitative ale seminţelor de plante legumicole
Pentru practica legumicolă o importanţă deosebită o prezintă ansamblul însuşirilor
cantitative şi calitative ale seminţelor, care se pot grupa astfel:
- însuşiri morfologice (fizice) - care reprezintă un grad de specificitate în funcţie de
specie şi cultivar, având un caracter stabil (conturul, forma, aspectul suprafeţei) sau variabil
(mărimea, culoarea, luciul, aroma);
- însuşiri biologice - ce reflectă aspectul calitativ al zestrei ereditare şi al
potenţialului vital în ansamblu: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, însuşiri ce trebuie
asigurate şi menţinute prin lucrările specifice care se aplică culturilor semincere;
-însuşiri fiziologice - care asigură şi arată potenţialul vital al seminţelor şi sunt
reprezentate de: viabilitate, facultatea germinativă şi energia germinativă, însuşiri ale căror
valori trebuie să se păstreze în limitele standardelor stabilite, în funcţie de specie şi clasa de
calitate, valori care sunt atestate prin certificatele de puritate biologică şi buletinele de analiză,
elaborate de laboratoare de specialitate judeţene;
-însuşiri tehnologice - ce reprezintă o consecinţă a atenţiei acordate tehnologiilor
aplicate în culturile semincere, prin lucrările specifice efectuate, în scopul obţinerii de seminţe
viguroase, sănătoase şi lipsite de impurităţi, precum şi a momentului şi modului de extragere,
uscare, condiţionare şi păstrare a seminţelor. Sunt reprezentate de: puritatea fizică, umiditate,
starea sanitară, puterea de străbatere, masa a 1000 de boabe (MMB) şi valoarea culturală.
3.2. Înmulţirea vegetativă (asexuată)
Este cea mai veche şi mai simplă metodă de înmulţire şi se foloseşte la speciile de
plante legumicole care în condiţiile din ţara noastră nu formează seminţe (hreanul, batatul,
cartoful, usturoiul, ceapa de Egipt etc.) sau chiar dacă formează seminţe înmulţirea vegetativă
este mai avantajoasă (leuşteanul, tarhonul, cardonul etc.) transmiţând la descendenţi însuşirile
valoroase pe care le au plantele mamă şi obţinând producţii chiar în primul an de cultură.
În practică se utilizează mai multe metode de înmulţire vegetativă.
a. înmulţirea prin bulbi şi bulbili, se aplică la ceapa eşalotă (bulbi), usturoi şi ceapa
de Egipt (bulbili) recurgându-se la detaşarea bulbililor şi plantarea lor în câmp toamna
(septembrie) sau primăvara devreme (martie), manual sau mecanizat.
b. înmulţirea prin tuberculi se utilizează la cartof, se folosesc tuberculi din fracţiunile
mici cu diametrul de 30-45 mm, sau mijlocii cu diametrul de 45-60 mm, care se plantează
întregi, mecanizat sau manual şi uneori tuberculi mari, peste 60 mm diametru, care se
secţionează longitudinal pentru o echilibrare mai bună a mugurilor pentru fiecare porţiune. Se
plantează manual primăvara sau vara.
c. înmulţirea prin rizomi se practică la măcriş, ştevie, revent, folosindu-se porţiuni de
rizomi care prezintă câţiva muguri vegetativi, plantara se face primăvara devreme.
d. înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la hrean şi batat, la hrean
se folosesc rădăcini cu lungimi de 5-15 cm şi grosimi de 0,5-2 cm având muguri la ambele
extremităţi, iar cei de pe porţiunea intermediară trebuie înlăturaţi prin frecare cu o cârpă aspră
sau prin răzuire. Pentru păstrarea polarităţii la plantare, rădăcinile se secţionează la o
extremitate, orizontal, iar la cealaltă oblic.La batat se folosesc rădăcini de dimensiuni mici sau
mari secţionate, care se pot planta direct în câmp.
e.înmulţirea prin drajoni se aplică la plantele careprezintă rădăcini trasante şi au
capacitatea de a emite lăstari (drajoni - lăstari de rădăcină), ca la: anghinare, cardon şi tarhon.
Lăstarii se detaşează cu o porţiune de rădăcină şi se plantează apoi direct sau se transplantează
în ghivece, plantarea se face manual, primăvara devreme.
f. înmulţirea prin butaşi se practică la speciile de plante legumicole care au însuşirea
de a emite rădăcini adventive din lăstari vegetativi. Se utilizează frecvent la tarhon şi batat. Se
detaşează butaşii de pe plantă, apoi se fragmentează sau se lasă întregi, având o lungime de
aproximativ 10 cm şi un număr de 3-5 frunze. Frunzele de la baza butaşului se înlătură, iar cele
de la partea superioară se fasonează. La partea inferioară butaşii se secţionează sub un nod,
deoarece la acest nivel stratul rizogen este mai activ, după care se pun la înrădăcinat.
g. înmulţirea prin marcotaj se practică la tarhon şi cardon, plante ce au capacitatea de
a emite rădăcini adventive când vin în contact cu solul. La baza plantei se execută un muşuroi,
iar după emiterea de rădăcini adventive lăstarul se detaşează de planta mamă şi se plantează la
loc definitiv, toamna sau primăvara.
h. înmulţirea prin despărţirea tufelor se practică la specii perene, care formează tufe
bogate: tarhon, revent, anghinare, leuştean, măcriş, ştevie, ceapa de tuns, cimbrişor etc, în
special pentru reîntinerirea culturilor şi completarea golurilor. Tufele se despart prin tăierea cu
cuţitul sau cu cazmaua şi se plantează manual, în special primăvara după pornirea în vegetaţie.
i. înmulţirea prin altoire se practică la plante legumicole cu scopul creşterii rezistenţei
acestora la atacul ciupercii Fusarium oxisporum şi la nematozi. Metoda este mult practicată pe
plan mondial (Olanda, Japonia, Rusia, Belgia, Germania etc.), încercări fiind făcute şi în
România. Se practică la castraveţi, pepeni galbeni şi verzi, tomate, vinete, batat etc. Altoirea
speciilor şi soiurilor valoroase se face pe portaltoi rezistenţi.
 4.LUMINA
Lumina este factorul determinant în desfăşurarea normală a fotosintezei, determinând
valoarea optimă a celorlalţi factori, pe specii şi faze de vegetaţie. Este un factor limitat de
condiţiile naturale.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de lumină

În funcţie de intensitatea luminoasă plantele legumicole se grupează în:
a) Plante pretenţioase (8000 - 12000 lx): solanaceae, cucurbitaceae, fasole, bame, se
cultivă în zonele cele mai favorabile.
b) Plante mai puţin pretenţioase (4000 - 7000 lx): rădăcinoase, bulboase, vărzoase,
frunzoase, mazărea, bobul etc. Se cultivă în toate zonele de favorabilitate, în special în zona I
şi a II-a, dar şi în zona a III-a.
c) Plante cu pretenţii reduse (1000-3000 lx): se cultivă pentru consum extratimpuriu şi
târziu (ceapa verde, ceapa perenă, sfecla pentru frunze etc.).
d) Plante care nu au nevoie de lumină în perioada formării organelor comestibile:
conopida, andivele, sparanghelul, ciupercile etc.
În funcţie de durata zilei (perioada de iluminare), speciile legumicole se clasifică
astfel:
•Plante de zi lungă - originare din zonele nordice, necesită 15-18 ore de iluminare
zilnic, dar intensitate luminoasă mai redusă(3000-7000 lx). Include specii menţionate la
punctele "b" şi "c" ale clasificării anterioare.
• Plante de zi scurtă - originare din zone sudice, necesită 10-14 ore de iluminare zilnic,
dar intensitate luminoasă ridicată (8000-12000 lx.). Cuprinde specii incluse la punctul "a" din
clasificarea anterioară.
• Plante indiferente - adaptate la condiţii diferite de cultură (tomate, salată etc.).
Măsuri de asigurare a factorului lumină:
 zonarea culturilor;
 dimensionarea corespunzătoare a elementelor constructive;
 alegerea momentului de înfiinţare a culturilor în funcţie de zona de
favorabilitate;
 aplicarea corespunzătoare şi la timp a lucrărilor de întreţinere;
 stabilirea speciilor şi soiurilor cu favorabilitate bună;
 crearea de noi soiuri adaptate la condiţiile de cultură.
5. CĂLDURA
Căldura, ca factor stimulativ şi limitativ pentru viaţa plantelor, este unul dintre cei
mai importanţi care participă direct la procesele metabolice.
Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, durata fazei de
repaus, precum şi asimilaţia, respiraţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice se petrec în
prezenţa unei anumite temperaturi.
În privinţa gradului de temperatură, fiecare specie prezintă trei praguri biologice:
• un minim când procesele metabolice sunt încetinite şi nu se produce acumulare (F/R
= 1);
• un optim când procesele metabolice sunt intense şi echilibrate, şi se realizează cel
mai intens ritm de creştere şi acumulare a rezervelor de substanţe în organele de consum (F/R
> 1);
• un maxim când intensitatea proceselor metabolice este maximă,dar F/R = 1, iar prin
depăşirea acestui prag, plantele se epuizează şi mor (F/R < 1);

Gruparea plantelor legumicole în funcţie de cerinţele faţă de căldură

• Plante legumicole pretenţioase faţă de căldură - cuprind specii anuale, de la care se
consumă fructele:tomate, ardei, vinete, castraveţi, dovlecei, pepeni galbeni, pepeni verzi,
fasole, bame etc. Temperatura minimă de încolţire este de 10-14ºC, optima de încolţire este
20-25ºC, se dezvoltă bine la 25-32ºC, suportă un maxim de 35-40ºC şi un minim de 10ºC.
• Plante legumicole mediu pretenţioase la căldură - cuprind specii anuale şi bienale:
bulboase, rădăcinoase, vărzoase, frunzoase, mazăre, bob, cartof, etc. Temperatura minimă de
încolţire este de 2-5ºC, optima de încolţire şi creştere este 14-20 ºC, şi maxima de vegetaţie
22-25ºC. Pentru scurtă durată suportă temperaturi negative de - 2ºC; - 4ºC.
• Plante legumicole rezistente la frig - cuprind specii perene ca: sparanghel, revent,
cardon, anghinare, tarhon, ştevie, măcriş.În linii generale necesită valori de temperatură
asemănătoare grupei anterioare, sau uşor mai mici, dar peste iarnă, organele de înmulţire care
se găsesc în sol suportă valori de temperatură de până la - 20 ºC, iar prin protejare chiar de - 27
º
C.
În funcţie de faza de vegetaţie, cele mai ridicate valori şi constante trebuie asigurate la
germinarea seminţelor şi în faza de fructificare.
Temperatura optimă de care au nevoie plantele legumicole în diferite fenofaze se
stabileşte astfel:
Tº = t  7ºC, unde:

T º = temperatura optimă pe fenofază;

t = temperatura cea mai favorabilă pentru creştere.
Căldura prin valorile sale termice se corelează direct cu toţi ceilalţi factori de
vegetaţie.
Măsuri de asigurare a factorului căldură:
 alegerea şi folosirea raţională a terenului;
 aplicarea corespunzătoare a lucrărilor tehnologice;
 stabilirea momentului optim de înfiinţare a culturilor;
 protejarea plantelor cu diferite materiale;
 crearea de soiuri şi hibrizi cu rezistenţă naturală.
6. AERUL ŞI GAZELE
Compoziţia aerului atmosferic este următoarea: 78% N; 21% O; 0,03% CO 2 şi alte câteva
gaze.
Interesează, din punct de vedre legumicol, "CO2" pentru fotosinteză şi "O" pentru respiraţie.
Oxigenul din aerul atmosferic este în cantitate suficientă, iar în spaţiile protejate, eventualul
deficit se corectează prin aerisiri.
În sol, oxigenul întreţine viaţa microorganismelor şi activitatea acestora. Poate să apară deficit
pe soluri grele, tasate, cu umiditate excesivă, deficit corectat prin înlăturarea cauzelor care l-
au produs.
Dioxidul de carbon atmosferic întreţine şi favorizează procesul de acumulare prin
 "fotosinteză", ce se desfăşoară normal la o concentraţie de 0,03%. Creşterea concentraţiei la
0,2-0,6%, poate avea loc în condiţii de intensitate luminoasă ridicată şi valori maxime de
temperatură cerute de plantă, determinând intensificarea acumulărilor prin fotosinteză.
Reglarea conţinutului în CO2 din spaţiile protejate se poate face prin aerisiri, iar suplimentarea
cantităţii cu ajutorul instalaţiilor speciale.
Creşterea cantităţii de CO2 din sol trebuie împiedicată deoarece blochează procesele
metabolice. Menţinerea constantă a cantităţii de CO 2 se face prin lucrări speciale, respectiv
afânarea solului, evitarea excesului de umiditate etc.

7. APA
Pentru practica legumicolă interesează pretenţiile plantelor faţă de apă, care sunt
constituite din cerinţe şi nevoi, cerinţele reprezentând cantitatea de apă ce trebuie să fie
prezentă în sol pentru ca plantele să-şi satisfacă nevoile.
Toate plantele legumicole, când sunt tinere şi de dimensiuni mici, au cerinţe mari faţă
de apă, dar nevoie mică, deoarece având sistemul radicular slab dezvoltat nu se pot aproviziona
în mod corespunzător.
De asemenea, de mari cantităţi de apă au nevoie plantele legumicole în timpul
sintetizării şi depozitării substanţelor de rezervă.
Pentru fiecare unitate de substanţă uscată plantele legumicole consumă 300-800 unităţi
de apă.
Pentru practica cultivării plantelor legumicole prezintă importanţă cunoaşterea
pretenţiilor faţă de apă, efectele excesului sau deficitului şi modul cum se poate asigura şi
menţine regimul corespunzător de umiditate.

În funcţie de specificul biologic, plantele legumicole se grupează în:

 foarte pretenţioase: spanacul, salata, vărzoasele, ţelina, prazul etc.
 pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinetele, bamele, cartofii,
fasolea, mazărea etc.
 moderat de pretenţioase: speciile perene:
 puţin pretenţioase: pepenii verzi şi galbeni, dovleceii, dovleacul.
În funcţie de umiditatea atmosferică au cerinţe:
 foarte ridicate (85-95%): castraveţii, ţelina, spanacul, salata, ciupercile, etc;
 relativ ridicate (70-80%): varza, sfecla, morcovul, păstârna-cul, pătrunjelul,
cartoful, mazărea, etc.
 relativ moderate(55-65%): tomatele, ardeiul, pătlăgelele vine-te, fasolea etc.
 relativ coborâte (45-55%): pepenii verzi şi galbeni, dovleacul.
Trebuie satisfăcute pretenţiile plantelor în funcţie de specie, soi şi sistem de cultură,
luându-se măsuri de asigurarea necesarului, dar evitarea deficitului şi excesului.
Necesarul de apă se asigură din precipitaţii şi prin irigări.
Precipitatiile căzute nu asigură cerinţele speciilor, deoarece sunt repartizate neuniform
şi în cantităţi diferite.
Irigarea corespunzătoare este asigurată cunoscând "regimul de irigare", cât şi
"metodele de udare".
 Regimul de irigare reprezintă ansamblul de măsuri organizatorice care permit
evaluarea necesarului de apă pentru plante.
● Elementele regimului de irigare:
- norma de irigare reprezintă cantitatea totală de apă ce se administrează pe suprafaţa
de 1 ha, pe întreaga durată de vegetaţie a unei specii şi se raportează în total m3;
- norma de udare (m) reprezintă cantitatea totală de apă ce se administrează unei
culturi pe suprafaţa de 1 ha, o singură dată, astfel încât nivelul apei să crească de la plafonul
minim la capacitatea de câmp (tabelul 1.2.).

m = 100 · H · Gv ( Cc - pmin ), în care:

m = norma de udare;
H = grosimea stratului de sol activ;
Gv = greutatea volumetrică a stratului de sol;
Cc = capacitatea de câmp pentru apă;
pmin= plafonul minim.
Norma de udare variază în funcţie de specie, soi, condiţiile climatice, tipul de sol, faza
de vegetaţie, sistemul de cultură şi oscilează între 200-400 m3/ha;
- numărul de udări reprezintă însumarea udărilor unei culturi, în medie fiind 3-10;
- momentul aplicării udărilor se stabileşte în funcţie de particularităţile fiziologice
specifice plantelor;
Metodele de udare – reprezintă posibilităţile practice de asigurare cu apă a plantelor
legumicole:
• udarea pe brazde: se aplică în culturile din câmp neprotejat, în solarii şi puţin în sere.
Apa pătrunde în sol, umectându-l prin intermediul brazdelor de udare, iar la rădăcinile
plantelor ajunge prin infiltrare laterală.
Avantaje:
- apa pătrunzând lateral, stratul înălţat rămâne uscat putându-se efectua lucrări de
întreţinere;
- nu se formează crusta, reducându-se numărul praşilelor;
- favorizează aerisirea la nivelul sistemului radicular;
- solul se încălzeşte mai repede şi se zvântă mai uşor;
- pierderile de apă prin evaporare şi prin infiltrare sunt mai reduse;
- pierderile de substanţe nutritive sunt mai scăzute;
- poate fi utilizată la toate speciile legumicole;
- nu măreşte umiditatea atmosferică.
Pentru amenajare terenurile trebuie să fie plane, cu o uşoară pantă (1-3%), bine
lucrate şi afânate, permeabile şi cu capacitate bună de reţinere a apei.
Lungimea optimă a brazdelor de udare este de 200-250 m.
Se aplică atât în ferme legumicole, cât şi în sistem gospodăresc.
• udarea prin aspersiune: presupune administrarea apei sub forma picăturilor de
ploaie, prin intermediul aspersoarelor.
Elementele tehnice ale metodei sunt: intensitatea ploii, mărimea picăturilor,
uniformitatea ploii.
Avantaje:
 - se poate aplica pe terenuri şi mai puţin nivelate;
- influenţează procesul de nitrificare;
- oferă condiţii pentru mecanizarea lucrărilor;
- se poate face fertilizarea fazială odată cu apa de irigat;
- determină scăderea temperaturii la nivelul frunzelor;
- se măreşte umiditatea atmosferică - favorabilă pentru unele specii;
- se poate folosi pentru combaterea îngheţurilor târzii de primăvară etc.
Dezavantaje:
- nu se pot aplica imediat lucrările de întreţinere;
- se bătătoreşte solul impunând un număr mare de praşile;
- pierderile de apă prin evaporare şi infiltrare sunt mari;
- nu se poate aplica atunci când bate vântul;
- influenţează îmburuienarea;
- la unele specii sporirea umidităţii atmosferice este dăunătoare favorizând apariţia
bolilor criptogamice şi provoacă avortarea florilor.
• udarea prin picurare: asigură administrarea lentă a apei în zona sistemului radicular
al plantelor, prin instalaţii speciale.Se foloseşte în sere, solarii şi în câmp la culturi înfiinţate la
distanţe mai mari.
Avantaje:
- creează condiţii favorabile de umiditate şi aer în sol;
- se foloseşte mai raţional apa, datorită pierderilor mici prin evaporaţie,
îmbunătăţirii infiltraţiei şi distribuirii uniforme ;
- permite efectuarea lucrărilor de întreţinere şi a recoltărilor fără întrerupere;
- nu influenţează umiditatea atmosferică;
- necesită un consum redus de energie;
- se poate folosi pe toate tipurile de sol;
- se reduce substanţial necesarul de apă;
- se obţin sporuri de producţie;
- se poate efectua irigarea fertilizantă cu rezultate foarte bune.
Dezavantajele sunt legate de faptul că apa trebuie bine filtrată pentru a nu se înfunda
duzele şi sunt necesare investiţii mari.

8. BAZELE TEHNOLOGIEI CULTIVĂRII PLANTELOR LEGUMICOLE

Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie de sistemele

de cultură, iar în cadrul acestora ea depinde de specificul culturii. Verigile fluxului tehnologic
vizează: pregătirea terenului şi a materialelor necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea
propriu-zisă; întreţinerea culturilor; recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.
8.Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după următoarele
criterii: locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei, natura
substratului de cultură.
După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite spaţii special
construite şi amenajate în acest scop.
În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare în câmp
deschis, fără protecţie.
Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop (sere, solarii
încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi pe întreg ciclul de cultură,
iar produsele legumicole proaspete se obţin în perioade deficitare ale anului (iarna, primăvara
devreme sau toamna).
Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii, sere-solar,
adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care plantele beneficiază numai
parţial de un microclimat artificial. În interiorul acestor construcţii se realizează o temperatură
cu 2-5°C mai ridicată decât în exterior. Această diferenţă poate să ajungă până la 9°C în cazul
dublei protejări. La dubla protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit
polietilena se recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spre
deosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în acest caz nu mai
poate avea loc fenomenul inversiunii termice.
Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai simple, sub formă de
obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural, perdele şi culise de protecţie etc.)
sau a frigului (clopote şi paravane individuale, folii din materiale plastice aşezate direct pe
culturi).
Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitacee. De exemplu, la
zece rânduri de castraveţi se amplasează două rânduri de porumb zaharat. Orientarea
rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului dominant. Prin acest procedeu se
protejează plantele de curenţii reci şi de vânturile care le răsucesc vrejurile.
După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a plantelor
legumicole:
- culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea speciilor legumicole
cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac, pepeni, fasole, bame tomate, ceapa
etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi, mărar, spanac, pătrunjel pentru
frunze etc.);
- culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor cultivate în spaţii
protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate, castraveţi, ardei, pătlăgele vinete) sau
chiar pentru culturile de vară-toamnă (tomate, castraveţi, varză).
După destinaţia producţiei deosebim:
- culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare sau după o
anumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate (rădăcinoase, bulboase, cartof etc.);
- culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică, produsele fiind
destinate fabricilor de conserve.
În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută, sistemele de
cultivare pot fi:
- extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;
- timpurii, de primăvară;
- semitimpurii, de vară;
- târzii, de toamnă;
- întârziate, de toamnă târzie sau pentru postmaturare.
După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarele sisteme de
cultură:
- pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de
pământuri naturale fertile;
 - pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive care conţin
în anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei plantelor.
9. Elementele de bază ale tehnologiilor
Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de obiectul şi
obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice asemănătoare, constituindu-se
în elemente de bază în fluxul tehnologic.
 Alegerea terenului
Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie o măsură
tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare din punct de vedere
cantitativ şi calitativ, la alegerea terenului trebuie să se ţină cont de factorii pedoclimatici şi
social-economici.
a.Factorii pedoclimatici.
În mod obişnuit interesează temperatura medie anuală; temperatura medie a lunii celei
mai calde; suma precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ; epocile
calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de toamnă; umiditatea
atmosferică în luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea stratului de zăpadă în timpul
iernii.
Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest, neinundabil,
asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat împotriva vânturilor, cu apa
freatică la adâncime mare şi ferit de surse de poluare.
Solul trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu strat arabil
profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele mai bune sunt solurile
nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună; capacitate mare pentru apă şi aer. Cele mai
potrivite pentru cultura legumelor sunt solurile de luncă, aluvionare, cu proces de solificare
avansat. Nu sunt recomandate solurile puternic podzolite, compacte şi sărăturile.
b. Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat cultivării
plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cât mai aproape de
pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi de comunicaţie (şosele asfaltate, căi
ferate); să fie în apropierea fabricilor de conserve, dacă producţia este destinată prelucrării
industriale; să existe posibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se
găsească în apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în mod eficient
îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.
 Asolamentele legumicole
Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune practicarea
asolamentelor.
La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice, organizatorice,
biologice şi tehnologice.
Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în cadrul
asolamentului legumicol, noţiunea de “rotaţie” a culturilor are o semnificaţie specifică.
Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi teren se cultivă două sau mai multe specii
legumicole. Deci în majoritatea cazurilor, nu putem vorbi de cultură premergătoare ci de
culturi, deoarece folosirea intensivă a terenului şi a solului în legumicultură presupune
cultivarea în cadrul unor asolamente, a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia culturilor
legumicole trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se cultive speciile din aceeaşi
familie botanică decât după 4 ani.
La stabilirea rotaţiei culturilor trebuie să se ţină cont de culturile premergătoare
(tab.4.1).
 Culturile succesive şi asociate de legume
Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai intensivă de
utilizare a terenului legumicol, deoarece acesta este ocupat aproape întreaga perioadă a anului
cu plante legumicole. În acelaşi timp, culturile succesive şi asociate, contribuie la o mai bună
eşalonare a producţiei legumicole şi o diversificare a acesteia mai aproape de nevoile
consumului (Maier I., 1969).
Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioada scurtă de vegetaţie (salată,
ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde, spanacul, gulioarele etc.), acestea
putând fi amplasate înaintea culturii de bază (culturi secundare anterioare) sau după aceasta
(culturi secundare următoare).
Culturile succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi suprafaţă de
teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.
La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont de următoarele
aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelor faţă de factorii de vegetaţie,
producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentru fiecare cultură şi cea totală din cadrul
schemei de eşalonare folosite, valoarea alimentară şi economică a produselor ce se obţin,
epocile şi modul de valorificare a produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă
sau conservată; consum intern sau export).
În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât posibil, speciile
legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie botanică (pentru a evita
transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu perioadă de vegetaţie diferită (scurtă
pentru culturile secundare), să aibă sistem radicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi
amplasarea în stratul arabil, pentru folosirea mai deplină a elementelor fertilizante din sol
(plantele cu sistem radicular profund trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular
superficial şi invers).
La stabilirea schemelor de succesiune se va ţine seama de cerinţele plantelor
legumicole faţă de temperatură, umiditate şi hrană. Speciile caracterizate prin rezistenţă la
temperaturi scăzute şi cu o perioadă scurtă de vegetaţie pot fi semănate sau plantate toamna,
reuşind să ierneze în câmp în bune condiţii şi să fie recoltate primăvara devreme (salata,
spanacul, ceapa şi usturoiul verde). Alte plante legumicole suportă uşor temperaturi în jur de
0°C şi uneori chiar -1°C ....-2°C, ce pot surveni după răsărirea plantelor sau plantarea
răsadurilor (varză, gulioare, conopidă, mazăre etc.). Speciile rezistente la temperaturi scăzute
se cultivă înaintea culturilor de bază care, de regulă au o perioadă de vegetaţie mai lungă şi
sunt sensibile la frig (tomate, ardei, vinete, castraveţi, fasole de grădină etc.). Din această
cauză ele se vor semăna mai târziu, astfel încât să răsară după trecerea pericolului brumelor
târzii de primăvară. La culturile înfiinţate prin răsad, plantarea se va face după trecerea acestui
pericol.
Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe aceaşi suprafaţă de
teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a terenului şi a solului, deoarece pe
această cale se realizează o desime foarte mare de plante pe unitatea de suprafaţă. La aceste
culturi specia legumicolă cu importanţă mai mică se încadrează printre rândurile culturii
principale sau pe rând, între plantele culturii de bază. Pe lângă aspectele menţionate la
culturile succesive, în cazul culturilor asociate trebuie să se ia în considerare şi habitusul
speciilor care se intercalează, pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii reciproc avantajoase
şi să se evite, în orice caz stânjenirea dintre componentele asociaţiei. Datorită faptului că prin
desimea mare de plante la unitatea de suprafaţă se împiedică mecanizarea lucrărilor, crescând
în acest mod consumul de forţă de muncă manuală, culturile asociate sunt mai puţin folosite
în fermele specializate.
Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de irigare, culturile
legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii şi livezi tinere după cum
urmează:
- în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300) se intercalează: varză timpurie,
conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină ;
- în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de grădină pentru
păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde, ceapă din arpagic, morcov,
pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru boabe) sau specii cu talie semiînaltă (cartofi
timpurii, tomate timpurii, varză de vară). Nu se recomandă să se folosească pepenii verzi,
pepenii galbeni, dovleceii etc., deoarece prin întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de
întreţinere şi înăbuşi culturile de bază .
 Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole
Irigarea culturilor legumicole
Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de îmbunătăţire a
regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea producţiei, îmbunătăţeşte
calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură folosirea potenţialului productiv al
soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole, folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului
de fertilitate a solului şi a îngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate.
După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor legumicole, se
disting:
Udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi are drept scop
completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-1200 m3/ha
Udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două variante: udarea prin
inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.
Udarea prin inundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în grădini pe
suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii scurte (6-10 m lungime),
apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest caz se reduce posibilitatea mecanizării
lucrărilor de înfiinţarea şi întreţinerea culturilor.
Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în tehnologia
culturilor legumicole în câmp, caracterizată prin aceea că apa circulă la suprafaţa solului, pe
rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile înălţate - prin infiltraţie, mai ales
lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact direct cu partea aeriană a plantei.
 Udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă (canal
deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în aer cu ajutorul
aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă de ploaie. Aducţiunea şi
distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate şi aspersoare.
  Udarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă de
picături, într-o perioadă îndelungată de timp.
Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:
- de menţinere a fertilităţii;
- de creştere a fertilităţii;
- de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.
Eficienţa fertilizări chimice este strâns corelată cu metoda de aplicare ce trebuie să ţină
cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile solului. Cantităţile de
îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se administrează folosind metodele:
fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.
Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea lor în sol
înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se administrează
îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele chimice greu solubile (2/3 din
doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele organice bine descompuse (mraniţa) şi
îngrăşămintele minerale uşor solubile (jumătate din doză).
Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub numele de
fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în condiţii optime în primele
20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.
Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor pentru anumite
elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi aplicate radicular sau
extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci completează fertilizarea de bază
Erbicidarea culturilor legumicole
Combaterea chimică a buruienilor prezintă o mare complexitate, datorită: numărului
mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care unele (ceapă, legume pentru
rădăcini tuberizate, legume cucurbitacee, legumele pentru frunze etc.) sunt deosebit de
sensibile la concurenţa buruienilor în perioada răsăririi (care uneori durează 10-20 zile) şi
imediat după aceasta, impunând în lupta cu buruienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor
de cultură practicate (culturi succesive, culturi asociate, culturi forţate şi protejate cu mase
plastice) care contribuie la folosirea intensivă a terenului, ceea ce impune utilizarea anuală a
unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una din principalele surse de îmburuienare determină de
asemenea, deosebiri esenţiale în combaterea buruienilor în comparaţie cu alte culturi;
condiţiilor favorabile, create pentru plantele de cultură, în unele cazuri în condiţii dirijate
(sere), de care beneficiază şi buruienile înregistrând un ritm de creştere deosebit de rapid.
Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative) împotriva
buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o verigă tehnologică absolut
necesară. În acest scop se utilizează un număr mare de erbicide, sub diferite forme, dintre care
o parte sunt eficiente pentru un număr restrâns de buruieni, în special anuale şi cu o mare
selectivitate pentru plantele legumicole.
La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de următoarele aspecte
principale:
- alegerea celui mai eficient erbicid;
- stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;
- stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;
- factorii care influenţează aplicarea etc.
 Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de înfiinţarea culturilor,
cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide (ppi), dacă sunt volatile; în timpul
semănatului, o dată cu introducerea seminţelor în sol; în perioada de la semănat la răsărirea
plantelor de cultură şi a buruienilor (preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au
un stadiu de creştere mai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-3
frunze la buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile monocotiledonate
(post emergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să crească (postplantare); în
timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.
Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este de 16-20°C.
La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată. Temperaturile ridicate au efect
nefavorabil, deoarece determină o pierdere rapidă a substanţelor ce se volatizează uşor
(Dymid, Treflan, Balan etc.).
Umiditatea relativă a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de contact,
aplicate postemergent, deoarece reduce procesul de volatizare şi favorizează absorbţia
substanţelor active ale erbicidelor de către organele vegetative ale buruienilor. La o umiditate
relativă scăzută (sub 65%), eficienţa erbicidelor scade mult datorită pierderilor mari de
substanţă prin volatizare.
Vânturile influenţează erbicidarea printr-o distribuire neuniformă a soluţiilor la
suprafaţa solului sau a plantelor de buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele din cultura
respectivă sau din culturile învecinate poate provoca pagube însemnate în cazul când culturile
sunt sensibile la erbicidul folosit. De aceea, nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci când
viteza vântului depăşeşte 15-20 km/oră.
Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea tratamentelor. Eficienţa
erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce considerabil, dacă după tratament
survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-5 ore după erbicidare survine o ploaie moderată
de 10-12 mm, eficacitatea lor poate să sporească. Lipsa precipitaţiilor timp de 10-12 zile după
erbicidare cu erbicide sistemice reduce mult efectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare,
trebuie să se aplice o udare prin aspersiune, cu 150-200 m3 apă/ha.
10. TEHNOLOGIA GENERALĂ DE CULTIVARE A
PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN CÂMP NEPROTEJAT

Pregătirea terenului şi solului

Are drept scop asigurarea condiţiilor optime pentru creşterea şi dezvoltarea plantelor
legumicole.

• Defrişarea culturilor anterioare – constă în tocarea vrejurilor cu ajutorul discului

sau scoaterea din teren dacă sunt afectate de agenţi patogeni. Resturile vegetale ce se pot
utiliza în zootehnie, se compostează sau se folosesc imediat.

• Nivelarea de exploatare – se execută anual, înainte de arătura adâncă şi vara înainte

de arătura superficială, folosindu-se NT-2,8 sau NM – 3-2, prin 1-2 treceri.

• Fertilizarea de bază – se execută toamna, prin aplicarea îngrăşămintelor organice

(20-40 t/ha), folosindu-se MIG-5 şi îngrăşă-minte chimice greu solubile pe bază de fosfor şi
potasiu, 2/3 din canti-tatea stabilită prin calcule în funcţie de specie, cu ajutorul MA-3,5.
Pentru a corecta reacţia solului, se aplică şi amendamente.
 • Subsolajul – lucrarea solului la 40-50 cm, ce se execută o dată la 3-4 ani, pentru a
distruge stratul impermeabil de la adâncime (talpa plugului). Se execută cu subsolierul.

• Arătura adâncă – (de toamnă, de bază) se execută toamna, pentru culturile înfiinţate
în toamnă sau primăvară, la adâncimea de 28-30 cm, sau vara pentru culturile de succesiune
(arătură superficială) la 18-20 cm.

Trebuie executată corect, asigurând:

- aerisirea solului;
- reţinerea unei cantităţi mai mari de apă;
- - încorporarea la adâncime mai mare a îngrăşămintelor, resturilor vegetale,
seminţelor de buruieni şi sporilor de rezistenţă a unor agenţi patogeni.
Dacă solurile sunt prea uscate, se execută în prealabil o irigare de aprovizionare cu
200-300 m3 apă/ha.
Arătura se lasă negrăpată (în brazdă crudă) – pentru culturile înfiinţate primăvara
târziu, sau se grăpează pentru culturile înfiinţate toamna sau primăvara devreme.
• Grăparea – este lucrarea de mărunţire a solului, se aplică înaintea modelării cu GD
3,2 sau Combinatorul CPS-6; CPU-8.

• Completarea fertilizării de bază, înainte de înfiinţarea culturilor în primăvară, cu

îngrăşăminte pe bază de azot.
Se erbicidează “ppi” cu ierbicidul specific fiecărei specii, cu câteva zile înainte de
înfiinţarea culturilor.

• Modelarea solului – reprezintă lucrarea de efectuare a straturilor înălţate pe care se

înfiinţează culturile legumicole şi a rigolelor de udare, permiţând o irigare corespunzătoare şi
o mecanizare complexă.
Primăvara, straturile înălţate se zvântă mai repede, permiţând înfiinţarea mai timpurie
a culturilor, excesul de apă de pe straturile înălţate se scurge în brazdele de udare, se uşurează
efectuarea lucrărilor de întreţinere a culturilor, inclusiv recoltarea.
Lucrarea se execută mecanizat cu MMS-4,5 sau AMFS-4,5.

Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat

Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat se face prin: semănat direct şi prin
plantare (răsaduri sau organe vegetative).
Semănatul direct presupune folosirea seminţelor şi se utilizează la morcov, pătrunjel,
păstârnac, ridichi, sfeclă roşie, ceapă ceaclama, salată, spanac, lobodă, cicoare, mazăre, fasole
de grădină, bob, bame, castraveţi, dovleci, pepeni verzi, pepeni galbeni, mărar, cimbru,
busuioc, tomate de toamnă etc.
Plantarea se practică la speciile cultivate prin răsad: tomate, ardei, vinete, castraveţi,
salată, ceapă de apă, praz, ţelină, varză albă, varză roşie, varză creaţă, conopidă, gulie, varză
de Bruxelles, sfeclă roşie etc, sau prin organe vegetative: anghinare, leuştean, măcriş, ştevie,
tarhon, cardon, cartof timpuriu, ceapă eşalotă, usturoi etc.
Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat prin semănat direct
Elementele tehnologice specifice pentru înfiinţarea culturilor prin semănat direct se
referă la: epocă, norma de semănat, adâncime, scheme şi mijloace.
• Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de : specificul biologic al plantelor, zona
de cultură, durata de vegetaţie, eşalonarea producţiilor.
 Culturile legumicole se înfiinţează:
- toamna devreme (IX-X), încât până la venirea iernii plantele să înrădăcineze şi să
formeze frunze (spanac);
- toamna târziu (X-XI) – în prejma iernii, plantele iernează sub formă sămânţă
negerminată (salată, spanac, pătrunjel, păstârnac, ceapă ceaclama, mazăre etc);
- primăvara devreme (III-IV) – speciile menţionate anterior, la care se adaugă
ridichea de lună, morcov, mărar, sfeclă roşie etc.;
- primăvara târziu (IV-V) – tomate de toamnă, fasole, dovlecei, castraveţi, pepeni
verzi şi galbeni, bame etc.;
- vara – pentru culturile de succesiune (VII-VIII)- morcov, dovlecel, fasole, spanac,
salată etc.
In funcţie de zona de cultură, pentru aceeaşi specie, epoca de semănat este decalată cu
2-3 săptămâni.
Durata de vegetaţie este corelată cu modul de eşalonare a culturii.
• Adâncimea de semănat – condiţionează uniformitatea răsăririi şi asigurarea desimii
optime şi se stabileşte în funcţie de mărimea seminţelor, fiind de 8-10 ori diametrul sau latura
îngustă a acestora.
• Norma de semănat (Q sămânţă) se stabileşte în funcţie de valoarea culturală şi
M.M.B., în vederea asigurării desimii şi diferă în funcţie de specie, epoca de semănat,
pregătirea solului etc: 1,2 – 1,5 kg/ha -tomate pentru industrializare; 2-3 kg/ha – salată,
andive; 4-6 kg/ha – rădăcinoase, cucurbitaceae; 10-14 kg/ha – ridichi, sfeclă; 15-25 kg/ha –
spanac; 50 kg/ha – bame; 120-150 kg/ha – fasole; 180-200 kg/ha mazăre.

• Schemele şi distanţele de semănat se stabilesc în funcţie de: habitusul plantelor,

metoda de udare, mecanizarea lucrărilor, asigurarea desimii (tabelul 4.4.).
Semănatul se execută în rânduri, pe teren modelat sau nemodelat (figura 4.15.).
• Mijloacele de semănat – mecanizat şi semimecanizat, pentru suprafeţe mari, cu
SUP-21 şi SU-29 – pentru seminţe mici şi SPC-6 pentru seminţe mari, iar manual, pentru
suprafeţe mici.

Înfiinţarea culturilor legumicole în câmp neprotejat prin plantare

Se plantează răsaduri cât şi organe vegetative în funcţie de specie.

Elementele tehnologice: epoca, adâncime, scheme, distanţe, mijloace.
• Epoca de plantare (aceleaşi criterii ca la semănat):

- toamna devreme (IX-X) – salată, ceapă şi usturoi verde;

- primăvara devreme (III-IV) – salată, varză timpurie, conopidă timpurie, gulioare,
ceapă din arpagic, usturoi, specii perene etc;
- primăvara târziu (IV-V) – tomate timpurii, tomate de vară, ardei, vinete, castraveţi
timpurii, pepeni;
- vara – pentru culturile de succesiune (VI-VII)- vărzoase de toamnă, salată (VIII).
• Adâncimea de plantare – este în general aceiaşi la care răsadurile au fost obţinute în
spaţiile de producere. Se pot planta mai adânc speciile ce emit rădăcini adventive (tomate,
varză), dar niciodată la salată şi ţelină.
Organele vegetative se plantează la adâncimi determinate de dimensiunile lor.
 • Schemele şi distanţele de plantare (tabelul 4.5.) - se stabilesc în funcţie de aceleaşi
aspecte ca la semănat, plantându-se în rânduri echidistante sau în benzi de 2-4 rânduri, în
teren modelat sau nemodelat.
• Mijloace de plantare:
- manual, pe suprafeţe mici, cu plantatorul pentru răsaduri nerepicate şi unele părţi
vegetative (butaşi) sau în gropi – pentru răsadurile repicate şi părţi vegetative mai
voluminoase;
- semimecanizat – deschizând rigole mecanizat iar plantarea se face manual;
- mecanizat- cu MPR-8 (răsaduri), MPB (arpagic, usturoi), 4 SaBP-70 pentru cartofi
neâncolţiţi etc.

Lucrări de întreţinere aplicate culturilor legumicole în câmp

Lucrări cu caracter general

• Afânarea solului şi combaterea crustei – asigură regimul de umiditate, aer,

temperatură, răsărirea uniformă a plantelor etc.
Se realizează prin praşile manuale şi mecanice cu FPP – 1,3; FP-4; CL-4,5-M, în
număr de 2-4, la adâncimi diferite în funcţie de sistemul radicular.
Crusta se poate preveni prin folosirea unor produse specifice încorporate în sol.
• Prevenirea apariţiei şi combaterea buruienilor :

măsuri preventive : arătura adâncă, distrugerea buruienilor din culturile anterioare

înainte de formarea seminţelor, rotaţia raţională a culturilor, evitarea folosirii materialelor
organice cu un conţinut ridicat de seminţe de buruieni.

măsuri curative :
- praşile – când buruienile sunt mici;
- plivit – manual, când buruienile sunt mici, iar solul trebuie să fie reavăn;
- combaterea chimică sau “plivitul chimic” prin folosirea de erbicide, ce se
administrează “ppi”, “”pre” sau “post” în funcţie de specie şi scopul urmărit;

• Verificarea şi completarea golurilor - se practică prin plantare de răsaduri, organe

vegetative sau prin seminţe preîncolţite în funcţie de specie.
• Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor :
- măsuri preventive : soiuri rezistente, seminţe şi material de plantat sănătoase,
dezinfecţia înainte de folosire, respectarea rotaţiei, strângerea resturilor vegetale atacate şi
arderea lor etc;
- măsuri curative – prin tratamente aplicate în culturi, folosindu-se substanţe insecto-
fungicide specifice şi chiar combaterea biologică, corespunzător recomandărilor făcute de
fitopatologie şi entomologie.
• Fertilizarea fazială – cu scopul menţinerii fertilităţii solului, pentru a pune la
dispoziţia plantelor elementele necesare desfăşurării metabolismului. Se face diferenţiat în
funcţie de specie şi faza de vegetaţie.
 • Irigarea culturilor – pentru a asigura necesarul de apă pentru plante, toate culturile
legumicole se irigă, iar normele, momentul şi numărul udărilor se stabilesc în funcţie de
specie,
durata de vegetaţie, anotimp, producţii etc.
Lucrări cu caracter special (particular)
• Răritul - lucrare aplicată la culturile legumicole înfiinţate prin semănat direct şi
constă în îndepărtarea surplusului de plante, asigurându-se distanţa optimă pe rând. Se
execută manual, când plantele sunt mici. La speciile de la care plantele obţinute prin rărit se
pot folosi, lucrarea se execută mai târziu încât organele comestibile să aibă însuşiri comerciale
(morcov, pătrunjel, păstârnac, ceapă). Din răritură se pot completa goluri (tomate, salată).
• Bilonatul şi muşuroitul - lucrările în cadrul cărora , prin folosirea solului, sunt
favorizate : emiterea de rădăcini adventive (tomate, castraveţi), tuberizarea (cartofi), rezistenţă
sporită la acţiunea vânturilor (seminceri), înălbirea părţilor comestibile (sparanghel, cicoare,
praz etc).
Bilonatul se execută manual sau mecanizat, iar muşuroitul numai manual.
• Înălbirea sau etiolarea – se obţine prin mai multe mijloace: solul – pentru bilonare
şi muşuroire (sparanghel, cicoare, praz, ţelină de peţiol, cardon, fenicul; legarea frunzelor
peste organele comestibile (conopida); acoperirea cu paie, iarbă, frunze (cicoare, ţelină
pentru peţioli, conopidă etc). Această protejare se realizează în vederea obţinerii de părţi
comestibile mai fragede, mai gustoase şi mai suculente.
• Protejarea culturilor împotriva brumelor – se aplică în culturile cu sensibilitate la
frig (solanaceae, cucurbitaceae), pentru a le proteja împotriva brumelor târzii din primăvară şi
timpurii din toamnă.
Se urmăreşte producerea perdelelor de fum, prin arderea de materiale organice,
brichete fumigene, lumânări fumigene sau prin irigarea culturilor prin aspersiune.
• Combaterea grindinei - cuprinde un ansamblu de măsuri care au drept scop
protejarea plantelor cât şi împiedicarea acţiunii prin căderea grindinei.
Se utilizează: plase din material plastic cu ochiuri mici sau se lansează proiectile sau
rachete mici ce conţin substanţe chimice şi care prin explozii în zona norilor împiedică
formarea grindinei.
Refacerea culturilor după îngheţ şi grindină: înlăturarea părţilor de plantă afectate,
stropirea plantelor cu zeamă bordeleză 1% sau alt fungicid cupric, fertilizare cu azot,
menţinerea solului umed şi afânat.
• Susţinerea plantelor – se aplică la specii cu port înalt şi care nu se pot menţine în
poziţie erectă (tomate, fasole, castraveţi). Se asigură prin araci din lemn de care se leagă
plantele sau spalieri de sârmă, de care plantele se leagă cu ajutorul sforilor.
• Copilitul – lucrarea prin care se îndepărtează lăstarii de pe plante (tomate cu port
înalt, ardei şi vinete). La tomate se face radical (îndepărtând toţi copilii la tomatele timpurii)
sau parţial ( se lasă 1-3 copili la tomatele de vară-toamnă). Soiurile cu creştere determinată nu
se copilesc.
La ardei şi vinete se face un copilit parţial.
Lăstarii se îndepărtează când sunt mici (5-10 cm) prin rupere sau tăiere, pentru a nu
consuma inutil.
 • Cârnitul – lucrarea prin care se îndepărtează vârful tulpinii principale la speciile
legumicole cu port înalt, în scopul sistării creşterii şi limitării numărului de inflorescenţe sau
flori, favorizând o dezvoltare mai bună şi o coacere mai timpurie a fructelor.
Tomatele timpurii se cârnesc după 3-5 inflorescenţe, cele de vară-toamnă după 8-12
inflorescenţe, iar cele de toamnă cu 2-3 săptămâni înaintea căderii brumelor. Lucrarea se
execută manual, lăsându-se 1-2 frunze după ultima inflorescenţă. La varza de Bruxelles,
lucrarea de cârnit se aplică la sfârşitul lunii august, pentru a favoriza creşterea verzişoarelor.
Se aplică şi la unele soiuri sau hibrizi de castraveţi, prin ruperea vârfului tulpinii în
faza de 3-5 frunze adevărate.
Lucrarea se poate aplica şi la semincerii de plante legumicole.

• Ciupitul – lucrarea ce se aplică plantelor legumicole cucurbitaceae şi constă în

îndepărtarea repetată a vârfului lăstarilor, favorizând apariţia ramificaţiilor de ordin superior,
pe care apar mai multe flori femeieşti, influenţând producţia.

• Tratarea plantelor cu substanţe bioactive – are drept scop influenţarea creşterii şi

fructificării plantelor legumicole. Se folosesc produse de sinteză cu acţiune specifică asupra
unor procese din plante (auxine, gibereline, retardanţi, produse fertilo-stimulatoare) cu
denumiri comerciale diferite, dar de mare eficienţă. Se aplică unul sau mai multe tratamente
în funcţie de prospectul însoţitor.
11.RECOLTAREA ŞI CONDIŢIONAREA LEGUMELOR
Recoltarea legumelor
Recoltarea este operaţiunea care marchează trecerea legumelor din sfera producţiei în
cea a circulaţiei şi consumului. Ea reprezintă un complex de operaţiuni de mare răspundere,
deoarece modul de executare a acestei lucrări are repercursiuni directe asupra menţinerii
calităţii produselor. Recoltarea legumelor cuprinde două aspecte principale şi anume:
organizarea recoltării şi tehnologia de recoltare.
Organizarea recoltării prezintă importanţă deosebită pentru fermele specializate şi se face
din timp asigurându-se pe de o parte întocmirea corectă a graficelor de livrare, pe baza
evaluării producţiei şi întocmirea calendarului apariţiei acesteia, iar pe de altă parte
asigurându-se maşinile şi utilajele necesare recoltării, formaţiunile de lucru, ambalajele
necesare, mijloacele de transport.
Tehnologia recoltării se referă la:
- Stabilirea gradului de maturare la care trebuie făcută recoltarea, în funcţie de destinaţia
producţiei şi anumite caracteristici ale acesteia, cum ar fi capacitatea de a-şi desăvârşi
maturarea după recoltare;
- Momentul optim de executare a recoltării;
- Tehnica de recoltare.
Gradul de maturare constituie o anumită etapă în procesul creşterii şi maturării la care
legumele întrunesc anumite proprietăţi ca: mărime, culoare, frăgezime, conţinut în apă,
zaharuri, aciditate etc.
În funcţie de specificul creşterii şi dezvoltării fiecărei specii legumicole şi de
destinaţia producţiei se utiliează următoarele noţiuni legate de gradul de maturare:
- maturitatea fiziologică este dată de momentul când seminţele ajung la mărimea
caracteristică şi sunt apte să germineze dacă sunt puse în condiţii optime de umiditate şi
căldură;
- maturitatea de consum corespunde momentului în care părţile comestibile ale legumelor au
dobândit însuşirile caracteristice speciei şi soiului (mărime, formă, culoare, gust, aromă etc.),
însuşiri care permit folosirea lor imediată. Această noţiune se utilizează pentru legumele de la
care se consumă părţile vegetative (salată, spanac, morcov, pătrunjel etc.) dar se poate folosi
şi pentru cele de la care se utilizează fructele înainte de atingerea maturităţii fiziologice
(castraveţi, dovlecei, mazăre etc.);
- maturitatea comercială este maturitatea în cadrul căreia sunt întrunite caracteristicile cerute
de beneficiari şi este condiţionată de scopul pentru care legumele se comercializează. Pentru
unele legume ca tomatele pentru export, pepenii galbeni destinaţi păstrării etc., aceasta
corespunde cu stadiul de pârgă.
- maturitatea tehnică sau industrială corespunde cu faza în care legumele întrunesc însuşirile
cerute de unele operaţiuni tehnologice cum ar fi: păstrarea în stare proaspătă (ceapă, usturoi,
etc.), diferite forme de prelucrare (pastă, bulion, conserve sterilizate, produse deshidratate,
murate etc.). La această maturitate legumele se găsesc în diferite grade ale maturării în funcţie
de destinaţie (supramaturare, coacere deplină, pârgă, inflorescenţă complet formată,
maximum de creştere vegetativă etc.).
Tehnica recoltării este determinată de anumite caracteristici ale plantelor legumicole şi
anume: gradul de perisabilitate şi dinamica apariţiei producţiei.
În funcţie de gradul de perisabilitate, recoltarea trebuie făcută astfel ca, în momentul
efectuării acestei operaţiuni, asupra produsului să se exercite o presiune cât mai redusă, să se
evite pe cât posibil lovirile, zdrobirile, ruperea de ţesuturi etc., deoarece în celulele lovite, cu
pereţii vătămaţi, sub influenţa enzimelor, a oxigenului din aer şi datorită temperaturii ridicate
la care se lucrează de cele mai multe ori, se produc procese de hidroliză şi fenomene care se
evidenţiază prin pete, înmuierea ţesuturilor etc. care, în perioada imediat următoare recoltării,
produc deprecieri calitative produselor, pierderi în greutate prin îmbolnăvire etc.
În funcţie de specificul plantelor legumicole recoltarea se face selectiv sau integral.
Recoltarea selectivă se face prin mai multe treceri, pe măsură ce produsele legumicole ajung
la maturitatea comercială (tomate, ardei, castraveţi, pepeni, dovlecei, fasole de grădină etc.).
Intervalul dintre două recoltări diferă în funcţie de specie, faza de dezvoltare a plantei,
tehnologia de cultură, condiţiile de mediu etc.
Recoltarea integrală la o singură trecere, se face culegând toate produsele existente în
momentul recoltării. Apariţia simultană a producţiei este un caracter transmis genetic la
tomate, ardei, pătlăgele vinete, fasole, mazăre etc., la care s-au creat soiuri şi hibrizi cu
maturare grupată în proporţie de peste 85% şi o bună rezistenţă la loviri, şocuri, vibraţii etc
În funcţie de dotarea tehnică, destinaţia producţiei şi specificul fiecărei specii
legumicole, recoltarea se poate face: manual, când toate operaţiile se execută manual; manual
cu scoaterea mecanizată a recoltei din câmp cu platforme mobile, platforme tehnologice cu
benzi; semimecanizat, o parte din operaţii se execută mecanizat iar celelalte manual;
mecanizat, când toate operaţiunile de recoltare se face cu ajutorul maşinilor speciale.