Tehnologie de Cultura Si Ameliorarea Legumelor, Burnichi Floarea

BURNICHI FLOAREA VÎNĂTORU COSTEL
VLAD CONSTANTIN ZAMFIR BIANCA

STRUGARIU CARMEN GABRIELA PÂRVU MARIA GABRIELA
BRATU CAMELIA
TEHNOLOGIILE
DE CULTURĂ ŞI AMELIORAREA
PLANTELOR LEGUMICOLE CULTIVATE
ÎN SPAŢII PROTEJATE ŞI CÂMP
2014
1
BURNICHI FLOAREA VÎNĂTORU COSTEL
VLAD CONSTANTIN ZAMFIR BIANCA
STRUGARIU CARMEN GABRIELA PÂRVU MARIA GABRIELA
BRATU CAMELIA
TEHNOLOGIILE
DE CULTURĂ ŞI AMELIORAREA
PLANTELOR LEGUMICOLE CULTIVATE
ÎN SPAŢII PROTEJATE ŞI CÂMP
2014
2
CUPRINS
Pag.
INTRODUCERE 5
CAPITOLUL 1 – Prezentarea speciilor legumicole 6

1.1 Tomate cu fructe tip cireaşă (Sonia de Buzău şi Ema de Buzău) 6
1.2 Tomate cu fructe portocalii (Nectaria şi Chihlimbar) 9
1.3 Tomate cu fructe roşii (Florina 44) 12
1.4 Pătlăgele vinete (H1Bz) 14
1.5 Ardei iute (Victor) 15
1.6 Fasole (Maura 2000 şi Anisia) 16
1.7 Castraveţi (Triumf F1) 18
1.8 Salată (L14) 19
1.9 Păstârnac (L7) 20
CAPITOLUL 2 – Ameliorarea speciilor legumicole 21

2.1 Ameliorarea la tomate 23
2.2 Ameliorarea la pătlăgele vinete 31
2.3 Ameliorarea la ardei iute 35
2.4 Ameliorarea la fasole 39
2.5 Ameliorarea la castraveţi 47
2.6 Ameliorarea la salată 49
2.7 Ameliorarea la păstârnac 51
CAPITOLUL 3 – Tehnologii de cultură in spaţii protejate şi câmp ale 54

speciilor legumicole
3.1 Tehnologia culturii de tomate în spaţii protejate 54

3.2 Tehnologia culturii de tomate în câmp 60
3.3 Tehnologia culturii de pătlăgele vinete în spaţii protejate 66
3.4 Tehnologia culturii de pătlăgele vinete în câmp 72
3.5 Tehnologia culturii de ardei iute în spaţii protejate 74
3
3.6 Tehnologia culturii de ardei iute în câmp 77
3.7 Tehnologia culturii de fasole în spaţii protejate 80
3.8 Tehnologia culturii de fasole în câmp 83
3.9 Tehnologia culturii de castraveţi în spaţii protejate 87
3.10 Tehnologia culturii de castraveţi în câmp 99
3.11 Tehnologia culturii de salată în spaţii protejate 101
3.12 Tehnologia culturii de păstârnac în câmp 105
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 107
4
INTRODUCERE
STAŢIUNEA DE CERCETARE-DEZVOLTARE PENTRU LEGUMICULTURĂ BUZĂU este
o instituţie de drept public cu
personalitate juridică, în subordinea
A.S.A.S. Bucureşti înfiinţată la
01.04.1957 şi organizată prin HG
1635/2004.
Domeniul de specialitate al unităţii
conform clasificării CAEN: 7219/0113–
cercetare şi cultura legumelor.
Adresa de contact:
Str. Mesteacănului, nr. 23, Buzău, jud.
Buzău, cod 120024, tel/fax 004
0238722560, tel. 004 0238722593
Pagină WEB: http://www.scdlbuzau.ro
E-mail : scdl_buzau@yahoo.com
FBK: https://www.facebook.com/StatiuneadeCercetareLegumicolaBuzau
Unitatea efectuează cercetări interdisciplinare în domeniile: ameliorare, biodiversitate,
agrochimie, fiziologie, ecologie, producerea de seminţe şi material biologic din categorii
biologice superioare, combaterea integrată a agenţilor patogeni şi dăunătorilor, tehnologia
culturilor legumicole, floricultură, mecanizare.
SCDL Buzău este specializată în:
• menţinerea şi îmbogăţirea colecţiilor de germoplasmă la principalele specii legumicole şi
unele specii floricole, in vederea conservării biodiversitatii;
• obţinerea de soiuri şi hibrizi performanţi şi adaptaţi la condiţiile climatice din ţara noastră;
• realizarea selecţiei conservative la soiurile şi hibrizii, creaţii ale SCDL Buzău şi la alte
soiuri la care unitatea a fost declarată “menţinător”;
• cultura legumelor în sere, solarii şi câmp deschis;
• elaborarea de tehnologii şi verigi tehnologice noi de cultivare la speciile legumicole şi
floricole precum şi optimizarea tehnologiilor de producere a seminţelor de legume;
• aclimatizarea, ameliorarea şi elaborarea tehnologiilor specifice de cultură la unele specii
noi provenite din areale geografice îndepărtate;
• ameliorarea şi reabilitarea unor specii legumicole autohtone care în prezent sunt
neglijate în cultură;
• elaborarea şi folosirea de noi tehnici de hibridare şi ameliorare a plantelor;
• combaterea integrată a sistemului de boli şi dăunători la speciile legumicole şi
floricole;
• îmbunătăţirea permanentă a sistemei de maşini folosită în legumicultură (ex: tehnologii
agricole specifice pentru producerea răsadurilor de legume şi flori; de cultivare a
legumelor în solarii la speciile: tomate, castraveţi, ardei şi pătlăgele vinete; de cultivare a
legumelor în câmp deschis la speciile: ceapă – cultură prin semănare directă, varză de
toamnă, plante legumicole cu multiple întrebuinţări, plante legumicole mai puţin
răspândite, culturi anticipate, asociate şi succesive; tehnologii inovative de producere a
seminţelor de legume în contextul reducerii consumurilor energetice şi conservării
structurii solului şi secvenţe tehnologice privind utilizarea îngrăşămintelor foliare
ecologice, naturale şi a celor de sinteză, aplicarea substanţelor biostimulatoare,
mecanizare, etc.);
• diseminarea şi implementarea rezultatelor cercetării; consultanţă şi asistenţă tehnică
de specialitate.
• Portofoliul unitătii cuprinde 65 de soiuri şi hibrizi la 32 de specii legumicole si floricole.
5
CAPITOLUL 1
1.1 Tomate cu fructe tip cireaşă
(Sonia de Buzău şi Ema de Buzău)
TOMATE SONIA DE BUZĂU
Soiul tip cireaşă, creaţie a S.C.D.L. BUZĂU, omologat la I.S.T.I.S. Bucureşti, în anul
2014, sub numele de “SONIA DE BUZĂU” este un soi pretabil pentru cultivare atât în sistem
protejat (seră, solar), cât şi în câmp deschis. Date fiind calităţile deosebite ale acestui tip de
tomate, s-a considerat utilă introducerea acestuia în cultură, ca sprijin remarcabil în
completarea unei nutriţii încă deficitare în domeniul principiilor utile sănătăţii (vitamine,
minerale), în vederea asigurării şi menţinerii stării de sănătate a populaţiei, precum şi pentru
diversificarea sortimentului de produse cu un grad redus de poluare introdus pe piată, ca
urmare a rezistenţei naturale a acestora la atacul pricipalilor agenţi patogeni.
Principalele caracteristici:
• Soi: timpuriu de tomate cireaşă tip cocktail, cu coacere concentrată a fructelor în
ciorchine;
+
• Tip de creştere: nedeterminată (SP );
• Înălţimea medie a plantei: 2,7 m;
• Plante: viguroase, foliaj bogat, cu un număr mediu de 46 frunze/plantă şi pilozitate
medie;
• Număr mediu de frunze sub prima inflorescenţă: 5;
• Număr de frunze între inflorescenţe: 2-3;
• Poziţia frunzelor pe plantă: pendule;
• Frunze: mari, penate, cu băşicare slabă, suprafaţa fotosintetic activă a plantei –
mare;
6
• Inflorescenţa: liniară sau ramificată dihotomic;
• Distanţa medie între inflorescenţe: 22 cm;
• Forma fructului: cordiformă, înălţimea medie 3.8 cm, diametrul 3.7 cm;
• Indicele de formă: 0.98;
• Număr mediu de fructe pe plantă (8 etaje): 102;
• Număr mediu de fructe în ciorchine: 12.7;
• Culoarea fructului imatur: verde deschis, cu calotă verde în zona pedunculară;
• Culoarea fructului la maturitatea tehnologică: roşu intens, uniform, cu luciu;
• Loji seminale: 2 în secţiune transversală;
• Greutatea medie a fructului (g): 38.7 g;
• Fructe: cu fermitate foarte bună, dulci, aromate;
• Substanţă uscată solubilă (% s.p.): 6.8;
• Comportarea faţă de atacul agenţilor patogeni: este tolerant faţă de bolile
specifice tomatelor timpurii cultivate în spaţii protejate şi câmp;
• Eficienţa economică: potenţial de producţie peste 4.5 kg/plantă şi 70-80 t/ha;
• Domeniul de aplicabilitate: consum în stare proaspătă şi industrializare. Se poate
recolta cu ciorchine. Se poate cultiva şi în sistem ecologic fiind creat în condiţiile
pedoclimatice specifice ţării noastre. Datorită conţinutului ridicat în substanţe antioxidante
este recomandat consumul fructelor pentru menţinerea stării de sănătate, în tratarea şi
ameliorarea bolilor cardiovasculare, în curele de slăbire, în avitaminoze, stări congestive,
gută, reumatism, afecţiuni ale tractului gastro-intestinal şi prevenirea apariţiei cancerului.
Fructele pot fi folosite extern în tratamente dermatologice şi aplicaţii cosmetice, iar plantele
au efect insecticid, îndepărtând ţânţarii.
Fructe de tomate tip cireaşă, soiul „Sonia de Buzău” - detalii
7
TOMATE EMA DE BUZĂU
• Soi: timpuriu (01) cu o perioadă de vegetaţie de 95-110 zile de la răsărire la recoltat;
tomate cireaşă tip cherry, cu coacere concentrată a fructelor în ciorchine;
+
• Înălţimea medie a plantei: 1.8-2 m (în spaţii protejate, dacă nu este cârnita şi spaţiul
permite, depăşeşte înălţimea de 3 m);
• Planta: este suplă, prezintă un foliaj redus, compus din frunze cu lungimea de 22-26
cm cu foliole mici, de culoare verde închis;
• Poziţia frunzelor pe plantă: pendula;
• Inflorescenţa: este compusă, bogată, alcătuită dintr-un număr mare de flori (80-
240);
• Distanţa medie între inflorescenţe: 20-25 cm;
• Fructele: sunt mici, rotunde, au culoarea verde cu uşor capac înainte de maturare
iar după maturare se transformă în roşu;
• Greutatea medie a fructului (g): 6-10 g;
• Fructe: dulci, gustoase, bogate în zaharuri şi arome; la recoltare fructele nu se rup
cu pedicel;
specifice tomatelor timpurii cultivate în spaţii protejate şi câmp;
• Eficienţa economică: potenţial de producţie 3-3.5 kg/plantă în spaţii protejate şi 2-
2,5 kg/planta in camp;
• Domeniul de aplicabilitate: consum în stare proaspătă şi industrializare. Se poate
cultiva şi în sistem ecologic fiind creat în condiţiile pedoclimatice specifice ţării noastre.
8
1.2 Tomate cu fructe portocalii (Nectaria şi Chihlimbar)
TOMATE NECTARIA
• Soi: semitimpuriu de tomate (02) - (100–120 de zile), cu fructe de culoare portocalie;

+
• Înălţimea medie a plantei: 2,2 m;
• Plante: de vigoare medie, foliaj bogat, cu un număr mediu de 34 frunze/plantă şi
pilozitate medie;
• Număr mediu de frunze sub prima inflorescenţă: 7;
• Număr de frunze între inflorescenţe: 2-3;
• Poziţia frunzelor pe plantă: pendule;
• Frunze: mari, penate, cu băşicare slabă, de culoare verde mediu, suprafaţa
fotosintetic activă a plantei – mare;
• Inflorescenţa: ramificată dihotomic sau compusă;
• Distanţa medie între inflorescenţe: 20 cm;
• Număr de inflorescenţe pe plantă: 9;
• Forma fructului: uşor turtit, neted, înălţimea medie 7.4 cm, diametrul 8.6 cm;
• Indicele de formă: 0.86;
• Număr mediu de fructe pe plantă (9 etaje): 25
• Număr mediu de fructe în ciorchine: 3;
9
• Culoarea fructului imatur: verde albicios, cu slabă calotă verzuie în zona
pedunculară;
• Culoarea fructului la maturitatea tehnologică: portocaliu intens, uniform, cu luciu;
• Punct pistilar: neregulat;
• Grosime pericarp: 9 mm;
• Zona de abscizie: 6 mm;
• Greutatea medie a fructului (g): 280 g;
• Fructe: cu fermitate bună, gustoase, aromate;
• Substanţă uscată solubilă (% s.p.): 5.2;
specifice tomatelor cultivate în spaţii protejate şi câmp;
• Eficienţa economică: potenţial de producţie peste 5 kg/plantă şi 70-80 t/ha;
• Domeniul de aplicabilitate: consum în stare proaspătă şi industrializare. Pretabil
pentru cultivare în sistem protejat (solar) cât şi în câmp deschis, în toate zonele
favorabile din punct de vedere pedoclimatic cultivării tomatelor. Se poate cultiva şi în
sistem ecologic fiind creat în condiţiile pedoclimatice specifice ţării noastre.
Fructe de tomate portocalii – soiul „Nectaria” (fructe întregi şi secţiune transversală prin fruct)
10
TOMATE CHIHLIMBAR
• Soi: semitardiv (100 – 120 de zile), cu fructe de culoare portocalie;

• Tip de creştere: determinată (SP);
• Înălţimea medie a plantei: 85 cm;
• Planta: prezintă un aparat foliar bogat, distinct, de culoare verde deschis;
• Foliajul plantei: este distinct, prezintă o culoare verde deschis, cu foliole mici;
• Număr mediu lăstari/plantă: 10;
• Număr de inflorescenţe pe plantă: 6-8;
• Înălţimea fructului: 6.2 cm;
• Diametrul fructului: 6.3 cm;
• Culoarea fructului imatur: verde albicios, cu slabă calotă verzuie în zona
pedunculară;
• Culoarea fructului la maturitatea tehnologică: galben-portocaliu;
• Loji seminale: 4-5 în secţiune transversală;
• Greutatea medie a fructului (g): 225 g;
• Fructe: cu fermitate bună, gustoase, aromate, cu conţinut ridicat în caroten şi
vitamina C şi care prezintă rezistenţă sporită la crăpare şi păstrare peste 10 zile după
recoltare;
specifice tomatelor cultivate în câmp;
• Eficienţa economică: potenţial de producţie peste 2.5 kg/plantă;
pentru cultivare în câmp deschis în toate zonele favorabile din punct de vedere
pedoclimatic cultivării tomatelor. Se poate cultiva şi în sistem ecologic fiind creat în
condiţiile pedoclimatice specifice ţării noastre.
11
Fructe de tomate portocalii – soiul „Chihlimbar” (fructe întregi şi secţiune transversală prin
fruct)
1.3 Tomate cu fructe roşii (Florina 44)
TOMATE FLORINA 44
12
• Soi: timpuriu;
• Tip de creştere: determinată (SP);
• Planta: creşte sub formă de tufă şi este compusă din 46 lăstari principali cu o
înălţime medie de 60-65 cm, foliajul plantei este distinct, prezintă o culoare verde deschis, cu
foliole medii;
• Vigoarea plantei: medie, prezintă un număr de 60-80 frunze;
• Inflorescenţa: are 4-6 fructe mari, rotunde;
• Culoarea fructului imatur: verde, cu slabă calotă verzuie în zona pedunculară;
• Culoarea fructului la maturitatea tehnologică: roşu strălucitor;
• Grosimea pericarpului: 7-8 mm;
• Seminte/fruct: între 60-80, bine dezvoltate şi vizibil acoperite cu perişori fini aurii;
• Gustul şi aroma soiului: recomandă pentru a fi consumat în stare proaspătă, iar
substanţa uscată de peste 6,2% îl recomandă pentru industrializare;
• Fructe: ferme, rezistente la crăpare şi arsura solară şi au capacitate bună de
păstrare după recoltare (peste 10 zile). Fructul are aspect comercial atractiv, cu gust
plăcut, echilibrat;
specifice tomatelor cultivate în câmp;
• Eficienţa economică: potenţial de producţie peste 50-60 t/ha;
pentru cultivare în câmp deschis în toate zonele favorabile din punct de vedere
pedoclimatic cultivării tomatelor. Se poate cultiva şi în sistem ecologic fiind creat în
condiţiile pedoclimatice specifice ţării noastre.
Soiul „Florina 44” (secţiune transversală prin fruct)
13
1.4 Pătlăgele vinete (H1 Buzău)
Hibridul de pătlăgele vinete „H1 Buzău” - detalii
• Hibrid F1, obţinut la S.C.D.L. Buzău, destinat pentru spaţii protejate şi câmp;
• Înălţimea medie a plantei: 80 cm;
• Înălţimea tulpinii:10 cm;
• Număr lăstari principali: 4; lăstari secundari : 8;
• Număr frunze mari/plantă: 52;
• Diametrul tufei: 70 cm;
• Forma tufei: globuloasă;
• Coloraţia antocianică: medie, uşor pronunţată pe lăstari;
• Planta: nu prezintă ţepi pe organele vegetative, rar câţiva pe sepale;
• Frunzele: prezintă lobi rotunjiţi şi vârful uşor ascuţit, de culoare verde, cu lungimea
de 27 cm şi lăţimea de 20 cm; suprafaţa frunzei uşor păroasă;
• Fructul: lucios, la maturitatea tehnică de culoare neagră;
• Culoarea pulpei: albă;
• Culoarea fructului la maturitatea fiziologică: maronie
• Culoarea sepalelor: verde;
• Lungimea medie a fructului: 24-30 cm;
• Lungimea codiţei: 12 cm;
• Diametrul fructului la bază: 5,4 cm; mijloc: 8,4 cm şi 6 cm vârf;
• Forma fructului: cilindrică, uşor bulbucată spre vârf;
• Greutatea fructului: variază între 770-1700 g;
• Numărul de fructe recoltabile/plantă: 7-8;
• Fructul: prezintă un număr mic de seminţe situate spre vârful fructului;
14
• Comportarea faţă de atacul agenţilor patogeni: prezintă rezistență genetică la
atacul principalilor agenţi patogeni;
• Domeniul de aplicabilitate: consum în stare proaspătă şi industrializare; pretabil
pentru cultivare în câmp deschis şi spatii protejate.
1.5 Ardei iute Victor
• Soi: semitimpuriu;
• Planta: are o vigoare medie, cu o înălţime medie de 186.3 cm în seră şi 65.8 cm în
câmp;
• Diametrul mediu al tufei: 36.8 cm în seră, respectiv 52.1 cm în câmp;
• Forma fruct: îngust triunghiulară;
• Inălţime fruct: 9.2 cm în seră şi 10.3 cm în câmp;
• Diametru fruct: 1.4 –1.7 cm;
• Culoarea fructului la maturitatea de consum: verde închis;
• Culoarea fructului la maturitatea fiziologică: roşie cu luciu intens;
• Loji seminale: 2;
• Grosimea medie a pulpei: 0.2 mm;
• Fructele: conţin capsaicină cu acţiune vasodilatatoare. În doze mici, aceasta
determină creşterea secreţiei gastrice şi a peristaltismului intestinal şi scade presiunea
arterială. Este utilă în dureri musculare (elongaţii la nivelul umărului şi coloanei vertebrale) şi
reumatismale, herpes, zona zoster (la adulţi şi adolescenţi). De asemenea, vitaminizează
organismul, combate oboseala corzilor vocale, reumatismul, degerăturile şi angina; in
industria cosmetică ajută la tratarea alopeciei (a cheliei);
• Comportarea faţă de atacul agenţilor patogeni: este tolerant faţă de VMT;
• Eficienţa economică: potenţial de producţie 30-35 t/ha în câmp şi 1.5-2.7 t/1000
m.p. în cazul culturilor din sere şi solarii;
• Domeniul de aplicabilitate: pretabil pentru cultivarea în seră, solarii şi câmp.
Capacitate de păstrare bună, pentru consum în stare proaspătă şi industrializare.
15
1.6 Fasole (Maura 2000 şi Anisia)
FASOLE MAURA 2000
• Soi: timpuriu cu o perioadă de vegetaţie de 50 – 55 de zile până la maturitatea de
consum şi 85 – 90 de zile până la maturitatea fiziologică a boabelor;
• Planta: are portul înalt, nedeterminat, cu o înălţime medie de 2,5 – 3,5 m în spaţii
protejate şi 2 – 2,5 m în câmp;
• Frunza: verde – închis compusă din 3 foliole; lungimea medie a frunzei este de 26
cm; iar lăţimea medie a frunzei este de 24 cm;
• Foliolele: uşor ascuţite cu o lungime medie de 15 cm, o lăţime medie de 14 cm, iar
lungimea medie a peţiolului este de 6 cm;
• Florile: culoare albă dispuse, în medie, în număr de 4 – 6 în inflorescenţă;
• Păstaia: dreaptă, uşor arcuită, lată, de culoare galbenă; are lungimea medie la
maturitatea tehnică de 20 cm, lăţimea medie de 1,5 cm, grosimea medie de 8 mm şi nu
prezintă aţe la maturitatea tehnologică;
• Greutatea medie a păstăii: la maturitatea tehnică este de 16 g;
• Numărul mediu de păstăi: în inflorescenţă - 4; pe plantă 60 – 65 păstăi;
• Boabele: la maturitatea fiziologică sunt de culoare albă, numărul mediu de boabe în
păstaie este de 8; masa a 1000 de boabe la maturitatea fiziologică este de 360 g;
• Potenţialul de producţie: 35 – 40 t/ha păstăi şi 1 200 – 1 500 kg de boabe/ha;
producţia mare înregistrată/plantă şi la unitatea de suprafaţă de peste 40 t/ha asigură un
beneficiu substanţial cultivatorului;
• Precocitatea genetică a soiului: asigură o cantitate mare de producţie timpurie de
peste 60% contribuind astfel şi pe această cale la creşterea eficienţei economice la care se
adaugă şi calitatea producţiei net superioară la această creaţie biologică peste 95% din
producţia totală;
• Comportarea faţă de atacul agenţilor patogeni: prezintă rezistență genetică la
atacul principalilor agenţi patogeni;
• Domeniul de aplicabilitate: soiul manifestă fenomenul de plasticitate ecologică;
poate fi cultivat cu succes în câmp şi în spaţii protejate obligatoriu în sistem V palisat; poate
fi cultivat în toate zonele ţării favorabile speciei; destinat consumului în stare proaspătă a
păstăilor şi pentru industrializare.
16
FASOLE ANISIA
• Soiul: provine dintr-o populație locală cultivată în Județul Brăila, localitatea Ianca;
soi de fasole pitică, fideluţă, cu păstaia extrafină, galbenă;
• Înălţime medie tufă: 50 cm;
• Diametrul tufei: 45 cm;
• Înălţimea tulpinii: 6 cm;
• Număr mediu de lăstari principali: 3;
• Număr mediu de lăstari secundari: 8;
• Florile: culoare albă, dispuse in grup de cate 4 pe inflorescenţă;
• Păstăile: cilidrice, nu prezintă aţe şi au o lungime medie de 17 cm şi o greutate
medie de 10,5 g;
• Greutatea medie a păstăilor pe plantă: depăşeşte 500 g/plantă;
• Numarul de foliole: 3;
• Lungimea frunzei: 2-6 cm;
• Lungimea petţolului: 10 cm;
• Lungimea foliolei: 13 cm;
• Lăţimea foliolei: 8 cm;
• Numărul frunze/plantă: 34;
• Suprafaţa foliară: 4500 cm²;
• Număr boabe în păstaie: 6-8;
• Număr păstăi/plantă: 95;
• Număr boabe/plantă: 665
17
1.7 Castraveţi Triumf F1
• Hibrid: timpuriu (70 de zile);

• Forma fruct: tip cornichon;
• Lungime fruct: 8-10 cm;
• Culoare fruct: verde;
• Epiderma: uşor brobonată, ornată cu ţepi de culoare închisă;
• Toleranţă: foarte bună la atacul agenţilor patogeni, perfect adaptat la condiţiile agro-
pedologice ale zonei (îndeosebi la Cladosporium cucumerinum, CMV, Erysiphe
cichoriacearum, Pseudoperonospora cubensis);
• Potenţial de producţie: 45 t/ha din care 90% clasa I-a;
• Domeniul de aplicabilitate: destinat cultivării în spaţii protejate şi câmp deschis,
pentru industrializare şi consum în stare proaspătă.
18
1.8 Salată L14
• Soi: timpuriu, perioadă scurtă de vegetaţie de 40-50 zile;

• Înăţimea medie a plantei: 15 cm;
• Diametrul mediu al plantei: 25 cm;
• Greutatea medie a căpăţânii: 235 g;
• Numărul de frunze ce intră în alcătuirea căpăţânii: în medie de 40 de frunze;
• Forma căpăţânii în secţiune longitudinală: eliptică;
• Forma frunzelor ce intră în alcătuirea căpăţânii: eliptic lăţită;
• Lungime maximă a frunzei: 19 cm;
• Lăţimea maximă a frunzei: 18 cm;
• Greutatea frunzei: 13 g;
• Aspectul frunzei: neted, marginea frunzei este întreagă;
• Culoarea frunzei din partea bazală a plantei: verde;
• Culoarea frunzei de la exteriorul căpăţânii: verde intens;
• Vârful frunzei: rotunjit;
• Forma căpăţânii: semi – închisă;
• Potenţial de producţie: producţia în spaţii protejate se poate încadra între 1-
3kg/mp;
• Domeniul de aplicabilitate: destinat cultivării în spaţii protejate din toamnă –
primăvară; se pretează cultivării în sistem succesiv, deoarece eliberează repede terenul
pentru culturile de bază sau în sistem asociat.
19
1.9 Pastârnac L7
• Soi: semitardiv, cu perioadă foarte lungă de vegetaţie (160-200 zile) de la semănat

până la recoltare;
• Înălţimea medie a funzelor: 40 cm;
• Diametru mediu al părţii supraterane a plantei: 22,5 cm;
• Numărul mediu de frunze pe plantă: 6 frunze;
• Greutatea medie a rădăcinii: 85 g;
• Lungimea medie a rădăcinilor: 25,7 cm;
• Diametrul mediu la colet al rădăcinii: 3,8 cm;
• Diametrul median al rădăcinii: 2,4 cm;
• Diametrul mediu al varfului rădăcinii: 1,1 cm;
• Diametrul median al cilindrului central: 0,7 cm;
• Rădăcina: puternică, de mărime medie, conică, netedă, cu rădăcini secundare
foarte puţine şi subţiri;
• Culoarea rădăcinii la exterior: alb-gălbuie, la fel şi în interior;
• Cilindrul central: rotund de dimensiuni reduse, pulpa rădăcinii este densă, cu gust
uşor dulceag;
• Potenţial de producţie: poate varia între 30-40 t/ha la o densitate de 350.000-
400.000plante/ha. Se mai obţin de asemenea şi peste 10 tone/ha frunze verzi folosite, în
proporţie redusă în furajele care se însilozează;
• Domeniul de aplicabilitate: destinat cultivării in câmp.
20
CAPITOLUL 2 – Ameliorarea speciilor legumicole
Ameliorarea este ştiinţa aplicativă care foloseşte legile geneticii, legile eredităţii în
vederea obţinerii de material biologic nou, soiuri şi hibrizi precum şi pentru producerea de
sămânţă şi material săditor pentru cultură.
Crearea de soiuri şi hibrizi prezintă importanţă pentru faptul că în economia unei
culturi, soiul contribuie cu 30% din preţul produsului respectiv. Odată creat un material
biologic, acesta îşi menţine proprietăţile, caracterele şi însuşirile o perioadă de 10-20 de ani
timp în care se economiseşte 30% din preţul produsului respectiv.
Obiectivele ameliorării plantelor reprezintă totalitatea caracterelor şi însuşirilor pe
care trebuie să le întrunească materialul biologic creat, soiuri sau hibrizi pentru a răspunde
parametrilor de productivitate şi calitate. Pentru a fi realizate aceste obiective este nevoie să
se cunoască baza genetică a materialului iniţial, valoarea ameliorativă a surselor de
germoplasmă şi factorii care condiţionează alegerea acestor obiective.
Ameliorarea capacităţii de producţie

Productivitatea – este o însuşire complexă determinată pe de o parte de baza
ereditară a materialului cu care se lucrează, care condiţionează valorile elementelor de
productivitate, iar pe de altă parte de condiţiile de mediu şi condiţiile de cultură. Datorită
faptului că este condiţionată poligenic, capacitatea de producţie este un obiectiv care se
obţine suficient de greu, aceasta şi datorită faptului că în perioada de vegetaţie acţionează
aproape toate genele de care dispune planta respectivă.
Ameliorarea calităţii – la fel ca şi productivitatea, calitatea este determinată pentru
introducerea în cultură a noilor soiuri create. Valoarea calitativă a unui material biologic este
conferită de: conţinutul în substanţe utile, natura chimică a acestor substanţe, însuşirile
tehnologice şi culinare ale produsului principal şi cu deosebire pentru speciile horticole,
calitatea este dată şi de aspectul exterior. În ceea ce priveşte substanţele utile, se are în
vedere conţinutul de proteină la principalele specii, conţinutul de hidraţi de carbon, zaharuri,
unele substanţe minerale, unele vitamine, enzime, etc.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători – cu toate progresele realizate în
combaterea chimică precum şi în înglobarea rezistenţei genetice în noile creaţii ale
ameliorării, intensitatea, frecvenţa, gradul de atac al diverşilor agenţi fitopatogeni,
înregistrează creşteri la toate speciile cultivate. Rezistenţa la boli este o însuşire ereditară
care determină capacitatea plantelor de a se apăra faţă de atacul unui anume agent patogen.
Amelioratorul este interesat de rezistenţa ereditară care este determinată de 2 cauze
principale: starea plantei şi comportamentul acesteia în momentul atacului în sensul
împiedicării bolii să se manifeste şi reacţia plantei gazdă, care prin anumite schimbări
histologice sau fiziologice opreşte procesul de infecţie.
Ameliorarea epocii de maturare – este importantă pentru anumite areale de
cultură, pentru zonele mai nordice când perioada de vegetaţie trebuie să fie mai redusă şi de
asemenea pentru unităţile care au posibilitatea ca în condiţii de irigare să obţină 2 culturi pe
aceeaşi suprafaţă de teren. Cea mai importantă problemă pentru acest obiectiv o constituie
realizarea unui compromis între productivitate, calitate şi epoca de maturare. Trebuie găsite
cele mai bune căi pentru ca la perioade foarte scurte de vegetaţie să nu scadă prea mult
productivitatea şi să nu fie afectată prea mult calitatea produsului respectiv.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi scăzute – acest obiectiv include rezistenţa
la ger şi rezistenţa la iernare, obiectivele fiind urmărite la unele specii anuale şi la toate
speciile perene cultivate în zonele cu climat temperat.
21
Ameliorarea rezistenţei la secetă – rezistenţa la secetă se impune la speciile
cultivate în mod deosebit în sudul şi estul României. Pentru îmbunătăţirea rezistenţei
plantelor la secetă se poate apela la identificarea în cadrul germoplasmei de bază a unor
forme cu asemenea însuşiri şi transferul prin metode specifice la alte forme valoroase.
Germoplasma utilizată în ameliorarea plantelor (materialul iniţial în ameliorare) reprezintă

totalitatea formelor biologice cultivate sau spontane care sunt utilizate în procesul de
ameliorare, pentru crearea de soiuri sau hibrizi superiori celor deja existenţi sau pentru
îmbunătăţirea celor deja create. Înainte de a începe un proces de ameliorare este nevoie să
se cunoască valoarea ameliorativă a materialului avut la dispoziţie, motiv pentru care se face
un studiu de cel puţin 3-5 ani după intrarea pe rod la speciile perene.
Aceste studii au în vedere cunoaşterea perioadei de vegetaţie, cunoaşterea diverselor
fenofaze în corelaţie cu factorii climatici, cunoaşterea elementelor de productivitate,
cunoaşterea diferitelor însuşiri fiziologice privind rezistenţa la factorii de mediu, rezistenţa la
boli şi dăunători, cunoaşterea valorii nutritive a produsului principal, a diferiţilor constituienţi
şi din produsul principal a naturii chimice a acestor constituienti, cunoaşterea pretabilităţii la
diverse tehnologii de fabricare, de prelucrare, de conservare, de depozitare, etc.
Metode de ameliorare – iniţierea unui proces de ameliorare presupune stabilirea unei
planificări care să ţină cont de materialul iniţial existent, de posibilităţile tehnologice şi de
obiectivele urmărite.
În funcţie de aceste elemente se va alege şi complexul de metode pentru ameliorare:
selecţia, hibridarea, cosangvinizarea, mutageneza, poliploidia, hibridarea somatică, mutaţiile
“în vitro”, androgeneza.
22
2.1 Ameliorarea la tomate
Lycopersicon esculentum (Miller)
Importanţa culturii
Tomata ocupă locul 16 printre legumele cele mai bogate în vitamina A şi locul 13
pentru vitamina C, iar în ceea ce priveşte consumul, este cea mai bună furnizoare a celor
doua vitamine din dieta popoarelor. Ea mai conţine importante cantităţi de licopen, beta-
caroten, magneziu, niacin, fier, fosfor, potasiu, riboflavina, sodiu şi tiamina, fiind cea mai
importantă legumă a dietelor, sursă de vitamine şi minerale pe glob. Tomatele valorifică
foarte bine terenurile legumicole însorite, fertile şi irigate. De regulă, tomatelor, ca de altfel şi
celorlalte legume din grupă, li se rezervă cele mai bune sole de teren. Tomatele se pretează
pentru diverse sisteme şi tipuri de culturi: în câmp sau în spaţii protejate, în sisteme intensive
şi industriale sau în cele sustenabile şi de tip gospodăresc, în ogor propriu sau în succesiuni
şi asociaţii de legume, pentru recoltă timpurie sau mai tardivă etc. Cultura de tomate, în
comparaţie cu alte culturi legumicole, asigură venituri dintre cele mai mari, într-un raport bine
echilibrat cu cheltuielile.
Particularităţile culturii de tomate
• Încadrarea sistematică: specia Solanum lycopersicum L. (Lycopersicon esculentum

Mill.) aparţine genului Lycopersicon, care face parte din subfamilia Solanaceae familia
(Solanaceae), ai căror membri au aceeaşi formulă genomică (2n=2x=24). Speciile
genului Lycopersicon sunt împărţite în două grupe (“complexe”) pe baza compatibilităţii
la încrucişare cu specia L. esculentum (Rick, 1976, citat de Taylor, 1994): ”complexul
esculentum” – ce cuprinde speciile compatibile cu L. esculentum şi “complexul
peruvianum” – ce cuprinde speciile incompatibile cu L. esculentum. În cadrul
complexului esculentum sunt încadrate şase specii, din care trei au fructe colorate şi
trei au fructe verzi. Speciile cu fructe colorate sunt: L. esculentum Mill., L.
pimpinellifolium (Jubl.) Mill., L. cheesmanii Riley, iar cele cu fructe verzi sunt
următoarele: L. parviflorum, L. chmielewskii şi L. hirsutum Humb. and Bonpl.
“Complexul peruvianum” cuprinde numai două specii, cu fructe verzi, L. chilense Dun şi
L. peruvianum (L) Mill. Acestea sunt deosebit de importante în lucrările de ameliorare,
ca surse de germoplasmă pentru rezistenţa la boli, dăunători, secetă, săruri, etc.
• Particularităţi citologice: tomatele au o polenizare autogamă, dar într-un procent redus
apelează şi la polenizare străină. În cadrul genului Lycopersicon trei specii sunt foarte
importante, Lycopersicon esculentum, din care provin 60 – 70% din soiuri,
Lycopersicon peruvianum si Lycopersicon hirsutum. Toate speciile de tomate au
n=x=12 si sunt diploide (2n═2x═24 cromozomi), insa prin lucrări de ameliorare s-au
obţinut experimental şi forme tetraploide (2n═4x═ 48 cromozomi) – fructele rezultate au
crescut în mărime faţă de fructele formelor diploide, dar au rezultat şi multe neajunsuri
(se prelungeşte mult perioada de vegetaţie, pulpa este foarte moale, prea suculentă).
Natural şi artificial apar forme haploide (n═x═ 12 cromozomi) de tomate. Prin dublarea
numărului de cromozomi devin linii consangvinizate într-un timp foarte scurt,
prezentând interes pentru hibridare.
• La încrucişarea între specii diferite apar doua fenomene :
23
• din incrucişarea speciilor Lycopersicon esculentum X Lycopersicon peruvianum rezultă
în F1 fructe partenocarpice (fără seminţe);
• în cazul incrucişării Lycopersicon esculentum X Lycopersicon hirsutum apar hibrizi
sterili.
• Pentru utilizarea acestor hibrizi sterili se recurge la dublarea numărului de cromozomi,
hibrizii devenind astfel fertili. Un procent de 20-30% din plantele de tomate pot fi
alogame (se pot poleniza incrucişat), mai ales în anii secetoşi.
• Biologia florală şi infloritul: florile sunt actinomorfe, hermafrodite, grupate în

inflorescenţe cimoase simpodiale simple sau compuse, extraxilare, deci pe internod
(Zanoschi şi Toma, 1985). Inflorescenţa poate fi simplă, cu un singur ax, sau ramificată,
cu mai multe braţe, în funcţie de genotip sau de interacţiunea acestuia cu condiţiile de
mediu. Florile se prind pe axul inflorescenţei prin pediceli de 1-3 cm. Aceştia, de regulă,
sunt articulaţi, iar din punctul articulaţiei se produce desprinderea fructelor de pe
ciorchine. La cultivarele pentru recoltare mecanizată s-a introdus caracterul “pedicel
fără articulaţie” prin genele jointless (j1 şi j2), care asigură desprinderea fructelor fără
pedicel. Structura florală prezentată asigură o autogamie foarte ridicată. În cazul când
condiţiile de mediu sunt excesive, stilul poate scoate stigmatul deasupra conului
anterial, fiind posibilă şi polenizarea cu polen străin.
• Germoplasma pentru ameliorare: sursele de germolasma folosite în programele de
ameliorare ale speciei Lycopersicon esculentum pot fi clasificate astfel:
I. specii sălbatice – care cuprind :
1. Lycopersicon esculentum cu subspeciile :
- cultum var. vulgare (cuprinde peste 75% din soiurile cultivate în prezent) ;
- pimpinellifolium :
- var. racenigelium – prezintă fructe mici, conţinut mare in substanţă uscată
(imprimându-le un gust “mălăieţ” ), zahăr, vitamina C, rezistenţa la secetă;
- var. eupimpinellifolium –varietate rezistentă la ger, secetă, fructele au 2 loji
seminale, seminţele sunt in număr redus, sunt recomandate pentru
industrializare. Fructele au culoare roşie sau galbenă, sunt bogate in glucide şi
substanţă uscată;
- subspontaneum – subspecie rezistentă la secetă, fructele sunt bogate in
substanţă uscată, vitamine şi sunt mici ca mărime, rezistentă la agenţii patogeni.
2. Lycopersicon peruvianum - este o specie perenă, târâtoare sau
semitârâtoare, păroasă sau glabră, rezistentă la secetă, fructele sunt mici, dar
foarte bogate în substanţă uscată şi zahăr. Producţiile sunt slabe pe soluri
sărace.
3. Lycopersicon hirsitum - este o specie care prezintă atât forme perene cât şi
anuale, este rezistentă la secetă, ger şi boli.
II. soiurile şi populatiile locale sunt folosite la hibridări cu alte soiuri

sau specii.
III. soiurile ameliorate autohtone sau străine (prezintă fructe cu
mare rezistenţă la transport) sunt frecvent folosite.
În cultura tomatelor, hibrizii autohtoni sau străini au înlocuit în mare parte soiurile,
mai ales în sere si solarii. Hibrizii F1 comerciali atât pentru seră cât şi pentru câmp sunt
productivi, au rezistenţă mare la agenţii patogeni şi dăunători, formează fructe mari,
rezistente la crăpare, păstrare şi transport. În ambele cazuri cultivarele se obţin din linii
consangvinizate. Hibrizii simpli între două linii consangvinizate sunt cei mai utili. Ei se obţin
prin aplicarea castrării la plantele mamă. Această metodă este în continuă perfecţionare.
24
Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de tomate
Extensia culturii în noi zone geografice, evoluţia tehnologiilor, diversificarea destinaţiei

producţiei, fac necesară crearea unor soiuri cu adaptări speciale. În cursul ultimilor ani,
cercetările s-au îndreptat asupra adaptării materialului vegetal la condiţiile de mediu, în
special la cele stresante care au rol limitativ. Pe de altă parte, exigenţele consumatorilor în
privinţa calităţii fructelor sunt tot mai sporite, atât în ceea ce priveşte aspectul şi consistenţa
fructelor, însuşirile organoleptice, nutritive, dar şi cele legate de industrializare. Iată câteva
din principalele obiective urmărite în ameliorarea tomatelor.
• obţinerea de soiuri, cultivare sau hibrizi cu capacitate de producţie mare şi timpurie,

superioară celor existente (minim 3 kg/plantă);
• plante cu talie redusă, port erect, cu densitate mare la unitatea de suprafaţă;
• soiuri şi hibrizi de calitate superioară, în funcţie de destinaţia lor (pentru consum în stare
proaspată sau industrializare);
• îmbunătăţirea rezistenţei la atacul agentilor patogeni şi a dăunatorilor;
• mărirea capacităţii de adaptare la secetă, temperaturi scăzute, diferite condiţii
pedologice;
• ameliorarea conţinutului în substanţe utile, antioxidante (vitamine, betacaroten, lycopen);
• îmbunătătţrea calităţii fructului (uniformitatea formei şi culorii fructului la maturitate);
• perfecţionarea metodei şi tehnicii de producere a seminţelor în vederea menţinerii
integrităţii genetice a soiurilor;
• plasticitatea genotipică şi fenotipică mare a caracteristicilor morfologice, îndeosebi a
celor ce determina producţia.
Ameliorarea productivităţii
Productivitatea este o însuşire deosebit de complexă. Ea depinde de elementele de

productivitate, care sunt caracteristici fixate în baza ereditară a soiurilor şi de interacţiunea
acestora cu condiţiile de mediu. Producţia de fructe pe plantă este un caracter polifactorial a
cărui manifestare fenotipică este în strânsă dependenţă de tipul de creştere al plantei, de
numărul fructelor pe plantă şi de greutatea acestora. Majoritatea soiurilor de tomate produc
între 1,5-3,5 kg fructe/plantă, în funcţie de intensitatea de manifestere a caracteristicilor
enumerate anterior. La extragerea de elite, acestea vor trebui să aibă minimum 3 kg
fructe/plantă. Producţia pe plantă este condiţionată şi de tipul de creştere. La formele cu
creştere nedeterminată producţia poate fi foarte ridicată, dar cultivarea acestor forme
necesită sisteme de susţinere. Din acest motiv formele de acest tip se cultivă în spaţii
protejate, mai puţin în câmp. Pentru cultura în câmp se recomandă soiurile cu creştere
determinată, la acestea producţia fiind susţinută de desimi mai mari la unitatea de suprafaţă.
Numărul de fructe pe plantă şi greutatea acestora sunt caractere moştenite cantitativ.
Numărul fructelor pe plantă este dependent de tipul plantei şi de tehnologia aplicată la
soiurile cu crestere nedeterminată. Majoritatea soiurilor prezintă fructe rotunde, având un
25
diametru de 57-82 mm şi o greutate de 120-250 g. La tomatele cultivate prin semănat direct,
rezultatele experimentale obţinute indică existenţa unor corelaţii fenotipice şi genotipice
directe şi pozitive între numărul de fructe pe plantă şi producţia de fructe la unitatea de
suprafaţă, fapt ce permite folosirea acestui caracter ca indice de selecţie pentru producţie.
Ameliorarea calităţii
Calitatea tomatelor pentru consumul curent este o însuşire ce trebuie analizată în funcţie de
destinaţia soiului sau hibridului. Forma fructelor, culoarea, textura şi fermitatea pulpei,
gustul, conţinutul în substanţă uscată, în zahăr şi aciditate, în vitamina C etc. sunt numai
câţiva din factorii ce trebuie luaţi în considerare în aprecierea tomatelor destinate diferitelor
întrebuinţări. În general, fructele sunt rotunde, uşor aplatizate. În ultima vreme s-au constatat
preferinţe faţă de fructele alungite sau faţă de cele mici, de tip „cireaşă” (10-12 g). Atât forma
cât şi greutatea fructelor sunt caractere cu eritabilitate mare. Culoarea fructelor prezintă un
determinism simplu şi se datorează culorii pulpei. Cele mai multe soiuri au fructele de
culoare roşie, fructele mai intens colorate fiind preferate de către consumatori. Unele
mutante au epiderma incoloră, astfel că fructul are culoare roz. Alte mutante au fructele
galbene sau portocalii. Un alt aspect important este omogenitatea coloraţiei fructului.
Aceasta este în mare parte dependentă de generaţia unei gene. Alela “u+” determină
prezenţa unui colet de culoare verde înainte de maturitate. Alela “n” caracterizează o
coloraţie uniformă. Cultivarele care prezintă gena “u+”, la coacere pot avea o coloraţie
uniformă sau pot păstra o pată verde la nivelul coletului. De asemenea, ele se pot coace
neuniform, mai ales sub influenţa temperaturilor ridicate. Coletul devine galben şi dur, ceea
ce duce la deprecierea fructelor. Acest defect este foarte rar la cultivarele care prezintă gena
“u”.
Forma fructelor la tomate este destul de variată, cel mai des întâlnite fiind fructele de formă
globuloasă, ovală şi piriformă. BARTON şi colab. (1955) consideră forma rotundă (“O”)
dominantă asupra celei ovale sau piriforme (“o”). Cum însă între formele ovală şi piriformă
se pot obţine câteva forme intermediare distincte, se pare că ipoteza eredităţii monogenice a
formei fructului nu este suficientă.
Textura şi fermitatea pulpei sunt caracteristici cu un determinism poligenic şi cu grade de
heritabilitate destul de scăzute. Data maturizării, lungimea perioadei de maturizare a
fructelor, gradul de maturizare a acestora în momentul recoltării sunt doar câţiva din factorii
ce influenţează foarte puternic textura şi fermitatea pulpei fructului la tomate.
Gustul este dat de raportul dintre diferitele substanţe aflate în fruct, dintre care conţinutul în
glucide şi aciditatea joacă un rol esenţial. Ambele componente se moştenesc după modelul
cantitativ şi (ceea ce este mai important) independent unul de altul. Dintre acizii organici, un
rol deosebit revine acidului ascorbic (vitamina C). Sporirea conţinutului de vitamina C în
fructele de tomate constituie, multă vreme, un obiectiv important de ameliorare la această
plantă. O sursă valoroasă pentru un conţinut ridicat de vitamina C o constituie unele forme
ale speciei L. peruvianum (peste 75 mg vitamina C/100 g fruct). Această specie a fost
folosită, încă din 1946 (YEAGER şi PURINTON) ca genitor în vederea obţinerii unor
descendenţi bogaţi în vitamina C, primul rezultat palpabil al acestui program fiind soiul Hi C
care are un conţinut în vitamina C aproape dublu faţă de celelalte soiuri de tomate
cunoscute (62-67 mg/100 g fruct). Din păcate, conţinutul ridicat în vitamina C este corelat
negativ cu mărimea fructului, fapt verificat de majoritatea amelioratorilor care au lucrat cu
această plantă. Încercările făcute de POLE (1956) prin utilizarea metodei ameliorării
convergente au dus la câteva rezultate promiţătoare: selecţii cu un conţinut relativ ridicat în
vitamina C (peste 40 mg) şi cu dimensiuni mari a fructelor (70 g). Aceste prime rezultate
sugerează că prin aplicarea unor metode de ameliorare adecvate, likage-ul dintre conţinutul
ridicat de vitamina C şi dimensiunea redusă a fructelor poate fi rupt, obţinându-se
26
descendenţi cu fructe mari şi bogate în vitamina C. De exemplu, în Japonia, ameliorarea
este concentrată spre creşterea conţinutului în vitamina C, caracter pentru care în cadrul
genului Lycopersicon există o mare variabilitate. În alte ţări, ca Bulgaria, se urmăreşte
sporirea concentraţiei în caroten sau vitamina A, folosind mutanta monogenică dominantă B,
bogată în β-caroten, care provoacă o coloraţie portocalie a fructelor.
Calitatea tomatelor pentru industrializare depinde de conţinutul în substanţă uscată solubilă
din fructe şi este un caracter important pentru cultivarele a căror fructe sunt destinate
producerii de concentrate. Acest caracter a fost contra-selecţionat pe parcursul creării
cultivarelor foarte productive adaptate la cultivarea şi recoltarea în condiţii de mecanizare
totală: dezvoltare vegetativă redusă, maturizarea precoce şi grupată, productivitate mare,
fructe mari şi foarte tari cu pereţi îngroşaţi şi cu zonele loculare reduse, toate aceste
caractere fiind corelaţie negativă cu un conţinut ridicat de substanţă uscată. În aceste
condiţii nu se pot atinge 5-5,5% substanţă uscată, ci doar 4,5%. Progrese substanţiale au
fost realizate pornind de la încrucişări cu anumite specii sălbatice, existând astăzi şi cultivare
cu 5,5-6% s.u. Se deschid noi perspective graţie utilizării markerilor moleculari, prin punerea
în evidenţă a unei legături între un caracter cantitativ complex (aşa cum este conţinutul în
substanţă uscată solubilă, care are şi o ereditate scăzută, ca markeri RFLP) şi localizarea
unor astfel de caractere în harta cromozomială, care trebuie să faciliteze transferul unui
astfel de caracter în mai multe cultivare. Astfel de studii au fost efectuate pe un material
obţinut din încrucişări interspecifice cu L. chimielewski la care conţinutul de substanţă uscată
solubilă este în jur de 10% (OSBORN şi col., 1987; TANKSLEY şi col., 1988). Pe lângă
procentul de substanţă uscată, fructele tomatelor pentru industrializare trebuie să fie bogate
în zahăr (4-5%), vitamina C şi caroten, iar aciditatea mai redusă. (GLĂMAN şi col., 2001).
Vâscozitatea este o caracteristică ce interesează pentru produsele ce obţinute în urma
transformării, în special pentru concentrate, suc, ketchup. Vâscozitatea este direct legată de
conţinutul fructelor în substanţe insolubile în alcool (proteine, celuloză, pectine, polizaharide).
PH-ul produselor realizate în urma industrializării trebuie să fie sub 4,5 pentru a limita timpul
de sterilizare necesar şi pentru a se păstra calitatea produsului.
Ameliorarea duratei păstrării fructelor
În privinţa duratei de păstrare a fructelor există diferenţe mari între soiuri. O ameliorare
spectaculoasă a duratei de păstrare ce poate obţine utilizând mutante monogenice legate de
maturizarea fructelor; genele “rin” (repening inhibitor) sau “nor” (non ripenining). Fructele
plantelor rin/rin sau nor/nor nu sunt climaterice. Procesul de maturizare a fructelor
climaterice are loc în condiţiile blocării producţiei de etilenă, a respiraţiei, a sintezei
carotenoizilor, a înmuierii fructelor şi a dezvoltării aromelor. Fructele rămân galbene şi se pot
păstra mai multe luni la temperatura mediului ambiant, dar gustul lor este neplăcut. Fructele
plantelor de tip nor/+ se pot păstra câteva săptămâni, iar dezvoltarea coloraţiei în roşu este
lentă şi incompletă. La heterozigoţii de tip rin/+, coloraţia fructului este normală şi durata
păstrării nu este decât de câteva zile. Amelioratorii, în special în Israel, exploatează aceste
gene mutante în cadrul hibrizilor, încercând să atenueze defectele pe planul coloraţiei şi a
gustului.
Ameliorarea epocii de coacere
Epoca de coacere constituie un obiectiv de ameliorare de primă importanţă, având în vedere

faptul că este necesară acoperirea unei perioade de timp cât mai îndelungată cu tomate de
calitate superioară pentru consumul în stare proaspătă. Din punct de vedere a epocii de
coacere, soiurile de tomate din ţara noastră se clasifică în trei grupe principale: precoce (95-
27
100 zile), semiprecoce (111-130 zile) şi tardive (peste 130 zile). Condiţiile climatice din ţara
noastră permit cultivarea unor soiuri de tomate aparţinând oricăreia din clasele enumerate
mai sus. Desigur, obţinerea unor soiuri de tomate de câmp timpurii şi extratimpurii constituie
obiectivul major al cercetărilor legate de epoca de coace la această plantă, mai ales dacă se
are în vedere că datorită crizei resurselor de energie, producţia de tomate în sere şi solarii
încălzite nu va mai fi rentabilă. În selecţie, pentru o anumită epocă de coacere a fructelor de
tomate, deosebit de importantă este corelaţie pozitivă dintre data înfloritului şi data maturităţii
fructelor. Această corelaţie permite efectuarea selecţiei, în cadrul populaţiilor F2 şi în
următoarele, încă înainte de plantarea lor în câmp. În acest scop, răsadul este ţinut în seră
sau răsadniţe până în momentul deschiderii primelor flori. În funcţie de epoca de coacere
pentru care vrem să facem selecţie, încă din răsadniţă pot fi eliminate toate plantele care au
o înflorire prea precoce sau prea tardivă.
Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători
Tomatele fiind cultivate în condiţii diverse şi uneori în condiţii limitante pentru creştere şi
dezvoltare, numărul agenţilor patogeni ce afectează această specie este foarte mare. Sunt
aproape 200 de boli descrise la tomate, la nivel mondial. Peste 10 boli sunt controlate astăzi
de surse de rezistenţă. Toate sunt monogenice şi în cea mai mare parte dominante. Faţă de
Cladosporium fulvum situaţia este mai complexă. Această ciupercă evoluează foarte rapid în
culturile protejate din Europa şi bazinul Mediteranean, fiind cunoscute peste 8 rase
(LATERROT, 1990). Rezerva de gene de rezistenţă este importantă. Programele de
ameliorare actuale tind să introducă cel puţin 2 gene, încă nedepăşite, în noii hibrizi F1
opunând ciupercii o barieră mai eficace. Cele mai păgubitoare boli ale tomatelor, în condiţiile
din ţara noastră sunt: septorioza (Septoria lycopersici), mana (Phytophtora infestans),
pătarea brună a frunzelor (Cladosporium fulvum) şi virusurile. Combaterea pe cale chimică a
acestor boli este destul de costisitoare, iar în cazul unor viroze, ea nu este nici măcar
posibilă. Din aceste motive, crearea de soiuri şi hibrizi de tomate cu o rezistenţă genetică la
aceste boli se impune ca un obiectiv de ameliorare de prim rang. Principalele surse de
rezistenţă la boli, folosite în ameliorare tomatelor, sunt speciile înrudite cu L. esculentum.
Multe forme ale speciei L. peruvianum sunt rezistente la mană, pătarea brună şi mozaicul
tutunului, iar subspecia pimplinellifolium este deosebit de rezistentă la fuzarioză. Datele
cuprinse în literatura de specialitate sunt destul de sărace în privinţa mecanismului ereditar
al transmiterii rezistenţei la aceste boli. Au fost identificate trei gene majore, Cf 1, Cf 2, Cf 3,
care conferă rezistenţă la pătarea brună a frunzelor (BARTON şi colab., 1995). De
asemenea, PORTE (1941), obţine în experienţele sale dovezi evidente că şi rezistenţa la
fuzarioză ar fi determinată de o singură genă majoră, dominantă. Rezistenţa la mană pare a
fi moştenită cantitativ (CLARKE, 1955) şi este foarte adesea corelată negativ cu mărimea
fructelor. Se pare că tot o corelaţie negativă există şi între rezistenţa la mozaicul tutunului şi
mărimea fructelor. Pentru obţinerea unor descendenţi rezistenţi la aceste boli, în afara
speciei L. peruvianum, mai pot fi folosite ca surse de rezistenţă soiurile Kirov I,
Smorovindnaia, care sunt practic imune la atacul de mană şi prezintă de asemenea o bună
rezistenţă la viroze. Principalele programe de ameliorare a rezistenţei la boli criptogamice
vizează următorii agenţi patogeni: Verticillium dahliae (începutul exploatării rezistenţei
parţiale la rase adaptate la gena Ve), Fusarium oxysporum f.sp. lycopersici ( exploatarea
rezistenţei de nivel înalt controlată de genele I3 preluate de la L. pennellii, eficace faţă de
rasele adaptate la I şi I2), Leveillula taurica (începutul exploatării unei rezisteneţe de înalt
nivel controlată de gena Lv preluată de la L. chilense), Oidium lycopersicum (începutul
introducerii rezistenţei de înalt nivel preluată de la 25 specii sălbatice), Alternaria solani
(exploatarea rezistenţei parţiale poligenice). În privinţa atacului de baterioze sunt luaţi în
studiu două specii: Corynebacterium michiganense (exploatarea rezistenţei parţiale oligo şi
28
poligenice), Xanthomonas campestris pv. vesicatoria (exploatarea rezistenţei parţiale).
Principalele viroze urmărite a fi controlate genetic sunt: Virusul mozaicului castraveţilor
(CMV) transmis de afide (începutul exploatării unei rezistenţe parţiale preluată de la L.
hirsutum), Virusul Y al cartofului (PVY) transmis de afide (exploatarea unei rezistenţe mono
sau oligogenice preluată de la L. hirsutum), Virusul tomato spotted wiet (TSWV) transmis
prin tripşi (începutul exploatării rezistenţei de la L. peruvianum), Virusul Tomato Yellow Leaf
Curl (TYLCV )- (exploatarea rezistenţei parţiale de la mai multe specii sălbatice). Rezistenţa
faţă de agenţii patogeni este pusă în evidenţă prin mijloace de încercare sistematică cu
infecţii artificiale cu una sau mai multe suşe ale agenţilor patogeni de diferite origini sau în
câmp în zone cu contaminare naturală foarte severă.
Dintre insecte, singura specie pentru care sunt posibilităţi de ameliorare este Liriomyza.
Pentru acest dăunător a început exploatarea rezistenţei parţiale de la speciile L. hirsutum şi
L. cheesmanii.
Ameliorarea rezistenţei la frig
În calitatea lor de plante termofile tomatele sunt foarte sensibile la frig. Majoritatea soiurilor
de tomate cunoscute în prezent îşi încetinesc sau îşi încetează creşterea şi dezvoltarea la
temperaturi pozitive cuprinse între 5 şi 7 grade C. Soiurile ameliorate ar aduce câştiguri din
două puncte de vedere: plantarea mai timpurie a răsadului în câmp (aceasta atrăgând
economii de energie şi fonduri) şi extinderea culturii tomatelor în zone cu primăveri şi veri
mai răcoroase. Surse valoroase de rezistenţă la frig sunt soiurile Stambovâi 2165, Karlic,
VIR 2116 şi specia L. hirsutum.
Ameliorarea adaptabilităţii
Este vorba de crearea unor soiuri adaptate la diverse moduri de cultură, la condiţii climatice
şi pedologice extrem de variate, în maniera ameliorării productivităţii şi stabilităţii, a
prelungirii perioadei productive şi la extinderea tomatelor în noi zone. Lucrările efectuate în
nordul Europei, au permis crearea unui material vegetal adaptat la condiţiile de zi scurtă şi
lumină puţină, chiar dacă tomatele sunt plante pretenţioase faţă de lumină. Astfel au fost
create cultivare capabile să producă întreg anul cu randamente extrem de ridicat. Lucrările
asupra rezistenţei la salinitate trebuie să permită creşterea productivităţii şi în zonele unde
salinitatea solului sau a apei este o problemă. Terenul de salinitate cuprinde o foarte mare
heterogenitate legată de natura şi concentraţia diferiţilor ioni minerali din sol sau apă.
Rezistenţa la salinitate a fost pusă în evidenţă, pe de o parte la L. esculentum, în cadrul
cultivarelor cu origine din zone aride (Egipt, Turcia) şi pe de altă parte la un număr mare de
forme sălbatice, în particular L. cheesmanii, L. esculentum. Între soiurile speciile L.
esculentum există diferenţe mari în privinţa calităţii polenului şi a sensibilităţii la legarea
fructelor la temperaturi scăzute. Un astfel de material a fost folosit mult la genitori, dar nu
sunt speranţe prea mari din acest punct de vedere genitorii cei mai promiţători se pot găsi la
speciile sălbatice. Anumite ecotipuri din L. hirsutum, care cresc la altitudine, rezistă la frig, nu
numai în privinţa calităţii polenului şi a legării fructelor, dar şi în privinţa germinării seminţelor
şi creşterii.
O altă cale pentru ameliorarea legării la temperaturi scăzute este exploatarea partenocarpiei
naturale. Există mai multe origini, găsite la L. esculentum sau la specii sălbatice din genul
Lycopersicon, cel mai uşor de exploatat şi datorată genelor recesive pat-2 (PHILOUZE,
1983). Este vorba despre o partenocarpie facultativă: când condiţiile de mediu sunt
favorabile microsporogenezei în urma polenizării şi fecundării se formează fructe cu conţinut
normal de seminţe; dar când condiţiile devin nefavorabile se formează fructe partenocarpice,
29
cu aspect şi mărime asemănătoare fructelor cu seminţe. Acest caracter a fost obiectul unui
număr mare de lucrări şi programe de ameliorare, dar până în prezent nu au fost create
soiuri partenocarpice foarte performante. Bazele fiziologice care conferă o bună comportare
la temperaturi ridicate sunt adesea diferite de la un soi la altul; stigmatul nu depăşeşte vârful
staminelor la temperaturi ridicate, producţia de polen este suficientă, gameţii femeli şi
masculi au o bună viabilitate, aptitudinea la partenocarpie, aptitudinea de a transfera
produşii fotosintezei către organele de reproducere.
Adaptabilitatea pentru cultura forţată
De la început trebuie menţionat faptul că nu toate soiurile de câmp dau rezultate în culturile
din spaţii acoperite. Soiurile pentru aceste spaţii prezintă unele însuşiri speciale (să aibă o
bună rezistenţă la condiţiile de mediu specifice serelor şi solariilor, unde sunt deficit de
lumină, exces de umiditate şi variaţii diurne de temperatură; să prezinte o foarte bună
rezistenţă la atacul bolilor specifice spaţiilor acoperite; să prezinte fructe intens colorate,
uniforme ca mărime, cu pulpa tare, rezistente la transport şi dacă este posibil să se
maturizeze după recoltare, etc). Soiurile pot servi ca genitori în programele de ameliorare.
Obţinerea de soiuri cu tulpină erectă şi creştere determinată; fructificarea şi maturizarea
simultană a fructelor de pe 2-4 etaje; o desprindere uşoară a fructelor din codiţă, constituie
obiective de ameliorare. Dintre aceste caractere, numai pentru câteva se cunoaşte
mecanismul determinismului genetic. Pentru creşterea determinată se cunoaşte gena
majoră recesivă “sp” diferită de gena “d”, care în stare homozigotă recesivă produce piticirea
plantelor. Celelalte caractere de interes din acest punct de vedere au un determinism
genetic poligenic cu stabilitate foarte slabă. Soiurile şi hibrizii destinaţi culturilor de câmp în
condiţiile mecanizării complete, îndeplinesc numai o parte din caracterele necesare.
Principalul caracter care este deficitar este portul neerect, ceea ce duce la 2 probleme:
coacerea fructelor neuniformă şi recoltarea facută cu greutate.
Metode de ameliorare
• selecţia individuală repetată în populaţii heterogene

• hibridarea intraspecifică urmată de selecţia individuală repetată
• inducerea şi selecţia mutatiilor
• inducerea şi selecţia formelor poliploide
• fuziune de protoplaşti (specii de tomate sau tomate cu cartof)
Selecţia individuală repetată – se aplică soiurilor locale şi descendenţelor hibride.

Elitele alese din populaţii locale pe baza unui complex de caracteristici şi însuşiri pozitive din
câmpul de selecţie generează adevarate linii pure ca vigoare şi uniformitate, intrucât
tomatele fiind autogame, genotipurile sunt relativ homozigote.
Seminţele obţinute de la plantele elite se însămânţează în anul următor în răsadniţe
şi se repică apoi câte 25-50 de plante de fiecare genotip. În cazul hibrizilor şi soiurilor locale,
câte 75-100 de plante de fiecare genotip elită (câmp de alegere). În câmpul de alegere se
studiază descendenţele comparativ cu soiul iniţial sau genitorii şi cu soiul standard (martor).
Cele mai valoroase plante sunt alese (15-20%) şi înmulţite mai departe pentru studii
ulterioare pe familii în câmpul de control. În următorii ani, cele mai valoroase familii – genotip
30
sunt încercate la staţiuni si dacă sunt în ansamblu corespunzătoare, sunt predate către
I.S.T.I.S. (Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor).
Hibridarea intraspecifică – tomatele fiind plante autogame, încrucişarea în
interiorul soiului conduce la obţinerea unor plante cu vitalitate sporită şi productivitate mare,
de calitate superioară. Studiul descendenţelor obţinute din încrucişarea în interiorul speciei
poate fi folosită în selecţia tomatelor.
Hibridarea între soiuri şi între specii – este o metodă de bază în ameliorarea
tomatelor. Ea este utilizată atât pentru crearea de genotipuri rezistente, cât şi pentru
realizarea formelor heterozis, mai productive şi de calitate superioară.
Inducerea şi selecţia mutaţiilor – este o alta metodă folosită în ameliorarea
tomatelor. Aceasta metodă este utilizată în stimularea variabilităţii acestei plante. Înca din
anii 1969–1970, în Italia folosindu-se radiaţiile gamma, în doze de 30 krad, la seminţe
umectate, s-au obţinut două genotipuri noi, mai productive şi uniforme din punct de vedere al
maturităţii fructelor. Mutantele obţinute la tomate, cu ajutorul radiaţiilor sau substanţelor
chimice, sunt mai valoroase decât soiurile din care provin, au un conţinut mai ridicat de
substanţă uscată, vitamine, fructele sunt mai rezistente la păstrare, transport, au un aspect
comercial superior. Folosindu-se colchicina s-au obtinut mutante tetraploide cu 48
cromozomi. Mutantele valoroase constituie în acelaşi timp genotipuri utile pentru hibridări.
2.2 Ameliorarea la pătlăgele vinete

Solanum melongena L
Fructele de pătlăgele vinete sunt cultivate pentru valoarea lor alimentară şi

terapeutică. Valoarea alimentară este dată de următoarea compoziţie chimică: glucide 2,6 –
3,0%, protide 1,1-1,5%, lipide 0,2%, celuloză şi alte fibre 1,5-2,4%, săruri minerale 0,5% şi
vitamine. Dintre elementele minerale, potasiul se află în cantitatea cea mai mare (200-250
mg/100 g produs proaspăt). Vitaminele sunt în cantitate redusă, de exemplu, vitamina C 1-5
mg/100 g, iar complexul B 0,38-0,40 mg/100 g (Beceanu şi Balint, 2000). Conţinutul în apă
este în jur de 92%, iar partea comestibilă reprezintă 75-85%. Valoarea energetică a părţii
comestibile este relativ redusă, fiind de 18-27 kcal/100 gr. Alături de valoarea alimentară,
pătlăgelele vinete au şi o anumită valoare terapeutică: conţin fitoncide şi unele substanţe
care contribuie la reducerea colesterolului din sânge. Preparatele din pătlăgele vinete au
efecte diuretice, laxative, antianemice şi calmante şi stimulează funcţiile ficatului şi
pancreasului.
Importanţa agrotehnică rezultă din faptul că pătlăgelele vinete valorifică foarte bine terenurile
legumicole fertile, însorite şi cu posibilităţi de irigare, din zonele sudice şi sud-vestice ale
ţării. În condiţii corespunzătoare de mediu şi de tehnologie, cultura de pătlăgele vinete este
una dintre cele mai rentabile, datorită producţiilor mari, cererii ridicate a pieţei, eşalonării
recoltei, perisabilităţii scăzute etc.
31
Particularităţile culturii de pătlăgele vinete
• Încadrarea sistematică: pătlăgelele vinete cultivate, Solanum melongena L., var.

esculentum Dun. sunt originare dintr-o specie ancestrală asemănătoare, care se
găsea în zonele tropicale şi subtropicale ale Asiei, din India şi Birmania, cuprinse
între paralele 100-300 latitudine nordică, împreună cu varietăţile spontane similare
S. melongena L. var. insanum şi var. incanum (Baldini, 1961; Chaux şi Foury, 1994).
• Biologia florală şi infloritul: florile sunt actinomorfe, hermafrodite, amplasate axilar,
de obicei solitare şi foarte rar câte 2-3, cu poziţie nutantă. Caliciu are un aspect
cărnos şi este format din 6-8 (9) sepale unite şi se termină cu tot atâtea lacinii
lanceolate, aspre, spinoase. Corola este gamopetală, rotată şi formată din 6-9 petale
de culoare violet-deschis până la violet-închis sau chiar de culoare albă. Corola are
un diametru de 2,5-3,5 cm. În centrul corolei se află o pată galbenă de formă stelată.
Androceul este format din 5 (6) – 8 stamine cu antere mari, galbene, care se
deschid poricid. Gineceul este bicarpelar sincarp. La unele soiuri se manifestă
fenomenul de heterostilie. Polenizarea este autogamă, directă şi uneori indirectă,
dar fructificarea este mai bună dacă polenizarea este încrucişată; de obicei, gradul
de alogamie poate fi până la 20-25%.
• Germoplasma pentru ameliorare: alături de specia S. melongena, cu cele trei
varietăţi botanice esculentum, incanum şi insanum, de mare importanţă pentru
activitatea de ameliorare o prezintă şi var. ovigerum, precum şi unele specii
sălbatice. Varietăţile esculentum şi incanum sunt asemănătoare, cea de-a doua
fiind, se pare, forma ancestrală a primei. Dintre speciile sălbatice sunt de menţionat
S. integrifolium şi S.i ndicum (rezistente la boli, cum ar fi fuzarioza, verticiloza),
precum şi S. sisymbriifolium (rezistenţa la musculiţa albă şi nematozi) şi S.
macrocarpon (rezistentă la păianjenul roşu).
Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de pătlăgele vinete

Analizele au arătat că producţia este determinată în primul rând de greutatea fructului şi în al
doilea rând de numărul de fructe/plantă (ANASO şi OKEREKE, 1990). Prin utilizarea celor
mai adecvate metode de ameliorare, inclusiv al folosirii speciilor înrudite, producţia de fructe
pe plantă a atins 4,4 kg. Producţia/plantă este dată de numărul fructelor şi mărimea acestora.
Numărul fructelor pe plantă poate fi cuprins în medie între 6-80, cu o medie de 24.
Majoritatea soiurilor prezintă sub 20 fructe/plantă. Greutatea medie a fructelor este cuprinsă
între 15 g şi 1,5 kg. (SWARUP, 1995). Lungimea fructelor variază de la 2,9 cm la 30,1 cm,
iar diametrul între 2,5 cm şi 10,4 cm după CHEN şi LI (1995) sau 4-45 cm lumgime şi 2-356
cm diametru după SWARUP (1995). Realizarea unor forme cu potenţial foarte ridicat de
producţie impune modificarea substanţială a particularităţilor morfologice, biochimice,
32
ecologice şi citologice ale plantelor. Desimea la unitatea de suprafaţă este dependentă de
habitusul plantei. Înălţimea plantei poate fi 70-160 cm, media fiind, la soiurile cultivate, de
100-120 cm. Numărul de ramificaţii pe plantă este de 5-11, majoritatea soiurilor având 6-8
ramificaţii. Între numărul de ramificaţii şi producţia de fructe pe plantă există o corelaţie
strânsă. Viitoarele cultivare vor trebui să posede, printre altele, următoarele însuşiri:
capacitatea mare de absorbţie a substanţelor minerale, în special a sărurilor de azot din sol,
însuşire care necesită dezvoltarea substanţială a sistemului radicular; productivitatea ridicată
a fotosintezei; dezvoltarea corespunzătoare a elementelor producţiei; rezistenţă la boli şi
insecte. Majoritatea speciilor Solanum înrudite cu vânăta posedă un sistem radicular
puternic dezvoltat şi au capacitatea de fructificare în ciorchine, realizând un număr foarte
mare de fructe pe plantă. Speciile Solanum torvum, Solanum macrocarpon, Solanum
integrifolium şi Solanum nodiflorum posedă însuşire de fructificare în ciorchine. Pentru
sporirea rezistenţei la factorii adverşi de mediu de cele mai multe ori se apelează la speciile
înrudite sălbatice sau semisălbatice, care posedă asemenea însuşiri, dar acestea au un
potenţial productiv redus O cale sigură şi mult mai uşoară de sporirea producţiei este
utilizarea efectului heterozis. Capacitatea de producţie a hibrizilor F1 este mai mare cu 24-
43% faţă de părinţi, iar hibrizii F1 au depăşit cu 51-76% producţia soiului martor.
În funcţie de modul de preparare al fructelor, precum şi de preferinţele de consum, se
stabilesc obiectivele de ameliorare cu caracter general: pieliţa subţire a fructelor; pulpa de
culoare alb-gălbuie cu textură fină, elastică, fără gust amar şi conţinut redus de seminţe;
dimensiunile şi formele fructelor. Un alt obiectiv important este obţinerea de soiuri sau hibrizi
cu conţinut ridicat în substanţe utile. Pentru păstrarea culorii albe a pulpei fructelor în
timpul prelucrării se urmăreşte obţinerea de varietăţi cu conţinut redus în compuşi fenolici şi
glicoalcaloizi, iar activitatea peroxidazelor să fie la un nivel scăzut. Aceste însuşiri sunt
întrunite la un nivel optim la varietăţile cu fructe de culoare albă (PEARSON, 1983).
Pentru păstrarea sub formă congelată se preferă soiurile cu fructe alungite şi cu o bună
capacitate de păstrare. Un rol important îl are şi conţinutul de substanţă uscată, cuprinsă
între 6,2 şi 21,4%. Varietăţile cu fructe mici au un conţinut de substanţă uscată în fruct mai
mare comparativ cu cele care prezintă fructe mai mari. La noi în ţară se preferă în general
fructele de dimensiuni mijlocii sau mari, de formă ovoidalungită sau piriform alungită, intens
colorate, cu luciu persistent, lipsite de gust amar şi conţinut redus de seminţe.
Ameliorarea timpurietăţii
Prin obţinerea de soiuri timpurii se măreşte perioada de fructificare şi de prelucrare a
fructelor. În general soiurile timpurii având o perioadă mai mare, au o capacitate de
producţie mai mare comparativ cu soiurile tardive (SWARUP, 1995). La soiurile timpurii, la
cultura în seră, prin scuturarea perioadei vegetative se reduc cheltuieli cu agentul termic,
lucru deosebit de util pentru reducerea costurilor de producţie.
Pe lângă formarea mai devreme a florilor, soiurile timpurii trebuie să posede însuşirea de
legare a fructelor în condiţiile termice mai scăzute din această perioadă. La multe soiuri
primele flori avortează din cauza eşuării proceselor de polenizare, polenul fiind incapabil să
germineze pe stigmat la temperaturi mai scăzute. Unele specii sălbatice de Solanum,
manifestă exigenţe termice reduse, ele fiind capabile să reziste la îngheţurile uşoare din
primăvară şi sunt apte să lege fructe la temperaturi joase şi pot fi folosite în procesul de
ameliorare. Timpurietatea poate fi cuprinsă între 70 şi 130 zile, media fiind de 84 zile. La
soiurile timpurii prima floare se formează la nodul 5-6, iar la cele la nodul 8-9. Plantele la
soiurile timpurii au o talie mai joasă, iar frunzele au dimensiuni mai reduse. Soiurile de
33
pătlăgele vinete din var. orientale posedă însuşirea de fructificare timpurie şi pot fi folosite în
lucrările de ameliorare pentru transferul acestei însuşiri.
Ameliorarera rezistenţei la boli şi dăunători

Printre cele mai păgubitoare boli ce pot afecta cultura în zonele temperate enumerăm
verticiloza, produsă de ciuperca Verticillium dahliae Kleb., ofilirea (fuzarioza) vinetelor
produsă de ciuperca Fusarium oxysporum f.sp.melongena şi putregaiul fructelor produs de
ciuperca Phytophthora parasitica. Dăunătorii care afectează culturile sunt gândacul din
Colorado (Leptinotarsa decemlineata), păianjenul roşu (Tetranychus urticae) şi nematozii de
rădăcină (Meloidogyne spp.).
Studiile întreprinse până în prezent au arătat că nici un soi de pătlăgele vinete nu posedă un
nivel corespunzător de rezistenţă la atacul agenţilor patogeni enumeraţi mai sus. Speciile de
Solanum mai apropiate sau mai îndepărtate de pătlăgele vinete au fost considerate
ca posibile surse de rezistenţă la boli. Încercările de a transforma genele de rezistenţă de la
speciile sălbatice la formele cultivate au eşuat din cauza incompatibilităţi la hibridare a
speciilor sau a sterilităţii ridicate a hibrizilor obţinuţi. Din această cauză s-a recurs la folosirea
speciilor sălbatice şi/sau a hibrizilor interspecifici ca portaltoi de rezistenţă pentru
combaterea bolilor transmise prin sol. Ca portaltoi de rezistenţă în Japonia se folosesc
speciile Solanum integrifolium şi Solanum torvum, precum şi hibridul F1 Solanum
integrifolium x Solanum melongena. Înmulţirea speciilor sălbatice precum şi producerea
seminţei hibride este dificilă şi foarte costisitoare, din această cauză metoda nu poate fi
extinsă la culturile de câmp.
Ameliorarea altor caractere utile

Concentrarea producţiei la această specie cu fructificare îndelungată poate contribui la
reducerea cheltuielilor cu lucrările de întreţinere şi de recoltare. Inflorescenţa şi fructificarea
în ciorchine pot conduce la concentrarea producţiei la pătlăgele vinete şi la reducerea
cheltuielilor. Vânăta face parte din grupul speciilor cu spini ai genului Solanum. Există totuşi
varietăţi lipsite de spini pe tulpină sau caliciul fructelor. Lipsa acestora poate uşura lucrările
de întreţinere şi mai ales de recoltare şi sortare a fructelor. Portul erect şi tufa strânsă a
plantelor permit sporirea densităţii culturii cu efect benefic asupra producţiilor la unitatea de
suprafaţă şi reducerea costurilor de producţie.
Metode de ameliorare la pătlăgele vinete
1. Alegerea individuală se aplică de regulă populaţiilor locale neomogene cu

variabilitate mare a caracterelor. Alegerea de elite se face urmărind cerinţele obiectivelor
de ameliorare.
2. Hibridarea se foloseşte foarte mult pentru obţinerea hibrizilor F1, pentru creerea de
material genetic de ameliorare şi obţinerea de soiuri stabilizate. Alegerea genitorilor se
face în urma testării capacităţii combinative generale şi specific urmate apoi de
hibridările ciclice şi dialele.
34
2.3 Ameliorarea la ardei iute
Capsicum sp.
Cultura ardeiului iute a căpătat o mare amploare în ţara noastra, datorită nume
roaselor beneficii pe care le are în industria alimentară (fiind consumat crud, gătit sau
conservat), în scop medicinal (fructele conţin capsaicină cu acţiune vasodilatatoare, în doze
mici, aceasta determină creşterea secreţiei gastrice şi a peristaltismului intestinal şi scade
presiunea arterială; este utilă în dureri musculare şi reumatismale, herpes, zona zoster; de
asemenea, vitaminizează organismul, combate oboseala corzilor vocale, reumatismul,
degerăturile şi angina; in industria cosmetică ajută la tratarea alopeciei) sau decorativ (unele
specii şi varietăţi de ardei iute au o deosebită valoare decorativă şi pot fi cultivate în ghiveci).
Cultura de ardei iute valorifică foarte bine terenurile legumicole, se pretează la culturi
intensive în teren protejat, cat şi neprotejat şi se confruntă mai puţin cu atacul bolilor şi
dăunătorilor. Din punct de vedere economic şi social, cultura de ardei poate fi apreciată ca şi
cea de tomate. Este o cultură cu cheltuieli mari, dar care pot fi relativ uşor recuperate, dacă
se practică o tehnologie de cultivare adecvată, care să asigure o producţie bună.
Particularităţile culturii de ardei iute

• Încadrarea sistematică şi Particularităţi citologice: ardeiul (Capsicum annuum) este o
specie populară a genului Capsicum care face parte din familia Solanaceae. Alături
de C. annuum, în lume se mai cultivă patru specii majore: C. frutescens L., C.
chinense Jacquin, C. pendulum Willdenow, C. pubescens Ruiz şi Pavon.Toate
speciile genului Capsicum au acelaşi număr de cromosomi, 2n=24, fiind specii
diploide. Studiul mitozei a permis distingerea unor diferenţe majore între specii.
Excepţie face Capsicum annuum, care prezintă două perechi acrocentrice, în loc de
una singură, existentă la celelalte specii.
• Biologia florală şi înfloritul: ardeiul este o plantă autogamă facultativ. Florile
posedând nectar, ca şi la formele sălbatice, sunt frecvent vizitate de afide, furnici
sau tripşi care pot duce polenul de la o plantă la alta. Gradul de alogamie poate fi
foarte crescut, până la 80%, dar cel mai frecvent este de 10%. Ardeiul iute are un
caracter autogam mai marcat, având tendinţa de cleistogamie. Autofecundarea se
poate realiza prin diferite metode: izolarea florilor în punguliţe, lipirea florii cu o
bandă autocolantă, aplicarea unui tampon de lână sau fire sintetice. Castrarea
manuală este dificilă datorită fragilităţii florilor şi a anterelor. Cu toate acestea
castrarea manuală se practică şi în obţinerea seminţei hibride comerciale.
Polenul utilizat la polenizarea ardeiului poate să fie proaspăt sau deshidratat, apoi
rehidratat. Pentru polenizare se folosesc mijloace de distribuţie speciale (pensule foarte
35
fine). Randamentul obţinerii seminţelor hibride este destul de scăzut. Dintr-o floare castrată
şi polenizată se obţin în jur de 2 g sămânţă. Castrarea manuală făcându-se dificil, se pune
întrebarea de ce nu se utilizează androsterilitatea în producerea de sămânţă.
Androsterilitatea este cunoscută, atât cea nucleocitoplasmatică, cât şi cea genică.
Androsterilitatea nucleocitoplasmatică este foarte complexă şi cu eficacitate parţială. Cele
mai multe gene de androsterilitate “ms” au fost obţinute prin mutageneză, fie prin iradiere, fie
folosind ca factor mutagen metan-etil-sulfonatul. În Bulgaria se foloseşte pentru obţinerea
seminţelor hibride comerciale F1 gena “ms3”. Separarea plantelor fertile de cele androsterile
este cauza pentru care androsterilitatea este mai puţin folosită la ardei.
În cea mai mare parte a ţărilor cultivatoare, în special în cele tropicale, se cultivă
soiuri. În vestul europei s-au extins în cultură hibrizii F1 obţinut din linii parentale cu o bună
capacitate combinativă specifică. Prin cultivarea hibrizilor se caută valorificarea heterozisului
care este important din două puncte de vedere: creşte potenţialului de producţie în condiţii
marginale asigurate de spaţiile protejate şi precocitatea este combinată cu o producţie mare
realizată pe o perioadă mai lungă de fructificare.
Vigoare plantelor hibride este prezentă, însă nu este de dorit o vigoare prea mare
deoarece spaţiul adăposturilor nu este valorificat destul de eficient. Pentru crearea de soiuri,
dar şi a formelor parentale pentru hibrizi, metoda cea mai utilizată este selecţia genealogică,
deoarece variabilitatea se creează cu precădere prin hibridări. Soiurile şi liniile existente se
modifică frecvent în privinţa rezistenţei la boli, dar şi în ceea ce priveşte forma şi culoarea
fructelor. În ultimul timp se aplică tot mai mult selecţia recurentă pentru că permite o mai
bună ameliorare a caracterelor cantitative şi a însuşirilor de rezistenţă la boli şi la condiţiile
de mediu nefavorabile.
• Germoplasma pentru ameliorare: hibridarea interspecifică, asociată cu un studiu

bazat pe markeri izo-enzimatici relevă existenţa unor remanieri multiple sub forma
translocaţiilor reciproce. Astfel, pornind de la formula cromozomică a speciei
Capsicum baccatum luată ca bază, speciile din grupul cu flori violet (C. pubescens,
C. eximinum, C. ardenasii, C. tovarii) se disting printr-o translocaţie reciprocă.
Capsicum chinense diferă de C. baccatum prin două translocaţii, C. annuum diferă
de C. chinense printr-o translocaţie şi de C. chacoense prin două translocaţii. În total,
nu mai puţin de 7 cromozomi din 12 sunt rezultatul unor remanieri. (PICKERSGILL,
1988)
Capsicum annuum nu se poate încrucişa cu speciile din grupa cu flori violet. C.
nnuum se încrucişează uşor cu C. chinese şi destul de dificil cu C. baccatum şi C.
chacoense, specii de care diferă prin 3 translocaţii. Aceste două specii sunt valoroase în
privinţa multor caractere, pentru unele transferul la specia cultivată a reuşit deja. C.
baccatum se poate încrucişa cu C. ardenasii, dar numai dacă speciile din urmă se folosesc
ca formă tată.
La specia C. annuum s-a obţinut seria completă a trisomilor. Seria a fost obţinută
prin autofecundarea descendenţei unei plante haploide aparţinând soiului “Dolce de landes”
(POCHARD, 1970). Toţi trisomii se pot recunoaşte uşor după fenotip din acest motiv au
primit nume de culori. Trei dintre trisomi corespund unor cromozomi identificabili citologic:
violet – cromosomul I (cel mai lung); galben – cromozmul XI (mic cu centromer subterminal);
purpuriu – cromozomul XII ( cel mai mic, acrocentric). Harta genetică a ardeiului este puţin
cunoscută. Au fost încercate două căi de studiu:
- localizarea genelor majore prin studiul segregării descendenţelor plantelor
trisomice (POCHARD, 1977),
- studiul grupelor de linkage cu ajutorul markerilor moleculari prin intermediul
clonelor AND şi a sondelor genomice (TANSKLEY şi colab., 1988).
36
Prin prima metodă au fost locvalizate 16 gene pe 8 cromosomi diferiţi: “C” (prezenţa
capsicinei), “y” (culoarea galbenă a fructelor coapte), “up” (port erect a fructelor), “L”
(rezistenţa la virusul mozaicul tutunului), “vy” (rezistenţa la virusul mozaicul cartofului). La
Universitatea Cornell au fost stabilite 14 grupe de linkage pentru 80 de locusuri, plus 5
locusuri libere. Una din acste grupe poartă genele “Idh–1 “ şi “Est–3” atribuite cromosomului
XII. Dacă se compară aceste rezultate cu cele obţinute la tomate, pornind de la aceleaşi
sonde, se constată că fondul de gene este foarte conservat, dar aranjarea liniară este
modificată. Există puncte de rupere şi rearanjări de-a lungul cromozomilor. Pe de altă parte,
nu poate fi explicat faptul că AND-ul din celulele de ardei este de 4 ori mai mare decât la
tomate.
Obiective şi metode în ameliorarea culturii de ardei iute

Capacitatea de producţie este un caracter complex rezultat a mai multor componente
morfologice: gradul de ramificare a plantei, numărul florilor, mărimea fructelor, grosimea
pulpei, greutatea fructelor. Toate aceste caractere sunt specifice fiecărei varietăţi şi în
legătură strânsă cu condiţiile de creştere şi dezvoltare. Capacitatea de producţie, este în
general ridicată. Ardeiul iute are o înflorire mult mai abundentă, dar fructele sunt mai mici.
Producţia totală pentru un ciclu de producţie depinde şi de activitatea fiziologică a plantei, de
rapiditatea cu care fructele ajung la maturitatea de recoltare. Acest aspect este foarte
important la ardeiul iute, la care, apariţia timpurie a fructelor şi o recoltare eşalonată este
unul dintre obiectivele principale. La fel cum este si maturizarea tehnică mai tarzie (deoarece
se utilizează cu frecvenţă mai mare pentru conservare).
Calitatea cuprinde două aspecte principale: cel biochimic şi cel morfologic. Din punct de
vedere biochimic, fructele trebuie să fie bogate în vitamine, la ardei proporţia cea mai mare
prezentând-o vitaminele A şi C. Vitaminele, substanţele dulci şi capsicina realizează gustul şi
aroma fructelor. Fructe iuţi apar la varietăţile de ardei lung, şi bineînţeles la ardeiul iute.
Ardeiul pentru boia poate avea fructe din ambele categorii. Pentru consumul curent se
preferă boiaua dulce, dar pentru prepararea mezelurilor este preferată boiaua mai picantă.
Aspectele morfologice implicate în realizarea calităţii sunt: forma, culoarea şi mărimea
fructelor. Forma şi culoarea depind de preferinţele consumatorilor. O diversitate mai mare de
forme şi culori constituie un motiv de atracţie pentru consumatori. În privinţa mărimii sunt
preferate fructele mai mari, cu pulpă groasă.
Ameliorarea rezistenţei al boli

Arealul de cultură foarte mare al ardeiului, face ca la această cultură să existe un număr
mare de boli. În climatul subtropical bolile sunt mai frecvente în sezonul ploios. Cele mai
frecvente boli sunt Xanthomomas campestris pv. vesicatoria, Fusarium oxysporum,
cercospora capsici, Colletotrichum capsici. O altă gamă de agenţi patogeni au o arie de
răspândire mult mai largă: Phytophtora capsici, Verticillium dahliae şi numeroşi viruşi
(principalii agenţi patogeni sunt prezentaţi în urmatorul tabel).
37
Principalele boli prezente la ardei şi sursele de rezistenţă utilizate
(după POCHARD şi colab., 1992)
Agentul patogen Rezistenţa şi determinismul Referinţa biobliografică
Xanthomomas 2 gene dominante specifice, rezistenţă COOK şi STAHL, 1963
campestris oligogenică
f.sp.vesicatoria
Fusarium oxysporum Mai multe surse de rezistenţă SHERF şi MACNAB, 1986
Colletotrichum capsici
Cercospora capsici
Phytophtora capsici Mai multe surse de rezistenţă, poligenică PALLOIY şi colab., 1990
Verticillium dahliae Sensibilitate medie, poligenică WOOLIAMS şi colab., 1990
Leveilluşa taurica Mai multe surse de rezistenţă oligogenică şi DAUBEZE şi colab., 1989
(Oidoium) poligenică
Nematozii Meloidogines Rezistenţă monogenică dominantă specifică HENDY şi colab., 1985
Tobamovirus (TMV) Serie alelică în locusul L, dominantă, RAST, 1982
specifică rasei
Virusul mozaicului Mai multe surse de rezistenţă poligenică POCHARD şi DAUBEZE,
castraveţilor (CMV) 1989
Virusul Y al cartofului Rezistenţă de tip quasi-imunitate specifică, GREENLEAF, 1986
(PVY) controlată de gene alele recesive
Virusul tutunului (TEV)
Virusul pătării ardeiului
PeMV)
Virusul pătării nervurilor Rezistenţă oligogenică recesivă GEBRE-SELEASSIE şi

ardeiului (PVMV) colab., 1986
Virusul pătării nervurilor
ardeiului iute (CVMV)
Ameliorarea adaptabilităţii
Până în prezent au fost puţine eforturi consacrate studiului proprietăţilor adaptative şi unei
cunoaşteri mai bune a creşterii şi dezvoltării ardeiului. Variabilitatea morfologică şi fiziologică
a formelor cultivate este foarte importantă. De altfel, elaborarea unor tehnologii de cultură în
condiţii protejate pe parcursul diferitelor sezoane s-a dovedit a fi dificilă, fructificarea
ardeiului fiind dependentă de condiţiile de mediu şi recunoscută ca foarte capricioasă.
Este clar că echilibrul între creşterea vegetativă şi aptitudinile reproductive (calitatea florilor
şi fructelor) joacă un rol major. Cultivatorul trebuie să menţină acest echilibru creat de
ameliorator care poate fi uşor afectat în condiţiile unei culturi intensive. Dezechilibrul poate
rezulta dintr-un deficit de fructificare debutat încă de la înflorit (fecundare defectuoasă) sau
din contră, a unui exces care poate bloca dezvoltarea ulterioară a fructelor, care în final va
duce la limitarea producţiei. În acest context, un rol important îl are numărul de frunze pe axa
principală. Aceasta poate varia de la 5 la peste 20, în funcţie de genotip (valorile extreme
fiind 2 şi 40). Acest aspect este important de urmărit deoarece influenţează precocitatea şi
vigoarea plantelor, două caractere corelate negativ.
Echilibrul vegetativ/reproductiv este puternic afectat şi de nivelul iluminării. Acesta poate
modifica echilibrul în sens favorabil sau nefavorabil înfloririi. De exemplu, soiurile tropicale în
zonele de origine realizează 5 frunze pe axa principală. Soiurile selecţionate pentru
rezistenţă la temperaturi scăzute, când sunt cultivate în extrasezon vor avea o frunză mai
puţin.
Condiţiile de cultură afectează şi cantitatea şi calitatea polenului, astfel că unele flori pot
rămâne nefecundate. O sensibilitate mai redusă a polenului faţă de condiţiile de mediu poate
fi indusă prin introgresia de gene favorabile de la Capsicum baccatum.
38
Prin urmărirea sistemului foliar şi a fertilităţii polenului se pot rezolva problemele legate de
iluminarea insuficientă în spaţiile protejate, factor care poate fi limitativ pentru productivitate.
Ceilalţi factori (apă, substanţe nutritive, temperatură) trebuie asiguraţi la nivelul cerinţelor
prin tehnologie. Valorile naturale a acestor factori, în condiţiile ţării noastre nu pot asigura
realizarea unor producţii satisfăcătoare. Pentru toate zonele se impune irigarea şi
asigurarea fertilizării optime. Nu se cunosc forme rezistente la secetă şi frig. Ameliorarea
poate contribui la crearea unor forme cu rezistenţă la sărurile din sol, germoplasma
prezentând astfel de genotipuri, cu precădere specii sălbatice înrudite.
2.4 Ameliorarea la fasole
Phaseolus vulgaris L
Fasolea se cultivă pentru păstăile sale verzi (imature) în diferite preparate culinare, precum
şi pentru boabele verzi. Păstăile conţin în medie 88-91% apă şi 9-12% substanţă uscată, din
care 3,7-5,7% hidrocarbonaţi (constituiţi din zahăr reducător 0,4%, amidon 2,2% şi celuloză
1,4%), proteine 2,0-2,4%, grăsimi 0,2% şi cenuşă circa 0,8-1% (Kay, 1978; Beceanu şi
Balint, 2000). La 100 g substanţă proaspătă, Enăchescu (1984) precizează următoarele
cantităţi de vitamine: C 19,6 mg, K 0,14 mg, acid pantotenic 0,20 mg, beta-caroten 0,31 mg
ş.a. Cenuşa conţine cantităţi apreciabile de potasiu, calciu şi alte macro şi microelemente
utile. La 100 g substanţă proaspătă se găsesc următoarele cantităţi de elemente chimice:
256 mgK, 1,7 mg Na, 50,8 mg Ca, 26,0 mg Mg, 30 mg P, 39,0 mg S şi 30 mg Cl; alături de
aceste macroelemente, fasolea conţine şi următoarele microelemente: Si, Fe, Al, Mn şi B.
Datorită compoziţiei sale chimice, fasolea prezintă şi unele proprietăţi terapeutice (laxative,
antianemice şi calmante), fiind recomandată de asemenea şi în tratarea unor boli metabolice
(diabet) şi stimularea funcţiilor ficatului şi pancreasului.
Din punct de vedere agrofitotehnic, cultura fasolei de grădină valorifică foarte bine terenurile
legumicole şi se poate realiza în sisteme cu grad de intensivizare variabilă. Fasolea este o
excelentă plantă premergătoare şi se încadrează uşor în asolamentele legumicole.
Particularităţile culturii de fasole

• Încadrarea sistematică şi Particularităţi citologice: face parte din Familia
Papilionaceae (Fabaceae) provine, ca şi alte trei specii (P. coccineus, P. acutifolius
şi P. lunatus), dintr-o specie ancestrală P. aborigenus, originară din Brazilia şi
Argentina. Prin luarea acesteia în cultură a luat naştere, cu circa 7600 ani î.H. în
Peru, specia cultivată P. vulgaris. Cu 7000 de ani î.H., aceasta migrează în Mexic,
unde se dezvoltă într-un al doilea centru de diversitate. Prin luarea în cultură,
fasolea din America de Sud evoluează într-o formă cu bobul mare, iar cea din Mexic
într-o alta cu bobul mic (Choix şi Foury, 1994). Fasolea comună a fost adusă în
39
Europa, pentru prima dată, de Columb in 1493. În prezent, fasolea de grădină se
cultivă pe tot globul, acolo unde sunt întrunite condiţiile naturale necesare creşterii şi
dezvoltării.
Din punct de vedere botanic, în cadrul speciei P.vulgaris se disting două convarietăţi:
convar. nanus (cu port pitic, cu creştere determinată sau de tufă/oloagă) şi convar.
communis (cu port înalt, cu creştere nedeterminată sau urcătoare/arac).
• Biologia florală şi înfloritul: florile de fasole sunt zigomorfe, hermafrodite, tipice

familiei Papilionaceae, solitare, dar cel mai adesea grupate în raceme cu 2-8 flori
mai scurte decât frunzele. La convar. nanus, inflorescenţa este terminală, ceea ce
face ca tulpina şi ramificaţiile sale să aibă o creştere determinată. La convar.
communis, inflorescenţele sunt axilare, asigurând o creştere nedeterminată tulpinii
principale şi tuturor ramificaţiilor. Fiecare floare este formată dintr-un caliciu cu cinci
sepale unite, o corolă din cinci petale libere şi neegale (stindardul orbicular, două
aripioare obovate sau oblongi, două petale liniare unite ce formează carena),
androceul diadelf şi un gineceu monocarpelar cu ovarul superior. Culoarea corolei
poate fi alb-gălbuie, alb-verzuie, liliachie, violacee, rozie, roz-liliachie. Înflorirea are
loc în intervalul iulie-septembrie şi durează circa 20-25 de zile la soiurile oloage şi la
peste 60 de zile la cele urcătoare. Florile dintr-un racem durează 10-15 zile şi încep
a se deschide de la bază spre vârf (Zanoschi şi Toma, 1985). Polenizarea are loc
înainte de deschiderea florii, fiind autogamă; polenizarea încrucişată este foarte rară
(0,2-0,5%) şi se întâlneşte mai mult la fasolea urcătoare, unde datorită perioadei
lungi de înflorire, incidenţa factorilor favorizanţi ai alogamiei este mai mare.
• Germoplasma pentru ameliorare: alături de fasolea comună, în ţara noastră mai este
cunoscută în cultură şi specia Phaseolus coccineus L. (sin. P. multiflorus Lam.),
denumită popular “Fasole mare”, “Fasole boambă”, “Fasole de flori” ş.a. (Munteanu,
1985). P. coccineus este asemănătoare în oarecare măsură cu P. vulgaris, dar
există şi câteva deosebiri esenţiale: rădăcina este mult îngroşată, chiar tuberizată;
tulpina (atât cu creştere determinată, cât şi nedeterminată) este mult mai viguroasă
şi mai ramificată; florile, grupate în racene mari (7-15 flori) axilare, au culoare roşie-
carmin, albă sau intermediară; păstăile sunt mai mari (lungi, late, groase); seminţele
sunt foarte mari (MMB = 900-1300 g), oblong late, de culoare mov-indigo cu pete
negre, bej-lăptoas cu pete maron sau albă. Polenizarea este în cea mai mare parte
alogamă. Foarte important din punct de vedere tehnic este faptul că fasolea mare
are răsărire hipogeică (cotiledoanele nu ies la suprafaţa solului în urma răsăririi).
Alte două specii importante ale genului Phaseolus sunt P. lunatus (fasolea de Lima)
şi P. acutifolius (fasoliţă). La noi în ţară, aceste specii sunt cunoscute în colecţii şi
prezintă importanţă în lucrările de ameliorare.
Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de fasole
Diversele tipuri de fasole şi modurile de utilizare implică un număr mare de obiective de

ameliorare. Eforturile amelioratorilor trebuie să fie concentrate spre fiecare tip în parte. Pe
lânga acestea, mai sunt şi obiective comune: rezistenţa la boli şi dăunători, creşterea
productivităţii şi stabilitatea producţiei, calitatea producţiei.
Programul de ameliorare la fasole iniţiat de S.C.D.L. Buzău (C. Vînătoru) înscrie următoarele
obiective:
40
• Capacitate de producţie ridicată
• Creşterea calităţii producţiei şi în mod deosebit realizarea unor genotipuri

rezistente la secetă (mai ales în perioada de înflorire)
• Rezistenţa şi/sau toleranţa ridicată la boli şi dăunători, însuşiri pe care marea

majoritatea a creaţiilor omologate până în prezent nu le poseda şi de care
depinde constantă producţiei
• Capacitatea de producţie a fasolei este determinată de numărul de plante fertile

la unitatea de suprafaţă şi a producţiei pe plantă
Procesul de ameliorare poate acţiona eficient asupra componentelor care condiţionează

producţia unei plante şi anume: numărul păstăilor fertile; numărul boabelor în păstăi;
numărul şi greutatea boabelor. În ameliorarea calităţii se iau în considerare: -continutul
ridicat de proteină în bob; -continut ridicat de aminoacizi esenţiali; -continut scăzut de coji; -
insusiri culinare bune (durata de fierbere, fierbere uniformă a păstăilor şi boabelor) precum şi
aspectul comercial al păstăilor şi al boabelor.
La fasole sunt frecvente următoarele boli: antracnoza, bacterioza şi rugina. O atenţie

deosebită se acordă antracnozei care se manifestă pe toate organele plantei, simptomele
cele mai caracteristice fiind pe păstăi. Intensitatea atacului se examinează în procesul de
ameliorare în câmp prin note de la 0-4 (cu 0 se notează plantele imune la antracnoza, cu 4
se notează plantele foarte sensibile).
O deosebită importanţă în procesul de ameliorare o reprezintă aptitudinea soiurilor pentru

mecanizare. Mecanizarea integrală a culturii fasolei reprezintă un obiectiv prioritar pentru
procesul de ameliorare. Caracteristicile noilor creaţii trebuie să fie în concordanţă cu sistema
de maşini folosită pe tot fluxul tehnologic, de la semănat şi până la recoltat.

Productivitatea la fasole este realizată pe baza unui complex de factori care influenţează
numărul păstăilor pe plantă şi numărul boabelor în păstaie. Nu trebuie uitată nici densitatea
la unitatea de suprafaţă. Ameliorarea a adus un aport mare la îmbunătăţirea multor
componente ale capacităţii de producţie. În condiţii de câmp, la fasolea pentru păstăi,
numărul plantelor la unitatea de suprafaţă poate trece de 25 plante/mp, iar în condiţii de seră,
poate avea valori de 5-15 plante/mp. La fasolea pentru boabe, desimile sunt mai mari. În
crearea soiurilor destinate cultivării pentru boabe se urmăreşte obţinerea unor forme cu tufă
compactă şi creştere limitată care să permită realizarea unor desimi de 40 plante/mp.
Realizarea unui anumit număr de plante la unitatea de suprafaţă depinde de portul plantei.
La fasolea cu creştere determinată se urmăreşte menţinerea unei talii relativ înalte pentru a
se putea obţine un număr mare de păstăi pe plantă, dar cu o bună rezistenţă la cădere.
Creşterea taliei trebuie să se realizeze foarte rapid, iar înflorirea să se desfăşoare pe o
perioadă de timp cât mai redusă pentru a uniformiza maturizarea. Desimea mai depinde şi
de unele însuşiri fiziologice, cum sunt: rezistenţa la secetă şi rezistenţa la boli. Formele
sensibile din acest punct de vedere nu suportă desimi mari. O altă însuşire importantă care
influenţează densitatea este rezistenţa la brumele târzii din primăvară. Genotipurile
41
sensibile pierd plante din cauza temperaturilor scăzute care pot să apară în primele faze de
vegetaţie.
Productivitatea unei plante are mai multe componente de ordin morfologic: numărul păstăilor
fertile, numărul boabelor din păstaie, mărimea şi greutatea boabelor. (MUREŞAN şi
CRĂCIUN, 1971). Numărul păstăilor pe plantă variază în funcţie de tipul de creştere şi
perioada de vegetaţie. La formele cu creştere limitată, numărul păstăilor/plantă variază între
15 (la formele precoce) şi 25 (la cele tardive), acestea fiind şi limitele minime acceptate în
procesul de selecţie. Aceste limite pot fi atinse la fasolea de grădină, ultimele soiuri
româneşti prezentând peste 12 păstăi/plantă, în funcţie de condiţiile climatice. (LASCU, 2003;
IFRIM AURELIA şi BĂLAŞA, 2002).
Variabilitate foarte pronunţată există şi pentru numărul boabelor din păstaie. Elitele trebuie
să prezinte păstăi cu lungimea de cel puţin 6 cm, conţinând minim 6-7 boabe în păstaie.
Având în vedere aceşti parametrii, pe o plantă trebuie să se realizeze, în medie, cel puţin 60
de boabe la soiurile precoce şi 90 de boabe la cele tardive. Prin ameliorare a crescut foarte
mult producţia de boabe pe plantă, ajungându-se până la 50 g/plantă în condiţii de câmp sau
100 g/plantă în condiţii de seră. La creşterea producţiei pe plantă poate contribui în mod
hotărâtor şi heterozisul, care prezintă limite largi de variaţie, de la 20% până la peste 100%.
În plus, prin crearea noilor soiuri s-a căutat reducerea perioadei de vegetaţie, la mai puţin de
4 luni la soiurile destinate a fie cultivate în câmp, şi la numai 3 luni în cazul soiurilor şi
hibrizilor pentru sere. Astfel, în sere se pot obţine chiar 4 generaţii pe an.
La fasolea pentru boabe, producţia pe plantă este dată de numărul păstăilor, numărul
boabelor în păstaie şi mărimea boabelor. Dintre acestea, caracterul cel mai stabil este
mărimea boabelor. Mărimea boabelor se exprimă cel mai frecvent prin intermediul masei a
1000 de boabe. Pentru acest caracter, variabilitatea în cadrul genului este foarte pronunţată,
fiind cuprinsă între 150-250 g. La nivel mondial există cinci categorii de soiuri de fasole
pentru boabe. Patru dintre acestea prezintă boabele de culoare albă şi o categorie, boabele
de culoare verde. Soiurile cu boabe de culoare albă pot fi cu boabe foarte mari (MMB = 550-
650 g), cu boabe mari (MMB = 450-550 g), cu boabe mijlocii ( MMB = 350-450 g) şi cu
boabe mici ( MMB = 150-250 g). Se consideră că cele cu boabe mari au şi o calitate mai
bună. Soiurile cu boabe de culoare verde, au boabele mici ( MMB = 180-250 g), au vigoarea
plantelor redusă, iar boabele pot fi colorate în diferite nuanţe de verde şi galben. Producţiile
de boabe la nivel mondial sunt destul de mici. Randamentul de sub 2000 kg/ha nu satisface
o agricultură intensivă. Motivarea culturii de fasole pentru boabe începe de la producţia de
2500 kg/ha. Această producţie poate fi realizată fără dificultate dacă se cultivă
soiuri performante. Conservarea formelor actuale are o mare importanţă în ameliorarea
productivităţii la fasole. Pentru a proteja variabilitatea genetică sunt necesare soiuri din toate
tipurile. La fasolea pentru păstăi proaspete notarea producţiei totale are o importanţă
discutabilă, deoarece preţul de vânzare a păstăilor este variabil. Recoltarea se face
eşalonat şi producţia de păstăi creşte treptat pe parcursul perioadei de vegetaţie, dar
calitatea scade la fel ca preţul de vânzare. Ca urmare este foarte important ca planta să
producă un număr mare de păstăi la primele recoltări când calitatea şi preţul sunt foarte
bune.
La fasolea pentru păstăi, păstaia poate avea două structuri fibroase. O structură
longitudinală care formează “aţele” şi una oblică, mai puţin cunoscută. Aceste structuri
fibroase se dezvoltă în cursul creşterii păstăii şi face ca după aproximativ 10 zile, păstăile să
nu mai poată fi consumate. Păstăile cu structură longitudinală, aţoasă, trebuie recoltate
foarte tinere, pe când cele cu structură oblică, care nu prezintă aţe pot fi recoltate şi mai
târziu. Alte caractere de calitate sunt culoarea păstăilor, cilindricitatea şi rectilinitatea. Se
consideră că optimul pentru calitate este când substanţa uscată în păstaie ajunge la 10-12%,
42
indiferent de mărimea păstăilor. Acest procentaj se atinge la o vârstă a păstăilor de 10-15
zile (OLIVIER, 1971; FOUILLOUX, 1976). Pentru a nu pierde din calitate recoltările, trebuie
efectuate succesiv, în perioada optimă. În practică, recoltarea nu se face după conţinutul în
substanţă. În practică, criteriul de bază, este calibrul păstăilor şi fineţea lor. Ameliorarea a
lucrat în direcţia creării unor soiuri cu păstăi foarte fine, astfel că acest caracter este foarte
bine fixat genetic.
Cerinţele actuale direcţionează selecţia spre păstăi extrafine în scopul înlocuirii soiurilor cu
păstăi aţoase. Din punct de vedere biochimic, păstăile de fasole conţin vitamina C, vitamina
B1, vitamina B2, provitamina A. Pentru fasolea pentru boabe, prezenţa fibrelor este
apreciată deoarece uşurează treieratul. Calitatea la fasolea pentru boabe este destul de
arbitrar definită. Pentru industrializarea boabelor uscate, acestea trebuie să absoarbă o
cantitate cât mai mare de apă pentru ca produsul, obţinut să aibă frăgezimea necesară.
Frăgezimea este dependentă de genotip, dar şi de apa cu care se lucrează. Calitatea
culinară a boabelor de fasole depinde şi de gustul acestora. Se pare că există o savoare
care diferă de la un soi la altul. Ca şi criterii de selecţie pentru calitate culinară a boabelor
sunt grosimea cojilor şi prezenţa substanţelor antinutriţionale cum sunt alfa-galactocidele
care sunt răspunzătoare de balonare. Din punct de vedere biochimic se urmăreşte creşterea
conţinutului de proteină. Pentru această însuşire, variabilitatea este cuprinsă între 12 şi 35%.
Soiurile cultivate se situează la mijlocul intervalului de variabilitate (23-25%). În procesul de
selecţie, pe lângă conţinutul de proteină, se urmăreşte şi îmbunătăţirea calităţii acesteia.
Proteina din boabele de fasole este printre puţinele proteine de origine vegetală, bogate în
lizină şi triptofan. Din spectrul aminoacizilor esenţiali, lizina reprezintă peste 4%, iar
triptofanul peste 1,4%.
Din punct de vedere a calităţilor culinare interesează o bună capacitate de fierbere foarte
bună şi un procent redus de coji. Îmbunătăţirea acestui caracter se realizează destul de
greu, mai cu seamă atunci când se doreşte obţinerea unor genotipuri cu boabe mari.
Mărimea boabelor este corelată direct cu procentul ridicate de coji, ca urmare formele cu
procent redus de coji prezintă boabe mici.
Ameliorarea rezistenţei la boli

Primele lucrări de selecţie la fasole au avut ca scop îmbunătăţirea rezistenţei la boli. Aceasta
a fost justificată de pagubele importante datorate atacului diferiţilor agenţi patogeni. Selecţia
pentru rezistenţă la boli permite ameliorarea concomitentă şi a productivităţii şi calităţii.
Mozaicul comun (Virus 1) deformează frunzele şi diminuează considerabil producţia. Pentru
această boală există două sisteme de rezistenţă. Primul sistem este de tip imunitate şi este
legat de prezenţa genelor recesive. Acest sistem se bazează pe teoria genă pentru genă şi
a fost aplicat utilizând variabilitatea parazitului şi a gazdei. Datorită vulnerabilităţii, acest
sistem nu se mai utilizează singur. Al doilea sistem este de tip hipersensibilitate dată de
gena “I” prezentă la soiurile Processor şi Cabanais. Acest sistem este folosit la fasolea
pentru păstăi. Multă vreme nu a fost utilizat la fasolea pentru boabe, dar în ultima vreme a
fost încercat şi în această direcţie. Dezavantajul acestui sistem este că la temperaturi mari,
de peste 30 grade C, se poate declanşa o reacţie mortală a plantelor. Cu toate acestea,
aproape toate soiurile moderne prezintă gena de hipersensibilitate, deoarece în cultură
apariţia acestui sindrom nu întruneşte condiţii decât în anumiţi ani. Gene pentru rezistenţă la
viroze se pot prelua de la speciile Phaseolus coccineus, Phaseolus aureus, Phaseolus
mungo. Antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum este provocată de o ciupercă ce
distruge plantele tinere şi produce pete mari pe păstăi şi boabe. Genele de rezistenţă la
această boală sunt cunoscute de mult timp. Progresul decisiv în ameliorarea rezistenţei la
această boală a fost realizat odată cu descoperirea genei “ARE”, genă care conferă
rezistenţă pentru patotipurile cunoscute în Europa. (MASTENBROEK, 1960). Graţie punerii
la punct a unui test de infecţie artificială şi datorită eredităţii simple au fost create soiuri cu o
43
foarte bună rezistenţă. În vestul Europei, majoritatea soiurilor prezintă gena “ARE” şi rezerva
de agent patogen s-a redus foarte mult. În condiţiile României, cultivându-se multe populaţii
locale, boala este încă prezentă şi constituie un obiectiv de ameliorare pentru toate tipurile
de fasole. Pătarea aureolată (Pseudomonas phaseolica) este o boală bacteriană care
provoacă pagube mari în anii cu umiditate ridicată. Dacă atacul se produce asupra plantelor
tinere, acestea pot fi distruse foarte rapid. Atacul se manifestă prin pete create de coloniile
de bacterii în jurul cărora se difuzează toxine. Atacul se poate manifesta şi pe păstăi sub
formă de pete unsuroase. Împotriva acestei boli se cunoaşte toleranţa provenită de la linia PI
150414. Ereditatea acestei toleranţe este complicată, fiind implicate trei gene majore, mai
mult sau mai puţin recesive. (HILL şi colab., 1972; FOUILLOUX, 1975). Testarea infecţiilor
artificiale este greoaie din acest motiv selecţia este de durată. Pentru aceasta se cunosc
soiuri rezistente extinse în cultură (Gratiot, Sanilac) sau se pot prelua gene de la specia
Phaseolus aborigeus.
La fasole mai există şi alte boli (rugina, mozaicul galben), dar fiind specifice zonelor tropicale,
în arealul european nu se întâlnesc decât foarte rar. În condiţiile nerespectării unei rotaţii
corespunzătoare, poate fi important şi atacul de fuzarioză, boală provocată de un complex
de trei agenţi patogeni. Crearea formelor rezistente pentru această boală este dificilă,
numărul genelor implicate fiind prea mare. Rezistenţa la rugină poate fi îmbunătăţită prin
transferul de gene de la Phaseolus coccineus, Phaseolus aureus, Phaseolus acutifolius,
Phaseolus mungo. În ultimul timp a fost semnalat tot mai des pe plan european atacul de
mozaicul castraveţilor faţă de care nu se cunosc surse de rezistenţă în cadrul speciei.
Ameliorarea rezistenţei la dăunători

Cel mai frecvent şi periculos dăunător al fasolei este gărgăriţa. Atacul de gărgăriţă se poate
îmbunătăţi prin modificarea unor însuşiri legate de înflorit, perioada de realizare a păstăilor
sau de constituţia boabelor. Gene de rezistenţa la atacul de gărgăriţă pot fi preluate din
soiurile Michigan sau Robust, ori de la specia Phaseolus lunatus.
Ameliorarea nutriţiei cu azot

Fiind o leguminoasă, fasolea poate fixa azotul atmosferic, dar se impune o îmbunătăţire a
acestei activităţi. Eficacitatea fixării azotului se măsoară prin conţinutul de ureide. Metodele
de determinare a acestora sunt destul de imprecise. În plus, ameliorarea acestui caracter
este îngreunată de faptul că o bună capacitate de fixare a azotului este direct corelată cu
tardivitatea.
Ameliorarea precocităţii
Precocitatea este foarte importantă în cultura fasolei. Datorită sensibilităţii fasolei faţă de
temperaturi ridicate şi faţă de secetă, se recomandă cultivarea soiurilor precoce, care în
perioadele critice sunt mai bine dezvoltate şi sunt mai puţin afectate. La fasolea pentru
păstăi precocitatea este importantă şi în direcţia obţinerii, mai degrabă a unui sortiment de
soiuri care să furnizeze cu regularitate producţie proaspătă pe piaţă sau pentru conservare.
La fasolea pentru boabe, precocitatea este legată de adaptabilitate. Cu toate că se ştie că
formele mai tardive sunt mai productive, în cazul lungirii perioadei de vegetaţie producţia
poate fi compromisă de factorii de climă.
Ameliorarea pretabilităţii pentru recoltarea mecanizată

Recoltarea mecanizată reduce din costurile cu lucrările manuale. Principalele cerinţe din
acest punct de vedere sunt crearea unor soiuri cu talie uniformă, rezistente la cădere şi cu
44
maturizare omogenă a păstăilor. Acestea sunt caractere necesare atât la fasolea pentru
boabe, cât şi la cea pentru păstăi, mai ales la soiurile destinate conservării. La fasolea
cultivată pentru păstăi destinate consumului imediat, recoltarea nu se poate face decât
manual. Pentru a scădea costul recoltatului manual, trebuie selecţionate forme la care
recoltarea să se efectueze printr-o singură trecere, la care maturizarea să se realizeze
grupat. Pentru a creşte productivitatea culegătorilor, portul, plantei trebuie să fie mai înalt,
iar păstăile mai lungi şi mai grele. Realizarea unor păstăi lungi, drepte şi fără aţe este destul
de dificilă deoarece, în general, păstăile lungi nu sunt drepte. Alungirea păstăii se face pe
baza îmbogăţirii în parenchim. Obţinerea unor păstăi lungi şi cu aspect plăcut nu este
posibilă. De aceea lungimea păstăii trebuie păstrată în limite rezonabile, la soiurile pitice în
jur de 17-19 cm, iar la cele volubile, pot tinde spre 30 cm.
La fasolea destinată conservării recoltarea se face cu maşini speciale, care realizează o
“pieptănare” a plantelor într -o singură trecere. Condiţia principală din acest punct de vedere
este maturizarea foarte grupată. Pentru a evita pierderile excesive la recoltarea mecanizată
a păstăilor, acestea trebuie să fie bine repartizate de-a lungul plantei şi să fie inserate la cel
puţin 10 cm de la nivelul solului. Aceasta presupune plante relativ înalte. Pentru a avea şi o
calitate bună a recoltatului, păstăile nu trebuie rupte în ciorchini, ca urmare fiecare păstaie
trebuie să se detaşeze uşor, pentru a nu fi smulse plante la recoltat, înrădăcinarea trebuie să
fie adâncă, tulpinile rezistente la cădere şi frângere, iar ramificaţiile inflorescenţelor puternice.
Prinderea păstăilor pe ramificaţii trebuie să fie cât mai fragilă. În cazul în care conservarea
se va face sub formă de păstăi întregi, acestea trebuie să fie mai scurte şi foarte uniforme.
Lungimea optimă este de 11-12 cm. Pentru ca sucul din conserve să nu fie colorat, boabele
trebuie să fie albe. Chiar dacă bobul nu este ajuns la maturitate, culoarea lui se transmite în
suc în urma fierberii.
Ameliorarea rezistenţei la temperaturi excesive

Temperaturile excesive (atât cele ridicate cât şi cele scăzute) sunt foarte dăunătoare
0
plantelor de fasole. Temperaturile scăzute, apropiate de 0 C sunt foarte dăunătoare în
primele faze de vegetaţie. Pentru îmbunătăţirea rezistenţei la temperaturi scăzute se pot
efectua hibridări cu speciile înrudite sau poate fi utilizată cu succes mutageneza.
Temperaturile ridicate sunt foarte dăunătoare în perioada de înflorire. Asociate cu seceta,
aceste condiţii de mediu afectează înflorirea şi fecundarea. Pentru a evita perioadele cu
condiţii de stres, se recomandă obţinerea soiurilor precoce, cu o perioadă de vegetaţie de
70-90 zile sau includerea în genotip a unor gene de rezistenţă preluate de la speciile înrudite
mai rezistente.
Ameliorarea rezistenţei la secetă

Seceta este periculoasă aproape în toate fazele de vegetaţie. Cele mai mari pagube le
produce când este asociată cu temperaturile ridicate. Pe lângă cultivarea soiurilor precoce,
lucrările de ameliorare pot utiliza genele de rezistenţă prezente la unele forme cultivate
foarte bine adaptate cum sunt populaţiile locale din Moldova sau de la speciile înrudite, cum
ar fi Phaseolus acutifolius şi Phaseolus aureus.
Ameliorarea fasolei pentru boabe semiuscate

Acesta este un obiectiv special conturat în unele centre de ameliorare din vestul Europei.
Pentru conservarea boabelor în condiţii calitative mai bune, se pare că recoltarea trebuie
realizată la umiditatea de 40%. Din acest motiv, pentru ca maşinile de recoltat să lucreze
fără pierderi, boabele trebuie să fie foarte omogene ajunse toate la umiditatea de recoltare.
Culoarea lor trebuie să fie verde şi să nu fie îmbătrânite. Un nou criteriu de selecţie impus de
45
consumatori şi de către industrializatori este fineţea boabelor. Până acum, legătura dintre
vârstă şi calitate pe de o parte şi tinereţea şi mărimea boabelor pe de altă parte, nu au
existat. Se impune urmărirea cu atenţie a omogenităţii mărimii boabelor şi a frăgezimii
acestora, asemănător criteriilor de la mazăre. Deocamdată, fasolea pentru boabe verzi este
mai puţin cunoscută la noi în ţară, dar cererea pe plan mondial este în creştere. Ca
principale obiective în selecţie sunt: boabe mari şi sferice care să se desfacă uşor din
păstaie.
Metode de ameliorare la fasole
Principalele metode de ameliorare sunt:
- selecţia individuală (folosind ca material iniţial populaţiile locale)
- hibridarea intraspecifică simplă sau complexă (urmată de prelucrarea populaţiilor hibride

prin pedigree sau selecţia tardivă)
- hibridarea interspecifică
- mutaţiile
Populatiile locale sunt sursa pentru crearea viitoarelor soiuri autohtone. Selectia individuala
repetata, dupa criterii moderne, hibridarea intraspecifica si interspecifica, ca si hibridarea
intre soiuri, urmata de selectia genealogica, sunt principalele metode de ameliorare.
Hibridarile trebuie executate pe un numar mare de flori, pentru obtinerea unor numeroase
descendente si pentru a spori variabilitatea hibrizilor, din care sa se extraga apoi elitele. In
prima generatie hibrida se va urmari manifestarea heterozisului, selectionandu-se forme
care pot fi trecute direct in productie.
46
2.5 Ameliorarea la castraveţi
Cucumis sativus L.
Numeroasele întrebuinţări ale fructelor acestor legume se datorează în general, valorii lor
alimentare şi gustului plăcut, care provin de la principalii constituenţi chimici: vitamina C- 22
mg%, vitamina B1-0,04 mg%, vitamina B2-0,04 mg%, iar în substanţa uscată (raportat la
greutatea totală) se găsesc: 0,35-0,95% substanţe proteice, 1,07-2,14% zaharuri totale,
0,39-0,52% celuloză, 0,39-0,57% cenuşă. Cenuşa de castraveţi conţine: 53,3% K2O, 3,58%
Na2O, 7,6% CaO, 4,7% MgO, 10,26% P2O5, 11,83% Cl, 6,8% SO3, 1,39% SiO2, 0,4%
Fe2O3. Se remarcă de asemenea în industria farmaceutică şi prin proprietăţi terapeutice cu
rol depurativ, răcoritor, diuretic, dizolvant al acidului uric şi al uraţilor.
Particularităţile culturii de castraveţi
• Încadrarea sistematică: castravetele Cucumis sativus L. face parte din Familia

Cucurbitaceae şi este una dintre cele mai vechi plante legumicole în cultură,
originară din ţinuturile calde ale Indiei şi Chinei. Această plantă se cultiva în Egipt cu
2000 ani î.H., iar în Grecia era cunoscută şi cultivată în anul 600 î.H. De la greci,
castravetele a ajuns în Imperiul Roman, răspândindu-se apoi în celelalte ţări ale
Europei.
• Biologia florală şi înfloritul: florile sunt unisexuate (plante monoice), de culoare

galbenă şi în formă de pâlnie. Florile mascule apar grupate în axiala frunzelor, au
pedunculul lung şi sunt mai puţin numeroase pe ramificaţiile de ordin superior, unde
procentul lor scade în favoarea celor femele. Asupra raportului dintre florile femele şi
cele mascule au influenţă şi alţi factori: regimul de hrană, temperatură şi umiditate,
lungimea zilei şi concentraţia aerului în oxid şi bioxid de carbon. Astfel, o hrană mai
bogată în azot, temperaturile mai scăzute din timpul vegetaţiei plantelor, umiditatea
optimă în sol şi atmosferă, scurtarea zilei (pe o anumită perioadă de timp) la 10-12
ore, concentraţia mai ridicată a aerului în CO şi CO2, duc la creşterea numărului de
flori femele. Raportul dintre florile femele şi cele mascule se poate îmbunătăţi prin
dirijarea creşterii, favorizând apariţia ramificaţiilor de ordin superior sau prin
administrarea substanţelor bioregulatoare. La hibrizii ginoici, florile mascule lipsesc
sau sunt în număr scăzut, iar florile femele apar în număr mare chiar pe tulpina
principală. Polenizarea florilor se face aproape exclusiv prin intermediul insectelor şi
foarte puţin sau aproape deloc cu ajutorul vântului, deoarece polenul este greu şi
lipicios. Dacă polenizarea se face incomplet, fructele cresc deformate. La culturile de
seră se folosesc hibrizi care formează fructe ce cresc normal din flori nefecundate
47
(partenocarpie). În cazul acestor hibrizi, dacă polenizarea are loc, fructele obţinute
sunt îngroşate neuniform şi deformate.
Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de castraveţi
• Productivitatea – reprezintă obiectivul principal de ameliorare la această specie,

concretizat prin producţie mare pe plantă şi la unitatea de suprafaţă. Acest obiectiv
este în corelaţie directă cu zestrea genetică deţinută de specie şi poate fi realizat
prin obţinerea de creaţii cu flori în totalitate sau predominant femele.
• Calitatea – calitatea producţiei este dată de un spectru mult mai larg de indicatori,
pe de o parte sunt analizate cu atenţie caracteristicile gustative ale fructelor, iar pe
de altă parte încadrarea fructelor în grupe specifice de mărime şi ornamentaţie, în
spatele acestor caracteristici fiind gene responsabile care pot fi impuse în procesul
de ameliorare. Fructele mici de tip cornichon sunt încadrate conform standardelor de
mărime astfel: 3-5 cm, categoria I, 5-8 cm, categoria a II-a, 8-12 cm, categoria a III-a,
iar dimensiunile mai mari de atât sunt considerate în afară STAS-ului. O a doua
grupă de calitate vizează castraveţii semi-lungi care se încadrează de regulă în
standardele de lungime 15-30 cm, iar în grupa castraveţilor lungi, de la 30 cm în sus.
• Timpurietatea (precocitatea) – în scopul diversificării şi asigurării cu fructe

proaspete o perioadă cât mai lungă de timp, se impune obţinerea de soiuri şi hibrizi
cu perioade diferite de vegetaţie, astfel: creaţii extratimpurii, timpurii, semitardive şi
tardive.
• Rezistenta la boli şi dăunători – rezistenţa la boli şi dăunători joacă un rol
important în procesul de ameliorare. Această specie este extrem de vulnerabilă la
un număr mare de boli şi dăunători care pot provoca pagube mari, mergând până la
compromiterea culturii în totalitate. În procesul de ameliorare introducerea genelor
de rezistenţă sau toleranţă la bolile specifice speciei se realizează cu mare greutate.
Metode de ameliorare la castraveţi

Ameliorarea speciei se realizează cu multă dificultate, deoarece aceasta este entomofilă, iar
gradul de alogamie este foarte ridicat.
• Selecţia în masă pozitivă - aceasta se aplică în cazul ameliorării populaţiilor

locale şi a soiurilor mai vechi, cu variabilitate mare.
• Selecţia în masă simplă - această metodă se foloseşte mai puţin şi nu

întotdeauna se poate atinge obiectivul scontat.
• Hibridarea - este cea mai potrivită metodă de ameliorare la castraveţi, în

special pentru obţinerea hibrizilor F1. Hibridările pot fi intraspecifice şi
48
interspecifice. După numărul partenerilor implicate pot fi hibridări simple, duble,
triple şi complexe.
• Mutaţiile genetice şi cromozomiale - alegerea genitorilor propuşi pentru

hibridare se face după ce la aceştia s-a făcut testarea capacităţii combinative
generale şi specifice şi apoi se fac încrucişări dialele cu obţinerea de hibrizi F1
(care să manifeste heterozis productiv, somatic, adaptativ şi metabolic).
• Mutaţiile genomiale
2.6 Ameliorarea la salată
Lactuca sativa L.
Salata este cultivată pentru căpăţânile sale şi este consumată în stare proaspătă
sub formă de diferite salate. Are conţinut ridicat în vitamine, săruri minerale şi substanţe
hrănitoare. Frunzele de salată conţin: fosfor, fier, calciu, potasiu precum şi vitaminele:
vitamina C, vitamina A, Vitamina B1 şi B2. Continuarea lucrărilor de ameliorare este
necesară pentru crearea de soiuri cu perioada scurta de vegetaţie, cu calitate foarte bună a
căpăţânilor şi în special cu rezistenţă ridicată la boli.
Particularităţile culturii de salată

• Încadrarea sistematică: soiurile de salată răspândite în cultură aparţin speciei
Lactuca sativa L. Aceasta nu se găseşte în stare spontană şi probabil a luat
naştere pe calea mutaţiilor şi a selecţiei din specia Lactuca scariola L. care este
răspândită în Europa, Asia Mică, Transcaucazia, Peninsula Arabică, in Podisul
Altai, Himalaia şi în nordul Africii, până în Insulele Canare.
• Particularităţi citologice: numărul de cromozomi este 2n=18. Specia L. sativa se
încrucişează uşor cu L. scariola. cu care este îndeaproape înrudită, dând hibrizi
fertili, dar şi cu alte specii ca L. saligna, L. altaica etc.
• Biologia florală şi înfloritul: din cauza florilor foarte mici, castrarea în vederea
hibridării este dificilă. Florile hermafrodite sunt protandre. Eliminarea anterelor
se face imediat ce floarea s-a deschis, iar apoi floarea se spală cu un jet de apă
pentru a îndepărta grăunciorii de polen căzuţi eventual pe stigmat. Polenizarea
se face după circa o oră, când floarea s-a uscat şi stigmatul a devenit receptiv.
• Germoplasma pentru ameliorare: se vor folosi în primul rând soiurile existente în
cultură, a căror diversitate este apreciabilă şi care reprezintă o importantă sursă
49
de gene pentru calitate. Speciile sălbatice ca L. scariola, L. saligna, L. virosa şi
altele se pot folosi ca surse de gene pentru rezistenţa la mana salatei Bremia
lactucae.
Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de salată
Productivitatea, obiectiv de primă importanţă, este urmărit în legătură cu forma şi mărimea

căpăţânilor, de care depinde într-o însemnată măsura. Soiurile timpurii, care au căpăţâni mai
mici, dau şi producţii mai reduse (15-18 t/ha). Pentru soiurile de vara, cu căpăţâni mari se
vor urmări producţii de peste 22-25 t/ha, iar la salata marula 50 t/ha. Realizarea acestui
obiectiv este posibilă pornind de la un material iniţial care posedă bine exprimată însuşirea
de productivitate şi efectuând pe tot parcursul lucrărilor o selecţie severă în această direcţie.
Calitatea este determinată în primul rând de frăgezimea frunzelor, gustul acestora, gradul
de îndesare a căpăţânii, mărimea ,,inimii", dar şi de conţinutul în hidraţi de carbon, substanţe
minerale, vitamine. Aprecierile se fac pe cale organoleptică, cât şi pe baza analizelor de
laborator. Se apreciază, de asemenea, (ca un element de calitate) capacitatea plantelor de
a-şi menţine un timp mai îndelungat gustul plăcut, fără să se amărască. Această însuşire va
fi urmărită în special în perioadele mai călduroase, cu un regim de precipitaţii redus.
Epoca de maturare sau mai exact perioada în care rozeta de frunze sau căpăţâna poate fi
consumată, este în strânsă dependenţă de baza ereditară şi lungimea zilei. Având in
vedere necesităţile de consum în tot timpul anului, se va urmări crearea de soiuri adaptate
condiţiilor din diferite sezoane. Soiurile de iarnă vor fi adaptate la condiţii de zi scurtă şi
lumină slabă, soiurile de primăvară să suporte trecerea de la condiţiile de zi scurtă la
condiţii de zile mai lungi, iar cele de toamnă să fie adaptate la trecerea de la zile mai lungi
la zile din ce in ce mai scurte. Se urmareste, de asemenea, crearea soiurilor cu reacţie
neutră faţă de lungimea zilei, care să poată fi cultivate atât vara în câmp, cât şi în perioade
de toamnă.
Emiterea tijelor florale este condiţionată de baza ereditară şi durata zilei. Ţinând seama
de reacţia fotoperiodică, soiurile de salate se împart în două grupe :
1) soiuri de zi lungă, la care dezvoltarea şi emiterea tijelor florale au loc rapid în
condiţii de zi lungă. În condiţii de zi scurtă este favorizată creşterea şi formarea căpăţânilor;
2) soiuri cu reacţie neutrală; la acestea durata zilei nu influenţează emiterea tijelor
florale.
Reacţia plantelor faţă de lungimea zilei este condiţionată genetic. Astfel, un factor
dominant T controlează emiterea timpurie a inflorescenţelor în condiţii de zi lungă.
Formarea căpăţânilor este controlată de factorii recesivi t si k.
Rezistenţa la boli - principalele boli care produc pagube culturilor de salată sunt Bremia
lactucae (mana salatei), Sclerotinia sclerotiorum (putregaiul salatei) si Botrytis cinerea
(putregaiul cenuşiu). Ca surse de germo-plasma pentru crearea soiurilor rezistente se
recomandă în primul rind soiurile existente cu mare rezistenţă. Se pot folosi, de asemenea,
speciile sălbatice ca: L. scariola, L. saligna, L. virosa, L. tartarica, L. perennis etc., de la
care pot fi transferaţi soiurilor cultivate factorii de rezistenţă.
50
Prin selecţia în masă şi selecţia individuală aplicate repetat în cursul mai multor
generaţii s-au obţinut soiuri noi valoroase. Alegerea elitelor se face cu multă atenţie
reţinând numai exemplarele care întrunesc cel mai mare număr de elemente pozitive. Se
pune accentul in special pe elementele de calitate.
Hibridarea este metoda de bază, larg folosită în ameliorarea salatei. Hibridarea
între soiuri asigură inducerea variabilităţii genetice şi obţinerea unor descendenţe cu o
diversitate accentuată de forme, iar hibridarea între specii reprezintă calea pentru transferul
genelor de rezistenţă de la speciile sălbatice la soiurile cultivate.
Obţinerea liniilor consangvinizate şi încrucişarea lor este o cale de obţinere a unor
descendenţe hibride la care să se manifeste fenomenul heterozis al productivităţii, însuşire
deosebit de importantă pentru producţie. În anul 2006, la activitatea de creare de genotipuri
competitive calitativ si cantitativ cu soiurile înscrise în Catalogul Comunitar, la specia salată,
a fost înregistrat pentru producţie, de către Institutul De Stat pentru Testarea şi
Inregistrarea Soiurilor, cu certificatul nr 1360/22.03. 2006, soiul de salată Graţia, rezultat al
activităţii de ameliorare din S.C.D.L. Buzău. Obiectivele urmărite în cadrul activităţii de
ameliorare au fost obţinerea unui soi foarte timpuriu, pretabil a se cultiva in câmp deschis şi
în spaţii protejate, precum şi obţinerea unui soi cu însuşiri calitative superioare - frunze
foarte fine, capaţâna închisă, greutate medie a căpăţânii mai mare de 250 g, tolerant la
mana salatei.
2.7 Ameliorarea la păstârnac

Pastinaca sativa L
Este cunoscut din vechime, când nu se făcea distincţie clară între păstârnac şi morcov.
Păstârnacul este o legumă mai puţin răspândită în cultură datorită folosirii mai reduse în
alimentaţie. Rădăcinile îngroşate de păstârnac, foarte apreciate de consumatori, sunt bogate
în vitamine: (24,8 – 28,9 mg vitamina C, 0,10 mg vitamina B1, 0,7 mg vitamina PP, la 100 g
s.p.), săruri minerale (la 100 g s.p. se găsesc: 469 mg K, 139 mg S, 73 mg P, 51 mg Ca, 23
mg Mg, 3 mg Na, 0,62 mg Fe, etc) şi substanţe volatile (80 % din acestea fiind reprezentate
de miristicină şi terpinolen), care le imprimă aroma caracteristică.
51
Particularităţile culturii de păstârnac
Păstârnacul Pastinaca sativa L., convar. hortensis Ehrh. din Familia Umbelliferae (Apiaceae)
provine din zonele învecinate Mării Mediterane, unde creşte spontan, pe terenuri umede şi
umbroase. Se cultivă în Europa, Asia, America şi Australia, ocupând suprafeţe mai mici
decât morcovul. La noi în ţară se cultivă în toate judeţele, alături de celelalte legume pentru
rădăcini tuberizate.
Păstârnacul este o specie bienală şi alogamă. În primul an formează rozeta de frunze şi
rădăcina tuberizată. Aceasta are formă conică mult alungită până la rotund-turtită, cu
rizoderma de culoare albă, uşor gălbuie, cu pulpa albă sau gălbuie, suculentă, dulce şi cu
miros caracteristic. Rădăcina principală pătrunde adânc în sol, ceea ce explică rezistenţa
păstârnacului la secetă. Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate (cele de pe tulpina floriferă
sesile), penatsectate, cu lobii mari şi dinţaţi pe margine, pubescente. În anul al doilea
formează tulpini florifere, înalte de 100–150 cm, puternic striate, uşor pubescente, slab
ramificate. Fructele sunt pseudodiachene, oval–turtite, aripate, de culoare cafenie, cu
capacitate germinativă redusă (70 %) şi se păstrează numai 1–2 ani.
Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de păstârnac
• Productivitatea – mărimea rădăcinilor joacă un rol important ca element al

productivităţii. Determinismul genetic al productivităţii la păstârnac a fost puţin
studiat în România. Atingerea acestui obiectiv se realizează pornind de la genitori
foarte productivi şi selectând apoi în descendenţă genotipurile cu rădăcinile care au
forma, mărimea şi greutatea dorită.
• Calitatea – este determinată de un complex de elemente, dintre care menţionăm

conţinutul ridicat în zahăr, în substanţă uscată şi vitamine. Alături de acestea,
calitatea superioară înseamnă şi frăgezime, suculenţa rădăcinilor, un gust plăcut, o
aromă fină şi nu în ultimul rând aspect comercial plăcut. Aprecierea calităţii şi
alegerea elitelor se face pe baza determinărilor de laborator, precum şi a analizelor
organoleptice.
• Epoca de maturare – urmărind asigurarea consumatorilor pe perioada cât mai

lungă de timp cu păstarnac proaspăt, se impune creerea de soiuri cu epoci diferite
de maturare. Alături de aceasta se urmăreşte şi capacitatea de păstrare peste iarnă
a rădăcinilor.
• Rezistenţa la boli şi dăunători – cercetările actuale urmăresc identificarea unor

factori de rezistenţă (gene) care să fie transferaţi soiurilor cultivate.
• Alte obiective – rezistenţa la emiterea tijelor florale (în primul an de cultură);

rezistenţa la ramificare şi crăpare a rădăcinilor; menţinerea culorii rădăcinilor specific
soiului (totodată şi la capacitatea de prelucrare tehnică a acestora).
52
• Selecţia
• Hibridarea
1. Selecţia în masă repetată se aplică în special pentru menţinerea purităţii, asigurând

în perioade lungi de timp chiar o îmbunătăţire a soiului. Din cauza alogamiei,
restrângerea variabilităţii principalelor caractere se face cu mare greutate. Foarte greu
se realizează o uniformitate a soiurilor. De regulă, majoritatea creaţiilor prezintă un grad
ridicat de neomogenitate.
2. Selecţia în masă pe grupe de plante are o eficacitate mai mare în realizarea

omogenităţii caracterelor reducând astfel variabilitatea acestora. Grupele de rădăcini
sunt alese pe criterii bine stabilite ce se referă la formă, mărime, culoare, suprafaţa
rădăcinii, etc. Grupele se cultivă izolat în faza de semincer pentru a preveni impurificarea
acestora. Studiul comparativ al productivităţii şi calităţii grupelor se face în faza de
rădăcină (cultura butaşi). Procesul de selecţie durează astfel câteva generaţii, până la
îmbunătăţirea materialului introdus în studiu.
3. Selecţia individuală poate fi folosită recurgând la autofecundarea şi izolarea elitelor

alese, obţinându-se astfel linii consangvinizate. Liniile consangvinizate fiind slab
productive, sunt analizate cu multă atenţie, iar cele mai valoroase dintre acestea vor fi
încrucişate între ele în vederea obţinerii fenomenului heterosis.
Hibridarea reprezintă o metodă principală şi modernă pentru obţinerea de noi soiuri şi

creaţii hibride de calitate superioară. În procesul de hibridare o atenţie deosebită se
acordă fenomenului heterozis somatic, care generează dezvoltarea masivă a părţilor
vegetative, în special a rădăcinilor.
53
CAPITOLUL 3
3.1 Tehnologia culturii de tomate în spaţii protejate
I. Cultura în solarii
Cultura tomatelor în teren protejat în adăposturi din materiale plastice (solarii bloc, solarii
tunel înalte şi solarii joase) se realizează în perioada 25 martie–15 septembrie, cu scopul
realizării unor producţii timpurii, începând cu sfârşitul lunii mai, în condiţiile unui preţ de cost
mai redus decât cel realizat la cultura din seră.
Alegerea materialului biologic
Hibrizi cu producţie timpurie de peste 40 t/ha şi fructe mari, de peste 150 g:

• SIRIANA F1 (creştere nedeterminată)
• MARISSA F1 (creştere nedeterminată)
• BELFAST F1 (creştere nedeterminată)
• IZMIR F1 (creştere nedeterminată)
• BOSTINA F1 (creştere nedeterminată)
• BURAN F1 (creştere nedeterminată)
• KIVELI F1 (creştere nedeterminată)
• GRAVITET F1 (creştere semideterminată)
• HECTOR F1 (creştere semideterminată)
Soiuri de tomate tip cireaşă cu producţii de peste 2.5-3 kg/plantă

• CARISMA – (creştere nedeterminată şi fructe de 25 g)
• CORALINA – (creştere nedeterminată şi fructe de 20 g)
• SONIA DE BUZĂU – (creştere nedeterminată şi fructe de 40 g)
• EMA DE BUZĂU – (creştere nedeterminată şi fructe de 6 g)
Hibrizi de perspectivă cu fructe mari, de peste 150 g:

• H2 BUZAU, H3 BUZAU
54
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturii de tomate în solarii începe în toamnă
printr-o nivelare de întreţinere executată cu lama nivelatoare urmată de fertilizarea de bază,
2
la care se administrează îngrăşăminte organice (o dată la 2 ani) în doze de 6 kg/m ,
2 2
combinate cu îngrăşăminte minerale (sulfat de potasiu 0.02 kg/m + superfosfat 0.05 kg/m )
– în funcţie de nivelul de aprovizionare al solului. Lucrarea este urmată de săparea solului cu
Maşina de săpat solul M.S.S. – 1.4 activată de tractorul V– 445.
Lucrările din primăvară presupun verificarea solariilor – dacă au fost acoperite peste
iarnă se verifică sârmele, burdufele şi folia şi se înlocuiesc cele deteriorate. În situaţia când
solarul a fost descoperit peste iarnă se verifică şi se înlocuiesc sârmele, se sapă şanţuri
2
laterale şi se învelesc cu folie utilizând circa 0.23 kg folie pentru 1 m solar învelit. Folia se
fixează pe solar cu ajutorul unor chingi cu lăţime de 5-8 cm, care se fixează la baza arcului.
Lucrările trebuiesc efectuate în perioada 1-15 martie. Solul se pregăteşte prin fertilizare
2 2
minerală cu azotat de amoniu 0.03 kg/m , în combinaţie cu sulfat de potasiu 0.02 kg/m sau
îngrăşăminte complexe, în funcţie de nivelul de aprovizionare al solului, detreminat prin
analiza agrochimică a acestuia. Îngrăşămintele minerale se administrează manual şi se
încorporează cu F.P.P.–1.3. Lucrarea va fi urmată de deschisul şi perfectatul rigolelor cu
M.M.S. - 2.8 acţionat de tractorul L -445, cu ecartamentul modificat la 1920 mm.
Plantatul tomatelor în solarii se face în perioada 20 martie–5 aprilie, în funcţie de
evoluţia temperaturii aerului şi a solului. Este bine să cunoaştem că temperatura optimă a
o
solului din solar, la adâncimea de 5-10 cm este de 10 C. Schema de plantare la solariile tip
tunel, care pot fi întreţinute prin lucrări mecanice este de (140+52)/2x25, realizând o
2
densitate de 4 plante/m . La celelalte tipuri de solar şi în situaţia în care nu executăm lucrări
de întreţinere mecanic, schema de plantare poate fi modificată având în vedere că distanţa
dintre rânduri nu trebuie redusă sub 60 cm, iar cea dintre plante pe rând se poate regla
2
astfel încât să realizăm o densitate de 4 plante/m .
Distanţa de plantare la tomate în solarii

Nr. Distanta dintre rânduri Distanţa dintre plante pe
crt. (cm) rând (cm)
1. 100 24
2. 90 27
3. 80 30
4. 70 35
5. 60 40
Plantarea este urmată de tratamentul solului în jurul plantelor cu SINTOGRILL 5G 1-2

2
g/plantă şi de o udare moderată cu 20 l apă/m .
Lucrările de întreţinere constau în praşile manuale sau mecanice cu F.P.V.-1.3
modificată, irigări, în prima parte a perioadei de vegetaţie cu norme de udare mai mici 30
2 2
l/m , urmate în plin potenţial productiv (lunile iunie – iulie) de norme de udare de 35-40 l/m .
Fertilizarea în vegetaţie se face în perioadele critice – la legarea etajelor I, III şi V. Se
folosesc îngrăşăminte complexe, cu solubilitate mare, bogate în azot la prima fertilizare şi cu
un conţinut bun de potasiu şi microelemente la fertilizarea II şi III. Pentru cultura în ciclu
prelungit se asigură necesarul nutriţional pentru întreaga perioadă ţinând cont de producţia
scontată a se obţine şi consumul specific al plantei.
55
TRATAMENTE FITOSANITARE
Pentru combaterea agenţilor patogeni
Bolile cele mai frecvent întâlnite la culturile de tomate în solarii sunt: pătarea brună a
frunzelor de tomate - Alternaria porri f. sp. solani , putregaiul cenuşiu al tomatelor -
Botrytis cinerea şi pătarea cafenie a frunzelor de tomate - Cladosporium fulvum
Tratamentele fitosanitare se execută după următoarea schemă:
1. La 15 zile de la plantare – DITHANE M 45 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1% sau
VONDOZEB 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1%; (soluţie conţinând 20 g Dithane + 10 g Topsin
la 10 litri apă – administrare prin pulverizare pe plante);
2. După 10 – 15 zile de la primul tratament – RIDOMIL GOLD MZ 0.25% sau CURZATE
SUPER 0,25% sau CURZATE MANOX 0,25% sau CHAMPION 0,3%;
3. La 15 zile după al 2-lea tratament – ROVRAL 75 WG 0.1%;
4. La 15 zile după al 3-lea tratament – DITHANE M 45 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1% sau
VONDOZEB 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1%;
5. La 15 zile după al 4-lea tratament – RIDOMIL GOLD MZ 0.25% sau CURZATE SUPER
0,25% sau CURZATE MANOX 0,25% sau CHAMPION 0,3%.
Pentru combaterea dăunătorilor
Dăunătorii cel mai frecvent întâlniţi la cultura de tomate în solar sunt: coropişniţa (Gryllotalpa
2
gryllotalpa) - SINTOGRILL 5G 2.5 g/m , încorporat la 2-3 cm în sol; păduchele solanaceelor
(Macrosiphon euphorbiae) - MOSPILAN 20 SP 0.025%; păianjenul roşu (Tetranychus
urticae) - NISSORUN 10 WP 0.08% sau OMITE 570 EW 0.1%; musculiţa albă
(Trialeurodes vaporariorum) – MOSPILAN 20 SP 0.025%, ACTARA 25 WG 0.02%, NUPRID
AL 200 SC 0.075%; omida fructelor (Helicoverpa armigera) – FASTAC 10 EC 0.02%,
DECIS 25 WG 0.05%, CONFIDOR .
Lucrările de dirijare a plantelor constau în copilit şi palisat, iar dacă dorim să limităm
creşterea la 4-5-6 etaje se execută cârnitul (îndepărtarea vârfului de creştere deasupra unei
frunze). Atenţie deosebită se acordă dirijării factorilor de mediu şi în special dirijării
o
temperaturii, care trebuie menţinută în limite optime (22-28 C). Aceasta se realizează prin
ridicarea progresivă a frontoanelor (burdufe, uşi) şi apoi prin deschiderea părţilor laterale.
Recoltatul începe la sfârşitul lunii mai şi se continuă în lunile iunie şi iulie la cultura în ciclu
scurt (hibrizii cu creştere determinată, semideterminată sau cultură cârnită) şi poate continua
până la sfârşitul lunii octombrie la cultura cu ciclu prelungit.
56
Calendarul lucrărilor la tomatele cultivate în solarii
Nr. Perioada
Lucrarea Materiale necesare
crt. de execuţie
1. 1-15.03 Revizuit solarii Sârmă Ø 2.5 mm, folie aditivată,
bandă tip chingă l = 5 cm
2. 15-20.03 Fertilizare de primăvară Azotat de amoniu, sulfat de potasiu
3. 15-20.03 Încorporat îngrăşăminte, F.P.P. – 1.3 + L - 445
mobilizat solul
4. 25-30.03 Deschis si perfectat rigole M.M.S. –2.8 (modificat) + L - 445
(E=1920 mm)
5. 25-30.03 Plantat Răsad de 50-55 zile, 6-8 frunze,
16-18 cm
2
6. 25-30.03 Tratament fitosanitar SINTOGRILL 2-4 g/m
2
7. 25-30.03 Irigare după plantare 20 l/m - apă
8. 10-15.04 Copilit I
9. 10-15.04 Tratament fitosanitar I DITHANE M 45 - 0.2% + TOPSIN -
0.1% + FOLIMAX 0.2%
10. 15-16.04 Prăşit manual + mecanic F.P.V. – 1.2 + V - 445
2
11. 16-20.04 Irigat II Apă - 25 l/m
12. 16-20.04 Palisat vertical Aţă de palisat – 3.7 kg/1000 plante
13. 25-30.04 Copilit şi palisat
14. 25-30.04 Tratament fitosanitar II CURZATE 0.25% + FOLIMAX 0.2%
15. 25-30.04 Fertilizare fazială I Azotat de amoniu sau
Complex N: P:K
16. 25-30.04 Prăşit manual şi mecanic F.P.V. – 1.2 + V - 445
2
17. 30.04-05.05 Irigat III Apă - 25 l/m
18. 10.04-20.05 Aerisit zilnic solarul
19. 15.05-20.05 Copilit şi palisat
20. 15.05-20.05 Tratament fitosanitar III ROVRAL 75 WG 0.1%
21. 20-25.05 Fertilizat II Complex cu azot şi potasiu
2
22. 20.05-25.05 Irigat IV Apă - 30 l/m
23. 20-25.05 Prăşit
24. 1.06-10.06 Recoltat I Lădiţe – capacitate 5-10 kg
2
25. 1.06-10.06 Irigat V Apă - 30 l/m
26. 10.06-01.08 Recoltat de 2x pe Lădiţe, ambalaje
săptămână
27. 10.06-01.08 Irigat după fiecare
recoltare
28. 10.06 Tratament fitosanitar IV CURZATE 0.25%
29. 15.06 Cârnit la 8 inflorescenţe
30. 15.06 Fertilizat III Complex cu potasiu
31. 20.08 Desfiinţat cultura
32. 25.08 Nivelat şi săpat solul
33. 1.09-10.09 Înfiinţat cultură succesivă Material biologic – (sămânţă spanac,
(spanac, salată, ceapă răsad salată, ceapă stufat)
verde)
57
EFICIENŢA ECONOMICĂ A CULTURII DE
TOMATE ÎN SOLARII - 1 ha
I. CHELTUIELI DE PRODUCŢIE = 55499.91 lei
Nr. crt. Specificare Valoare l(ei)

1 Lucrări manuale 20830.00
2 CAS 27,6% 5749.08
3 Lucrări mecanice 356.37
4 Materiale 21125.34
5 Lucrări terţi
6 Amortisment 200
TOTAL CHELTUIELI DIRECTE 48260.79
CHELTUIELI COMUNE ŞI GENERALE(15%) 7239.119
TOTAL CHELTUIELI 55499.91
PREŢ COST 55499.91
II. VENITURI
producţie totală 60.000 kg
preţ mediu de livrare 1,55 lei/kg
valoarea producţiei 92.764 lei
III. EFICIENŢA ECONOMICĂ
1 Venituri - valorificarea producţiei 92764.00

- valorificarea polietilenei
TOTAL VENITURI 92764.00
2 Cheltuieli 55499.91
3 Beneficiu 37264.09
II. Cultura în sere
Tehnologia de cultivare a tomatelor în seră se poate realiza în mai multe variante

tehnologice, în funcţie de condiţiile climatice, de posibilităţile tehnice, de tipul de seră, etc.
În ţara noastră, se practica tehnologia clasică de cultură realizată în solul serei sau în saci.
În cazul organizării producţiei în două cicluri, în ciclul I, plantele se conduc cu 8-12
inflorescenţe, iar în ciclul al II lea, cu 6-8 inflorescenţe. Dacă producţia se organizează într-
un singur ciclu, plantele se cârnesc după 16-20 inflorescenţe (acest mod de organizare a
producţiei se realizează numai în serele înalte).
Cultura tomatelor în sere se realizează cu un sortiment larg de cultivare (mai ales hibrizi),
adaptat condiţiilor specifice de microclimat. Aşa după cum este cunoscut, factorii de
microclimat cei mai stresanţi sunt lumina şi temperaturile necorespunzătoare. Tehnologia de
cultivare cuprinde următorul flux de lucrări: pregătirea terenului şi a scheletului serei,
înfiinţarea culturii, lucrările de îngrijire şi recoltarea.
Pregătirea terenului şi a scheletului serei – pentru culturile care se realizează pe sol,
aceste operaţiuni sunt: evacuarea resturilor vegetale, stabilirea şi tratarea focarelor de boli şi
58
dăunători, fertilizarea de bază, mobilizarea solului, dezinfecţia serei şi a solului şi modelarea
terenului. La culturile care se înfiinţează în saci, solul nu se modelează, dar se pregătesc
sacii cu amestec nutritiv şi se instalează sistemul de irigare prin picurare.
Înfiinţarea culturii se realizează cu răsad produs în ghivece nutritive sau în cuburi de vată
minerală, în funcţie de tehnologia de cultivare folosită, respectiv, pe sol ori în saci nutritivi.
Răsadul trebuie să aibă o vârstă de 60-65 de zile pentru ciclul I şi 40-45 de zile pentru ciclul
al II-lea. Pentru culturile cu un ciclu de un an, vârsta răsadului va fi mai mare, dacă
înfiinţarea culturii se face iarna şi mai mică dacă aceasta are loc vara. Pentru 1 ha de cultură
se folosesc 28-35 mii fire de răsad.
Epoca de înfiinţare variază în funcţie de ciclul de cultură: 20 decembrie–5 ianuarie, pentru
ciclul I, 10-25 iulie pentru ciclul al II-lea sau 10 iulie–10august ori 1-10 decembrie pentru
ciclul lung.
Schema de înfiinţare prevede amplasarea a patru rânduri pe traveea de 3,20 m lăţime sau
opt rânduri pe travea de 6,40 m lăţime, la distanţele 40-80-x3(7)-40 cm; distanţa dintre
plante pe rând variază între 35-45 cm, realizându-se o densitate de 28-35 mii plante/ha.
Tehnica plantării diferă în funcţie de modul de producere a răsadurilor şi de tipul de cultură
adoptat. În cazul culturilor realizate direct pe solul serei, tehnica se aseamănă cu cea de la
cultura în solarii. La culturile înfiinţate în saci, aceştia sunt bine udaţi cu câteva zile înainte,
iar bolul nutritiv al răsadului se amplasează într-o copcă practicată în mijlocul sacului.
Lucrările de îngrijire sunt la fel ca la cultura din solarii.
Completarea golurilor se realizează ca la orice altă cultură, dar în cazul culturii în seră
aceasta se recomandă a se efectua în decursul unei perioade de până la 30 zile de la
plantare.
Conducerea plantelor şi palisarea se efectuează ca la cultura din solarii, folosind sistemul de
susţinere special amenajat în seră.
Afânarea solului, acolo unde este cazul, se face ori de câte ori este nevoie, manual şi
mecanizat, înainte de mulcire.
Mulcirea se efectuează cu materiale specifice (paie, turbă, diferite amestecuri organice, folie
de polietilenă, agrotextile etc). Folia de polietilenă se aşază pe toată suprafaţa serei: faţă sa
superioară este de culoare albă, iar cea inferioară de culoare neagră. Agrotextilele sunt
materiale textile neţesute, care se folosesc ca şi folia de polietilenă, dar acestea permit
schimbul permanent de aer şi gaze între sol şi atmosfera din seră.
Copilitul este realizat total, planta fiind condusă cu o singură tulpină; lucrarea se efectuează
săptămânal, concomitent cu dirijarea plantelor pe sfoara de susţinere.
Defoliatul constă în eliminarea frunzelor îmbătrânite, aflate sub etajul de fructe, care au
început să se matureze.
Polenizarea suplimentară se efectuează mai ales în perioada când lumina este deficitară şi
umiditatea relativă a aerului este prea ridicată.
Cârnitul are rolul de a opri creşterea plantelor prin suprimarea vârfului tulpinii după 2-3
frunze de la ultima inflorescenţă, cu scopul de a limita perioada de recoltare, de a grăbi
creşterea şi maturarea fructelor şi de a îmbunătăţi calitatea acestora. Lucrarea se execută
cu circa două luni înainte de data ultimei recoltări.
Dirijarea factorilor de mediu este o lucrare care se efectuează permanent, de la înfiinţarea
culturii până la ultima recoltare, şi are ca scop aducerea la nivelul valorilor optime a
factorilor, lumină, temperatură, umiditate şi aer.
Fertilizarea este o lucrare de maximă importanţă, care asigură nivelul producţiilor. Lucrarea
se realizează numai pe baza analizelor agrochimice şi fiziologice. Fertilizarea fazială
extraradiculară este posibilă şi se recomandă în toate tehnologiile prezentate.
Pe durata unei perioade corespunzătoare ciclului I se pot consuma următoarele cantităţi de
elemente nutritive (citat după Ceauşescu, 1973): 425 kg/ha azot, 274 kg/ha fosfor (P2O5),
944 kg/ha potasiu (K2O), 687 kg/ha calciu (CaO) şi 134 kg/ha magneziu (MgO).
59
Irigarea se practică pe rigole şi prin aspersie; în cazul culturii înfiinţate în saci nutritivi sau
module cu turbă, irigarea se efectuează prin picurare. La o cultură pe sol în ciclul I se
consumă între 3400-4500 mc/ha apă distribuită astfel: câte 200-300 mc/ha în ianuarie şi
februarie, 300-500 mc/ha în martie, 500-700 mc/ha în aprilie, 1200-1500 mc/ha în mai şi
1000-1200 mc/ha în iunie. În perioada iulie-decembrie se consumă 3000-4600 mc/ha apă,
distribuită astfel: 1000-1500 mc/ha în iulie, 900-1100 mc/ha în august, 500-700 mc/ha în
septembrie, câte 300-500 mc/ha în octombrie şi noiembrie şi până la 300 mc/ha în
decembrie. Dacă se foloseşte irigarea prin picurare, norma de irigare se reduce cu 20-50%.
Fertilizarea cu bioxid de carbon are ca scop îmbogăţirea atmosferei din seră cu acest gaz,
mai ales în zilele însorite, când fotosinteza este mai intensă.
Concentraţia aerului serei în CO2 poate creşte până la 0,15 –0,20%.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor este una dintre cele mai complexe şi dificile lucrări, pe de
o parte, datorită multitudinii agenţilor patogeni sau dăunători, iar pe de alta, datorită
condiţiilor de mediu din seră favorabile acestor agenţi. Metoda luptei integrate este unanim
acceptată şi folosită. Combaterea chimică, folosită ca ultimă măsură, se va aplica la
momentul optim şi cu cele mai eficiente produse, pe baza recomandărilor specialiştilor în
protecţia plantelor.
Recoltarea se efectuează eşalonat, de 2-3 ori pe săptămână, la momente de maturare

variabilă, de la maturitatea în verde şi prepârgă până la maturitatea de consum, în funcţie de
lungimea perioadei de timp de la recoltare până la consum.
La culturile din ciclul I, recoltarea începe la sfârşitul lunii martie şi durează circa 90 de zile,
iar la cele din ciclul al II-lea, recoltarea se realizează între sfârşitul lunii septembrie şi
sfârşitul lunii noiembrie – începutul lunii decembrie (60-70 de zile). Producţia, în ciclul I,
poate ajunge până la 70-100 t/ha, iar în ciclul al II-lea până la 50-70 t/ha.
3.2 Tehnologia culturii de tomate în câmp
În condiţiile de climă din ţara noastră, tomatele sunt plante ierbacee anuale, atunci
când sunt cultivate în câmp. În condiţii de seră pot fi şi perene, vegetaţia plantelor putând
fi prelungită mai mulţi ani.
60
Cerinţele agrobiologice ale tomatelor
Tomatele cresc şi fructifică bine în condiţii de mediu asemănătoare cu cele în care ele s-au
format, condiţii în care procesele metabolice se desfăşoară favorabil .
Cunoaşterea cerinţelor faţă de fiecare factor de vegetaţie (lumină, temperatură, umiditate,
hrană, etc.) precum şi interacţiunea acestora, fac posibilă dirijarea lor şi aplicarea tehnologiei
celei mai corespunzătoare pentru obtţnerea unor producţii mari şi de calitate superioară.
Cerinţele faţă de temperatură

0
Tomatele sunt plante termofile, temperatura optimă necesară fiind de circa 22 C, în
condiţiile în care ceilalţi factori de vegetaţie sunt asiguraţi la nivel optim. Indicii proceselor
fiziologice sunt determinaţi de temperatură, schimbări de durată ale acesteia putând provoca
0
schimbări morfologice. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 10 C în
0 0
funcţie de cultivar. Temperaturile optime sunt de 24 C şi de 18,5-21 C. Diferenţa constă în
adaptarea la diferite sisteme de producţie, cuprinzând diferite medii de creştere şi controlul
genetic al germinaţiei.
Cerinţele faţă de lumină

Tomatele, plante de origine tropicală, (plante de zi scurtă) au cerinţe mari faţă de
intensitatea luminii.
Numeroase cercetări au evidenţiat rolul luminii în procesul de formare a diferitelor organe şi
a fructificării tomatelor. Astfel, Wittwer (1963) constată că în condiţiile unei durate de
iluminare mai mare (18 ore) se formează un număr mai mare de frunze până la prima
inflorescenţă. Perioada în care plantele solicită o iluminare puternică începe cu a 8-10 – a
zi de la răsărire, aceasta fiind prima perioadă critică. Insuficienţa luminii în această fenofază
duce la alungirea tinerelor plante, la o slabă diferenţiere a primelor două inflorescenţe şi la
obţinerea unor răsaduri firave .
În perioada fructificării şi cea a coacerii fructelor, insuficienţa luminii provoacă unele
perturbări în metabolismul plantei, care au efect negativ asupra producţiei, prin apariţia
fenomenului de avortare a florilor, respectiv întârzierea procesului de maturizare a fructelor.
Cerinţele faţă de umiditatea solului şi atmosferei

Regimul de umiditate prezintă importanţă pentru creşterea şi dezvoltarea tomatelor.
Tomatele au pretenţii moderate faţă de umiditate, întrucât au un coeficient de transpiraţie
redus (350 – 550 g/h/cm2 de suprafaţă foliară).
Tomatele cultivate prin producere de răsad îşi formează un sistem radicular superficial, ceea
ce determină pretenţii mai ridicate pentru apă şi în consecinţă necesitatea irigării susţinute a
culturii.
Cerinţele faţă de regimul de nutriţie

Dirijarea regimului de nutriţie al plantelor presupune utilizarea judicioasă a îngrăşămintelor
minerale în scopul sporirii producţiei, pe baza cunoaşterii concrete a cerinţelor plantelor şi
corelat cu particularităţile soiurilor şi tipurilor de culturi .
Rolul principalelor macro şi microelemente pentru creşterea şi fructificarea tomatelor, trebuie
apreciat prin prisma interrelaţiei care există între acestea, dar şi între elementele minerale şi
ceilalti factori de creştere.
Cerinţele faţă de condiţiile edafice

Tomatele cresc şi se dezvoltă corespunzător pe soluri mijlocii. Terenurile nisipoase uşoare
sunt recomandabile pentru culturi timpurii de tomate, cu condiţia asigurării elementelor
minerale şi a apei. Sunt improprii pentru cultura tomatelor solurile argiloase.
61
Reacţia solului optimă pentru cultivarea tomatelor este uşor acidă (pH=6-6,5), dar cultura se
comportă foarte bine şi pe soluri cu reacţie neutră (pH=7) .
Exigenţele faţă de sol sunt deosebite când se execută culturi prin semănare directă,
deoarece acesta poate influenţa hotărâtor evoluţia plantelor în fenofazele germinării şi
răsăririi.
Cerinţele faţă de aer

Aerul cu componentele sale (azot, oxigen şi bioxid de carbon) are o mare însemnătate
pentru cultura tomatelor de câmp, CO2 aflându–se la baza sintezei substanţei organice prin
procesul de fotosinteză. Concentraţia optimă de CO2 în aer, pentru tomate, este determinată
şi de ceilalţi factori ai mediului ca intensitatea luminii, temperatura şi umiditatea. Atunci când
concentraţia de CO2 creşte de la 0,03 % până la 0,09-0,14 %, plantele cresc şi se dezvoltă
mult mai bine. Posibilităţile de sporire a conţinutului aerului în CO2 la culturile din câmp liber
sunt destul de limitate în prezent. Prin folosirea îngrăşămintelor organice, stimularea
activităţii microorganismelor, primenirea aerului din cultură, asigurarea schimbului dintre sol
şi atmosferă, distrugerea plantelor concurente ale culturii se poate menţine concentraţia
optimă a aerului în CO2.
Prezenţa altor gaze poluante în atmosferă reprezintă o problemă pentru culturi – bioxidul de
sulf, amoniacul, etc., pot cauza, chiar în concentraţii foarte reduse (0,02%) arsuri pe frunzele
plantelor (Ceauşescu I şi colab., 1986).
Ţinând seama de cerinţele plantelor de tomate faţă de factorii de vegetaţie, sunt considerate
ca plante premergătoare: foarte bune – lucerna, trifoiul în primul an după desţelenire; bune –
rădăcinoasele şi bulboasele; corespunzătoare – bostănoasele, cerealele de toamnă, secara
pentru masă verde, porumbul siloz, dacă nu au fost erbicidate cu erbicide triazinice, care au
remanenţă mare în sol şi sunt toxice pentru tomate; necorespunzătoare - speciile din
aceeaşi familie botanică (cartofi, vinete, ardei), deoarece au aceleasi pretenţii faţă de
elementele fertilizante din sol şi sunt atacate de aceeaşi dăunători şi boli.

• Soiuri pentru consum în stare proaspătă (nedeterminate):
BUZĂU 1600, BUZĂU 50, SIRIANA F1, ARGEŞ 11, ARGEŞ 20;
• Soiuri pentru consum în stare proaspătă şi industrializare:
BUZĂU 22 , ROXIROM, STEFANIA, UNIBAC;
• Soiuri pentru industrializare, cu fructe rotunde:
BUZĂU 47, BUZĂU 4, KRISTINICA, PONTICA;
• Soiuri pentru industrializare, cu fructe ovoide:
DARSIRIUS, ROMEC 554j, VIPON.
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturii de tomate în câmp începe în toamnă

(septembrie) printr-o nivelare de întreţinere executată cu discul şi lama nivelatoare urmată
de fertilizarea de bază, la care se administrează îngrăşăminte organice (o dată la 2 ani) în
doze de 60 t/ha, combinate cu îngrăşăminte minerale (sulfat de potasiu 200 kg/ha +
superfosfat 500 kg/ha) – în funcţie de nivelul de aprovizionare al solului. Lucrarea este
urmată de arătura adâncă de toamnă executată la o adâncime de 30 cm cu plugul reversibil
PRN-3 acţionat de tractorul U-650, cu încorporarea de SINTOGRILL SUPER – 30 kg/ha,
pentru prevenirea atacului de viermi sârmă (Agriotes spp.). Solul este mobilizat printr-o
trecere cu grapa cu discuri GD - 3.2 şi apoi este modelat cu rariţele şi cu ajutorul maşinii de
modelat solul M.M.S. – 1.4 (modificată S.C.D.L. Buzău) acţionată de tractorul L-445. In
primăvară terenul se erbicidează cu DUAL GOLD 960 EC + SENCOR 70 WG – 1 l/ha + 0.3
62
kg/ha sau STOMP 330 EC + SENCOR 70 WG, 5 l/ha + 0.3 kg/ha, neîncorporat, cu 5 zile
înainte de semănat sau plantat, în perioada 10 aprilie-15 mai.
Pentru cultura de tomate de vară-toamnă înfiinţată prin semănat direct în câmp (în
general culturi cu destinaţie industrializare dar şi consum în stare proaspătă) se utilizează
semănătoarea cu modelator, semănătoare de precizie. Norma de sămânţă utilizată este de
1.0-2.0 kg/ha, în funcţie de precizia semănătorii utilizate. Pe teren modelat se seamănă două
rânduri, la 50 cm distanţă, iar pe teren nemodelat după schema 100 + (40+40)x20 cm. Se
o
seamănă cănd temperatura în sol, la 5 cm adâncime, a ajuns la minim 12 C şi se menţine
constantă timp de 5-6 zile. Adâncimea de semănat optimă este de 2.0-2.5 cm. După
semănat solul se tăvălugeşte, pentru a permite realizarea unui contact cât mai bun între
sămânţă şi sol. Seminţele germinează după aproximativ trei săptămâni. Ulterior, în faza de
2-4 frunze adevărate, cultura se răreşte, realizând o desime de 45000-55000 plante/ha.
Pentru cultura de tomate de vară-toamnă înfiinţată prin răsad (în general culturile
înfiinţate pentru consum în stare proaspătă dar şi industrializare) semănatul se face în
perioada 1- 25 martie, în răsadniţe semicalde sau solarii. Se seamănă în pat nutritiv compus
din 3 părţi mraniţă, 2 părţi pământ de ţelină şi o parte nisip, în rânduri trasate cu marcatorul,
2
la 5 cm distanţă şi 1.5 cm pe rând, cantitatea de sămânţă folosită fiind de 5 g/m şi rezultând
2
1400 plăntuţe la m . Răsadul se repică ulterior (în faza de 2 frunzuliţe adevărate – „cruce”, în
perioada 15-25 martie) la 7/5 cm. Pentru producerea răsadului necesar înfiinţării unui ha de
2
cultură sunt necesare 300 g de sămânţă de tomate şi o suprafaţă de 40 m de răsadniţă. Se
mai poate semăna rar, direct la 7 cm distanţă între rânduri şi 5 cm între plante pe rând, când
2
răsadul se produce fără repicare, obţinându-se 350 plăntuţe/m . Amestecul acoperitor, de 1
cm grosime, este format din 2 părţi mraniţă şi o parte nisip.
o
Călirea răsadurilor în vederea plantării implică reducerea progresivă a temperaturii cu 1-2 C
ziua şi noaptea, prin aerisire puternică şi uşoară reducere a umidităţii. Cultura se înfiinţează
cu răsad viguros, liber de boli şi dăunători, cu o vârstă de 45-50 zile de la răsărire, în
perioada 1-25 mai.
Schema de plantare la tomatele de vară-toamnă cu creştere nedeterminată este de
(140 + 52)/2 x 25-30 cm, realizând o densitate de 34000-42000 plante/ha.
Se mai pot practica scheme cu 60 cm între rânduri/ 40 cm între plante pe rând, 70/35 cm
sau 80/30 cm.
La cele cu creştere determinată schema de plantare este de (70 + 70)/2 x 25-30 cm
realizând o densitate de 47000-57000 plante/ha.
După plantare solul se tratează în jurul plantelor cu SINTOGRILL SUPER 1-2 g/plantă şi se
3
udă cu o normă de 350 m apă/ha. La 7 zile de la plantare se face completarea golurilor,
manual, cu răsaduri de aceeaşi calitate şi vârstă, din rezerva special oprită.
63
Solul se prăşeşte mecanic de 3-4 ori cu
cultivatorul legumicol echipat cu toate organele
active, se fertilizează fazial cu îngrăşăminte
minerale - azotat de amoniu 300 t/ha, în
combinaţie cu sulfat de potasiu 200 t/ha sau
îngrăşăminte complexe, în funcţie de nivelul de
aprovizionare al solului, detreminat prin analiza
agrochimică a acestuia. Îngrăşămintele minerale
se administrează mecanic, cu fertilizatorul ataşat
la cultivatorul C.L.-1.4 (modificat la S.C.D.L.
Buzău). Cultivatorul execută astfel prăşitul între
rândurile de plante. Concomitent cu prăşitul
execută refacerea rigolelor de udare cu
echipamentul de rariţe RTO şi fertilizarea fazială
cu fertilizatorul F6; Lăţimea de lucru este de 1.4 m.
Organele de lucru sunt cuţite tip săgeată mică,
cuţite unilaterale. Adâncimea de lucru este de 4-8 cm. Pe el se montează 2 rariţe pentru
deschis rigole. Fertilizarea în vegetaţie se face în perioadele critice ale plantelor:
I) în perioada de creştere vegetativă şi legare a primelor fructe;
II) în timpul fenofazei de creştere intensă a fructelor;
III) în timpul fenofazei de coacere a fructelor.
Se folosesc îngrăşăminte cu solubilitate mare, bogate în azot la prima fertilizare la care se
adaugă îngrăşăminte cu un conţinut bun de potasiu şi microelemente la fertilizarea II şi III.
Se asigură astfel necesarul nutriţional al culturii pentru întreaga perioadă de vegetaţie ţinând
cont de producţia scontată a se obţine şi consumul specific al plantei.
Culturile de tomate de vară-toamnă reacţionează pozitiv şi la fertilizarea foliară, putându-se
administra 2-4 fertilizări cu îngrăşăminte foliare de tip FOLIMAX 0.3%.
In vegetaţie se mai poate aplica încă o erbicidare cu SENCOR 70 WP 0.3 kg/ha, în vederea
combaterii buruienilor dicotiledonate şi a unor monocotiledonate apărute pe parcurs.
Ca lucrări de întreţinere se mai efectuează 3-4 praşile manuale, dirijarea plantelor pe
brazdă-lucrare manuală, făcută cu scopul de a elibera rigolele pentru lucrările mecanice şi a
proteja fructele de îmbolnăviri şi vătămări mecanice şi irigat, 8-10 irigări, cu norme de udare
3
cuprinse între 350-400 m /ha, în funcţie de faza de creştere şi dezvoltare a plantelor şi
corelat cu variaţia factorilor climatici (precipitaţii, temperatura şi umiditatea relativă a aerului
etc), fiind necesare norme mai mari de udare în faza de creştere intensă a fructelor şi mai
reduse pe măsură ce fructele încep să se coacă.
TRATAMENTE FITOSANITARE PENTRU COMBATEREA AGENŢILOR PATOGENI (BOLI)

ŞI A DĂUNĂTORILOR:
Pătarea frunzelor şi băşicarea fructelor – Xanthomonas vesicatoria Pe frunze apar pete de
1-2 mm, circulare sau neregulate, verzi-gălbui, înconjurate de o zonă translucidă. Ele devin
apoi brune, pergamentoase, negricioase. Pe fructe apar vezicule de 2-4 mm, uşor
proeminente, hidrozate, verzi sau brune, care ajung la 4-8 mm şi conţin exudat bacterian.
Ulterior acestea crapă şi se formează cratere adâncite. La apariţia primelor simptome se
tratează cu ALCUPRAL 50 PU 0.5%, ZEAMĂ BORDELEZĂ 0.75%, CHAMPION 0.3%,
DITHANE M 45 0.2%, VONDOZEB 0.2%;
Pătarea pustulară a fructelor - Pseudomonas tomato Pe frunze apar pete brune-gălbui
hidrozate, apoi brun negricioase, circulare, de 1-3 mm diametru. Ulterior ele devin
pergamentoase, înconjurate de un halou verde-gălbui. Pe fructe – pete negre-cărbunoase
punctiforme, proeminente, > 1 mm. Produsele recomandate sunt aceleaşi ca şi în cazul
bacteriei Xanthomonas vesicatoria;
64
Alternarioza – pătarea brună a frunzelor - Alternaria porri f. sp. solani Atac favorizat de
o
temperaturile cuprinse între 20-28 C, umiditatea relativă a aerului de 95% şi prezenţa apei
libere. Cel mai frecvent atac - pe frunzele bazale, sub forma de pete izolate, circulare, brune,
zonate concentric, “pete ţintă”. Acestea se înmulţesc, confluează, frunza se usucă complet şi
are loc defolierea parţială / totală a plantelor, cu efect negativ asupra producţiei. Pe tulpini,
peţioluri şi pedunculi, apar pete ovale, concentrice, brune-negricioase, de dimensiuni mici.
Pe fructe apar pete mici, circulare, adâncite, mai frecvente în jurul pedicelului. In timpul
perioadei de vegetaţie agentul patogen se combate cu ROVRAL 500 SC 0.05%, DITHANE
M 45 0.2%, VONDOZEB 0.2%; CAPTADIN 0.2%, FOLPAN 50 WP 0.2%; RIDOMIL GOLD
MZ 0.25%, tratamentele efectuându-se la interval de 7-10 zile;
Septorioza – pătarea albă a frunzelor – Septoria lycopersici Pe frunze apar pete circulare de
0.1 – 1.0 mm, de culoare brună, care ajung la 3-4 mm. Ţesutul din centrul petelor are
culoare cenuşie, cu margine de culoare brună. La suprafaţa ţesuturilor atacate , pe partea
superioară a frunzelor, apar formaţiuni punctiforme de culoare neagră (picnidii). Se combate
cu fungicide sistemice: TOPSIN M, 0.1%. Fungicide de contact recomandate: DITHANE M
45 0.2%, VONDOZEB 0.2%, BRAVO 500 0.2%;
o
Mana - Phytophthora infestans - apare în condiţii de temperatură scăzută – 18-20 C şi
umiditate relativă a aerului de 100%. Atacul se manifestă pe toate organele aeriene ale
plantei. La vârful frunzelor sau pe marginea lor, apar pete mari, de formă neregulată, verzui,
cu aspect opărit, iar în zona de contact între ţesuturile bolnave şi cele sănătoase apare un
puf alb-cenuşiu. Ulterior ţesuturile atacate se necrozează şi frunzele se usucă. Pe fructe –
atacul debutează sub formă de pete umede, brun – violacee, la locul de inserţie al
pedunculului, care ulterior cuprind tot fructul. Fructele imature atacate sunt rugoase şi tari la
pipăit. Tratamentele se efectuează la avertizare, cu unul dintre produsele: RIDOMIL GOLD
PLUS 0.3%, RIDOMIL GOLD MZ 0.25%, CURZATE SUPER T 0.25%, CURZATE MANOX
0.25% sau DITHANE M 45 0.2%;
Coropişniţa – (Gryllotalpa gryllotalpa) şi viermii sârmă – Agriotes spp. se combat cu
SINTOGRILL SUPER 30 kg/ha, încorporat la 2-3 cm sau momeli din cereale sfărâmate
(1kg) + fosfură de zinc (50 g) + ulei (30 ml), la cuib pe rândurile de plante;
Gândacul din Colorado – (Leptinotarsa decemlineata) se combate cu CALYPSO 48 SC
0.08%, ACTELLIC 50 EC 0.15%, DECIS 2.5 EC 0.05%, foliar la semnalarea primelor larve;
Păduchele verde al solanaceelor – (Macrosiphon euphorbiae) se combate prin tratamente cu
SINORATOX 35 CE 0.15%, KARATE ZEON 0.02%, FASTAC 10 EC 0.02%, foliar la
semnalarea primelor colonii;
Păianjenul roşu – (Tetranychus urticae) se combate cu NISSORUN 10 WP 0.04% sau
OMITE 57 EC - 0.1%, prin stropirea aparatului foliar, la interval de 10-12 zile.
Omida fructelor – Helicoverpa armigera – cu SINORATOX 35 CE 0.15%, DECIS 2.5 EC
0.05%, FASTAC 10 EC 0.02%, DIMILIN 25 WP 0.05%, CONFIDOR 20 SL 0.04%, la
avertizare, până la pătrunderea larvelor în fructe.
65
3.3 Tehnologia culturii de pătlăgele vinete în spaţii protejate
I. Cultura în solarii
Cultivarea pătlăgelelor vinete în sistem protejat reprezintă o opţiune în continuă
creştere în rândul producătorilor legumicoli din ţara noastră, în vederea diversificării
sortimentului de legume timpurii oferit pe piaţă. Extinderea acestor suprafeţe implică
aplicarea unui complex de măsuri tehnologice adecvate, care să permită obţinerea unor
producţii timpurii cât mai ridicate şi de calitate şi a unor producţii totale de peste 40 t/ha.
Nivelul şi calitatea recoltei depind în mare măsură de soiul/hibridul şi sămânţa utilizată la
semănat, de aceea producătorii trebuie să utilizeze doar seminţe şi răsaduri certificate,
produse în unităţi specializate şi autorizate în acest scop.
Aspect din cultura de pătlăgele vinete în solar
Dintre soiurile şi hibrizii timpurii de pătlăgele vinete, pentru cultura în solarii

recomandăm (producţie timpurie înregistrată până la 15 iulie, respectiv producţie totală până
la 15 august):
• Hibrizi / soiuri cu producţie timpurie de peste 20 t/ha:
DRAGAICA, ANDRA F1, FELICIA F1;
• Hibrizi / soiuri cu producţie totala de peste 40 t/ha:
ANDRA F1, FELICIA F1, H1 Buzău (VIRGINIA F1); DRAGAICA F1;
• Hibrizi / soiuri timpurii cu fructe piriforme, cu luciu:
H1 Buzău (VIRGINIA F1); DRAGAICA, ANDRA F1, FELICIA F1, RONA;
• Hibrizi / soiuri cu fructe alungite, cu luciu:
CONTESA, DANIELA;
• soiuri cu fructe ovoide, cu luciu:
LUIZA;
66
Cultura de pătlăgele vinete în solarii se înfiinţează obligatoriu prin răsad, deoarece
această specie este mai pretenţioasă în ceea ce priveşte factorii de mediu (căldură, lumină,
umiditate), comparativ cu tomatele şi ardeiul.
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturii de pătlăgele vinete în solarii începe

toamna prin curăţarea terenului de resturile culturii anterioare şi fertilizarea de bază, cu 10 -
2
12 kg/m gunoi de grajd bine descompus (o dată la doi ani) + îngrăşăminte minerale
2 2
(superfosfat 0.04 kg/m + sulfat de potasiu 0.02 kg/m , în funcţie de nivelul de aprovizionare
al solului), după o prealabilă nivelare cu lama nivelatoare. Ingrăşămintele se încorporează în
sol cu maşina de săpat solul – M.S.S. 1.4, în agregat cu tractorul V - 445.
Primăvara, cu 10 - 12 zile înainte de plantare se revizuiesc solariile, se înlocuiesc şi se
completează sârmele de susţinere, se sapă şanţurile laterale şi se acoperă solariile cu folie
de polietilenă cu grosimea de 0.2 mm. În cazul în care acestea vor fi ocupate cu culturi
anticipate de legume (ex. salată), acoperirea solariilor se face în perioada 1-10 martie. Folia
se fixează prin ancorare la baza arcului cu chingi textile sau bandă din polipropilenă.
Solul se pregăteşte cu F.P.P. – 1.3 activată de tractorul V – 445.
2
Fertilizarea de primăvară se face cu 0.03 kg/m azotat de amoniu sau îngrăşământ complex
2
(N:P:K) 0.015 kg/m , înainte de mobilizarea solului cu freza, în funcţie de nivelul de
aprovizionare existent în sol (stabilit prin analiză agrochimică). Terenul se modelează şi
rigolele sunt perfectate cu M.M.S. –2.8 în agregat cu tractorul L–445 reglat la ecartamentul
de 1920 mm.
Plantarea răsadului
Se face manual, în perioada 1-15 aprilie, când temperatura în sol, la adâncimea de 5-
o
10 cm, a ajuns la 10–12 C, timp de mai multe zile succesiv. Cultura se înfiinţează cu răsad
viguros, de 15 – 17 cm înălţime, cu 6 – 8 frunze, cu diametrul la colet de 4 – 5 mm, în vârstă
de 60 – 65 zile de la răsărire, liber de boli şi dăunători.
Pentru solariile tip tunel, care se întreţin mecanizat, schema de plantare este 140 + 52x(35 -
2
40)/2 cm (în funcţie de vigoarea plantelor, realizând astfel o densitate de 2.9 – 3.2 plante/m .
La alte tipuri de solarii distanţa dintre rânduri se va reduce la 70 cm, iar distanţa între plante
2
pe rând va fi de 45 cm sau 75/40 cm, realizându-se astfel o densitate de 2.9 plante/m .
2
Se irigă imediat după plantare cu 25 l apă/m , după ce în prealabil s-a administrat pe rândul
2
de plante Sintogrill 5G sau Grillosin 5G - 3 g/m . La zece zile de la plantare se completează
golurile pentru a asigura o cultură încheiată.
În cursul perioadei de vegetaţie lucrările de întreţinere constau în praşile mecanice cu
F.P.V. – 1.3 modificată urmate de praşile manuale, de 4 – 5 ori. Începând cu a 12-14–a zi de
la plantare se repetă irigarea pe brazde lungi, cu norme de udare începând de la 25 l apă
2 2
/m la 40 l apă/m , pe măsura dezvoltării plantelor.
Fertilizările faziale cu îngrăşăminte minerale se efectuează de 4-5 ori pe parcursul perioadei
de vegetaţie, până cu circa trei săptămâni înainte de încheierea recoltărilor. Orientativ,
2
ţinând cont de consumul specific al plantelor, recomandăm doze de 0.02 kg/m complex
2 2 2
N:P:K şi 0.01 kg/m azotat de amoniu sau 0.01 kg/m azotat de amoniu, 0.02 kg/m
2
superfosfat şi 0.01 kg/m sulfat de potasiu, după legarea primelor fructe şi apoi la interval de
20 – 25 de zile, pentru asigurarea necesarului nutriţional.
Cultura de pătlăgele vinete reacţionează pozitiv şi la fertilizarea foliară (ex. FOLIMAX 0.2% -
2
0.3% sau CROPMAX 0.2% - 20 ml/10 l apă/100 m ) începând cu 15-20 zile de la plantare.
Aerisirea plantelor se realizează prin îndepărtarea frunzelor bătrâne şi bolnave de la
baza plantelor şi copilirea lor, plantele conducându-se cu 3-4 braţe susţinute prin palisare.
Aerisirea solariilor se face zilnic, pe măsura încălzirii vremii, pentru a se menţine
o o o
temperatura în intervalul 20-28 C (maxim 35 C) ziua şi minim 15 C noaptea, interval de
temperatură optim pentru polenizarea florilor (temperaturile extreme afectează polenizarea,
determinând avortarea florilor).
67
Tratamentele fitosanitare pentru combaterea agenţilor patogeni se fac pentru
verticilioza vinetelor - Verticillium dahliae, pătarea brună – Alternaria solani, putregaiul
cenuşiu al fructelor de vinete - Botrytis cinerea şi putrezirea fructelor de vinete-
Phytophthora parasitica. Se poate efectua următoarea schemă.
1. La 15 zile de la plantare – DITHANE M 45 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1% sau
VONDOZEB 80 PU 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1%; (soluţie cu 20 g Dithane + 10 g
Topsin / 10 litri apă – administrare prin pulverizare pe plante);
2. După 10 – 15 zile de la primul tratament – TOPSIN M 70 WP 0,1%;
3. La 15 zile după al 2-lea tratament – DITHANE M 45 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1%
ori VONDOZEB 80 PU 0,2% + TOPSIN M 70 WP 0,1% sau ALIETTE 80 WG 0.2% +
TOPSIN M 70 WP 0,1%;
4. La 15 zile după al 3-lea tratament –ROVRAL 500 SC 0.05%;
5. La 15 zile după al 4-lea tratament – TOPSIN M 70 WP 0,1%;
6. La 15 zile după al 5-lea tratament – DITHANE M 45 0,2% sau VONDOZEB 80 PU
0,2% sau ALIETTE 80 WP 0.2%.
Dăunătorii cei mai frecvent întâlniţi la cultura de pătlăgele vinete sunt: coropişniţa
2
(Gryllotalpa gryllotalpa) - SINTOGRILL SUPER 3 g/m , încorporat la 2-3 cm în sol; gândacul
din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) – FASTAC 10EC 0.02% sau DECIS 2.5 EC 0.05%;
păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae)- MOSPILAN 20SP 0.025%; păianjenul
roşu (Tetranychus urticae) şi păianjenul lat (Polyphagotarsonemus latus) - NISSORUN 5EC
0.08% sau OMITE 57EC 0.1%; musculiţa albă (Trialeurodes vaporariorum) – MOSPILAN
20SP 0.025%; omida fructelor (Helicoverpa armigera) – FASTAC 10EC 0.02% sau
CONFIDOR 20 SL 0.04%,.
Recoltarea începe în prima jumătate a lunii iunie şi se efectuează decadal, până la sfârşitul
lunii septembrie, dacă dorim să menţinem cultura în solar. Efectuarea la timp a lucrărilor din
fluxul tehnologic, precum şi a tratamentelor fitosanitare specifice asigură obţinerea unor
producţii calitativ superioare, cuprinse între 50-60 t/ha.
Calendarul lucrărilor la pătlăgelele vinete cultivate în solarii
Nr. Perioada
crt. de
execuţie
1. 10-20.03 Revizuit solarii Sârmă Ø 2.5 mm, folie aditivată, bandă
tip chingă l = 5 cm
2. 20-25.03 Fertilizare de primăvară Azotat de amoniu sau complex N:P:K
3. 20-25.03 Încorporat îngrăşăminte, F.P.P. – 1.3 + L - 445
mobilizat solul
4. 25-31.03 Deschis si perfectat rigole M.M.S. –2.8 (modificat) + L - 445 (E=1920
mm)
15-17 cm
2
6. 1-10.04 Tratament fitosanitar SINTOGRILL 3 g/m
2
7. 1-10.04 Irigare după plantare 25 l/m - apă
8. 10-20.04 Completat goluri
9. 25-30.04 Tratament fitosanitar I DITHANE M 45 - 0.2% + TOPSIN M -
0.1% + FOLIMAX 0.2%
10. 25-30.04 Fertilizare fazială I Azotat de amoniu sau Complex N, P, K
11. 25-30.04 Prăşit manual + mecanic F.P.V. – 1.2 + V - 445
2
12. 25-30.04 Irigat II Apă - 25 l/m
13. 1-5.05. Tratament fitosanitar II TOPSIN M 70 0,1% + FOLIMAX 0.2%
68
2
15. 5-10.05 Irigat III Apă - 25 l/m
16. 15-20.05 Tratament fitosanitar III TOPSIN M 0.1% + FASTAC 10EC 0.02%
17. 25.04- Aerisit zilnic solarul
31.05
19. 25-31.05 Fertilizat II Azotat de amoniu
2
20. 25-31.05 Irigat IV Apă - 30 l/m
21. 1-10.06 Tratament fitosanitar IV ROVRAL 500 SC 0.05%,+ MOSPILAN 20
SP 0.025%
22. 10-20.06 Recoltat I Saci de rafie sau plasă
2
23. 10-20.06 Irigat V Apă - 30 l/m
24. 10.06- Recoltat la interval de 10 Saci de rafie sau plasă
30.09 zile
2
25. 10.06- Irigat după fiecare 30-40 l apă/m
30.09 recoltare
26. 25-30.06 Defoliat, copilit, palisat
27. 30.06 Fertilizat III Complex cu potasiu şi azotat de amoniu
28. 1-10.07 Tratament fitosanitar V TOPSIN 70 M 0.1% + NISSORUN 5 EC
0.08%
29. 30.07 Fertilizat IV Complex cu potasiu şi azotat de amoniu
30. 10-20.08 Tratament fitosanitar VI DITHANE M 45 0.2% + NISSORUN 5 EC
0.08%
31. 25.08 Fertilizat V Complex cu potasiu
32. 20-30.09 Desfiintat cultura
33. 30.09-5.10 Nivelat şi săpat solul
34. 5-10.10 Administrat îngrăşăminte Gunoi de grajd şi superfosfat + sulfat de
naturale şi minerale potasiu
35. 10.10 Săpat solul M.S.S. 1.4 + V - 445

PĂTLĂGELE VINETE ÎN SOLARII – 1 ha
I. CHELTUIELI DE PRODUCŢIE = 59.537,84 lei

1 Lucrări manuale 16258,90
2 CAS 27,6% 4487,46
3 Lucrări mecanice 273,18
4 Materiale 30752,50
5 Lucrări terţi
6 Amortisment
TOTAL CHELTUIELI DIRECTE 51772,03
CHELTUIELI COMUNE ŞI GENERALE(15%) 7765,80
TOTAL CHELTUIELI 59537,84
PREŢ COST 59537,84
II. VENITURI
preţ mediu de livrare 2.10 lei/kg
69
1 Venituri - valorificarea producţiei 84425,00

TOTAL VENITURI 84425,00
2 Cheltuieli 59537,84
3 Beneficiu 24887,16
II. Cultura în sere
Cultura pătlăgelelor vinete în seră se poate organiza în două cicluri: din iarnă până în vară şi
din vară până în iarnă.
Pregătirea serelor se face ca la cultura tomatelor, accent deosebit punându-se pe
dezinfecţia şi dezinsecţia scheletului.
Pregătirea terenului presupune administrarea îngrăşămintelor organice în cantităţi de 50-60
t/ha, eventual aplicate la o cultură anterioară (verdeţuri a căror recoltare se finalizează în
decembrie-ianuarie), pentru a preveni dezvoltarea luxuriantă a plantelor. Ca îngrăşăminte
minerale se administrează: superfosfat concentrat 200-400 kg/ha, sulfat de potasiu 200-400
kg/ha, sulfat de magneziu 150-300 kg/ha şi, eventual, azotat de amoniu până la 100 kg/ha,
dacă nu au fost aplicate îngrăşămintele organice.
Înfiinţarea culturii se realizează prin răsad produs în ghivece nutritive, având o vârstă de
70-80 de zile şi un stadiu de dezvoltare corespunzător apariţiei primului mugure floral.
Răsadurile se produc folosind 0,5-0,7 kg/ha sămânţă. Semănatul se efectuează în epoca 15
octombrie-15 noiembrie.
Epoca de înfiinţare este cuprinsă între 1 ianuarie-5 februarie, în funcţie de posibilităţile
asigurării necesarului de căldură.
Schema de înfiinţare are în vedere asigurarea unor bune condiţii de iluminare, în
circumstanţele unei dezvoltări viguroase a plantelor. De aceea, se recomandă amplasarea a
3 sau 4 rânduri de plante pe traveea de 3,20 m lăţime, cu distanţe între plante pe rând de,
40 sau, respectiv, 50 cm, rezultând o densitate de 23-25 mii plante/ha.
Plantarea se efectuează manual; după plantare, fiecare plantă se udă cu 1-1,5 l apă la
0
temperatura de 18-22 C.
Lucrările de îngrijire se referă la fertilizarea fazială, combaterea bolilor şi dăunătorilor şi
reglarea factorilor de mediu.
Fertilizarea fazială se realizează strict în funcţie de analizele agrochimice. De regulă, începe
după recoltarea primelor fructe şi se repetă la două săptămâni. Prima fertilizare se
efectuează cu circa 30-45 kg N/ha, iar cea de-a doua cu 50 kg/ha N, 50 kg/ha P2O5, 75
kg/ha K2O şi 50 kg/ha MgO. Celelalte fertilizări constau din repetarea celei de-a doua
fertilizări, corectată, în funcţie de analizele agrochimice şi de starea de vegetaţie. Atenţie
deosebită se acordă administrării azotului, care nu trebuie să fie în cantitate prea mare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor va ţine cont de faptul că unele boli sau unii dăunători sunt
foarte greu de controlat. Dintre boli, cele mai periculoase sunt verticilioza (Verticillium
dahliae) şi fuzarioza (Fusarium oxysporum f. melongenae), care determină veştejirea
plantelor, datorită distrugerii sistemului de vase conducătoare. Se vor efectua aceleaşi
tratamente ca la culturile din câmp şi solarii. Dintre dăunători, atenţie deosebită se acordă
acarianului roşu (Tetranychus urticae), acarianului lat (Polyphagotarsonemus latus) şi
musculiţei albe de seră (Trialeurodes vaporariorum), al căror atac este deosebit de
păgubitor, iar rata de înmulţire destul de ridicată.
70
Dirijarea factorilor de mediu are în vedere menţinerea în limite normale sau chiar optime a
temperaturii, luminii şi umidităţii. Temperatura nocturnă se va menţine la un nivel de peste
0 0
16-18 C până la fructificare şi la peste 20 C în perioada fructificării. Temperatura în timpul
0 0
zilei se reglează în funcţie de intensitatea luminii: 18-22 C în zilele noroase şi 24-28 C în
zilele însorite. Umiditatea solului se va menţine în limitele a 70-80% din capacitatea de
câmp, cu deosebire în perioada fructificării. Umiditatea relativă a aerului trebuie menţinută în
limite cuprinse între 60 şi 80%.
Lucrările speciale ocupă un loc deosebit de important în cadrul tehnologiei: palisarea,
dirijarea creşterii şi fructificării, defolierea, cârnirea, stimularea polenizării şi fructificării.
Palisarea se realizează asemănător culturii de ardei prin susţinerea cu sfori a 2-3 braţe
principale de ramificare a tulpinii. Aceste braţe sunt dispuse cât mai uniform în spaţiu sau
sunt dirijate în forma de V sau sub formă de palmetă, dacă distanţa dintre plante pe rând
este mai mare. În principiu se recomandă ca numărul de braţe să varieze de la o plantă
vecină la alta, astfel ca să se realizeze o densitate 6-7 braţe/mp.
Dirijarea creşterii şi fructificării se realizează printr-o serie de operaţiuni (tăieri) “în verde”. În
primul rând se elimină toţi lăstarii care apar la baza plantei până la prima ramificare
simpodială, unde se formează şi prima floare. După acest punct se aleg cele 2-3 braţe de
ramificare, pe care se vor forma lăstarii de ordin superior, purtători de fructe. Florile se
formează atât pe braţele principale cât şi pe lăstarii de ordin superior. De regulă, prin
operaţiunile de dirijare a fructificării se elimină florile de pe braţele principale şi se lasă florile
de pe lăstarii laterali. Copilii la baza cărora se găsesc flori se scurtează la o frunză după
floare. Copilii sterili din interiorul tufei se elimină de la bază, iar cei laterali se elimină total
sau se ciupesc, dacă sunt mai bătrâni.
Defolierea este o lucrare deosebit de importantă pentru cultura pătlăgelelor vinete în seră
pentru că prin aceasta se asigură o mai bună iluminare, se stimulează fructificarea şi se
permite o bună maturare a fructelor.
Cârnirea ramificaţiilor se efectuează cu circa 40 de zile înainte de defrişarea culturii.
Stimularea legării fructelor se face prin suplimentarea polenizării naturale prin polenizare
artificială, folosind metoda pensulării cu polen sau metoda vibrării mecanice. De asemenea,
se pot folosi şi substanţe biostimulatoare ale legării fructelor, inclusiv partenocarpic.
Recoltarea se efectuează eşalonat, la maturitatea tehnologică, începând din luna aprilie
până la jumătatea lunii iulie. Lucrarea se efectuează săptămânal. Producţia oscilează în jurul
valorilor de 50-70 t/ha.
71
3.4 Tehnologia culturii de pătlăgele vinete în câmp
Cultura vinetelor în câmp se poate efectua după mazăre, fasole, castraveţi, ceapă,
acestea fiind considerate foarte bune premegătoare.
Cerinţele faţă de factorii de mediu

Căldura – cerinţele plantei sunt deosebit de mari faţă de acest factor. Seminţele
0 0
germinează la minim 14-15 C, iar nivelul optim de germinare este de 22-28 C sau chiar 27-
0
30 C. La temperatura minimă, germinarea se produce în 18-22 de zile, iar la temperatura
optimă în 3-5 zile (cu un procent de germinare de 80-90%). Temperatura optimă de
0 0
vegetaţie şi de fructificare este de 27-32 C ziua şi 22-27 C noaptea (Dumitrescu şi colab.,
Popescu şi Atanasiu, 2000) sau, după alţi autori (Chaux şi Foury), aceasta ar avea valorile
0 0
20-25 C în timpul zilei şi de 16-18 C pe timp de noapte, pentru organele aeriene şi 18-20
0 0
C pentru sistemul radicular. La temperaturi de peste 35 C, creşterea vegetativă, mai ales
formarea frunzelor, este redusă, iar înflorirea este întârziată. Cu toate acestea, plantele
0
rezistă până la 40-45 C, bineînţeles pe un fond optim al regimului de apă şi de lumină. Dacă
0
temperatura scade sub 14-15 C, creşterea se reduce puternic şi încetează, polenizarea nu
mai are loc şi florile cad; de asemenea, florile fecundate avortează, iar fructele în stadiul
0
tânăr, adesea legate partenocarpic, cad. O temperatură de 1-3 C, menţinută o perioadă mai
lungă de timp, determină moartea plantelor, iar îngheţurile uşoare duc la distrugerea
plantelor.
Lumina – pătlăgelele vinete au pretenţii ridicate faţă de intensitatea luminoasă.
Dacă este mai redusă, scade rata de creştere a plantelor şi nivelul recoltelor, prin scăderea
randamentului fotosintetic. De asemenea, o lumină insuficientă afectează polenizarea şi
fructificarea, florile avortează, iar fructele rămân mici şi cu deficienţe de colorare, afectând
astfel valoarea lor comercială. Reglarea luminii în câmp se face prin optimizarea desimii
plantelor, aplicarea unor lucrări în verde, dar mai ales prin controlul creşterii habitusului
plantelor prin fertilizare şi irigare. Deşi pătlăgelele vinete sunt plante de zi scurtă, totuşi
fotoperioada nu are o importanţă semnificativă, atât timp cât intensitatea are valori
corespunzătoare.
Apa – deoarece sistemul radicular nu poate extrage apa din straturile foarte
profunde ale solului, în cursul perioadei de vegetaţie se impune aplicarea suplimentară a
apei, prin irigare, la interval de 7-8 zile, mai ales în zonele secetoase. În caz de secetă
excesivă, mugurii floriferi, florile şi fructele nou formate cad în masă. De asemenea, datorită
aportului redus de apă şi, împreună cu aceasta, de elemente nutritive, fructele rămân mici şi
au o culoare albicioasă. Aplicarea udărilor trebuie făcută cu multă grijă pentru a nu răci solul,
0
de regulă pe timp călduros, când temperatura este superioară pragului de 14 C.
Solul şi elemente minerale – se recomandă solurile cu textură mijlocie, cu pH de
6,5-7, bine drenate, aprovizionate cu peste 0,15% azot total, 20 mg P2O5 mobil /100 g sol şi
18 mg K2O schimbabil/100 g sol (Dumitrescu şi colab., 1998). Consumul de elemente
nutritive este foarte important în următoarele perioade critice ale stadiilor biologice: plante cu
6-8 frunze, plante la apariţia mugurilor florali, plante la înflorirea în masă şi plante cu primele
fructe la 50% din mărimea normală. Trebuie acordată atenţie şi la faptului că un exces de
azot are efecte nefavorabile înainte de înflorit şi în timpul perioadei de creştere intensă a
plantelor, deoarece provoacă o creştere luxuriantă, cu efect de umbrire excesivă a florilor şi
fructelor şi de sporire a umidităţii relative a aerului la nivelul masei vegetative, afectând
polenizarea şi fructificarea.
Pregătirea terenului începe încă din toamnă, prin desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea,
fertilizarea de bază (cu 40-60 t/ha gunoi de grajd bine fermentat sau compost matur), 300-
72
400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu şi arătura de bază. Primăvara, până
în preajma înfiinţării culturii, terenul se menţine fără crustă şi buruieni. Urmează erbicidarea
şi modelarea terenului în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94-104 cm, în funcţie
de sistema de maşini disponibilă.
Înfiinţarea culturii - în ţara noastră, cultura se înfiinţează numai prin răsad produs în cuburi
nutritive sau în paleţi alveolari. Pentru 1 ha de cultură este necesară o cantitate de sămânţă
de 0,8-1 kg. Semănatul se va efectua pe pat nutritiv sau lădiţe; dacă răsadul se va produce
în paleţi alveolari, semănatul se va efectua direct, fără a mai fi repicat. Uneori, răsadul se
poate realiza şi la pat, dar, în acest caz, semănatul sau repicatul se vor efectua la distanţe
relativ mari, astfel ca densitatea răsadului să nu depăşească 400-600 mii plante/ha. Răsadul
trebuie să aibă 55-60 de zile, să fie viguros, cu 6-8 frunze, să nu fie alungit, să fie sănătos şi
bine călit. Epoca de plantare variază în funcţie de zona de cultură, fiind cuprinsă între 5-20
mai, corespunzător momentului când în sol, la 10-15 cm, se realizează o temperatură de cel
0
puţin 14-15 C.
Înfiinţarea culturii prevede prevede amplasarea pe stratul înălţat a două rânduri la 70-80 cm;
între plante pe rând se lasă o distanţă de 40-45 cm, realizându-se o densitate de 30-35 mii
plante/ha. Dacă terenul este nemodelat, se foloseşte o schemă asemănătoare, cu rânduri
echidistante de 70-80 cm şi aceeaşi distanţă între plante pe rând.
Lucrările de îngrijire aplicate culturii de vinete sunt urmatoarele:
Completarea golurilor în primele zile de la plantare (5-7) şi udarea obligatorie pentru
asigurarea prinderii răsadurilor.
Asigurarea necesarului de apă prin irigarea culturilor la diferite intervale de timp. Se

vor asigura norme de cel mult 300 mc/ha în prima parte a vegetaţiei (până la ramificare şi
legarea primelor fructe), determinând în sol o umiditate de 70% şi norme de circa 400 mc/ha
în a doua parte a ciclului de vegetaţie, astfel incât să se realizeze o umiditate a solului de 70-
80%. În total, pe întreaga perioadă de vegetaţie se administrează 8-12 udări, realizându-se o
normă de irigare de 3000-5000 mc/ha.
Afânarea solului de cateva ori, manual sau mecanic, pentru menţinerea culturii cât
mai curată de buruieni şi a apei în sol.
Fertilizarea se va efectua în diferite stadii de vegetaţie. Pentru o suprafaţă de 1 ha

cultivată, trebuie asigurate aproximativ următoarele cantităţi de elemente nutritive (Chaux şi
Foury, 1994): 180-300 kg N, 30-75 kg P2O5, 375 kg K2O şi 20-40 kg MgO. Se recomandă
1-2 fertilizări faziale, mai ales dacă fertilizarea organică nu s-a realizat sau a fost insuficientă,
administrându-se în total 100-150 kg/ha azotat de amoniu şi 150-200 kg/ha sulfat de potasiu.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face pentru verticilioza vinetelor - Verticillium

dahliae, pătarea brună – Alternaria solani, putregaiul cenuşiu al fructelor de vinete - Botrytis
cinerea şi putrezirea fructelor de vinete - Phytophthora parasitica prin tratamente cu Dithane
0,2 %, Topsin 0,1%, etc. şi pentru coropişniţa (Gryllotalpa gryllotalpa), gândacul din
Colorado (Leptinotarsa decemlineata), păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae),
păianjenul roşu (Tetranychus urticae) şi păianjenul lat (Polyphagotarsonemus latus),
musculiţa albă (Trialeurodes vaporariorum) şi omida fructelor (Helicoverpa armigera) cu
Mospilan 0,04%, Omite 0,1%, Decis Mega 0,01%, Fastac 0,02%, etc.
Recoltarea se efectuează numai la maturitatea tehnologică a fructelor, care-şi păstrează pe
plantă aceste calităţi 3-4 zile, după care urmează trecerea pre maturarea fiziologică.
Important este de menţionat faptul că fructele nu se postmaturează, ceea ce este un avantaj
comercial. Recoltarea fructelor se efectuează manual, cu tot cu peduncul, fiind desprinse
prin răsucire de la punctul de inserţie a peduncului pe plantă sau prin tăiere cu un cuţit.
Producţia medie variază între 25-30 t/ha, dar poate ajunge chiar la 40-50 t/ha.
73
3.5 Tehnologia culturii de ardei iute în spaţii protejate
Dintre speciile legumicole cultivate în ţara

noastră, ardeiul ocupă un loc important, având
numeroase întrebuinţări. Fructele de ardei se
pot consuma în stare proaspătă, ca atare,
ceea ce prezintă mare importanţă deoarece
vitaminele sunt utilizate integral de către
organismul uman. Fructele de ardei se
folosesc la prepararea unei game foarte largi
de mâncăruri, se pretează pentru a fi
prelucrate în industria conservelor sau pentru
boiaua de ardei. Unele specii şi varietăţi de
ardei au o deosebită valoare decorativă şi pot
fi cultivate în ghiveci, în casă. Datorită
numeroaselor varietăţi, ardeiul prezintă
importanţă deosebită pentru îmbunătăţirea
consumului de legume şi asigurarea unei
nutriţii corespunzătoare. Valoarea economică
ridicată a ardeiului rezultă şi din faptul că
asigură venituri mari pentru cultivatori prin
valorificarea pe piaţa internă şi externă.
Soiul de ardei iute Victor
Exigenţe ecologice
Ardeiul este o plantă pretenţioasă faţă de factorii de vegetaţie. Temperatura minimă de

0 0
germinare a seminţelor este de 14-15 C, iar cea optimă de 25-28 C. La temperatura
minimă, germinarea are loc după 18-20 zile şi chiar mai mult, iar la cea optimă în 9-11
zile. Producţia cea mai mare se obţine atunci când în sol se menţine o umiditate de
65% din capacitatea de câmp pentru apă a solului. Temperatura apei de udare este
foarte importantă, mai ales la cultura în sere, unde producţia cea mai mare s-a obţinut
0
atunci când apa de udare a avut temperatura de 25-27 C. Asigurarea hranei este
importantă pentru obţinerea de producţii ridicate de ardei. Pentru o tonă de fructe
ardeiul consumă 5,3 kg N, 1,4 kg P2O5 şi 7,0 kg K2O. Consumul de substanţe nutritive
depinde de natura solului, faza de vegetaţie, soiul cultivat şi sistemul de cultură
practicat. Reacţionează foarte bine la fertilizarea cu îngrăşăminte organice, aplicate
atât la îngrăşarea de bază, cât şi în cursul perioadei de vegetaţie. Necesită o bună
aprovizionare a solului cu potasiu, deoarece acesta influenţează pozitiv calitatea
recoltei. Conţinutul plantelor în azot, fosfor şi potasiu este diferit. Azotul se găseşte cel
mai mult în frunze, mai puţin în tulpină. Soiurile cele mai potrivite pentru ardei sunt cele
mai uşoare, nisipo-lutoase, aluviale, cu reacţie neutră sau uşor acidă (pH=6,8). Ardeiul
are pretenţii foarte ridicate faţă de aer, în mod deosebit în sere, în perioada fructificării,
când plantele cer aer proaspăt. Este sensibil la curenţii reci de aer.
74
Producerea răsadului - perioada optimă pentru semănat 15-25 ianuarie, direct în paleţi
alveolari (alveole tronconice cu latura superioară de 4 cm şi inălţimea de 5 cm); amestecul
nutritiv optim pentru răsaduri este format din turbă brună 60%, mraniţă 30% si nisip 10%.
2
Pentru a realiza o suprafata de 1000 m de cultura în solarii avem nevoie de 5000 fire de
2
rasad, într-un spaţiu incălzit cu o suprafata de 12 m , iar cantitatea de sămânţă necesară de
23 g. Lucrările de întreţinere la producerea răsadului se referă la asigurarea condiţiilor de
temperatură şi de umiditate (tab. 1 si 2), a protecţiei fitosanitare şi a fertilizărilor foliare.
Regimul termic optim – Tab. 1

Perioada De la semănat la De la răsărit la repicat După repicat Înainte de
răsărit plantare
zi noapte zi noapte zi noapte zi noapte
Temp 27 21 17 13 21 17 15 11
Regimul hidric optim – Tab. 2

SPECIFICARE FENOFAZA (nr. de zile de la
răsărit)
1-10 zile 10-20 zile 20-30 zile
Cantitatea de apă la 6-10 10-12 12-13
2
o udare l/m
Interval de zile între 3 6 2
udări
Plafon minim de apă 70 50 40
în substrat
Pregătirea serelor şi solariilor - desfiinţarea culturii anterioare, nivelarea de intreţinere

urmată de fertilizarea de bază cu îngrăşăminte organice 80-100t/ha, completate cu
îngrăşăminte minerale, respectiv superfosfat concentrat 150-200 kg/ha şi sulfat de potasiu
200-300kg/ha încorporate în sol odata cu lucrarea de bază; În primăvară, solul se lucrează
cu freza de păşune pentru a fi mobilizat si încorporate îngrăşămintele minerale administrate
conform necesarului nutriţional al culturii şi nivelului de aprovizionare a solului (tab. 3), după
care se dechid rigolele pentru irigat şi se modelează. În solariile tip tunel cu deschiderea de
5,4 m, se modelează utilizând ecartamentul tractorului de 1920 mm, rezultând 4 brazde cu
lăţimea la coronament de 50 cm.
Programul orientativ de fertilizare – Tab. 3
MOMENTUL INGRĂŞĂMINTE MINERALE RECOMANDATE
FERTILIZĂRII Azotat de Complex Sulfat de Sulfat de
amoniu 18.48.0 potasiu magneziu
La pregătirea 70-100 100-200 100-150 100-150
terenului–în
primăvară
Înainte de înflorire 70-100 0 0 0
La inceputul creşterii 100-150 0 100-150 50-70
fructelor
După prima recoltare 100-150 70-100 0 0
După a doua 150-200 0 100-150 50-70
recoltare
75
Epoca optimă pentru infiinţarea culturii este 1-10 aprilie, sau când temperatura solului s-a
0
stabilizat la 12- 15 C (pentru recolte mai timpurii, se plantează în 20-30 martie, cu condiţia
aplicării une protecţii duble, o perioada de 20-30 de zile).
2
Densitatea plantelor - se plantează 4-5 plante/m
Lucrările de îngrijire - se execută atât la sol cât şi la plante; pentru afânarea solului se
execută trei praşile mecanice cu CL-2,8 in agregat cu tractorul L–445 şi 3-4 praşile manuale
la care se urmăreşte ca acestea să fie superficiale pentru a nu distruge sistemul radicular al
3
ardeiului. Irigarea se face din momentul plantării când se udă cu o normă de 250-300 m /ha,
continuidu-se in vegetaţie la intervale de 12-15 zile in I parte a perioadei de vegetaţie şi
săptămânal când plantele sunt in plin potenţial productiv. Necesarul nutriţional se asigură
prin fertilizări la sol care se fac in momentul prăşitului mecanic şi care va fi adaptat în funcţie
de analizele agochimice periodice (se poate completa fertilizarea cu ingrăşăminte foliare cu
microelemente, în special cu magneziu).
Dirijarea creşterii şi fructificării - se face prin îndepărtarea primei flori (fruct) pentru a stimula
ramificarea, defolierea când plantele au o creştere prea luxuriantă, cârnirea ramificaţiilor la
2-3 frunze deasupra ultimei flori şi stimularea fructificării prin vibrarea plantelor, folosirea
bondarilor sau a unor stimulenţi chimici.
Dirijarea factorilor de mediu în solarii se rezumă la aerisirea acestora pentru a regla
0 0
temperatura, astfel încât să asigurăm plantelor optimul termic (21 C ziua şi 17 C noaptea).
Protecţia împotriva agenţilor patogeni. Agenţii patogeni cei mai frecvent întâlniţi la culturile
de ardei din solarii sunt: Botrytis cinerea – Putregaiul cenuşiu care se manifestă prin apariţia
de pete umede de forme şi dimensiuni variabile, zonate concentric. Atacul se manifestă in
condiţii de umiditate atmosferică ridicată. Tratamentele fitosanitare eficace se fac cu
produsul Rovral 0,1%.
Verticillium dahliae – Verticilioza, care se recunoaşte prin ofilirea frunzelor bazale pe
jumătate, însoţită de răsucirea marginilor frunzelor spre faţa superioară. Ulterior ofilirea
progresează şi la cealaltă jumătate şi spre vârful plantei. Pe secţiuni ale tulpinii sau frunzelor
se observă brunificarea vaselor conducătoare. Tratamentele fitosanitare se fac preventiv şi
încep la 12-15 zile după plantare şi se repetă la 25-30 de zile. Se foloseşte substanţa Topsin
M 70 în concentraţie de 0.25 %, 3 tratamente la intervale de 15 zile.
Fusarium oxyspoprum – Fuzarioza se manifestă in perioada de înflorire – fructificare
prin ofilirea rapidă a plantelor. Frunzele ofilite prezintă cloroze slabe marginale şi în
câmpurile internervuriale. Tratamentele aplicate pentru combaterea verticiliozei sunt eficace
şi pentru combaterea acestui agent patogen.
Leveillula taurica – Făinarea se manifestă prin apariţia unor pete pe partea
superioară a frunzelor de culoare gălbuie, imprecis delimitate. În dreptul acestora, pe partea
inferioară, se formează un puf dens de culoare alb-cenuşie. Tratamentele încep la
semnalarea atacului. Se utilizează una dintre substanţele: Tilt, Bumper, sau Topas, în
concentraţie de 0,02-0,05%.
Phytophtora parasitica – Putregaiul fructelor se manifestă pe fructele de la baza
plantei pe care apar pete mari – brune închis, zonate concentric, mărginite de o zona
evidentă de culoare mai deschisă. Atacul se manifestă în condiţii de umiditate atmosferică
ridicată. Se recomandă respectarea regulilor de igienă culturală şi tratamentul chimic cu
Dithane M 45 0,2%, Aliette 0,2% sau Zeamă bordeleză în concentraţie de 0.5%, cu pompa
fără duză, la baza plantei.
Dăunătorii culturilor de ardei din solarii. Limaxul cenuşiu – Agriolimax agreste L. se
recunoaşte după urmele lăsate de mucusul lăptos şi sticlos după uscare pe plante. Se
tratează la apariţie cu Mesurol 4G 3–6 kg/ha.
76
Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr. atacă în general în perioada de după
plantare. Se combate cu Sintogrill 5G, 50 kg/ha.
Păduchele verde – Myzus persicae Sultz. formează colonii pe faţa inferioară a
frunzelor, pe vârfurile de creştere. Se tratează la semnalarea atacului cu Mospilan 20 SP,
0,0125%, Decis 2.5 EC 0.08%, Actara 0.02%, Confidor Energy 0.1%, Karate ZEON 0.05%.
Omida fructelor – Helicoverpa armigera Hbn. Atacă atât fructele cât si frunzele
ardeiului. Se tratează la apariţie cu Affirm 0.15%.
Păianjenul roşu comun – Tetranychus urticae Kokh. Se recunoaşte pe partea
inferioară a frunzelor, după decolorarea acestora. Se tratează la atingerea pragului biologic
cu Omite 57 EC, 0,1%, Nissorun 10 WP, 0,04% , Flumite 20SP, 0,04% sau Demitan 0.06%.
Păianjenul lat – Polyfagotarsonemus latus Banks. Atacă în prima fază frunzele tinere.
Se recunoaşte după răsucirea marginilor frunzelor şi decolorările din jurul nervurilor. Se
tratează cu aceleaşi produse ca şi păianjenul roşu.
În prezent, oferta de produse pentru combatere este foarte mare şi diversificată. Se va
consulta specialistul în vederea alegerii produselor, la efectuarea schemelor de combatere şi
la începerea tratamentelor. Nu se vor efectua mai mult de 2 tratamente cu acelaşi produs (în
special în combaterea dăunătorilor). Se vor respecta întocmai instrucţiunile de pe ambalaje
în ceea ce priveşte concentraţiile şi momentele de aplicare – perioadele din zi, temperaturile,
măsurile de protecţie, evitându-se condiţiile climatice stresante pentru plante, cum ar fi
seceta excesivă sau umiditatea relativă scăzută.
Recoltarea ardeiului iute se face dimineaţa sau seara, având grijă să nu rupem lastarii;
recolta se sortează pe calităţi, având in vedere că la calitatea I trebuie să avem minim 14
fructe/kg. Recoltarea se face la intervale de 10-14 zile pentru a evita trecerile repetate prin
cultura, care determina ruperea lăstarilor şi deprecierea recoltei. Ambalarea se face în lăzi
de carton, lemn sau plastic, de capacitate 5-10 kg pentru a asigura transportul în condiţii
optime. Productia poate să ajungă la 1.5-2.7 t/1000 mp în cazul culturilor din sere şi solarii.
Capacitatea de păstrare este bună, pentru consum în stare proaspătă şi industrializare.
3.6 Tehnologia culturii de ardei iute în câmp
Foarte bune premergătoare sunt: lucerna, trifoiul, mazăre, fasolea, dar se poate cultiva
şi după rădăcinoase, bulboase şi bostănoase. Înaintea ardeiului primăvara, se pot face
culturi anticipate de salată, spanac, ridichi de lună, ceapă verde etc. Ardeiul iute are cerinţe
mai mari faţă de factorii de mediu.
Temperatura este un factor de mediu limitativ pentru cultivarea ardeiului. Germinaţia începe
0 0
de la 14-15 C şi durează până la 20-25 de zile. La temperaturi de 20-25 C, germinarea
0
durează 6-9 zile (Chaux şi Foury). La temperaturi de peste 30 C, germenele suferă anomalii
0
morfologice. Plantele cresc şi se dezvoltă optim la temperaturi de 22-25 C. Limitele extreme
0
admise pentru creşterea plantelor sunt cuprinse între 15 şi 35 C; creşterea este stopată la
0
temperaturi sub 10 C. Înflorirea şi fructificarea sunt major influenţate de temperatura solului
0
şi aerului. Regimul optim pentru aceste fenofaze variază în jur de 25 C. La temperaturi
0
superioare de 25 C apare o abundenţă a butonilor florali în stadiul de anteză, iar
77
0
temperaturile de 15-17 C favorizează înflorirea şi determină uneori partenocarpia (Chaux şi
Foury, 1994).
Apa este un factor important în creşterea şi dezvoltarea ardeiului. Creşterea şi fructificarea

ardeiului se realizează în condiţii optime, dacă în sol este asigurat un nivel de 70-80% din
capacitatea de câmp, iar în aer o umiditate relativă de 60-70%. Necesarul plantelor pentru
apă este mai redus în prima lună de la plantare şi chiar se recomandă un nivel mai redus al
apei în sol pentru a nu răci excesiv solul şi pentru a forţa plantele să se înrădăcineze mai în
profunzime. Totuşi, trebuie avut în vedere faptul că o secetă accentuată, inclusiv
atmosferică, în această perioadă determină defolierea plantelor, ceea ce întârzie foarte mult
dezvoltarea ulterioară a acestora. În perioadele înfloririi, fructificării şi creşterii fructelor,
nevoile ardeiului pentru apă sunt maxime, recomandându-se chiar niveluri până la 90% din
capacitatea de câmp. Seceta în această perioadă determină căderea mugurilor florali şi
chiar a florilor şi fructelor; de asemenea, fructele rămân mici, deformate, se veştejesc şi se
deshidratează excesiv. Consumul hidric specific al ardeiului este cuprins între 7000 şi 9000
mc/ha.
Lumina este foarte importantă pe parcursul întregului ciclu de vegetaţie. Insuficienţa luminii
determină însă o prelungire evidentă a perioadei de vegetaţie, în dauna fructificării.
Solul influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor în mod deosebit prin structură, textură
şi nivelul de fertilitate. Ardeiul solicită soluri bine structurate, uşoare, luto-nisipoase sau
mijlocii, adânci, permeabile, bogate în elemente fertilizante (azot total 100-150 mg/100 g sol,
fosfor mobil 15-25 mg/100 g sol, potasiu schimbabil 12-19 mg/100 g sol), cu un conţinut
ridicat de humus (4-5%) şi un pH de 6-6,5 (Dumitrescu şi colab., 1998). Solurile cele mai
recomandate pentru cult pentru culturile de ardei sunt cele aluviale, cernoziomurile levigate,
solurile brun-roşcate de pădure luto-argiloase. Se vor evita solurile mai grele, cu
permeabilitate redusă etc.
Elementele nutritive reprezintă, alături de apă, factorul de mediu de care depinde în mod
esenţial producţia de ardei. Are nevoie, în faza tânără, de cantităţi moderate de elemente
nutritive, iar perioadele critice de nutriţie sunt: începutul creşterii vegetative, începutul
înfloririi, apariţia primelor fructe, toată perioada care urmează până la 25-30 zile înainte de
sfârşitul culturii.
Cultura prin răsaduri - se cultivă prin producerea prealabilă a răsadurilor. Acestea se

obţin în spaţii încălzite (sere, răsadniţe). Pentru plantarea unui hectar se folosesc 400 g
sămânţă. Vârsta răsadurilor este de 60-65 zile; cu câteva zile înainte de plantare răsadurile
se călesc printr-o aerisire mai puternică ziua şi noaptea, iar cu câteva ore înainte de
scoaterea răsadului se udă abundent.
0
Plantarea se începe când în sol se realizează temperaturi de 15 C. Pe stratul înălţat
se plantează două rânduri la 70 cm, iar intre plante pe rând distanţa este de 10 cm.
78
Lucrările de îngrijire urmăresc crearea condiţiilor pentru creşterea viguroasă a
plantelor. La 4-5 zile de la plantare se face completarea golurilor, se aplică 3-4 praşile
mecanice între rânduri şi 2 praşile/rând. Cu ocazia praşilelor mecanice se poate face şi un
uşor muşuroit. Udarea se face după plantare pentru asigurarea prinderii. După aceea nu se
mai udă circa 2 săptămâni pentru a favoriza o înrădăcinare mai profundă. Apoi, până la
3
fructificare se udă la interval de 7-10 zile cu norme de 250-300 m /ha. În timpul apariţiei
3
masive a fructelor, udările se fac mai des, la intervale de 5-6 zile cu norme de 300-350 m /ha;
se evită pe cât posibil udarea în timpul înfloririi masive. Pe suprafeţele mici se poate face
copilitul şi cârnirea plantelor, în scopul obţinerii unor fructe mai mari, mai timpurii sau pentru
a asigura ajungerea la maturitatea de consum a unui număr mai mare de fructe până la
venirea brumelor de toamnă.
Cultura prin semănat direct - prezintă o serie de avantaje: se face economie de forţă
de muncă cu producerea răsadului şi plantarea, rădăcinile pătrund mai adânc, plantele
folosesc mai bine apa şi elementele nutritive, cheltuielile sunt mai mici, posibilităţile de
mecanizare sunt mai mari, densitatea poate fi mult mai mare. Ca dezavantaje, menţionăm
obţinerea unor recolte mai târzii şi mai reduse, ca şi limitarea arealului de cultură.
Amplasarea culturii se face pe terenuri cu textură nisipo-lutoasă, care să nu formeze crustă.
Înainte de semănat este necesară tăvălugirea terenului. Semănatul se face când în sol
0
temperatura se menţine la 13-14 C; sunt necesare 1,2-1,5 kg sămânţă la hectar. Pe tot
parcursul perioadei de vegetaţie se aplică măsuri preventive şi curative de combatere a
bolilor şi dăunătorilor.
Producţia poate să ajungă la 30-35 t/ha în câmp; fructele se recoltează dimineaţa sau
seara, având grijă să nu rupem lastarii; recolta se sortează pe calităţi, având in vedere că la
calitatea I trebuie să avem minim 14 fructe/kg. Recoltarea se face la intervale de 10-14 zile
pentru a evita trecerile repetate prin cultura, care determina ruperea lăstarilor şi deprecierea
recoltei. Ambalarea se face in lăzi de carton, lemn sau plastic, de capacitate 5-10 kg pentru
a asigura transportul in condiţii optime. Capacitatea de păstrare este bună, pentru consum
în stare proaspătă şi industrializare.
79
ARDEI ÎN SOLARII – 1 ha

2 CAS 27,6% 4944.54
5 Lucrări terţi
6 Amortisment
PREŢ COST 91856.13
II. VENITURI

3 Beneficiu 5038.87
3.7 Tehnologia culturii de fasole în spaţii protejate
Fasolea de grădină se poate cultiva în mai multe sisteme de cultură: cultură în câmp, cultură
în sere şi cultură în solarii. Dacă se are în vedere tipul de creştere a tulpinii, se practică în
mod distinct: cultura fasolei oloage şi cultura fasolei urcătoare. De asemenea, dacă se face
o clasificare în funcţie de organizarea culturilor în cadrul rotaţiei şi succesiunii, cultura fasolei
poate fi: în ogor propriu, succesivă, dublă, asociată sau intercalată.
Temperatura – este foarte importantă, pe tot parcursul perioadei de vegetaţie. Temperatura

0 0
minimă de germinaţie este în jur de 1 C, iar cea optimă de 20-25 C; La temperaturi de -8
0 0
C, seminţele se hidratează fără a germina, iar la +35 C germinaţia devine nulă. Creşterea
80
0
plantelor este normală după 15 C şi este mereu îmbunătăţită odată cu creşterea
0
temperaturii până la circa 25 C, dacă regimul de umiditate este corespunzător.
0
Temperaturile diurne superioare nivelului de 30 C sunt defavorabile înfloririi şi fecundării
(avortarea florilor legate şi căderea mugurilor şi florilor). Efectul temperaturilor excesive este
0
accentuat de lipsa apei. Formarea păstăilor se realizează la temperaturi optime 20-25 C.
Lumina – este un factor faţă de care nu are pretenţii foarte mari. Dacă se are în vedere
locul de origine, fasolea ar trebui să fie exclusiv o plantă de zi scurtă, dar aducerea şi
cultivarea sa în condiţii diferite de latitudine au determinat o selecţie a trei tipuri: de zi scurtă
(8-12 zile), neutre şi de zi lungă (peste 12-14 ore).
Apa – reprezintă un factor de vegetaţie cu implicaţii majore, în anumite faze de vegetaţie.
Germinarea se produce în bune condiţii, dacă umiditatea din sol este suficientă, având în
vedere că seminţele absorb în acest proces o cantitate de apă echivalentă puţin peste
greutatea lor. Între răsărit şi îmbobocit, nevoile faţă de apă sunt moderate şi de regulă
acoperite din rezerva de apă din sol. Până la înflorit se apreciază chiar că există o rezistenţă
a plantei la secetă, iar un exces de apă are urmări nefavorabile, determinând o creştere
vegetativă prea puternică, în dauna recoltei, şi măreşte riscul atacului de boli.
Perioada cu cele mai mari cerinţe faţă de apă cuprinde fenofazele: înfloritul, legarea
păstăilor şi formarea boabelor. În această perioadă se va avea grijă că o umiditate prea
mare favorizează atacul bolilor, mai ales la nivelul păstăilor, compromiţând recolta. Excesul
de apă prin băltire mai mult de 2-3 zile duce la asfixierea rădăcinilor şi moartea plantelor.
Lipsa apei din sol, în schimb, determină scăderea drastică a producţiei: florile cad, păstăile
rămân mici, sunt veştede şi reduc perioada maturării tehnologice. Seceta atmosferică este
mai periculoasă decât cea din sol, sporind efectele negative ale acesteia, mai ales asupra
mugurilor florali şi florilor.
Solul şi elemente minerale – solul trebuie să fie mijlociu, luto-nisipos sau nisipo-lutos,
permeabil, cu conţinut mijlociu în substanţe organice şi elemente nutritive şi cu o reacţie
neutră. Cultivarele cu creştere nedeterminată reacţionează mai bine pe solurile bogate în
substanţe organice şi nutrienţi.
Lipsa azotului provoacă îngălbenirea frunzelor la plantele tinere şi este accentuată de
temperaturile mai scăzute. Dacă lipseşte fosforul, plantele tinere îşi întârzie mult creşterea,
iar în lipsa potasiului apar cloroza şi îngălbenirea frunzelor. De obicei, solurile din
asolamentele legumicole asigură condiţii cel puţin corespunzătoare pentru cultura fasolei de
grădină. În general, fasolea de grădină nu suportă fertilizarea cu gunoi de grajd; totuşi,
fasolea urcătoare reacţionează cu rezultate foarte bune de producţie la o fertilizare organică
moderată cu gunoi de grajd bine fermentat. Deoarece până la formarea nodozităţilor, nevoile
plantelor faţă de azot sunt mai mari datorită parazitismului bacteriei Rhizobium, se
recomandă un aport suplimentar de azot prin fertilizare chimică.
Cultura în seră
Fasolea de grădină se cultivă în sere, în mod obişnuit în ciclul I sau numai în ciclul I, cu
scopul de a asigura o producţie solicitată de consumatori primăvara devreme şi la începutul
verii.
Pregătirea serelor şi a terenului

Pregătirea se face prin curăţrea solului de resturile vegetale; dezinfecţia solului şi a
construcţiei serei; fertilizarea terenului este efectuată cu 60-80 t/ha gunoi de grajd, 600 kg/ha
superfosfat, 400 kg/ha sulfat de potasiu şi 100-200 kg/ha sulfat de magneziu. Administrarea
îngrăşămintelor cu fosfor grăbeşte înfloritul şi formarea păstăilor. Pregătirea terenului începe
în toamnă printr-o nivelare de întreţinere, arătura de bază, cu M.S.S. 2.2 (rotosapa) în
agregat cu V-445.
81
Înfiinţarea culturii este realizată cu răsad şi mai rar prin semănat direct.
Răsadul se produce în ghivece cu diametrul de 8-10 cm; amestecul este compus din 40%
mraniţă, 30% turbă şi 30% pamânt de ţelină; se însămânţează câte doua seminţe în fiecare
ghiveci, iar cantitatea de sămânţă necesară pentru înfiinţarea unui hectar de cultură este de
80-100 kg/ha; după semănat se fac lucrări de întreţinere: reglarea temperaturii de răsărire la
0
22-24 C; umiditatea 70-75%; ciupitul asupra a doua frunze adevarate; defoliatul (înlăturarea
frunzelor galbene şi îmbătrânite).
Epoca de înfiinţare se etalează pe o lungă perioadă de timp, din ianuarie până în aprilie.
Schema de înfiinţare presupune plantarea a 2 benzi de câte doua rânduri după schema
40+30+180+30+40 cm. Se realizează o densitate de 55-70 mii plante/ha. Pentru 1 hectar de
cultură este necesară o cantitate de sămânţă de 15-25 kg, în funcţie de soi.
Plantarea se efectuează manual pe rigole sau copci, folosind la fiecare cuib câte 2 plante
(din acelaşi ghiveci sau din două ghivece cu câte un fir de răsad, care trebuie să aibă vârsta
de 18-25 zile).
Cultura se poate înfiinţa şi prin semănat, folosind aceeaşi schemă, semănând câte 2-3
seminţe la cuib. Epoca de înfiinţare este aceeaşi, dar cultura este mai tardivă cu 20-25 de
zile.
Lucrările de îngrijire. Prima lucrare după plantare este udarea plantelor, la cuib, pentru a
asigura prinderea răsadurilor. Lucrarea de udat se repetă, de regulă, săptămânal, cu norme
de 150-300 mc/ha.
Completarea golurilor este o altă lucrare obligatorie la cultura înfiinţată prin răsad.
Fertilizarea suplimentară se efectuează în 2-3 reprize, din care una înainte de înflorit şi alta
după prima recoltare, folosind un amestec de îngrăşăminte: 100 kg/ha azotat de amoniu, 50
kg/ha sulfat de potasiu şi 50 kg/ha sulfat de magneziu (Voican şi Lăcătuş, 1988).
Reglarea factorilor de mediu este de mare importanţă pentru cultura fasolei în seră.
0
Temperatura, după semănat, trebuie să fie de circa 25 C, iar în perioada de vegetaţie nu
0
trebuie să coboare sub 15 C.
Palisarea culturii este o lucrare cu caracter special, care se efectuează când încep să apară
tulpinile volubile şi constă in conducerea plantelor pe verticală cu ajutorul sforilor (o sfoară la
4 plante); sforile se leagă la sârma de sus şi se lasă liber în apropierea plantelor.
Ciupitul plantelor este o altă lucrare specială, care se efectuează în trei etape: prima, când
tulpinile au ajuns la circa 60-70 cm de la sol, a doua, când tulpinile au circa 120 cm, iar
ultima, când acestea ajung la nivelul sârmei sistemului de susţinere.
Defolierea se realizează, de obicei, când frunzele au îmbătrânit sau sunt puternic atacate de
boli şi dăunători.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. în general prezintă rezistenţă genetică la atacul agenţilor
patogeni, însă, la nevoie, se pot aplica preventiv tratamente, în special pentru bacterioza,
antracnoza cu Dithane în concetraţie de 0,2%; pentru arsura comună se tratează cu
Oxiclorura de cupru în concentraţie de 0,5%; pentru musculiţa albă de seră se combate cu
Mospilan 0,03%; iar pentru păianjenul roşu se combate cu Omite 0,1%, Nisorun 0,03%.
Recoltarea este efectuată manual, când păstăile au atins maturitatea tehnologică (de
consum). Lucrarea este executată de 2-3 ori pe săptămână. Primele recoltări se produc la
50-60 de zile de la plantat. Producţii de peste 25 tone/ha.
82
Cultura în solarii
Cultura extratimpurie este cea mai răspândită şi se poate realiza atât cu soiuri pitice, cât şi
cu soiuri urcătoare. Soiurile pitice realizează o recoltă mai timpurie cu 10-15 zile, dar mai
mică şi eşalonată, pe o perioadă mai scurtă de timp, de 15-25 de zile, în funcţie de soi,
începând cu 20-25 mai sau 1-10 iunie. Soiurile urcătoare realizează o recoltă mai tardivă,
dar mult mai mare (de 4-5 ori), pe o perioadă mult mai lungă de timp, de 2-3 luni, începând
cu 5-10 iunie sau 15-20 iunie, în funcţie de zonă.
Pregătirea solarului şi a terenului se fac la fel ca şi la solarii. Toamna, terenul se curăţă de

resturile vegetale, se fertilizează chimic şi organic (dacă se vor folosi soiuri urcătoare), se
mobilizează adânc solul prin arat sau săpat la 25-30 cm. Primăvara, se mobilizează
superficial terenul, cu grapa cu discuri sau cu freza, se efectuează erbicidarea, se
fertilizează şi se modelează terenul.
Înfiinţarea culturii este realizată prin semănat direct, pentru soiurile pitice, sau prin semănat
ori prin răsad, dacă se folosesc soiuri urcătoare.
Epoca de înfiinţare variază în funcţie de zonă, fiind cuprinsă între 1-10 aprilie şi 15-25 aprilie,
0
atunci când în sol, la circa 4-6 cm, se realizează temperatura de 10-12 C.
Schemele de înfiinţare pentru fasolea urcătoare diferă în funcţie de tipul de solar. Semănatul
sau plantatul se execută în cuiburi de câte 2-3 seminţe sau fire de răsad amplasate în
rânduri, câte patru pe traveea de 3 m, la solarul bloc, după schema (53+62+70+62+53)şi
câte şase pe lăţimea solarului tunel cu deschiderea de 5,4 m (47+62+130+62+130+62+47).
Dacă se folosesc soiuri pitice, cultura se înfiinţează numai prin semănat, folosind aceleaşi
scheme, dar seminţele se distribuie echidistant pe rând la circa 4-6 cm, realizându-se o
densitate 220-260 mii plante/ha. Pentru înfiinţarea unui hectar de cultură se folosesc 25-30
kg sămânţă la fasolea urcătoare (de exemplu, în cazul soiurilor Maura 2000 şi Auria
Bacăului) şi 30-50 kg sămânţă la fasolea oloagă (de exemplu, pentru soiurile Ioana, Menuet,
Anisia, Clarisa – creaţii ale SCDL Buzău).
Lucrările de îngrijire, au caracter general şi special: irigatul, se efectuează cu norme de
3
300-350 m /ha; fertilizarea fazială, numai la fasolea urcătoare, în 1-2 reprize, folosind 250-
300 kg/ha îngrăşăminte complexe; 3-4 praşile executate manual sau mecanic, combaterea
bolilor şi dăunătorilor este realizată prin aceleaşi mijloace folosite la cultura din câmp sau la
cea din seră. Lucrările cu caracter special obligatorii sunt palisatul, ciupitul şi defoliatul,
efectuate asemănător cu cele aplicate culturilor din seră.
Recoltarea este efectuată manual, eşalonat, la maturitatea tehnologică, de regulă de două
ori pe săptămână, în funcţie şi de evoluţia culturii. Producţia este de 7-8 t/ha, la fasolea
oloagă şi de 25-30 t/ha la fasolea urcătoare.
Cultura de toamnă se practică, mai ales, în sudul ţării, unde culturile de fasole de grădină
din câmp se epuizează mai repede şi unde cerinţele pieţei justifică înfiinţarea acestui tip de
cultură care se realizează numai cu soiuri oloage, prin semănat la sfârşitul lunii iulie. Recolta
se realizează în perioada 15- 20 octombrie şi are valori de 6-7 t/ha (Popescu şi Atanasiu,
2001).
3.8 Tehnologia culturii de fasole în câmp

Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un
teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună
de fertilitate şi afânat profund, având în vedere că sistemul radicular al fasolei este destul de
slab dezvoltat şi are tendinţa de a se dezvolta în stratul superficial al solului.
83
Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând grâul şi
orzul de toamnă), precum şi prăşitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă de zahăr, cartof),
recoltate cât mai devreme.
Fasolea oloagă
a) cultura de primăvară
Pregătirea terenului se face din toamnă, când se desfiinţează cultura anterioară. Urmează
apoi fertilizarea de bază. În mod obişnuit fertilizarea de bază a fasolei de grădină nu prevede
aplicarea îngrăşămintelor organice, decât în mod excepţional, când solurile sunt uşoare şi
sărace sau mai grele. Dacă se aplică gunoi de grajd, acesta trebuie să fie descompus şi în
cantitate de 20-30 t/ha. Fertilizarea de bază, se realizează cu îngrăşăminte minerale:
superfosfat 300-600 kg/ha şi sulfat de potasiu sau sare potasică 200-300 kg/ha.
Arătura de bază se efectuează la adâncimea de 25-30 cm şi se lasă sub formă de brazdă
nelucrată. Primăvara, terenul se menţine curat de buruieni şi fără crustă. Cu circa două
săptămâni înainte de înfiinţarea culturii, terenul se mobilizează prin două lucrări cu grapa cu
discuri, apoi se aplică o fertilizare cu 100-200 kg/ha azotat de amoniu şi erbicidarea
necesară. Se face modelarea terenului mecanizat, realizând brazde ridicate, drepte, pe toată
lungimea lor, cu acelaşi grad de tasare şi adâncime a rigolelor.
Înfiinţarea culturii se efectuează obligatoriu, după 10-14 zile de la erbicidare. Cultura se

realizează prin semănat direct. Se recomandă tratarea seminţelor cu o zi înainte sau în ziua
semănatului, folosind produse pe bază de cupru. Semănatul se execută la adâncimea de 3-5
cm în funcţie de tipul de sol şi norma de sămânţă: 30-35 kg/ha.
Epoca de înfiinţare începe odată cu intervalul de timp de 15-20 aprilie şi se poate continua,
eşalonat, până la sfârşitul lunii mai.
Schema de înfiinţare variază în funcţie de modul de pregătire a terenului, vigoarea soiului,
condiţiile de mediu. Pe teren modelat se amplasează 2-4 rânduri, în funcţie de vigoarea
soiului şi de zona de cultură. Distanţa dintre seminţe pe rând este de 5-7 cm (sau la 4
rânduri/strat, 3,5-5,0 cm la 3 rânduri/strat şi de 2,5-3,5 cm la 2 rânduri/strat pe strat. Pe teren
nemodelat, semănatul se poate realiza în rânduri echidistante, dispuse la 40-50 cm, în
funcţie de vigoarea soiului, dar chiar şi în funcţie de maşina de semănat folosită; distanţa
între plante pe rând va fi de 3,5-5,0 cm. Se mai poate folosi schemea cu rândurile dispuse în
benzi de 2-5 rânduri, cu distanţa dintre benzi de 40-45 cm, iar dintre rândurile din bandă de
15-20 cm.
Lucrările de îngrijire se referă la distrugerea buruienilor (îndeosebi la începutul vegetaţiei,

dar este expusă şi la îmburuienarea târzie), este necesară o strategie complexă, prin
asocierea măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere. Se
practică o muşuroire uşoară a rândurilor când plantele sunt în stadiul de 4-6 frunze. Prin
muşuroire se evită îmburuienarea pe rând, contribuie la creşterea rezistenţei de cădere şi se
evită formarea crustei. În cazul culturilor recoltate mecanizat nu se mai muşuroieşte,
deoarece terenul trebuie să rămână plan. O altă lucrare presupune mobilizarea solului prin
lucrări mecanice (de regulă 1-2 praşile mecanice) şi eventual o praşilă manuală. Irigarea
este indispensabilă pentru obţinerea unor producţii mari şi de calitate. Odată cu începutul
înfloririi, irigarea se va face regulat, în funcţie de condiţiile pluviometrice şi va continua până
la stadiul de creştere a păstăilor. De obicei, se aplică 2-3 udări cu norme de udare de 200-
400 mc/ha. Fertilizarea fazială se efectuează înainte de înflorit, folosind 100-150 kg
superfosfat, 100-200 kg/ha azotat de amoniu şi 50-100 kg/ha sulfat de potasiu sau un
îngrăşământ complex NP sau NPK în cantitate de 200-300 kg/ha, în funcţie de starea de
fertilitate a solului şi modul de evoluţie a culturii.
84
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face îndeosebi pentru arsura bacteriană
(Xanthomonas campestris pv. phaseoli) şi antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum),
folosind Kocide 0,5%, Dithane M45 0,2% ş.a. şi pentru fuzarioză (Fusarium) şi putrezirea
bazei tulpinilor (Rhizoctonia) se utilizează DIVIDEND Formula M (tratament la sămânţă).
Dintre dăunători, cei mai importanţi sunt: gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus),
musca seminţelor (Phorbia platura), păduchele negru (Doralis fabae), care se tratează cu
unul din produsele: Mospilan 0,03%, Decis 2.5 EC 0.08% etc.
Recoltarea pune probleme deosebite din cauza: coacerii neuniforme a păstăilor şi a

boabelor; dehiscenţei păstăilor; a plantele care au la maturitate portul culcat, rar semiculcat;
a păstăilor bazale cu inserţia joasă; a boabelor ce se sparg uşor la treierat. Ca urmare,
momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă să se înceapă
recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi boabele au ajuns la 17% umiditate
sau mai puţin.
Recoltarea culturilor de fasole se face divizat: în prima fază, se dislocă sau se smulg
plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare) sau
manual (pe suprafeţe mici). Apoi plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2-3 zile), pentru
uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici, adunate manual, cu furca, apoi se treieră cu
combina, reglată corespunzător.
b) cultura de vară
Cultura de vară are ca scop eşalonarea recoltei pentru perioada august-septembrie, când
cerinţa consumatorilor începe să crească, datorită sezonului conservelor. Cultura se poate
realiza după legume verdeţuri, ridichi timpurii, orz, etc. Tehnologia de cultivare nu diferă prea
mult faţă de cultura de primăvară.
Pregătirea terenului începe prin distrugerea resturilor vegetale de la cultura anterioară;

fertilizarea terenului (de bază) nu este obligatorie, mai ales dacă la pregătirea terenului
pentru cultura anterioară s-a preconizat o fertilizare de bază, la care s-au luat în calcul şi
nevoile culturii succesive. În orice caz, se recomandă o fertilizare starter (cu azot sau azot şi
fosfor) în cantitate de 40-50 kg substanţă activă/ha.
După aceea, se face mobilizarea adâncă a solului cu plugul, la adâncimea de 18-20 cm,
dacă solul este mai greu sau mai tasat, ori cu grapa cu discuri (prin 2-3 treceri), dacă solul
este mai uşor, cu o structură bună, iar terenul prezintă mai puţine resturi vegetale. Dacă
terenul este prea uscat şi nu sunt şanse de precipitaţii, se aplică o irigare pentru a asigura o
bună arătură şi o rezervă de apă în sol. Odată cu pregătirea terenului se aplică şi o
erbicidare.
Înfiinţarea culturii se efectuează prin semănat, întocmai ca la cultura de primăvară, pe

teren nemodelat la 40-60 cm între rânduri, epoca de semănat fiind 15 iunie-15 iulie.
Lucrările de îngrijire sunt asemănătoare cu cele ale culturii de primăvară. O atenţie

deosebită se va acorda irigării care, în afara momentelor recomandate culturii de primăvară,
se va aplica şi în alte momente necesare, determinate de secetă.
Recoltatul se efectuează în mod asemănător culturii de primăvară. Recolta este mai mică,
datorită secetei, temperaturilor mai scăzute (mai ales în timpul nopţii), scurtării zilei lumină
etc; de regulă, aceasta reprezintă 50-70% din producţia de primăvară, în ogor.
85
Fasolea urcătoare
Această cultură asigura o cantitate mare de recoltă, în comparaţie cu fasolea oloagă (de 5-
10 ori), pe o lungă perioadă de timp, practic din iulie până la căderea brumelor în toamnă.
Pregătirea terenului se efectuează în mod asemănător culturii de fasole oloagă. În mod

deosebit se va face fertilizarea de bază, care trebuie să asigure o cantitate mai mare de
elemente nutritive şi se recomandă 400-600 kg/ha superfosfat, 200-300 kg/ha sulfat de
potasiu sau sare potasică şi 60-80 t/ha gunoi de grajd. În primăvară, terenul se mobilizează
prin două lucrări cu grapa cu discuri sau alte utilaje, cu care ocazie se încorporează în sol
îngrăşămintele starter (100-150 kg/ha azotat de amoniu, eventual, o parte din îngrăşămintele
potasice dacă în toamnă nu s-a administrat întreaga cantitate), un insecticid cu remanenţă
mai mare contra muştei seminţelor (plăntuţelor) şi un erbicid ppi.
Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct. Epoca de înfiinţare este asemănătoare cu cea
a fasolei oloage sau chiar puţin mai timpurie, dacă se are în vedere că seminţele, fiind mai
mari au o perioadă de imbibiţie mai lungă, folosindu-se 18-25 kg sămânţă/ha. Este
obligatoriu să se cultive cu un sistem de susţinere, care pentru suprafeţe mai mari este
preferabil să fie construit din şpalieri cu înălţimea de 1,5-1,6 m, amplasaţi pe rânduri la
distanţă de 4-5 m între ei si de 1,4-2,0 m între rânduri. Pe capătul şpalierilor se fixează o
sârmă de care se leagă fibrele pe care se realizează palisatul. La distanţa de 20 cm de o
parte şi de alta a rândului de şpalieri, se seamănă câte un rând de fasole care se răreşte la o
distanţă de 13-15 cm între plante care se palisează pe sârma de susţinere.
Lucrările de îngrijire se aseamănă, în mare măsură, cu cele de la fasolea oloagă, dar

având în vedere perioada de vegetaţie mai lungă (de 2-3 ori), precum şi creşterea volubilă a
plantelor, sunt de remarcat unele diferenţe. Astfel, numărul praşilelor şi al udărilor este mai
mare: se prăşeşte de 3-5 ori, mai ales pentru a combate buruienile dintre benzile de plante;
irigatul se efectuează asemănător fasolei oloage până la formarea primelor păstăi, după
care udările se repetă la 10-15 zile cu norme de 300-400 mc/ha. La fasolea urcătoare se
recomandă 2-3 fertilizări faziale, începând cu apariţia primelor păstăi. Următoarele reprize de
fertilizare se efectuează la circa 20 de zile una faţă de alta. Ca fertilizanţi se recomandă
îngrăşămintele complexe (NP), în cantitate de 150-200 kg/ha sau cele foliare (5-10 l/ha).
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se va face ca şi la fasolea oloagă, cu specificarea că se
vor face mai multe tratamente, datorită perioadei lungi de vegetaţie. Lucrările speciale sunt
palisarea, ciupitul şi cârnitul. Palisarea plantelor se va face după ce acestea au 25-30 cm
înălţime, repetându-se ori de cate ori este nevoie, prin dirijarea lăstarilor în jurul firelor de
susţinere, iar când au 80-90 cm se face ciupirea vârfului de creştere, pentru a favoriza
apariţia lăstarilor secundari. Cârnitul este recomandat pentru a stopa creşterea tulpinii şi a
grăbi maturarea păstăilor formate.
Recoltatul culturilor de fasole urcătoare se face manual, este laborioasă şi durează mai mult
timp (3-5 săptămâni). Pierderile sunt, însă, minime, dacă lucrarea este mai bine organizată,
spargerea boabelor fiind mult diminuată şi rezultând o recoltă de foarte bună calitate.
Producţia variază în funcţie de soi, densitate, zona de cultură şi tehnologie, în medie
obţinându-se 25-40 t/ha.
86
3.9 Tehnologia culturii de castraveţi în spaţii protejate
Cultura castraveţilor în sere şi

solarii, datorită efectelor
economice pozitive, a căpătat
o importanţă deosebită în
ultimii ani. La nivelul anului
2013 suprafaţa cultivată cu
castraveţi în România era de
12000 ha, producţia
înregistrată fiind de 179000
tone (INSSE, 2013).
Producerea de legume în
sistem protejat sub folie de
plastic are ca obiectiv
principal realizarea unor
producţii mari, calitativ
superioare, sănătoase, libere
de reziduuri şi contaminanţi.
În solarii
• Hibrizi partenocarpici cu producţie timpurie mare (peste 30 t/ha pâna la 20 iunie):

RENATO F1, PASAMONTE F1; COMPONIST F1, MATHILDE F1, MIRABELLE F1;
• Hibrizi partenocarpici recomandaţi pentru cultura de toamna:
CRISPINA F1;
• Hibrizi cu flori predominant femele:
TRIUMF F1, AJAX F1, LEVINA F1.
Pregătirea terenului pentru înfiinţarea culturii

Lucrările de pregătire a terenului se fac din toamnă, deoarece cultura de castraveţi se
pretează foarte bine la succesiune (poate fi înfiinţată după o cultură anticipată sau poate fi
parţial asociată cu o cultură de primăvară care se recoltează cel târziu la jumătatea lunii
aprilie. Pregătirea terenului constă în nivelarea de întreţinere, urmată de fertilizare organică
2
o dată la doi ani, cu gunoi de grajd în doze de 10-12 kg /m , după care terenul se lucrează
mecanic cu Maşina de săpat solul M.S.S.-1.4, în agregat cu tractorul V-445. Pe solurile sărace
în fosfor şi potasiu, odată cu fertilizarea de bază se administrează şi superfosfat (0.05-0.07
2 2
kg/m ), împreună cu sulfat de potasiu (0.02 kg/m ). Lucrările de pregătire a terenului se
încheie cu pregătirea patului germinativ cu F.P.P. 1.3, urmată de deschis şi perfectat rigole cu
M.M.S. –2.8 acţionată de tractorul L –445, cu ecartamentul modificat pe lăţimea de 1920 mm.
Toate aceste lucrări se execută până cel târziu la 15 septembrie, când putem înfiinţa culturi de
verdeţuri (salată, spanac, ceapă verde).
87
În primăvară se revizuieşte solarul, se repară sârmele de susţinere şi eventual
burdufele.
Înfiinţarea culturii se face în prima decadă a lunii aprilie, utilizând răsad produs în spaţii
încălzite, cu vârsta de 30-35 zile şi 3-4 frunze.
În solariile tip tunel, schema de plantare este (185+80)/2x35 cm.
În situaţia în care lucrările de întreţinere se execută manual, această schemă nu este
2
obligatorie. Cultura de castraveţi se înfiinţează în aşa fel încât să nu depăşim 2.2 plante/m .
Lucrări de întreţinere
După înfiinţarea culturii, aceasta se întreţine prin lucrări manuale şi mecanice aplicate la sol şi
lucrări aplicate plantei. Solul se întreţine curat de buruieni şi aerisit prin praşile repetate, se
fertilizează pentru asigurarea unei nutriţii corespunzătoare şi se irigă. Pentru castraveţi,
fertilizarea din timpul perioadei de vegetaţie se face fracţionat, în mai multe reprize. Prima
fertilizare fazială se face la două săptămâni după plantare şi se repetă săptămânal, utilizând
orientativ 15 kg îngrăşăminte complexe la o fertilizare. Dozele se corectează în funcţie de
nivelul de aprovizionare din sol şi de producţia estimată a se realiza.
Plantele se dirijează vertical prin susţinere cu aţă de palisat. Tulpina principală se copileşte în
partea de jos (40 cm de la sol), îndepărtându-se toţi lăstarii. În partea de sus pot fi dirijaţi 3-4
lăstari la fiecare tulpină principală, pentru că şi aceştia vor rodi.
Combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor

Bolile cele mai frecvent întâlnite la cultura de castraveţi în solarii sunt: mana castraveţilor
(Pseudoperonospora cubensis) - se combate cu PREVICUR 607 + DITHANE M 45 0.15% +
0.2%, CURZATE MANOX 0.25%, ALIETTE 80 PU 0.2%, MIKAL M 0.35%, BRAVO 500 0.3%,
VONDOZEB 80 PU 0.2 %, ACROBAT MZ 90/600WP - 0.25 %, VONDOZEB 80 PU + TOPSIN
70 PU - 0.2 % + 0.1 %, ACROBAT MZ 90/600WP + TOPSIN 70 PU - 0.25 % + 0.1 %;
pătarea unghiulară a frunzelor de castraveţi (Pseudomonas lachrymans) - se combate cu
DITHANE M 45 0.2%, VONDOZEB 80 PU 0.2%, ACROBAT MZ 90/600WP - 0.25 %,
VONDOZEB 80 PU + TOPSIN 70 PU - 0.2 % + 0.1 %, ACROBAT MZ 90/600WP + TOPSIN
70 PU - 0.25 % + 0.1 %; putregaiul cenuşiu al tulpinilor şi fructelor (Botrytis cinerea) - se
combate cu ROVRAL 0,1%; putrezirea tulpinilor şi fructelor de castraveţi (Sclerotinia
sclerotiorum) - se combate cu ROVRAL 50 PU 0,1%, TOPSIN M 70 WP 0,1% etc. şi
verticilioza castraveţilor (Verticillium dahliae) - se combate cu TOPSIN M 70 WP 0,1%.
Dăunătorii cel mai frecvent întâlniţi la cultura de castraveţi în solar sunt: coropişniţa
2
(Gryllotalpa gryllotalpa) - SINTOGRILL 5G 3 g/m , încorporat la 2-3 cm în sol; păduchele
castraveţilor (Cerosipha gosypii) - FASTAC 10EC 0.02% sau DECIS 2.5 EC 0.05%;
păianjenul roşu (Tetranychus urticae) - NISSORUN 5 EC 0.08% sau OMITE 57 EC 0.1%;
musculiţa albă (Trialeurodes vaporariorum) – MOSPILAN 20 SP 0.025%, ACTARA 25 WG
0.02%, NUPRID AL 200 SC 0.075%.
88
Recoltarea la cultura de primăvară începe la jumătatea lunii mai şi continuă până la sfârşitul
lunii iunie. La cultura de toamnă, recoltarea începe la sfârşitul lunii august şi continuă până la
sfârşitul lunii octombrie.
În vederea obţinerii unei producţii optim economice la cultura de castraveţi în solar, în afară de
calitatea materialului biologic folosit, fertilizarea reprezintă un alt factor cheie. Cultura de
castraveţi este considerată o cultură intensivă care reacţionează pozitiv la aplicarea
îngrăşămintelor. Stabilirea tipurilor şi dozelor optime de îngrăşăminte, precum şi a condiţiilor
de folosire cu eficienţă maximă a acestora este una dintre sarcinile importante ale cercetării
agricole de pretutindeni. Dat fiind răspunsul, de cele mai multe ori pozitiv, al castraveţilor la
aplicarea îngrăşămintelor, fermierii sunt tentaţi să aplice cantităţi mari pe parcursul perioadei
de vegetaţie, în vederea obţinerii unor producţii cât mai mari. În acelaşi timp, castraveţii sunt
plante cu grad mediu de toleranţă la salinitate (Indrea D. ş.a., 2012; Voican, V. ş.a. 1998),
ceea ce poate transforma fertilizarea într-un factor limitativ al producţiei. Din acest motiv, la
SCDL Buzău, în intervalul 2009-2014, a fost studiat efectul aplicării îngrăşămintelor naturale
solide şi foliare asupra producţiei de fructe obţinute la cultura de castraveţi în solarii, cu
intenţia de a găsi variante de fertilizare cât mai puţin poluante şi stresante pentru plante
(Burzo I. ş.a., 2004; Iulia Anton ş.a., 2012). În acest sens, în anul 2011 au fost luaţi în studiu
patru hibrizi de castraveţi, iar rezultatele experimentărilor au evidenţiat rolul determinant al
îngrăşămintelor naturale tip Biohumussol asupra sporului de producţie obţinut.
Cercetările s-au desfăşurat în anul 2011 în câmpul experimental al SCDL Buzău.
Experimentul a fost amplasat în solar tunel tip SCDL Buzău, realizat din ţeavă din oţel cu
diametrul de 40 mm, curbată cu raza de 2700 mm având o înălţime la coamă de 2900 mm, iar
înălţimea până la suporţii pentru aţele de palisat de 1900 mm. Aerisirea acestui tip de solar se
face prin burdufurile existente la extremităţi, care în perioadele călduroase sunt ridicate. Folia
care îmbracă solarul este îngropată pentru fixare pe părţile laterale ale solarului.
89
Solar tunel tip SCDL Buzău
Materialul biologic folosit pentru experimentare a fost alcătuit din 4 hibrizi de

castraveţi (Tab. 1).
Tab. 1 Sortimentul de hibrizi de castraveţi utilizat

Nr. Hibridul Firma de Scurtă descriere
crt. provenienţă
1 Aphina F1 Nunhems Hibrid extratimpuriu, partenocarpic, special recomandat pentru
cultura de primăvară în solar sau în câmp. Fructe cilindrice,
culoare verde uniform. Rezistenţă bună la temperaturi ridicate,
adaptat la cultură în condiţii de stres
2 Pasamonte Syngenta Hibrid timpuriu, partenocarpic, cu toate florile femele din
F1 categoria castraveţilor cu perişori, destinat culturilor de vară
protejate şi în câmp. Plantă destul de viguroasă, cu 2-3 fructe/
axil. Fructe subţiri, cilindrice, de culoare verde, ferme şi fără
gust amar.
3 Renato F1 Seminis Hibrid timpuriu, partenocarpic, cu potenţial de producţie ridicat,
fructe de culoare verde, cu raportul lungime/grosime de 3,0:1.
Rezistent la Cladosporium cucumerinum şi cu rezistenţă
intermediară la Cucumber mosaic virus şi Sphaerotheca
fuliginea
4 Triumf F1 SCDL Buzău Hibrid timpuriu, perioada de vegetaţie de 75 de zile, destinat
cultivării în spaţii protejate şi câmp deschis. Fructele cilindrice
cu perişori maro, pulpa fermă, gust plăcut, fără amăreală, cu
aromă specifică. Capacitate de producţie: 45t/ha; rezistenţă
bună la atacul agenţilor patogeni. Perfect adaptat la conditiile
agro-pedologice ale zonei
Cercetările s-au concentrat pe testarea eficienţei productive a unui îngrăşământ

natural, fertilizator humic activ, pur ecologic, formulare solidă şi lichidă, BIOHUMUSSOL,
îngrăşământ natural organo-mineral cu un pH de 6.7-7.0, un conţinut bogat de materie
organică, humus şi elemente minerale N, P, K, Ca, Mg hidrosolubile. Nu conţine azot
amoniacal, fiind certificat pentru utilizare în agricultura ecologică. Forma solidă a fost aplicată
la cultura de castraveţi în solar, la plantare, în procent de 10% şi 20%, administrat la cuib şi
încorporat. Forma lichidă a fost administrată prin 3 stropiri foliare, cu atomizorul, începând cu
90
a 14-a zi de la plantare, la interval de 10 zile. În acest scop, au fost montate 4 experienţe de
fertilizare, monofactoriale, a câte 4 variante, cu 3 repetiţii, aşezate în blocuri randomizate, la
cei patru hibrizi de castraveţi. Cultura a fost înfiinţată utilizând răsad produs în spaţii încălzite,
cu vârsta de 30-35 zile şi 3-4 frunze, în data de 18.04.2011, având o densime de 20750
plante/ha şi schema de plantare (185+80)/2x35 cm. Suprafaţa parcelei repetiţie a fost de
4.8mp; suprafaţa parcelei varianta a fost de 14.4 mp; numărul de plante/mp - 2.9. Au fost
înregistrate producţiile obţinute în dinamică, pe parcursul perioadei de vegetaţie şi au fost
efectuate determinări privind calitatea fructelor.
Tab.2 Variantele experimentale

Nr. Varianta Tipul de Doza şi momentul aplicării
crt îngrăşământ
.
1 V1 Control Nefertilizat
2 Biohumusol 10% - la plantare
V2 (BHS 10%) solid
3 Biohumusol 20% - la plantare
V3 (BHS 20%) solid
4 Biohumusol 1% - în vegetaţie x 3 tratamente la interval de 10 zile, începând cu
V4 (BHL 1%) lichid a 14-a zi de la plantare
Cercetările au arătat că îngrăşământul Biohumussol în ambele formulări, solidă,

aplicat la plantare şi lichidă, aplicat în vegetaţie, au asigurat o creştere semnificativă a
producţiei de fructe la trei dintre cei 4 hibrizi testaţi. La hibridul Aphina F1 diferenţele de
producţie înregistrate nu au avut semnificaţie statistică.
A fost stabilit potenţialul de producţie al celor patru hibrizi, în condiţii clasice, fără
fertilizare. Rezultatele de producţie înregistrate sunt prezentate în Tab. 3. Producţiile
înregistrate la hibrizii de castraveţi Pasamonte F1 şi Triumf F1 au fost distinct semnificative
fată de cele înregistrate la martorul de comparaţie Aphina F1. Astfel hibridul Pasamonte F1 a
avut o producţie cu 71% mai mare decât hibridul Aphina F1, iar hibridul Triumf F1 cu 43% mai
mare.
Tab. 3 Productia timpurie şi producţia totală la hibrizii de castraveti testaţi, fără fertilizare
(la 15.07.2011, respectiv 29.08.2011) (t/ha)
Nr. Producţia Producţia
Prod. Semni Prod. Semni
Varianta / medie Dif. medie Dif.
rel. f. rel. f.
crt Hibridul timpurie totală
. t/ha (%) t/ha Sm t/ha (%) t/ha Sm
Aphina F1
1 Control 21.12 100 0 79.32 100 0
Pasamonte 170.9 14.9 145.8 36.3
2 F1 36.11 9 9 xx 115.66 1 4 xxx
118.8 -
3 Renato F1 25.10 3 3.98 72.03 90.81 7.29
143.3 135.6 28.2
4 Triumf F1 30.29 9 9.16 x 107.55 0 3 xxx
133.3 118.0
Media 28.15 0 93.64 6
t/ha % t/ha %
DL 5% 6.88 24.43 DL 5% 10.10 10.79
DL 1% 10.42 36.99 DL 1% 15.29 16.33
DL 0,1% 16.73 59.43 DL 0,1% 24.57 26.24
91
Rezultatele obţinute pe variante de fertilizare la hibrizii de castraveţi Renato F1 şi
Triumf F1 (creaţie biologică a SCDL Buzau) sunt prezentate în Tab. 4 şi 5.
Tab. 4 Producţia timpurie şi cea totală la hibridul de castraveţi Renato F1, pe variante de
fertilizare (la 15.07.2011, respectiv 29.08.2011) (t/ha)
Prod. Semni Prod. Semn
rel. f. rel. if.
1 Control 25.10 100 0 72.03 100 0
Biohumusol
solid 10% la
plantare 109.9
2 (BHS 10%) 24.70 98.43 -0.40 79.20 5 7.16
Biohumusol
solid 20% la
plantare 136.0 133.8 24.4
3 (BHS 20%) 34.14 2 9.04 x 96.44 8 1 xx
Biohumusol
lichid 1% în
vegetaţie x3
tratamente 151.3 12.8 137.1 26.7
4 (BHL 1%) 37.99 8 9 xx 98.76 1 3 xx
121.4 120.2
Media 30.48 6 86.61 3
t/ha % t/ha %
DL 5% 6.88 24.43 DL 5% 10.10 10.79
DL 1% 10.42 36.99 DL 1% 15.29 16.33
DL 0,1% 16.73 59.43 DL 0,1% 24.57 26.24
Tab.5 Producţia timpurie şi cea totală la hibridul de castraveţi Triumf F1, pe variante de
fertilizare (la 15.07.2011, respectiv 29.08.2011) (t/ha)
Prod. Semni Prod. Semn
rel. f. rel. if.
1 Control 30.29 100 0 107.55 100 0
Biohumusol
solid 10% la
plantare 160.1 18.2 115.7 16.9
2 (BHS 10%) 48.49 1 1 x 124.45 1 0
Biohumusol
solid 20% la
plantare 201.1 30.6 140.1 43.1
3 (BHS 20%) 60.92 4 3 xx 150.68 0 3 xx
Biohumusol
lichid 1% în
vegetaţie x3
tratamente 228.2 38.8 150.6 54.4
4 (BHL 1%) 69.12 2 3 xx 162.05 7 9 xx
172.3 126.6
Media 52.20 7 136.18 2
t/ha % t/ha %
DL 5% 25.82 18.96 DL 5% 16.05 30.74
DL 1% 39.11 28.72 DL 1% 24.30 46.55
DL 0,1% 62.82 46.13 DL 0,1% 39.04 74.78
92
În concluzie, cea mai eficientă variantă de fertilizare a fost V4 - formularea lichidă
1%, administrată foliar, de 3 ori, în timpul vegetaţiei.
Cel mai bine a valorificat fertilizarea foliară – V4 şi pe cea cu Biohumussol solid
20%, V3, hibridul de castraveţi Triumf F1.
Hibridul Triumf F1 a înregistrat sporuri distinct semnificative atât la producţia
timpurie, (128.2% la V4 – BHL 1%, faţă de martorul nefertilizat, 69.1 t/ha, faţă de 30.3 t/ha),
cât şi la producţia totală (50.7%, 162.1 t/ha faţă de 107.6 t/ha).
Hibridul Renato F1 a înregistrat un spor distinct semnificativ la producţia timpurie, de
51.4% la V4, faţă de martorul nefertilizat (38 t/ha faţă de 25.1 t/ha) şi de 37.1% la producţia
totală (98.8 t/ha fata de 72 t/ha).
Hibridul Pasamonte F1 a înregistrat la V4 un spor semnificativ doar la producţia
timpurie, de 34.6%, faţă de martorul nefertilizat (48.6 t/ha faţă de 36.1 t/ha).
Următoarea variantă de tratament care a determinat sporuri semnificative de
producţie a fost V3 – fertilizare cu Biohumussol solid 20%.
Hibridul Triumf F1 a înregistrat sporuri distinct semnificative de producţie şi la
această variantă de fertilizare, adica 101.1% la producţia timpurie şi 40.1% la producţia totală.
Hibridul Renato F1 – la V3 - spor semnificativ la producţia timpurie şi spor distinct
semnificativ la producţia totală (36% şi 33.9%) faţă de martorul nefertilizat.
Hibridul Pasamonte – la V3 - spor distinct semnificativ doar la producţia timpurie
(51.5%) faţă de martor.
Hibridul Aphina F1 a înregistrat sporuri de producţie fără semnificaţie statistică.
Fertilizarea la sol, la plantare, cu Biohumussol solid 20% şi cea aplicată foliar din 10
în 10 zile, în vegetaţie, de 3 ori, începand cu a 14-a zi de la plantare, determină obţinerea
unor sporuri importante de producţie la cultura de castraveţi, conducând la efecte economice
pozitive. Fertilizarea cu Biohumussol a mai determinat creşterea suprafeţei foliare fotosintetic
active a plantelor, prelungirea perioadei de vegetaţie a culturii (aprilie-septembrie), creşterea
numărului de fructe pe plantă (la Triumf F1 de la 53 fructe/plantă la V1 martor, la 68
fructe/plantă la V3 şi 72 fructe/plantă la V4, iar la Renato F1 de la 38 fructe/plantă la V1, la 55
fructe pe plantă la V3 şi 52 fructe/plantă la V4) şi implicit a producţiei totale obţinute,
stimularea rezistenţei plantelor la schimbările bruşte de temperatură şi la atacul agenţilor
patogeni şi implicit reducerea numărului de tratamente fitosanitare.
De asemenea, la SCDL Buzău au fost realizate în anul 2012 cercetări privind testarea
eficienţei productive a 2 tipuri de îngrăşământ naturale, humic active, ecologice,
BIOHUMUSSOL şi HUMUSIL şi 3 tipuri de îngrăşăminte foliare de sinteză (2:3:1; 4:1:1; 0:1:1),
aplicate la cultura de castraveţi Triumf F1, creaţie a SCDL Buzău, în solar. Îngrăşămintele
naturale organo-minerale Biohumussol şi Humusil, au un pH de 6.7-7.0, un conţinut bogat de
materie organică, humus şi elemente minerale N, P, K, Ca, Mg hidrosolubile, care nu conţin
azot amoniacal, fiind certificate pentru utilizare în agricultura ecologică. Cele trei îngrăşăminte
foliare complexe de sinteză, sunt uşor solubile în sol şi biologic active foliar (Foliar F-231;
Foliar F-411; Foliar F-011), şi care conţin macro şi microelemente.
Variantele de fertilizare au fost următoarele (Tab. 6):
93
Tab. 6 Variantele experimentale
Nr. Variant Tipul de îngrăşământ Doza şi momentul aplicării
crt. a
1 V1 Control Nefertilizat
2 Biohumussol solid BHS 10% - la plantare
V2 10%
3 Biohumussol solid BHS 20% - la plantare
V3 20%
4 10% - la plantare + BHL 1% - în vegetaţie x 3
Biohumussol solid BHS tratamente la interval de 10 zile, începând cu a 14-a zi
V4 10% + BHL 1% de la plantare
5 Biohumussol solid BHS 20% - la plantare + BHL 1% - în vegetaţie x 3
20% + Biohumussol lichid tratamente la interval de 10 zile, începând cu a 14-a zi
V5 BHL 1% de la plantare
6 1% - în vegetaţie x 3 tratamente la interval de 10 zile,
V6 Foliar 2.3.1. (80:130:40) începând cu a 14-a zi de la plantare
V9 Humusil HS 1% începând cu a 14-a zi de la plantare
10 Biohumussol lichid BHL 1% - în vegetaţie x 3 tratamente la interval de 10 zile,
V10 1% începând cu a 14-a zi de la plantare
Forma solidă a fost aplicată la cultura de castraveţi în solar, la plantare, în procent

de 10% şi 20%, administrat la cuib şi încorporat. Formulările lichide, soluţie 1%, au fost
administrate prin 3 stropiri foliare, cu atomizorul, începând cu a 14-a zi de la plantare, la
interval de 10 zile. În acest scop, a fost montată o experienţă de fertilizare, monofactorială, cu
10 variante, în 3 repetiţii, aşezate în blocuri randomizate, la hibridul de castraveţi Triumf F1.
Cultura a fost înfiinţată utilizând răsad produs în spaţii încălzite, cu vârsta de 30-35 zile şi 3-4
frunze, în data de 19.04.2012, având o densime de 20750 plante/ha şi schema de plantare
(185 + 80)/2 x 35 cm. Suprafaţa parcelei repetiţie a fost de 4.8 mp; suprafaţa parcelei variantă
a fost de 14.4 mp; numărul de plante/mp - 2.9. Au fost înregistrate producţiile obţinute în
dinamică, pe parcursul perioadei de vegetaţie şi au fost efectuate determinări privind calitatea
fructelor.
Cercetările au indicat faptul că îngrăşământul Biohumussol solid - BHS 20%,
administrat la plantare în combinaţie cu Biohumussol lichid 1% - BHL 1% şi îngrăşămintele
foliare F 4.1.1. şi F 2.3.1., administrate în vegetaţie (V5, V6, V7) au fost cele mai eficiente
variante de fertilizare, cu creşteri semnificative şi distinct semnificative ale producţiei de fructe,
la hibridul de castraveţi Triumf F1, conducând la o eficienţă economică pozitivă. În alte 5
variante de fertilizare (V3, V4, V8, V9, V10) deşi au existat diferenţe pozitive de producţie,
sporul de producţie nu a fost asigurat statistic.
Tab.7 Producţia timpurie şi producţia totală înregistrate la hibridul de castraveţi Triumf F1

(la 14.06.2012, respectiv 30.07.2012) (t/ha)
Producţia Producţia
Nr. Prod. Sem Prod. Semnif
medie Dif. medie Dif.
Varianta rel. nif. rel. .
timpurie totală
crt.
t/ha (%) t/ha Sm t/ha (%) t/ha Sm
1 Control 42.39 100 0.00 - 98.22 100 0.00 -
2 BHS 10% 40.98 96.68 -1.41 - 94.93 96.65 -3.29 -
3 BHS 20% 44.96 106.06 2.57 - 105.16 107.07 6.94 -
94
BHS 10%
4 + BHL 1% 46.22 109.03 3.83 - 103.53 105.41 5.31 -
BHS 20%
5 + BHL 1% 49.95 117.83 7.56 - 122.60 124.82 24.38 xxx
6 F 2.3.1. 49.01 115.62 6.62 - 117.04 119.16 18.82 xx
7 F 4.1.1. 47.28 111.54 4.89 - 121.88 124.09 23.66 xxx
8 F 0.1.1. 44.96 106.06 2.57 - 108.94 110.92 10.72 -
9 HS 1% 43.13 101.75 0.74 - 106.22 108.15 8.00 -
10 BHL 1% 41.99 99.07 -0.40 - 106.57 108.50 8.35 -
Media 45.09 106.36 108.51 110.48
t/ha % t/ha %
DL 5% 8.82 19.56 DL 5% 12.72 11.72
DL 1% 12.09 26.83 DL 1% 17.44 16.07
DL 0,1% 16.46 36.51 DL 0,1% 23.74 21.88
Cercetările au arătat că varianta de fertilizare V5 cu Biohumussol solid 20%

combinat cu fertilizarea foliară 1%, a asigurat o creştere distinct semnificativă a producţiei
totale de 24.4%, în comparaţie cu martorul statistic nefertilizat. Tot un spor de producţie
distinct semnificativ de 23.7% s-a înregistrat şi la varianta de fertilizare foliară V7 4:1:1.
Fertilizarea foliară aplicată în varianta V6 a determinat creşterea producţiei totale înregistrate,
fiind semnificativ mai mare decât martorul de comparaţie. Cea mai eficientă variantă de
fertilizare a fost V5 - Biohumussol solid BHS 20% + Biohumussol lichid BHL 1% 20% - la
plantare + BHL 1% - în vegetaţie x 3 tratamente la interval de 10 zile, începând cu a 14-a zi
de la plantare, cu un spor distinct semnificativ de producţie, de 24.4 t/ha faţă de martorul de
comparaţie, V1 (122.6 t/ha faţă de 98.2 t/ha).
Varianta V7 - Foliar 4.1.1. (160:40:40 + Fe, Zn, Cu, Mo, B, S, Co, Mg, Mn, Ni) 1% -
în vegetaţie x 3 tratamente la interval de 10 zile, începând cu a 14-a zi de la plantare a
înregistrat de asemenea un spor distinct semnificativ de producţie, de 23.7 /ha (121.9 t/ha faţă
de 98.2 t/ha).
Varianta V6 de fertilizare - Foliar 2.3.1. (80:130:40 + Fe, Zn, Cu, Mo, B, S, Co, Mg,
Mn, Ni) 1% - în vegetaţie x 3 tratamente la interval de 10 zile, începând cu a 14-a zi de la
plantare a înregistrat un spor semnificativ de producţie faţă de martor (117 t/ha faţă de 98.2
t/ha).
Fertilizarea cu Biohumussol solid 20% + Biohumussol lichid 1%, cu Foliar 4.1.1 şi
Foliar 2.3.1 au mai determinat creşterea suprafeţei foliare fotosintetic active a plantelor,
creşterea numărului de fructe pe plantă la hibridul Triumf F1 (de la 55.7 fructe/plantă la V1
martor, la 74.9 fructe/pl. la V5, 72.4 fructe/plantă la V6 si 71.8 fructe/pl. la V7), implicit a
producţiei totale obtţnute, stimularea rezistenţei plantelor la arşiţa atmosferică şi la atacul
agenţilor patogeni, determinând şi reducerea numărului de tratamente fitosanitare aplicate.
Calendarul lucrărilor la castraveţii cultivaţi în solarii

(cultură de primăvară)
Nr. Perioada
crt. de execuţie
1. 10-25.03 Revizuit solarii Sârmă Ø 2.5 mm, folie aditivată,
bandă tip chingă l = 5 cm
2. 25.03-30.03 Fertilizare de primăvară Azotat de amoniu, sulfat de potasiu
3. 25.03-30.03 Mobilizat solul, încorporat F.P.P. – 1.3 + L - 445
95
îngrăşăminte chimice
4. 1-10.04 Deschis şi perfectat rigole M.M.S. –2.8 (modificat) + L - 445
(E=1920 mm)
2
6. 10.04 Tratament sol SINTOGRILL 2-4 g/m
2
7. 10.04 Irigat după plantare 20 l/m - apă
8. 15-18.04 Tratament fitosanitar I DITHANE M 45 - 0.2% + TOPSIN -
0.1% + FOLIMAX 0.2%
9. 16-19.04 Fertilizare fazială I Azotat de amoniu sau Complex N, P,
K
10. 16-19.04 Prăşit manual + mecanic I F.P.V. – 1.2 + V - 445
11. 18-20.04 Palisat vertical + copilit Aţă de palisat – 3.7 kg/1000 plante
12. 25-30.04 Tratament fitosanitar II CURZATE 0.25% + FOLIMAX 0.2%
2
13. 20-30.04 Irigat II şi III Apă – 25-30 l/m
14. 1-5.05 Fertilizat fazial II Complex cu N, P, K
15. 1.5-05 Prăşit manual şi mecanic F.P.V. – 1.2 + V - 445
II
16. 3-8.05 Palisat lăstari secundari Aţă de palisat
2
17. 10.05 Recoltat I şi irigat IV Găleţi, saci, apă - 30 l/m
18. 11.05 Tratament fitosanitar III ROVRAL 0.1% + DITHANE 0.2%
2
19. 12.05-14.06 Irigat V, VI, ..., XVI Apă - 30 l/m la fiecare irigare
20. 10.05-25.06 Recoltat II, III, ... , XVI Găleţi, saci
21. 11.05-20.06 Fertilizat III, IV şi V Complexe cu N, P, K şi
microelemente
22. 16.05-16.06 Tratamente fitosanitare IV Conform schemei de tratamente
- VIII
23. 25.06 Desfiinţat cultura

CASTRAVETI ÎN SOLARII – 1 ha

2 CAS 27,6% 5283.72
5 Lucrări terţi
6 Amortisment
PREŢ COST 86858.25
II. VENITURI
96

3 Beneficiu 57411.8
În sere
Cerinţele faţă de materialul biologic sunt următoarele: să prezinte un potenţial mare de
producţie, să realizeze o producţie timpurie ridicată şi de calitate, să prezinte rezistenţă
genetică sau cel puţin toleranţă ridicată la cei mai frecvenţi agenţi patogeni şi boli, să prezinte
capacitate bună de formare şi evoluţie a punctelor de fructificare şi în condiţii de lumină
insuficiente, să aibă o capacitate limitată e formare a lăstarilor, pentru a nu impune un consum
mare de forţă de muncă in vederea copilitului si ciupitului, să suporte bine oscilaţiile de
temperatură, să nu prezinte gust amar.
Asigurarea materialului biologic

La înfiinţarea culturilor, producerea de răsaduri e obligatorie. Germinarea seminţelor are loc la
0 0
o temperatură a substratului de 24-26 C, în general după 3-4 zile, iar la 28-30 C în 36-48 h.
0
După răsărire, se va reduce temperatura, pentru următoarele 5-6 zile, la 22-24 C, pâna când
apare I frunză tipică. Răsadurile sunt foarte sensibile la schimbările de mediu, rezultând
răsucirea frunzelor şi încetinirea dezvoltării acestora şi a creşterii sistemului radicular.
0
Temperatura aerului trebuie să se menţină între 20 şi 22 C, dar în lunile cu lumină slabă
(nov.-mar.) se poate reduce la 17 grade. Temperatura substratului în zona rădăcinilor trebuie
0
să fie de 20-25 C. Menţinerea unei temperaturi de zi şi de noapte mai ridicate (26 şi respectiv
0
21 C), conduce la obţinerea unor plante generative, cu internodii întinse, poziţii orizontale ale
frunzelor, pentru interceptare maximă a luminii, şi cu tulpina subţire, flexibilă, cu conţinut
ridicat de substanţă uscată. Acest tip de plantă are o puternică vigoare iniţială şi rezistentă la
boli.
Însuşirile calitative ale răsadului se referă la 20-25 cm înălţime, 5-7 mm diamentru la colet, 3-5
frunze normale şi sănătoase, rădăcina bogată şi de culoare albă, fiziologic tânăr, liber de boli
şi dăunători.
Epoca de semănat se stabileşte în funcţie de programul stabilit pentru înfiinţarea culturii.
Pentru cele înfiinţate în decembrie-februarie, pentru producerea răsadurilor sunt necesare
circa 60 zile, iar la cele mai târzii se reduce la 25-45 zile.
Pregătirea pentru plantare
Sera trebuie pregătită din vreme, astfel ca în momentul programat pentru înfiinţarea culturii să
fie liberă de boli şi dăunători, cu substratul de cultură pregătit şi să se asigure condiţiile de
mediu necesare. Fertilizarea de bază a solului în seră se face pentru ciclul I cu 8-10 t/1000 mp
gunoi de grajd, 5-10 kg /1000 mp azotat de amoniu, 30-50 kg/1000 mp superfosfat concentrat,
20-30 kg/1000 mp sulfat de potasiu, 15-30 kg/1000 mp sulfat de magneziu, iar pentru ciclul II
10-20 kg/1000 mp azotat de amoniu, 10-20 kg/1000 mp sulfat de potasiu, 7,5-15 kg/1000 mp
sulfat de magneziu.
Înfiinţarea culturilor
Castraveţii care se cultivă in ciclul de iarnă-vară sunt cu fruct lung, iar cei din al II-lea ciclu
sunt cu fruct mic. Cultura se înfiinţează uneori chiar din luna decembrie, şi se poate prelungi
pâna în luna iunie. Desimea culturii se stabileşte în funcţie de particularităţile hibrizilor şi de
etapa calendaristică. De obicei, la culturile înfiinţate in decembrie-ianuarie şi la hibrizii cu fruct
mare, desimea este de 1,6-1,8 plante/mp şi mai mare la cele înfiinţate în februarie-martie, de
1,8-2,2 plante/mp. La culturile din martie-aprilie, desimea este de 2,5-3 plante/mp. Pentru
97
culturile de vară-toamnă, aceasta creşte la 2,5-3,5 plante/mp.
Plantarea răsadurilor se face manual, iar fluxul lucrărilor de înfiinţare cuprinde următoarele
etape: sortarea răsadului, transportarea la locul de plantare, dezinfecţia răsadului, distribuirea
pe suprafaţa de plantare, plantarea propriu-zisă, finisarea plantării, udarea după plantare.
Lucrările de îngrijire sunt cele generale şi o atenţie deosebită se va acorda lucrărilor specifice
pentru această cultură.
Asigurarea şi menţinerea desimii culturii, prin completarea golurilor cu răsad din rezervă,
realizând desimea corespunzătoare numărului de plante cu potenţial de producţie.
Susţinerea plantelor se va realiza prin sfori, plantele fiind conduse individual, fie oblic, la
conducerea ’’în V’’, fie vertical, la conducerea ’’în pergolă’’.
Afânarea superficială a solului se execută la circa 10 zile de la plantare şi la o distanţă de 10-
15 cm faţă de plantă, pentru a nu distruge rădăcinile, repetându-se la 10-15 zile pentru
aerarea solului şi distrugerea mecanică a buruienilor.
Mulcirea se face cu substrat nutritiv (30% mraniţă descompusă, 40% turbă, 30% nisip) sau
şerbet din gunoi, care se aplică prima dată în ultima decadă a lunii februarie (5-6 kg/plantă) şi
a doua oară la mijlocul lunii aprilie (3-6 kg/plantă). Se mai poate face si mulcire cu folie
reflectolizantă.
Irigarea se realizează cu norme de 2,5-5 mc/1000 mp/zi în luna decembrie şi 7,5-10 mc/1000
mp/zi în luna iunie.
Fertilizarea fazială se va face urmărindu-se asigurarea elementelor hrănitoare
corespunzătoare consumului plantelor, prin fertilizări la interval de circa 3-7 zile, cu doze
moderate, pentru a se evita creşterea concentraţiei de săruri solubile, şi anume cu 10-90 kg
/1000 mp azotat de amoniu, 7,5-15 kg/1000 mp uree, 30-50 kg/1000 mp superfosfat
concentrat, 40-60 kg /1000 mp sulfat de potasiu, 20-40 kg/1000 mp sulfat de magneziu, 10-20
kg /1000 mp nitrocalcar/Complex I.
Lucrările speciale se referă la dirijarea creşterii şi fructificării, prin tăieri aplicate tulpinii
principale şi lăstarilor laterali, în funcţie de specificul de creştere a hibrizilor şi de
particularităţile spaţiului de cultură. Se are în vedere faptul că între fructe şi vârful de creştere
există o concurenţă permanentă pentru substanţele elaborate de plante. Chiar dacă în
principiu orice floare femelă poate genera un fruct, evoluţia reală a lui depinde de cantitatea
de substanţe asimilate disponibile în plantă. Astfel, pe porţiunea de 50-70 cm de la baza
plantei nu se lasă lăstari sau fructe. Pentru culturile înfiinţate in decembrie-ianuarie, primele
fructe pe tulpină se lasă dupa a noua frunză, de regula, o astfel de plantă nu va duce pe
tulpina principală mai mult de 9-10 fructe. Primii lăstari se vor lăsa sus la sârmă, de 2 ori,
înainte de a fi lăsaţi să atârne, de o parte şi de cealaltă a tulpinii principale, iar după ce vor
creşte la circa 4 frunze, se pot ciupi. În timp ce se dezvoltă fructele pe aceşti lăstari, se vor
stimula să crească şi cei secundari, care trebuie să fie scurţi, viguroşi şi generativi. Când s-au
recoltat fructele de pe primii lăstari, aceştia se îndepărtează, pentru a favoriza creşterea celor
secundari, care vor fi trecuţi peste sârmă. Când vârful tulpinii principale a ajuns la sârmă,
planta se va coborî cam 50 cm. Tulpina principală se va cârni când va depăşi şpalierul. Se pot
păstra 1-2 lăstari terminali dirijaţi sub formă de pergolă sau lăsaţi sa atârne, cârnindu-se după
4-6 fructe.
Înlăturarea fructelor mici, deformate, degenerate fiziologic şi îmbolnăvite.
Defolierea se face ascendent, de la baza plantei şi nu se îndepărtează mai mult de 1-2
frunze/săptămână.
Muşuroirea (mulcirea) plantelor se face 1-2 ori în cursul vegetaţiei, prin adaus suplimentar de
amestec nutritiv.
Dirijarea factorilor de mediu este foarte importantă, încă de la momentul plantării (când
0
temperatura optimă a substratului trebuie să aibă 21-22 C) şi până la sfârşitul culturii. În
0 0
continuare, temperatura va fi de 22 C noaptea şi 23 C ziua. Temperatura medie pe 24 h
0 0
trebuie să fie de 21,5 C pentru zile cu nori şi 23,5 C pentru cele însorite. După legarea
0 0
primelor fructe pe tulpină, temperatura de noapte va fi de 20 C, iar ziua de 23 C. Când încep
98
0 0
să se formeze fructele, noaptea va avea 18 C şi ziua de 21 C când e nor, iar când e soare,
0
de 22 C.
Lumina naturală trebuie sa fie diminuată în mai-august, prin cretizarea serelor, iar pe timp de
iarnă, să se adigure o transparenţă maximă a sticlei. Umiditatea relativă a aerului este
necesară să fie de 80-90 %, iar cea a solului să fie menţinută prin irigări repetate.
Protecţia plantelor se referă la combaterea agenţilor patogeni şi a dăunătorilor.
Bolile neparazitare, de natură fiziologică, pot fi cauzate de temperatură sau de
carenţa/excesul substanţelor minerale. Temperatura scăzută a substratului după plantare
duce la ofilirea plantelor, iar la diferenţe foarte mari ale valorilor temperaturii dintre aer şi sol,
ofilirea poate deveni ireversibilă. Şocul temperaturilor scăzute se află în legătură cu deficitul
absorbţiei de substanţe minerale şi al apei, care cauzează apariţia zei şi avortarea (în special
fosfor şi calciu). Temperatura din zona radiculară ridicată, combinată cu rata scăzută a
transpiraţiei, conduc la crăparea bazală a tulpinii şi modificarea formei frunzei. În acest caz, se
reduce umiditatea relativă a aerului, pentru a creşte transpiraţia activă a plantelor şi absorbţia
calciului. Curbarea fructelor e cauzată de mai mulţi factori, si anume - fluctuaţii ale intensităţii
luminoase, ale umidităţii substratului şi aerului, precum şi ale temperaturilor medii diurne şi
nocturne, - temperatura scăzută, care afectează epiderma pe o parte a fructului, prin
condensarea apei, - concentraţia excesivă de săruri solubile, - deficienţa de azot, - fructele
prinse cu sfoara de palisare sau cele care se sprijină pe tulpină/peţiol, - fructe atacate de
Mycospheraella, - deficitul de apă, etc.
Virozele se transmit prin seminţe sau de la o plantă la alta prin sucul celular în timpul tăierilor
sau prin vectorii afide. Devirozarea seminţelor se poate face prin tratament termic uscat la 70
0
C. Bacteriozele şi micozele necesită măsuri de prevenire şi combatere, prin tratarea
seminţelor şi a plantelor. Principalii agenţi patogeni şi dăunători sunt aceeaşi care se întâlnesc
şi la cultura în solarii.
Recoltarea
Recoltarea castraveţilor se face când aceştia au ajuns la dimensiunile corespunzătoare
maturităţii tehnice, apoi se sortează, se ambalează şi se transportă în mod corespunzător la
locul de desfacere. În ciclul I producţia poate fi de 15-25 kg/plantă sau 18-30 t/ha, iar în ciclul
II de 60-80 t/ha.
3.10 Tehnologia culturii de castraveţi în câmp
Castraveţii se cultivă prin semănat direct în câmp sau prin răsad şi indiferent de modul de
cultură, prin fluxul tehnologic se urmăreşte să se asigure cele mai bune condiţii în vederea
obţinerii unor producţii ridicate şi de calitate superioară. Pentru aceasta, se alege un teren
plan, uşor înclinat, permeabil, cu expoziţie sudică, bogat în materie organică, cu reacţie
neutră sau slab acidă, cu textură luto-nisipoasă şi structură glomerulară. Cele mai bune
premergătoare sunt leguminoasele perene (lucerna, trifoiul) şi cele anuale (mazărea,
fasolea, bobul), cartoful, varza, ceapa etc. În cadrul rotaţiei, cultura de castraveţi nu trebuie
să revină pe aceeaşi suprafaţă decât după 3-4 ani.
1. Cultura timpurie
Deşi are o pondere mai redusă, contribuie la asigurarea fructelor pentru consum în stare
proaspăt, începând cu a doua jumătate a lunii iunie. Pregătirea terenului se realizează încă
din toamnă prin două discuiri perpendiculare una pe alta şi se execută nivelarea de
exploatare. Se face fertilizarea de bază cu 30 t/ha gunoi de grajd şi 70 kg/ha P2O5 - pentru
cultura pe sol şi 40 t/ha gunoi de grajd, 100 kg/ha P2O5, 100 kg/ha K2O – pentru cultura pe
99
şpalieri. Se înfiinţează numai prin răsad, care în momentul plantării trebuie să aibă 30-35
zile.
Plantarea răsadurilor în câmp se face în prima decadă a lunii mai, după ce a trecut pericolul
brumelor târzii de primăvară. Se plantează manual sau mecanizat, conform schemei cu 40
cm între plante pe rând şi 70 cm între rânduri.
Pentru protejarea plantelor se înfiinţează perdele de protecţie (culise de porumb) de 10-15
m, iar pentru obţinerea unor producţii mai timpurii se poate aplica protejarea provizorie cu
folie de polietilenă.
La câteva zile după plantat se face completarea golurilor cu răsad din acelaşi soi şi de
aceeaşi vârstă. Se execută 2 praşile mecanice între rânduri şi 2 praşile manuale între plante
pe rând, cât mai superficial (7-8 cm adâncime), pentru a nu deranja sistemul radicular al
plantelor. După ce plantele cresc şi acoperă solul, nu mai este nevoie să se prăşească. La
praşila a doua, plantele se muşuroiesc uşor şi din loc în loc se acoperă tulpinile cu pământ
pentru a favoriza emiterea de rădăcini adventive.
Fertilizarea în timpul vegetaţiei se execută în 3-4 reprize cu azotat de amoniu (4x25 kg/ha
N), sulfat de potasiu (3x25 kg/ha K2O) şi sulfat de magneziu (4x16 kg/ha MgO).
Dirijarea fructificării se face prin ciupiri repetate a ramificaţiilor tulpinii care încep încă din
faza de răsad, când plantele formează 3-4 frunze şi se continuă în câmp, când lăstarii au 6-7
frunze, în vederea creşterii numărului de flori femele.
Pentru menţinerea umidităţii solului la 70-75% din intervalul umidităţii active, se aplică udări
repetate (de 4-5 ori) cu norme de udare de 200-250 mc/ha. Odată cu începerea înfloririi,
cerinţele de apă ale castraveţilor cresc, dar plantele nu suportă excesul de umiditate.
Se fac tratamente fitosanitare (la avertizare) pentru a asigura o bună igienă a culturii pentru
aceeaşi agenţi patogeni şi dăunători întâlniţi la cultura în solarii.
Recoltarea fructelor de castraveţi se face când acestea au ajuns la dimensiunile
corespunzătoare maturităţii tehnice, apoi se sortează, se ambalează şi se transportă în mod
corespunzător la locul de desfacere. Producţia medie este de 8-14 t/ha, iar ritmul de formare
a fructelor este de circa 12 % în luna iunie, 83 % în luna iulie şi 5 % în luna august.
2. Cultura de vară
Acest tip de cultură se înfiinţează prin semănat direct, excepţional prin răsad (în cazul culturii
pe şpalier). Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească terenul şi modul de pregătire a
acestuia sunt asemănătoare cu cele pentru cultura timpurie în câmp. În cazul culturii pe
şpalier, gropile (de 30 cm adâncime şi 25 cm diametru) se execută mecanic, iar fixarea
stâlpilor (cu L de 1,5-1,6 m şi ∅ de 7-8 cm), instalarea ancorelor şi a sârmelor se fac
manual.
Semănatul castraveţilor de vară se face la sfârşitul lunii aprilie – începutul lunii mai, când
temperatura solului (la 5-6 cm adâncime) este de 12 °C. Se seamănă în rânduri, la o
adâncime de 3-4 cm, folosindu-se 4-6 kg sămânţă la ha. Distanţa dintre rânduri de 70 cm şi
distanţa de 8-10 cm între plante pe rând.
Lucrări de îngrijire
Completarea golurilor se face în primele zile după răsărirea plantelor. În cazul densităţilor
mai mari se efectuează răritul la 10-15 zile de la răsărirea plantelor, asigurându-se o
densitate de circa 80 mii plante/ha, iar în cazul culturii pe spalier şi 140-160 mii plante la ha -
la soiurile de tip Cornichon în cazul culturii pe sol.
Dirijarea creşterii şi fructificării plantelor prin ciupiri repetate se aplică în mod deosebit la
culturile pe şpalier şi numai sporadic la cele pe sol. Ciupirea vârfurilor de creştere pentru
dirijarea fructificării se face prima dată după 4-5 frunze, iar următoarele două-trei după ce
lăstarii au format 6-7 frunze. La culturile pe şpalier, ramificaţiile de la bază şi eventual
fructele formate pe primii 20-25 cm se îndepărtează, deoarece acestea vor fi de slabă
100
calitate şi vor concura formarea lăstarilor. Până la înălţimea de 60-70 cm de la sol lăstarii
laterali se ciupesc după două-trei frunze. Tratamentele cu Ethrel 500-750 ppm la culturile de
castraveţi se efectuează în faza de 5-6 frunze şi favorizează sporirea numărului de flori
femele, o fructificare mai bogată şi sincronizarea formării fructelor.
Celelalte lucrări de îngrijire sunt asemănătoare cu cele de la cultura timpurie în câmp.
Recoltarea castraveţilor din culturile de vară se face în funcţie de destinaţia producţiei şi
specificul soiurilor cultivate, având însă în vedere că principalul criteriu de calitate este
dimensiunea, care la soiurile de tip Cornichon, trebuie să fie de 6-9 cm - pentru
industrializare şi 9-12 cm - pentru consum proaspăt. La culturile pe sol, recoltarea se face
manual sau mecanizat, atunci când se folosesc soiuri ce se pretează la acest mod de
recoltare. Înainte de recoltarea mecanizată se poate face o prerecoltare manuală, pentru a
evita deprecierea fructelor formate la început, până la atingerea momentului optim de
recoltare a culturii. La culturile susţinute pe şpalier, recoltarea se face numai manual, la
început săptămânal, apoi de 2-3 ori pe săptămână.
Producţia poate varia de la 8-14 t/ha - la cultura pe sol, până la 50-60 t/ha - la culturile
susţinute pe şpalier.
3. Cultura de toamnă
Cultura de toamnă are caracter secundar şi se amplasează ca a doua cultură pe terenurile
care au fost cultivate cu cartofi timpurii, mazăre de grădină, varză timpurie, legume verdeţuri,
borceaguri, secară pentru masă verde, orz de toamnă. Pentru această cultură se folosesc
numai soiuri de tip Cornichon.
Lucrările de pregătire a terenului trebuie să se încheie cel mai târziu între 1 şi 10 iulie în
judeţele din S, S-E şi S-V şi între 10 şi 30 iunie în celelalte zone din ţară, pentru a se înfiinţa
culturile numai prin semănat direct. Schema de semănat este identică cu cea folosită la
cultura de vară pe sol.
Dintre lucrările de întreţinere, irigarea este cea mai importantă, deoarece răsărirea şi
creşterea uniformă a plantelor în plină vară este condiţionată de aprovizionarea solului cu
apă. De aceea, în prima parte a perioadei de vegetaţie se irigă mai des şi numai pe timp
răcoros. Celelalte lucrări sunt asemănătoare cu cele de la cultura de vară pe sol.
Recoltarea începe în a doua jumătate a lunii august şi durează până la sfârşitul lunii
septembrie. În scopul obţinerii unei producţii de calitate superioară, recoltarea se face zilnic,
iar fructele se sortează pe următoarele mărimi: 3-6 cm, 6-9 cm şi 9-12 cm. În funcţie de
mărimea fructelor şi tehnologia aplicată, producţia obţinută la unitatea de suprafaţă variază
de la 7-8 t/ha la 15-20 t/ha.
3.11 Tehnologia culturii de salată în spaţii protejate

În cultură se întâlnesc 4 varietăţi de salată:
1. Lăptuca (Lactuca sativa var.capitata), care formează căpăţâni rotund-turtite şi îndesate;
2. Marula (Lactuca sativa var.romana Gars), care formează căpăţâni alungite şi înfoiate;
3. Salata de frunze (Lactuca sativa var.secalina Alef), care formează un frunziş bogat, însă
nu leagă căpăţână;
4. Salata aurie (Lactuca sativa var.aurescens Alef), care nu formează căpăţână şi are
frunzele colorate în auriu sau verzi–brune cu nuanţe ruginii.
Diversitatea soiurilor de salată este mare, de aceea se grupează in mai multe categorii:
soiuri timpurii (Amplus, De Mai, Grand Rapids), soiuri semitimpurii (Cora, Graţia) şi soiuri
tardive (Polul Nord, Silvia, Salma, Jessy).
101
0
Căldura – salata are pretenţii reduse faţă de caldură. Seminţele germinează de la 2-3 C la
0
5-10 C. Plantele răsar în 6-10 zile de la semănat. Plantulele cu o rozeta de 5-6 frunze pot
0
rezista şi la temperaturi sub -6 C, dar în faza de formare a căpăţânilor temperaturile sub -2
0 0
C vor afecta plantele. Sub 4 C creşterea plantelor încetează. Temperatura optimă de
0
creştere a frunzelor şi formare a căpăţânilor este în jur de 16 C, iar pentru formarea
0
tulpinilor florale şi a florilor de 20-22 C. În condiţii de temperatură mai ridicată şi insuficienţă
a luminii, frunzele se etiolează, nu formează căpăţână sau sunt foarte afânate.
Lumina – fiind o plantă de zi lungă, în condiţii de zi scurtă (octombrie-martie) formează un
foliaj bogat şi căpăţâni mari, care nu emit tulpini florale. În cazul în care se seamănă
primăvara târziu sau când culturile vegetează, încet datorită insuficienţei de hrană şi
umiditate, plantele intră în vegetaţie în condiţii de zi lungă şi astfel emit tulpini florale înainte
de formarea normală a căpăţânilor.
Apa – pretenţiile faţă de umiditatea solului şi umiditatea relativă a aerului sunt apreciate ca
fiind ridicate. Insuficienţa umidităţii solului, asociată cu temperaturi ridicate, diminuează
producţia şi grăbeşte emiterea tijelor florale. Excesul de umiditate în sol şi în aer, favorizează
apariţia unor boli păgubitoare.
Solul şi elemente minerale – se cultivă pe soluri fertile, reavene, bine structurate, cu
textura uşoară (luto-nisipoase sau nisipo-lutoase). Solul trebuie să aibă un pH cuprins între
6,5-7,5. Salata este foarte sensibilă la reacţia acidă a solului, la salinitate şi la clor (prezent
de regulă în apa de irigat), precum şi la carenţa de bor şi molibden. În general, cultura de
salată solicită nivele medii scăzute de azot şi într-un raport cu potasiu, iarna de 1:4, iar
primăvara de 1:3. Acest raport este important pentru reducerea incidenţei arsurilor marginale.
Calciu joacă un rol important în creşterea rezistenţei la arsuri şi la Botrytis. Asigurarea
culturii cu magneziu devine importantă atunci când nivelul de potasiu este foarte ridicat.
Tehnologia de cultură
Pregătirea terenului începe din toamnă prin curăţirea completă a tuturor resturilor vegetale
de la cultura anterioară; distribuirea îngrăşămintelor organice şi chimice - 50-60 t/ha gunoi
de grajd semidescompus, 100 kg/ha P2O5, 75 kg/ha K2O (pe un sol cu fertilitate mijlocie);
afânarea profundă a solului prin desfundare mecanică sau manuală; dezinfectarea solului şi
a spaţiului de cultură; afânarea superficială, mărunţirea şi nivelarea solului, cu mijloace
mecanice sau manuale; marcarea locurilor de plantare.
Cultura de salată se înfiinţeaza prin răsad. Epoca de semănat la salată este mai lungă
deoarece semănatul se face eşalonat, în funcţie de data înfiinţării culturii. Pentru cultura în
sere, semănatul se poate efectua în intervalul 15 august-20 ianuarie. Pentru culturile din
solarii, epoca de semănat diferă dacă culturile se înfiinţeaza din toamnă sau din primăvara.
Semănatul se poate face pe substrat sau direct în paleţi alveolari umpluţi cu turbă. Dacă
semănatul se face pe substrat lucrarea de repicat devine obligatorie. Repicatul răsadurilor
de salată începe când se formează primele frunze adevărate şi se poate repica în paleţi
alveolari.
102
Vârsta optimă a răsadurilor pentru plantat este când au format 4-5 frunze adevărate. Ĩn
condiţii optime de cultură răsadurile ajung la mărimea optimă pentru plantat în 14-20 zile.
Norma de sămânţă necesară înfiinţării unui hectar de cultură este de 200-300 g, ceea ce
înseamnă 150-250 mii plante/ha.
Aspecte din cultura de salată
Pregătirea răsadurilor în vederea înfiinţării culturilor foarte timpurii, presupune călirea lor cu
aproximativ 10 zile înainte de plantare. Răsadul se sortează, se tratează preventiv contra
bolilor de colet, se aşează în lădiţe şi se transportă la locul de plantare.
Atât culturile înfiinţate în sere cât şi cele din solarii, pot fi culturi pure de salată, anticipate
sau succesive, precum şi culturi asociate de salată. Ĩn primul caz schema de plantare
folosită este proprie salatei, iar în al doilea caz schema de plantare folosită se va stabili în
funcţie de cultura de bază.
La cultura în sere, cultura de salată se poate înfiinţa începând cu luna septembrie, eşalonat,
la interval de 10-20 zile, în funcţie de programul stabilit în vederea recoltei.
La cultura în solarii, plantarea se poate efectua din toamnă, în perioada 1-10 octombrie,
astfel încât plantele să dispună de suficient timp pentru o înrădăcinare cât mai bună.
La primele culturi înfiinţate primăvara devreme plantarea se va efectua la începutul lunii
martie.
La culturile asociate, din sere sau solarii, epoca de plantare se stabileşte în funcţie de epoca
de plantare a culturii principale. Uneori salata se plantează mai devreme, alteori mai târziu
decât cultura de bază.
Plantarea salatei se efectuează manual, cu ajutorul lingurii de plantat. După plantare se
aplică o udare pentru prinderea plantelor.
Schema de plantare
Ĩn spaţiile protejate se folosesc diferite scheme de plantare în funcţie de densitatea culturii.
Ca şi regulă generală, distanţa recomandată pentru plantarea salatei este de 20 X 20 cm (20
cm între plante pe rând şi 20 cm între rânduri).
La culturile asociate din spaţiile protejate schema de plantare folosită se stabileşte în funcţie
de cultura de bază.
Lucrările de întreţinere cu caracter general aplicate culturii sunt:
- asigurarea şi menţinerea densităţii culturii în următoarele 10 zile după plantare, folosind
răsaduri de aceaaşi vârstă cu răsadul plantat iniţial;
- afânarea superficială a solului, care se aplică imediat după plantare şi ulterior, la
interval de 10 zile, se aplică a doua praşilă;
- eliminarea plantelor bolnave şi slab dezvoltate se face imediat după constatarea lor;
103
- irigarea culturii este o lucrare foarte importantă; culturile de salată se irigă de 2-3 ori,
cu norma de udare de 200-300 mc/ha. Prima irigare se efectuează imediat după
înfiinţarea culturii (în vederea asigurării unei răsăriri uniforme sau pentru o prindere cât
mai bună a răsadurilor). A doua irigare se efectuează când plantele încep să lege
căpăţâni, iar a treia în timpul creşterii acestora;
- când plantele au format o rozetă cu 8-10 frunze se aplică fertilizarea cu azotat de
amoniu 200 kg/ha, deoarece azotul stimulează creşterea căpăţânilor şi sporeşte
producţia;
- protecţia plantelor este o lucrare foarte importantă. Bolile neparazitare la salată pot fi
de natură fiziologică, determinate de carenţele minerale. La insuficienţa de azot plantele
rămân mici şi au culoarea verde deschis, la insuficienţa de potasiu se accentuează
încreţirea frunzelor iar căpăţânile sunt afânate; la insuficienţa de fosfor plantele rămân
mici cu frunze dungate verde-închis.
Bacteriozele şi micozele pot crea probleme mari la cultura de salată.
Agenţi patogeni specifici – Botrytis cinerea (putregaiul cenuşiu) – se manifestă prin
prezenţa unei suprafeţe putrezite, moi, de culoare închisă la baza tulpinii şi petiolului
frunzelor bazale. Procesul de putrezire avansează spre căpăţână până ce toate frunzele
interioare sunt transformate într-o masă gelatinoasă. Evoluţia atacului este rapidă. Agentul
patogen se manifestă în primul rând pe ţesuturile moarte sau pe plante debile. Măsurile de
protecţie se referă la câteva aspecte tehnologice cum sunt: evitarea plantării prea adânci
sau a rănirii la plantare, evitarea dezechilibrelor hidrice din timpul vegetaţiei, temperaturi sub
0
18 C perioade prelungite, lipsa aerisirii, irigarea prin aspersie. În timpul perioadei de
vegetaţie se fac tratamente preventive cu produse specifice: Rovral 0.2%, etc.
- Sclerotinia sp. (putregaiul umed al tulpinii şi frunzelor de salată). Boala se manifestă în
stadiul de formare a căpăţânilor. Se recunoaşte dupa apariţia plantelor cu frunziş flasc, ca şi
cum coletul ar fi secţionat accidental. Pe porţiunile putrezite, ciuperca formează scleroţi negri
printre miceliu de culoare albă. Combaterea agentului patogen se realizează prin
îndepartarea din cultură a plantelor afectate şi tratament chimic preventiv cu produse
specifice.
- Bremia lactucae (mana salatei). Atacul se manifestă întâi pe frunzele de la baza rozetei
care vin în contact direct cu solul, care prezintă pete de decolorare limitate de nervuri
acoperite pe faţa inferioară cu un puf alb, pur, care în timp se necrozează. Combaterea este
legată de dirijarea factorilor de mediu, evitându-se udarea excesivă, mai ales în perioada
formării căpăţânii. Tratamentul chimic se face preventiv cu Dithane M 45- 0.2% sau curativ
în caz de atac puternic cu Ridomil 25 - 0.1%.
Dăunători specifici – Myzus persicae - afide. Se combat chimic în momentul semnalării
atacului cu unul din produsele: Karate Zeon 0.03 l/ha, Decis 0.1%, etc.
Deroceras agreste – limaxul. Se combate la apariţie prin împrăştiere de Metaldehida 5 sau
Mesurol 25-30 kg/ha, în zonele în care se semnalează atacul.
Recoltarea salatei se face eşalonat, pe măsură ce căpăţânile ajung la maturitatea de
consum. Se face manual, prin tăierea deasupra primelor frunze de la baza şi se aşează
direct în lădiţe.
Producţia în spaţii protejate se poate încadra între 1-3 kg/mp.
104
3.12 Tehnologia culturii de păstârnac în câmp
Păstârnacul este o plantă bienală, cu o perioadă de vegetaţie lungă de la semănat la

recoltare (180-200 zile). Principalele soiuri de pastârnac sunt Alb-lung, Semilung.

0
Păstârnacul este mai rezistent la temperaturi scăzute şi seminţele sale încolţesc şi la 1-2 C.
0 0
Temperatura optimă de dezvoltare a plantei este de 15-20 C, la temperaturi peste 30 C
asimilatia încetează, iar plantele încep să formeze tulpina floriferă în primul an de cultură.
Nu este o plantă pretenţioasă, dar în perioada îngroşării rădăcinii are nevoie de multa lumină.
Culturile nerărite la timp sau cele înfiinţate pe locuri umbrite nu dau producţii mari. Este mai
puţin pretenţios faţă de sol. Are producţii ridicate atât pe soluri grele cât şi pe soluri uşoare, cu
condiţia să fie lucrate adânc şi bogate în humus. Cultura de păstârnac reclamă cantităţi mari
de îngrăşăminte organice sau chimice, mai ales pe solurile sărace.
Pregătirea terenului
Lucrările executate toamna sunt în principal desfiinţarea culturilor anterioare prin discuiri
repetate cu treceri perpendiculare la 10-12 cm adâncime; nivelarea de exploatare;
fertilizarea de bază care se administrează în funcţie de fertilitatea solului, cu îngrăşăminte
chimice (200-250 kg/ha azotat de amoniu, 350-400 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sare
potasica) sau organice şi arătura adâncă la 28-32 cm, pe direcţia pantei uniform, cu
încorporarea totală a îngrăşămintelor. Lucrările executate primăvara în primul an de cultură:
pregătirea patului germinativ cu combinatorul la 8-10 cm adâncime; modelarea terenului cu
maşina de modelat care realizează brazde înălţate, uniforme ca grad de tasare. Brazdele au
lăţimea la coronament de 94 cm şi ecartament de 140 cm.
Infiinţarea culturii
Semănatul se execută mecanizat la 2-3 cm adâncime. Schema de semănat poate fi de 3
rânduri/brazdă la 35 cm între rânduri şi la 4-5 cm între plante/rând sau cu 2 rânduri/brazdă la
70 cm între rânduri şi 4-5 cm între plante/rând. Norma de samânţă este de 4-5 kg/ha,
asigurându-se o densitate de 430.000 pl/ha. Epoca de semănat este 1-30 martie. Imediat
după semănat se face tăvălugirea terenului şi se erbicidează cu Dual 500 EC(3-4 l/ha). Dupa
8-10 zile de la semănat se irigă cultura cu o norma de udare de 200 mc apă/ha.
Lucrări de întreţinere a culturii

După răsărit se execută răritul, când plantele au 3-4 frunze adevarate, la 5 cm între plante
pe rând. Odată cu răritul plantelor se execută şi lucrarea de plivit. Prăşitul culturii se face
manual de 2-3 ori şi mecanic de 3-4 ori, la 8-10 cm adâncime în funcţie de gradul de
îmburuienare al terenului. Irigatul se face imediat după operaţia de rărit, cu norma de udare
de 200 mc apă/ha, următoarele udări se aplică şi în funcţie de regimul de precipitaţii, până la
6-8 udări pe brazde, cu norme de 250-300 mc apa/ha. Trebuie să se evite alternanţele mari
între lipsa şi excesul de umiditate al solului. Norma de irigare este de 1800-2400 mc
apă/ha/an.
Fertilizarea se face la începutul îngroşării rădăcinii cu N şi K2O (60kg/ha şi 25 kg/ha).
Combaterea bolilor si dăunătorilor se face la apariţia primelor semne de atac. Păstârnacul,
deşi o plantă mai rustică, cu o rezistenţă mare la boli si dăunători, este totuşi atacat de mana
(Plasmopara pastarnacea) şi pătarea frunzelor (Cercospora appii), care se combat la
apariţia lor prin stropiri repetate cu soluţie de zeamă bordeleză 0,5%. Ĩn primul an de cultură
se elimină plantele care au înflorit.
105
Aspect din cultura de păstârnac
Recoltarea se face toamna târziu, cu puţin înainte de îngheţarea solului. Aceasta este o
lucrare anevoioasă datorită rădăcinilor adânci. Se dislocă rădăcinile cu cazmaua (pe
suprafeţe mici) sau cu plugul fără cormană (pe suprafeţe mari) şi apoi se recoltează prin
smulgere. Producţia poate varia între 30-40 t/ha la o densitate de 350.000-400.000 plante/ha.
Se mai obţin de asemenea şi peste 10 tone/ha frunze verzi folosite, în proporţie redusă în
furajele care se însilozează. Plantele nerecoltate toamna, se pot recolta în ferestrele iernii
când solul nu este îngheţat sau primăvara devreme.
Păstrarea păstârnacului peste iarna se poate face în silozuri la fel ca şi la morcov.
106
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. A.F. and HELEN PURINTON YEAGER, Lycopersicon peruvianum as a parent in the

development of high ascorbic acid tomato varieties, 1946
2. ANDRONICESCU, D., 1967, Tomatele, Editura Agro-silvică, Bucureşti
3. ATHERTON, J.G., RUDICH, J., 1994, The Tomato Crop. A scientific basis for
improvement, Chapman and Hall, London, Glasgow, Weinheim, New York, Tokyo,
Melbourne, Madras
4. BARTON, D.W., et. al, Rules for nomenclature in tomato genetics, 46:22-26
5. BASSET, M. J., 1986, Breeding Vegetable Crops, The Avi Publishing Company Inc.
Connecticut, U.S.A.
6. BĂLAŞA, M., 1973, Legumicultura, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
7. BECEANU D, BALINT G, 2000, Valorificarea în stare proaspătă a fructelor,
legumelor şi florilor, tehnologii specifice, de la recoltare la păstrare şi livrare, Editura
Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
8. BUTNARIU, H., INDREA, D., PETRESCU, C., SAVIŢCHI, P., CHILOM, PELAGHIA,
CIOFU, RUXANDRA, POPESCU, V., RADU, GR., STAN, N., 1992, Legumicultură,
Editura Didactică şi Pedagogică, R. A. Bucureşti
9. Cazaceani I., M. Georgescu, A. Zavoi, 1982, Ameliorarea plantelor horticole şi
tehnica experimentală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
10. CEAUŞESCU, I., BĂLAŞA, M., VOICAN, V., SAVIŢCHI, P., RADU, GR., STAN, N.,
1980, Legumicultura generală şi specială, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
11. CHAUX, CL., FOURY, CL., 1994, Production légumières tome 2,3. Tec Doc –
Lavoisier, Londres, Paris, New York
12. Ciofu R., N. Stan, V. Popescu, P. Chilom, S. Apahidean, A. Horgos, V. Berar, K.
F.Lauer, N. Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură, Editura Ceres, Bucureşti
13. Ciofu R., N. Stan, V. Popescu, P. Chilom, S. Apahidean, A. Horgos, V. Berar, K.
F.Lauer, N. Atanasiu, 2003, Tratat de legumicultură, Editura Ceres, Bucureşti
14. Craciun T., 1991, Genetica vegetală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucuresti
15. DIŢU, D., JILCU, M., ROŞU, NICOLETA, 1984, Măsuri tehnico-organizatorice
privind asigurarea răsadurilor necesare culturilor timpurii din solarii şi câmp,
Producţia vegetală – Horticultura, nr. 2, Bucureşti
16. Drăghici, E., 2002. Legumicultură, Editura Granada, Bucureşti
17. DUMITRESCU, M., OROS, V., 1955, Pătlăgelele roşii şi pătlagelele vinete, Editura
Agro-silvică de Stat, Bucureşti
18. DUMITRESCU, M., SCURTU, I., STOIAN, L., GLĂMAN, GH., COSTACHE, M.,
DIŢU, D., ROMAN, TR., LĂCĂTUŞ, V., RĂDOI, V., VLAD, C., ZĂGREAN, V.,1998,
Producerea legumelor, Artprint, Bucureşti
19. ENĂCHESCU GEORGETA, 1984, Compoziţia chimică a principalelor plante de
cultură, Legumele, Coord. Bodea C., Tratat de biochimie vegetală, vol.V., Editura
Academiei, Bucureşti
20. ESQUINAS-ALCAZAR, J.T., 1981, Genetic Resources of Tomatoes and Wild
Relatives, IBPGR (International Board for Plant Genetic Resources), Rome
107
21. FOUILLOUX G., 1975, Etude de l’heredite de la resistance a la graisse du haricot,
Selection pour ce caracter, In Reunion Haricot, Eucarpia Section Horticole, CNRA
Versailles, 10-15/9/75, 115-123
22. Gheorghieş, C., I. Geamăn, 2003, Bolile plantelor horticole, Editura Universitas Co.,
Bucureşti
23. GHERGHI, A. şi colab., 1973, Păstrarea şi valorificarea fructelor şi legumelor,
Editura Ceres, Bucureşti
24. LE BOUHEC, J., La direction, 1979, Le Chou-fleur, CTIFL – Invuflec, Paris
25. LÖBL, D., MANOLACHE, E., DRĂGUŢ, GH., IORDĂCHESCU, OLGA,
PERŞUNARU, RUXANDRA, BAICU, T., 1962, Unele rezultate privind cultura
legumelor timpurii în câmp sub adăposturi de polietilenă. Lucr. şt. I.C.H.V., vol. IV.
Editura Agro-silvică, Bucureşti
26. MARINESCU, A., 1989, Tehnologii şi maşini pentru mecanizarea lucrărilor în cultura
legumelor de câmp, Editura Ceres, Bucureşti
27. MARINESCU, GH., COSTACHE, M. ŞI STOENESCU, A., 1986, Bolile plantelor
legumicole, Editura Ceres, Bucureşti
28. MĂNESCU, B., 1972, Culturi forţate de legume, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
29. MUNTEANU, N., 1985, Phaseolus coccineus – o specie legumicolă care merită mai
multă atenţie, Producţia vegetală – Horticultura, nr.4/1985, Bucureşti
30. MUNTEANU, N., TIMOFTE VALENTINA, TIMOFTE, E., 1989, Variante tehnologice
pentru cultura fasolei urcătoare, Cercetări agronomice în Moldova, vol.4/1989, Iaşi
31. MUREŞAN T., CRĂCIUN T., 1971, Ameliorarea specială a plantelor, Editura Ceres,
Bucuresti
32. Neagu M., 1975, Ameliorarea plantelor horticole, Editura Ceres, Bucureşti
33. Neagu M., 1975, Ameliorarea plantelor horticole, Editura Ceres, Bucureşti
34. NIEUWHOF, M., 1969, Cole Crops, Leonard Hill, London
35. POPESCU, V., ATANASIU, N., 2001, Legumicultură, vol. 3. Editura Ceres, Bucureşti
36. POPLĂCINEL, GR., 1968, Castraveţii, Editura Agro-silvică, Bucureşti
37. Stan N., Munteanu N. 2001. Legumicultură vol II, Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi
38. Stan N., Stan T., Munteanu N., 2003, Legumicultură vol III, Editura Ion Ionescu de la
Brad, Iaşi
39. STAN, N., SAVIŢCHI, P., 1980, Influenţa sistemelor de conducere şi tăiere asupra
producţiei la castraveţii de seră, Cerc. Agr. În Moldova, vol. 1, Iaşi
40. TEODORESCU, M., GIREADĂ, D., 1981, Cultura castraveţilor – ciclul scurt în serele
înmuţiitor, Producţia vegetală, Horticultura, nr. 3, Bucureşti
41. TIGCHELAAR, E.C., 1986, Tomato breeding, In: Basset, M.J.- Breeding Vegetable
Crops, AVI Publishing Co.
42. TOMESCU ANA, COSTACHE, M., MARINESCU, GH., BRATU ELENA, 2001,
Recomandări privind aplicarea măsurilor de protecţie integrată la tomate, Protecţia
plantelor, nr.41/2001, Bucureşti
43. Voican V., Lăcătuş V., 2001, Cultura protejată a legumelor în sere şi solarii, Editura
Ceres, Bucureşti
44. VOICAN, V., 1984, Răsadniţe şi solarii, Editura Ceres, Bucureşti
45. VOINEA, M., 1975, Cultura legumelor de vară, Editura Ceres, Bucuresti
46. VOINEA, M., ANDRONICESCU, D., PERCIALI, G., 1977, Criterii pentru zonarea
legumiculturii, Editura Ceres, Bucureşti
47. ZANOSCHI V., TOMA C., 1985, Morfologia şi anatomia plantelor cultivate, Editura
Ceres, Bucureşti
48. ZEVEN, A. C., JUCOVSKY, P. M., 1975, Dictionary of Cultivated Plants and their
Centres of Diversity, Wageningen
108
109

Tehnologie de Cultura Si Ameliorarea Legumelor, Burnichi Floarea

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tehnologie de Cultura Si Ameliorarea Legumelor, Burnichi Floarea

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

BURNICHI FLOAREA VÎNĂTORU COSTEL

VLAD CONSTANTIN ZAMFIR BIANCA

CAPITOLUL 1 – Prezentarea speciilor legumicole 6

CAPITOLUL 2 – Ameliorarea speciilor legumicole 21

CAPITOLUL 3 – Tehnologii de cultură in spaţii protejate şi câmp ale 54

3.1 Tehnologia culturii de tomate în spaţii protejate 54

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 107

TOMATE SONIA DE BUZĂU

Fructe de tomate tip cireaşă, soiul „Sonia de Buzău” - detalii

• Soi: semitimpuriu de tomate (02) - (100–120 de zile), cu fructe de culoare portocalie;

• Soi: semitardiv (100 – 120 de zile), cu fructe de culoare portocalie;

1.3 Tomate cu fructe roşii (Florina 44)

Soiul „Florina 44” (secţiune transversală prin fruct)

Hibridul de pătlăgele vinete „H1 Buzău” - detalii

1.5 Ardei iute Victor

FASOLE MAURA 2000

• Hibrid: timpuriu (70 de zile);

• Soi: timpuriu, perioadă scurtă de vegetaţie de 40-50 zile;

• Soi: semitardiv, cu perioadă foarte lungă de vegetaţie (160-200 zile) de la semănat

Ameliorarea capacităţii de producţie

Germoplasma utilizată în ameliorarea plantelor (materialul iniţial în ameliorare) reprezintă

Lycopersicon esculentum (Miller)

Particularităţile culturii de tomate

• Încadrarea sistematică: specia Solanum lycopersicum L. (Lycopersicon esculentum

• Biologia florală şi infloritul: florile sunt actinomorfe, hermafrodite, grupate în

II. soiurile şi populatiile locale sunt folosite la hibridări cu alte soiuri

Extensia culturii în noi zone geografice, evoluţia tehnologiilor, diversificarea destinaţiei

• obţinerea de soiuri, cultivare sau hibrizi cu capacitate de producţie mare şi timpurie,

Productivitatea este o însuşire deosebit de complexă. Ea depinde de elementele de

Ameliorarea duratei păstrării fructelor

Ameliorarea epocii de coacere

Epoca de coacere constituie un obiectiv de ameliorare de primă importanţă, având în vedere

Ameliorarea rezistenţei la boli şi dăunători

Ameliorarea rezistenţei la frig

Adaptabilitatea pentru cultura forţată

• selecţia individuală repetată în populaţii heterogene

Selecţia individuală repetată – se aplică soiurilor locale şi descendenţelor hibride.

2.2 Ameliorarea la pătlăgele vinete

Fructele de pătlăgele vinete sunt cultivate pentru valoarea lor alimentară şi

• Încadrarea sistematică: pătlăgelele vinete cultivate, Solanum melongena L., var.

Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de pătlăgele vinete

Ameliorarea capacităţii de producţie

Ameliorarera rezistenţei la boli şi dăunători

Ameliorarea altor caractere utile

Metode de ameliorare la pătlăgele vinete

1. Alegerea individuală se aplică de regulă populaţiilor locale neomogene cu

Particularităţile culturii de ardei iute

• Germoplasma pentru ameliorare: hibridarea interspecifică, asociată cu un studiu

Obiective şi metode în ameliorarea culturii de ardei iute

Ameliorarea capacităţii de producţie

Ameliorarea rezistenţei al boli

Virusul pătării nervurilor Rezistenţă oligogenică recesivă GEBRE-SELEASSIE şi

2.4 Ameliorarea la fasole

Particularităţile culturii de fasole

• Biologia florală şi înfloritul: florile de fasole sunt zigomorfe, hermafrodite, tipice

Obiectivele urmărite în ameliorarea culturii de fasole

Diversele tipuri de fasole şi modurile de utilizare implică un număr mare de obiective de

• Creşterea calităţii producţiei şi în mod deosebit realizarea unor genotipuri

• Rezistenţa şi/sau toleranţa ridicată la boli şi dăunători, însuşiri pe care marea

• Capacitatea de producţie a fasolei este determinată de numărul de plante fertile

Procesul de ameliorare poate acţiona eficient asupra componentelor care condiţionează

La fasole sunt frecvente următoarele boli: antracnoza, bacterioza şi rugina. O atenţie

O deosebită importanţă în procesul de ameliorare o reprezintă aptitudinea soiurilor pentru

Ameliorarea capacităţii de producţie