VII.

CULTURA PĂRULUI
Pyrus sativa Lam, Fam. Rosaceae, Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine şi aria de răspândire

Importanţă culturii. Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat,
deşi se situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi volum al producţiei. Este
o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce valorifică foarte bine condiţiile ecologice din zonele
pomicole ale ţării. Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil ca fructele să poată fi consumate în
stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni.
În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în industria alimentară (în unele
ţări, S.U.A, Franţa 70-80%) sub formă de sucuri, compoturi, paste, marmelade, fructe deshidrate sau congelate.
Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără sclereide, cu structura şi textura
fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris, Fondantă de pădure, Buna Luiza de Avranche etc.
Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut fac din pere un fruct de
lux pentru multe ţări.
Din punct de vedere biochimic perele conţin: zahăr – 8,10-14,2%, aciditate-0,12-0,45%, substanţe
tanoide - 0,06-0,27%, substanţe pectice - 0,14-0,71%, proteine brute - 0,24-0,71%, vitamina C - 0,16-11,0
mg/100g. În general perele sunt mult mai sărace în vitamine decât merele.
Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete, variază de la 50,52% la
soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon.
Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare terapeutică în primul
rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra acelor acizi (6,10 mg/1,58mg) cu rol în
echilibrarea rezervelor din organism.
De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în regularizarea activităţilor
peristalice intestinale.
Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice, reconfortante, mineralizante şi răcoritoare.
Originea şi aria de răspândire. Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând
documente scrise cu cca. 3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului, Vavilov
precizează trei centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală şi Orientul Apropiat (Asia Mică).
Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica Elenă şi în Imperiul
Roman. De aici, părul s-a răspândit mai întâi în Franţa, Belgia, Anglia, apoi în toată Europa. Dacă în
secolul al XVI-lea în Franţa existau cca. 250 soiuri în secolul al XIX-lea se cunoşteau peste 900 soiuri.
În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a fost introdusă de
colonizatori în secolul al XVIII-lea.
Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându-se apoi în toată lumea, în
special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu precădere în cea nordică unde ajunge până la
55-58o latitudine (Suedia).
Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone în cea mai mare parte în Asia, urmată de
Europa şi America de Nord.
Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea mai mare parte în
următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina, Portugalia.
Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de creştere şi dezvoltare în
majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha cu o producţie de aproximativ 32.000 t. produsă
în cea mai mare parte în sectorul particular (cca. 98%). Judeţele cu producţia cea mai mare de pere sunt:
Argeş, Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea.

Particularităţi biologice şi ecologice

Specii care au contribuit la formarea soiurilor.
Diversitatea genetică. Botaniştii dar şi pomicultorii au descris până în prezent peste 24 specii de
păr şi mulţi hibrizi între specii dar cu origine genetică sigură.
La originea formelor cultivate stă probabil hibridarea interspecifică a speciei Pyrus communis,
originară din Europa, cu speciile asiatice Pyrus ussuriensis şi Pyrus pyrifolia (P. serotina). Multe dintre
soiurile cultivate tip “ussuri”, care cresc în China, sunt rezultatul hibridărilor interspecifice dintre Pyrus

1
ussuriensis şi Pyrus serotina. Pyrus communis, formele cultivate au ca strămoşi populaţiile spontane de
Pyrus communis var. pyraster, Pyrus caucasica şi Pyrus nivalis.
Principalele specii ale genului Pyrus, originea lor şi unele particularităţi biologice, potenţiale surse
de gene în programele de ameliorare sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Specii ale genului Pyrus cu valoare genetică

Denumirea
Originea
ştiinţifică şi Particularităţi
geografică
populară
Pyrus communis Din vestul până în Pom viguros (15-20 m), rezistent la secetă,
L., pyraster sud-estul Europei mai sensibil la ger decât mărul, variabilitate
Părul comun, mare a producţiei şi calitatea fructelor se
pădureţ etc. află la baza majorităţii soiurilor cultivate.
Pyrus ussuriensis Siberia, Vigoare mare (10-15m), sistem radicular
–Max. Manciuria, superficial, rezistent la ger şi arsura
Părul de Ussuria Nordul Chinei, bacteriană, sensibil la secetă, lipsă de
Coreea compatibilitate cu soiurile europene.
Soiurile din Extremul Orient sunt originare
din această specie.
Pyrus nyvalis Jacq Vestul, Centrul şi Rezistent la secetă, sensibil la ger, viguros,
Părul nins Sudul Europei genitor bun pentru soiurile de cidru.
Pyrus serotina China, Japonia, Productivitate mare, rezistent la boli, secetă
Rehd. (Pyrifolia Taiwan şi ger, soluri nisipoase. Genitor pentru
Nak) Părul rezistenţă la Erwinia. Folosit mult în
chinezesc America de Nord.
Pyrus elaeagrifolia Sud-estul Semiviguros (6m), rezistent la boli, secetă,
Pall. Europei, Rusia, soluri nisipoase, mediu rezistent la ger,
Părul sălcioara Turcia productiv, formează uşor hibrizi interspecii.
Pyrus amygdaliformis Zona Mediteranei, Arbustoid, rezistent la secetă, la sol nisipos
Mill. Asia Mică sau la cele umede.
Părul amigdaliform
Pyrus salicifolia Nord-vestul Talie mică, ornamental.
Pall. Iranului, Nord-
vestul Turciei

Dintre hibrizii interspecifici cei mai reprezentativi sunt: Pyrus bretchneideri Rhed originar din
China de Nord şi are ca genitori Pyrus ussuriensis x Pyrus betulefolia.
Pyrus phaeocarpa Rhed - originar din China de Nord; genitori: Pyrus ussuriensis x Pyrus
betulefolia.
Pyrus serulata Rehd - originar din China Centrală; genitori: Pyrus pyrifolia x Pyrus calleriana.
Pyrus salvifolia D.C. - originar din Crimeia, Europa; genitori: Pyrus communis x Pyrus nivalis.
Pyrus canescens Sprach - genitori: Pyrus nivalis x Pyrus salicifolia.
Pyrus uyemetsuana Makino - originar din Coreea; genitori: Pyrus dimophophylla x Pyrus
hondoensis.
Toate speciile genului Pyrus au numărul cromozomilor de bază x=17 şi sunt, în marea lor
majoritate, diploide (2n=34). Formele triploide (2n=51), tetraploide (2n=68) sau hexaploide (2n=102) se
găsesc doar în cadrul speciei Pyrus communis.
3.2.2. Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea părului
Pe plan mondial şi în România există programe majore de ameliorare a părului cu obiective precise cum ar fi:
- rezistenţa la arsura bacteriană (Erwinia amylovora);
- creşterea calităţii fructelor şi a rezistenţei la păstrare;
- rezistenţă la rapăn (Venturia pyrina);
- rezistenţă la pătarea albă (Mycosphaerella sentina) şi la pătarea brună (Fabraea maculata);
- rezistenţă la puricii meliferi (Psylla pyricola, P. pyri şi P. pyrisuga);
- rezistenţă la acarienii roşii (Tetranycus urticae);
- precocitate de rodire şi vigoare redusă a pomilor;
- înflorire târzie şi rezistenţă la ger;
- productivitate mare şi maturare târzie etc.
2
 Deşi au existat încă de la începutul secolului XX preocupări în ameliorarea părului iar în prezent
există un program bine structurat, totuşi, soiuri autohtone de valoare deosebită la păr nu avem.
Una din preocupările majore ale cercetărilor trebuie să fie cea de colectare, organizare şi conservare
a fondului de germoplasmă existent, în vederea valorificării corespunzătoare a acestuia.
Metodele de ameliorare folosite la păr nu diferă radical de cele folosite la măr sau alte specii
pomicole, dar rezultatele sunt specifice. Dintre acestea cele mai importante sunt:
- Selecţia individuală a hibrizilor proveniţi din polenizarea liberă, metodă practicată mai ales în
trecut (sec. XVIII-XIX) dar şi în prezent;
- Selecţia mutantelor naturale sau a variaţiilor mugur ale apărute spontan s-a practicat mai târziu cu
rezultate bune. Astfel, s-au obţinut soiurile: Williams roşu, Cardinal, Fertility, Curé, Beurré Diel, Surprise,
Belle Augevine etc.;
- Inducerea artificială a mutaţiilor, urmată de selecţia mutantelor valoroase este o metodă frecvent
utilizată la păr. În acest scop se tratează ramuri, în stare de repaus vegetativ, cu raze gama. Aceste ramuri
sunt altoite (V1) şi realtoite în anul următor (V2) pentru siguranţă, rezultând, astfel, mutante, în proporţie
de până la 60% valoroase.
Inducerea mutaţiilor numeric cromozomale se face şi prin tratarea vârfurilor de creştere ale
lăstarilor tineri cu colchicină ajungându-se la fructe mai mari, frunze mai groase şi chiar plante autofertile.
Hibridarea sexuată artificială, este principala metodă de creare de noi soiuri. Marea majoritate a
soiurilor noi provin prin hibridarea interspecifică.
Hibridarea interspecifică este folosită la păr pentru transferarea la soiurile valoroase a unor însuşiri
deosebite, ca rezistenţa la boli, factori ecologici etc. de la specii mai rustice.

Sortimentul de soiuri vezi LP

Portaltoii părului. Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus
crearea şi alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste condiţii cât şi potenţialul
genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi sărace sunt recomandaţi portaltoii franc, cu sistemul
radicular prfund şi puternic rezistenţi la secetă şi ger.
Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de vigoare mijlocie şi mică
proveniţi din Pyrus Communis, Pyrus calloriana şi Cydonia Oblonga.
Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din sol, la boli şi dăunători,
sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie fructificarea şi favorizează periodicitatea de rodire.
Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte fructificarea, asigură producţii
mari, constante şi de calitate.
Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită incompatibilităţii cu
unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative.
Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându-se în două: cu vigoare mare şi
mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare mijlocie-mică (gutui).
Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită înmulţirii generative.
În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi franc pentru păr soiurile autohtone: P.F.
Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi mai recent P.F. Pepenii de Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti,
P.F. Cu miezul roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica
solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate bună cu toate soiurile, imprimă vigoare mare şi tardivitate.
Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri superioare.
Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în Columbia (Canada).
Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt rezistenţi la ger şi la
asfixia radiculară.
Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa (Angers).
Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis.
Seria BP (BP1, BP2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis.
Selecţii la gutui au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent pe gutui se altoieşte
peste 80% din soiurile de păr.
BA 29, portaltoi cu origine în Cydonia oblounga, obţinut la Angers în Franţa.
Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga.
Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare superficială.
Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună, rezistent la boli şi afide.
Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor.
Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la calcar (8%).
BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare mijlocie, similară gutuiului
de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger.
3
 Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru obţinerea unor portaltoi din alte
specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P. betuleafolia, P. nivalis, P. serotina etc.
Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului
Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un sistem radicular puternic
mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5-2 ori volumul coroanei. În acest caz
marea masă a rădăcinilor active se găsesc în stratul de sol cuprins între 20-100 cm pe solurile argilo-
lutoase şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite. Rădăcinile principale cu creştere verticală pot
pătrunde în sol până la 4-5 m adâncime. Când este altoit pe gutui, sistemul radicular al părului este mai
redus, puternic ramificat, mai ales pe orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându-se în stratul de
sol cuprins între 20 şi 40 cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere (spalieri,
tutori) pe toată durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în primii 4 m2 din jurul trunchiului.
Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de culoare galbenă până la
brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea în vârstă formează un ritidom solzos care se
exfoliază. Unele soiuri formează un trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui Clapp, Olivier de Serres),
altele uşor răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă Bosc).
Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează uşor. Coroanele naturale
sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi: piramidală (Untoasă Hardy), larg piramidală
(Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă Giffard), îngust piramidală (Passe Crassane), sferică şi sferic turtită.
Volumul coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc induce coroane mari, gutuiul coroane mici).
Axul părului este puternic şi domină celelalte ramuri.
Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare. Pomii formează în mod natural
etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane), altoite pe gutui, au ramurile aşezate în spirală pe ax.
După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri:
- soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Untoasă Gifford;
- soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curéy Williams.
Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată, cu scoarţa de culori
foarte variate, de la brun-gălbui (Williams) la verde-cenuşiu (Passe Crassane). Aceştia pot fi: lungi, subţiri
şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă Giffard), lungi, groşi şi noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi
şi cu internodii mici (Passe Crassane).
În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi care pot fi folosiţi în
proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi (Untoasă Hardy), sau numai la baza
ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris).
Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură.
Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor scurţi.
Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc predominant pe formaţiuni lungi ca
nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf, Carpica), altele pe formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel,
Olivier de Serres, Păstrăvioare, Untoasă Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa).
Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu părul franc.
Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de condiţiile edafice,
ecologice şi tehnologice.
După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în:
- soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard, Păstrăvioare, Untoasă Hardy,
Contesa de Paris etc.;
- soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres, Abatele de Fetel;
- soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica, Untoasă de Geoagiu.
Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel unele soiuri de păr (Williams,
Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe în anii 2-3 de la plantare, iar începând cu anul 4
dau producţii economice. Altele (Curé, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3-5 ani.
Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel:
- soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă precoce Morettini,
Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland, Aniversarea, Conference, Jeanne d’Arc, Abatele
Fetel, Curé, Passe Crassane, Olivier de Serres;
- soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno, Triumf, Timpurii de
Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu, Untoasă Bosc, Republica;
- soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi, Sintilieşti, Japoneze,
Passe Crassane.

4
 Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea mărului după 61-67 zile
consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404oC. În cadrul soiului, înflorirea durează 8-10 zile
funcţie de temperatură şi umiditatea aerului.
După epoca înfloritului se deosebesc:
- soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc;
- soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard, Republica;
- soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa etc;
- soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc.
După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul de păr cuprinde:
-soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori;
- soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana;
- soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne d’Arc.
- soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe Crassane;
- combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x Republica, Bella di Giugno x
Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă Giffard x Curé, Williams x Williams roşu.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10-20 zile de la înflorirea
normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici, atipicee.
Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice şi tehnologice. Acesta variază de
la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri rodesc constant sau relativ constant (Williams, Curé, Untoasă Bosc,
Passe Crassane) altele, prezintă alternanţă de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard).
Durata de viaţă a pomilor este de 30-35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40-60 ani în cazul altoirii pe
păr franc. Părul este în general mai longeviv decât mărul.
Cerinţele pomilor faţă de factorii ecologici. Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură,
lumină, apă, sol etc.) oferă speciei păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor
pomicole. În general, părul este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu decât mărul, vişinul,
cireşul, prunul.
Cerenţele părului faţă de lumină. Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai
exigent decât mărul, prunul şi vişinul.
De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi implicit productivitatea
şi calitatea producţiei. Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile părul
nu-şi maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii.
În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de maturare iar în cadrul
ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul înfloririi.
Lumina insuficientă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului, provocând creşteri slabe
şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ.
Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5-0,9) între speciile pomicole.
O iluminare favorabilă asigură obţinerea unor fructe de calitate, colorate, cu gust şi aromă plăcută
fără sclereide cu valoare comercială ridicată.
Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor optime de plantare în
raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiurilor, a formelor de conducere a pomilor etc.
Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni
temperate, părul creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC. Unele soiuri
(Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc.) se pot cultiva în zone cu
temperaturi medii anuale de 8-8,5ºC. Temperatura medie în perioada de vegetaţie (aprilie – septembrie)
trebuie să fie de 16-19ºC.
Soiurile de vară au nevoie de 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive pentru creşterea şi
maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce echivalează cu 2950º – 3250ºC. Pragul
biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC.
“Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de temperaturi scăzute (sub
7ºC) dar pozitive, pentru ieşirea mugurilor din starea de repaus şi desăvârşirea microsporogenezei. Pentru
climatul subtropical a fost creat soiul Le Cont ( Pyrus Piraster x Pyrus serotina) cu cerinţe minime la frig
şi cu o rezistenţă foarte mare la temperaturile ridicate din timpul perioadei de vegetaţie (45ºC).
Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub –26º ... –28ºC. Florile
părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când sunt complet deschise, fructele tinere până la –
1,5ºC, iar cele mature până la –4,4ºC. În condiţiile unor primăveri răcoroase cu temperaturi de 1-2ºC
florile leagă slab şi sunt afectate major de Pseudomonas syringae.

5
 Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte dar şi foarte ridicate,
fenomenul nefiind lămurit. Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de factorul
genetic, de condiţiile ecologice şi tehnologice.
Cerinţele faţă de apă. Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm
precipitaţii anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când nu sunt realizate aceste
condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 65-70% din capacitatea de câmp pentru apă a
solului. Necesarul faţă de apă este influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul altoit pe franc creşte şi
fructifică normal în zonele colinare cu 600-800 mm precipitaţii anuale şi este rezistent la secetă, altoit pe
gutui rezistă excesului temporar de umiditate dar e sensibil la secetă, iar pe portaltoii Pyrus
amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus betulifolia suportă seceta excesivă.
Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncime de 1-1,5 m în cazul părului altoit pe gutui, 2,0-
2,5 m în cazul părului altoit pe franc.
Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70-80%.
Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu multe sclereide, iar excesul
de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt slab aromate, au o capacitate mică de păstrare etc.
În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind atât în situaţii de exces
cât şi de deficit.
Cerinţele faţă de sol. Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel,
dacă părul franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol gutuiul este mai exigent. În general,
părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu reacţie neutră, caz în care dă producţii mari,
cantitativ şi calitativ. Preferă solurile cu textură luto-nisipoasă până la luto-argiloasă şi mai puţin pe cele
bălane uscate.
Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la 12%. Reacţia solului
trebuie să fie de 6,8-7,2, conţinutul în Na schimbabil de 5-12% iar cel de Al sub 8 ppm.
În general zonele pomicole ale ţării noastre oferă condiţii bune de culturii părului.
Particularităţi tehnologice ale părului
Specificul producerii materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite.
În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform, asigurând un procent de
prindere la altoire de 81-92 (Parnia şi colab. 1984). Puieţii de păr franc se altoiesc în iulie, deoarece
circulaţia sevei încetează devreme. În câmpurile de formare dau rezultate mai bune portaltoii generativi
proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe lemn nou dă rezultate mai bune, iar pomii
formează un sistem radicular ramificat (Parnia şi colab. 1992). Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră o
creştere puternică, depăşind de multe ori grosimea de altoire.
În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca, Williams) au tendinţa să
formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de Angouleme cresc neuniform şi geniculat.
Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este afinitatea soiului cu portaltoiul
care se manifestă sub două forme:
Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a cuncreşte cu portaltoiul;
Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în plantaţie, la capacitatea de producţie
şi la longevitate. Există situaţii când pomii foarte bine prinşi la altoire şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în
livadă se usucă sau se dezbină de la punctul de altoire (Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc). Pentru
aceste soiuri precum şi altele care nu au afinitate cu gutuiul se foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în
această situaţie preţul de cost creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar.
Rezultate bune s-au obţinut prin microînmulţirea, “in vitro” a părului, dar în această situaţie se
controlează mai greu vigoarea pomilor.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor. La alegerea locului pentru înfiinţarea unei
plantaţii de păr trebuie să se aibă în vedere cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe
prezentate în subcapitolele anterioare.
Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat, fertilizarea de bază,
nivelarea; urmează lucrările propriu-zise ca: pichetatul, săpatul gropilor, repichetatul, alegerea
materialului săditor şi plantarea pomilor.
Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le prezintă: prinderea mai bună,
cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în vegetaţie primăvara mai repede etc. Dacă se va planta
primăvara acest lucru trebuie să se facă cât mai devreme posibil imediat ce terenul permite accesul.
După cum s-a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi. Aceste două elemente
corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului conduc la înfiinţarea a diferite sisteme de plantaţii:
Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem gospodăresc agropomicol etc.
6
 Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6m; soiuri viguroase; portaltoi - păr franc; forme de conducere -
piramidale.
Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi uniformi şi bine însoriţi, cu
soluri subţiri şi mai puţin fertile.
Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) care asigură un volum de coroană de 5000-
8000 m3/ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite pe franc; formă de coroană: tufă, piramide.
Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu posibilităţi de irigare.
Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente la factorii de stress.
Distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigurând densităţi de 833-1250 pomi/ha; forme de coroană
palmete, fusul, palmeta liberă.
Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte mică, ameliorate şi
irigate pretabile la mecanizare.
Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe portaltoi de vigoare redusă (gutui).
Distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha asigurând un volum de coroană
mai mic de 4000 m3/ha; forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc.
Tăierile de fructificare. Habitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea
fructelor sunt influenţate în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de tehnologia de cultură, în special de
tăieri, prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o bună iluminare, etc.
Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a unor condiţii ecologice
normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30-40 cm iar în plină producţie de 15-30 cm.
Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă pentru a nu diminua suprafaţa productivă şi vegetativă
a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de rod se va evita pe cât posibil scurtarea ramurilor
folosindu-se mai mult rărirea celor necorespunzătoare ca poziţie sau desime.
În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative acestea se vor rări până la
realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare.
În general intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându-se în perioada de intrare în
declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai sever prin scurtare iar la cei cu creşteri
vegetative mari se vor evita scurtările efectuându-se tăieri de rărire. Pomii care au fructificat mult şi au
creşteri slabe vor fi tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar semne de declin (creşteri anuale reduse 15-20
cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3 ani, tăind deasupra unor formaţiuni fructifere şi
simplificând vetrele de rod pentru a stimula procesul de creştere.
Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată a mugurilor de rod.
Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire cât şi prin scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor.
Rărirea acestor ramuri se practică atunci când sunt prea dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea
atunci când producţia este asigurată integral de către ţepuşe.
În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele cu fructificare de tip
standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care sub greutatea fructelor se arcuiesc. În zonele
de curbură apar noi lăstari vegetativi şi apoi de rod iar porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă
sau se degarniseşte complet. Pentru a evita acest fenomen, ramurile respective se vor scurta cu 1/2 din
lungime sau de la punctul de curbură.
Vor fi eliminaţi lăstarii lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de prisos.
Înainte de începerea tăierilor pomul se analizează din punct de vedere al creşterilor anuale, gradul de
încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul anterior, starea fitosanitară etc. Funcţie de aceste elemente se va
stabili conduita de tăiere a fiecărui pom mergând chiar până la nivel de şarpantă sau subşarpantă.
Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în perioada de vegetaţie (“în
verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate soiurile dar mai ales la cele de vară. Momentul aplicării
acestor tăieri trebuie corect stabilit pentru a favoriza creşterile anuale, diferenţierea mai bună a mugurilor
de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri se vor efectua până la 10-15 august. Părul se pretează
şi la tăierea mecanizată.
Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale creşterii producţiei
cantitativ şi calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a solului se face funcţie de cantitatea de
precipitaţii din zona respectivă, repartizarea lor în timpul anului, combaterea eroziunii solului, nivelul şi
destinaţia producţiei etc.
Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate:
- ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri plane sau cu pantă foarte
mică, în plantaţii intensive sau superintensive.
- culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600-750 mm/an, în plantaţiile tinere, terenuri
plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în condiţia dublării necesarului de elemente nutritive
şi apă. Se pot cultiva: cartofi, leguminoase, căpşun etc., în general plante cu talie mică.
7
 - benzile înierbate temporar, în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile în pantă
până la 15%.
- benzile înierbate în alernanţă cu ogorul lucrat.
- ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi fertiliza. Se recomandă
pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de 15%.
- înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În acest fel se uşurează
circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de elemente minerale.
Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1-2 praşile manuale, completate cu
administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha, Funsilade 2 l/ha, Nabu 4-6 l/ha etc.).
O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de lucru care, pentru a nu
distruge sistemul radicular activ, nu trebuuie să depăşească 10-12 cm în cazul când portaltoiul este gutui şi
15-18 cm în cazul portaltoiului franc.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a solului, vârsta plantaţiei,
densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc.
Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă 33 kg N, 12 kg P2O5, 48
kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha aceeeaşi plantaţie consumă 114 kg N, 90 kg P 2O5, 137
kg K2O, 80 kg CaO şi 15 kg MgO. (N. Branişte, P. Pârvu, 1986).
Având în vedere aceste consumuri ele se vor suplini în procesul de fertilizare prin aplicarea de
îngrăşăminte. Ca doze orientative recomandăm:
Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de grajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P2O5 şi 80 kg/ha K2O.
În plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P2O5 şi 100-120 kg/ha K2O etc. O dată la 3-4
se fertilizează cu gunoi de grajd 30-40 t/ha iar în această situaţie dozele de îngrăşăminte chimice se
înjumătăţesc sau pot lipsi.
Pe solurile acide se aplică 5-6 t/ha amendamente calcaroase odată la 4-5 ani toamna.
Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor, potasiu, amendamentele şi
1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se încorporează; restul îngrăşămintelor azotoase se aplică
primăvara înainte de pornirea ăn vegetaţie.
Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii sub 500 mm şi chiar 600
mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate neuniform şi nu satisfac cerinţele speciei. De asemenea,
este importantă irigarea plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri viguroase în vegetaţie.
Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii optime a fiecărei
fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra creşterilor fructelor şi mai ales a calităţii acestora (la
secetă se formează sclereide). Pentru aceasta se recomandă aplicarea a 2-3 udări cu o normă de 300-500
m3/ha, mai ales în perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august). Perioadele cririce pentru apă ale
părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la înflorit, după căderea fiziologică a fructelor şi
cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare.
Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile extensive şi prin
microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive.
De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare.
Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor soiuri de a se supraîncărca cu
rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună, competitive, etc. pe lângă normarea producţiei prin tăieri corecte se
impune şi o rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă obiectivele precizate anterior aceste operaţii mai au şi rolul de a
furniza şi o diferenţiere mai bună a mugurilor de rod şi implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se
poate face chimic sau mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe.
Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri cu substanţe bioactive la
2-3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele au un diametru de 9-14 mm.
P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000 ppm) la soiul Conference
s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul Curé corectarea încărcăturii de rod a pomilor s-a
făcut cu sarea sodică a acidului naftalenacetic (NaNAA 8%) în concentraţii de 1000 ppm. Există substanţe
biostimulatoare care stimulează legarea mai bună şi creşterea fructelor. La soiurile Williams şi Ducesa de
Angouléme s-a îmbunătăţit calitatea fructelor prin tratamente cu AG3 şi 2.4.5).
Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza prin două tratamente cu
Cicocel-Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul aplicat în stadiul de trei frunze, următorul la 10-14 zile.
Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat încă pe rod.
Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen (ex. Williams etc), poate fi
stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid giberilic (AG3), 10g/100 l apă, 1500 l/ha soluţie la începutul
înfloritului. De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea prematură a fructelor.
Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor. Stabilirea momentului optim de recoltare a
perelor constituie un element determinant pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi
8
modul de valorificare. Soiurile de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă” adică cu 8-12 zile
înainte de maturitatea de consum.
Recoltarea perelor în vederea păstrării se face când se ating următorii parametri:
- fructele îşi încetează creşterea în mărime;
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde-spre verde gălbui;
- amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o suprafaţă de 30-40%, funcţie de soi;
- fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.);
- vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică soiurilor şi zonei de
cultură; ex. Favorita lui Clapp 107-110 zile, Williams 115-124 zile, Untoasă Bosc 135-137 zile, Curé 156-
160 zile, Olivier de Sèrres 171-175 zile.
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie recoltarea, fructele devin
sensibilie la manipulări şi transport.
Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot păstra în condiţii
frigorifice 10-15 zile, iar cele de toamnă 30-40 zile. La temperaturi de - 1ºC ... + 1ºC durata de păstrare a
soiurilor de iarnă este de 150-200 zile.
Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau grupe de soiuri.
După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de postmaturare la
temperatură de 16-18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un maximum de însuşiri organoleptice.
Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât şi de modul cum sunt ambalate şi
prezentate cumpărătorului. Modul de prezentare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de soi,
cerinţe etc.