TEMA 7.

Cartoful

7.1. Considerații generale

Cartofii sunt originari din America de Sud, din regiunea Munților Anzi unde
era consumat de incaşi încă din anii 500 î.Hr. În perioada precolumbiană, în zonele
aflate azi în Chile, Peru, Ecuador și Columbia, se cultivau circa 200 de specii de
cartof. După orez, grâu și porumb, cartofii reprezintă a patra sursă de energie
alimentară.
Cartoful a fost adus în Europa în secolul al XVI-lea de conchistadori.
Alimentului căruia i se spunea şi „pâinea săracului“ i-a trebuit sute de ani să devină
atât de faimos. Povestea cartofului începe prin decizia unui negustor englez de a
aduce cartoful pentru prima dată în Europa în anul 1565, dându-i numele
său: Potaterly Hawkins. În Irlanda, cartoful s-a răspândit imediat, deoarece aproape
jumătate din populaţie depindea de acest aliment ieftin. În restul Europei, “mărul
de pământ”, cum mai era numit cartoful, nu a prins chiar atât de bine. Ca şi roşiile,
erau demonizaţi şi ridiculizaţi, multă vreme fiind folosiţi doar ca plante
ornamentale, în grădini botanice
Istoria cartofului în Principatele Române ca plantă cultivată începe, probabil,
la începutul secolului al XIX-lea. Totuşi este posibil să fi fost cultivată mult mai
devreme la scară mai mică prin grădini, cel puţin în Transilvania. Cartoful a
pătruns apoi în Moldova, în timpul domnitorului Scarlat Callimachi (1812 - 1819),
adus din Transilvania. Informaţia este confirmată de lucrarea diplomatului austriac
Ştefan Raicevici care spune, că un profesor francez deţinea în 1812 terenuri în
arendă în Moldova care erau cultivate cu cartofi. Mult mai târziu a fost cultivat în
sudul României de astăzi.
În Republica Moldova cartoful se cultivă pe o suprafață de 50 mii ha, recolta
globală constituind 400 mii tone.
Cartofii sunt cultivați în peste 130 de țări și sunt consumați zilnic de peste un
miliard de oameni. În ultimii ani, recolta totală de cartofi a fost de 300 de milioane
de tone.

7.2. Biologia și genetica cartofului.

Cartoful (Solanum tuberosum) este o plantă erbacee din familia solanaceelor,
cu flori albe sau violete și tulpini subterane terminate, cu tuberculi de formă
rotundă, ovală sau alungită. Planta este cultivată pentru acești tuberculi care sunt
comestibili, bogați în amidon, motiv pentru care sunt folosiți în alimentație, dar și
ca furaj. Creşterea vegetativă a cartofului se desfăşoară astfel: din mugurii ochilor
de pe tuberculi se formează colţii din care în condiţii optime de temperatură şi
umiditate, după plantare se formează rădăcini şi tulpini. Tulpinile ajung la
suprafaţa solului – planta răsare – şi în prezenţa luminii înverzeşte şi formează
frunze. Tulpinile principale se formează din colţi, după răsărirea cartofului.
Numărul de tulpini principale variază în funcţie de soi, dar şi de mulţi alţi factori
cum ar fi: mărimea tuberculilor, vigoarea colţilor, condiţiile în care tuberculul de
sămânţă a fost produs şi păstrat, etc.
Este cunoscut faptul că frunza realizează, în condiţii de lumină optimă,
procesul de fotosinteză cu formarea primară a substanţelor organice (glucide
solubile), asigurând fondul organic nutritiv şi energetic necesară pentru creşterea
părţii aeriene şi a tuberculilor la plantă. Atingerea suprafeţei foliare maxime diferă
de la soi la soi în funcţie de grupa de precocitate. La soiurile timpurii, suprafaţa
foliară maximă se atinge la 50 zile după răsărire, la soiurile semitimpurii - la 60 de
zile și la soiurile semitârzii - la 60 – 70 zile după răsărire.
Formarea stolonilor şi iniţierea tuberizării la o plantă se constată variaţii
semnificative atât între soiuri cât mai ales, în cursul vegetaţiei plantelor, până se
ajunge la un număr constant de stoloni. Soiurile timpurii formează un număr mai
mic de stoloni comparativ cu cele semitimpurii şi semitârzii.
Potenţialul de producţie a culturilor de cartof este rezultatul capacităţii
organelor aeriene asimilatoare de a furniza substanţele nutritive necesare creşterii
tuberculilor după iniţiere. Dintre componentele biologice studiate care au
contribuit în cea mai mare măsură la creşterea randamentului de tuberculi pot fi
remarcate: greutatea totală a fitomasei verzi, indicele foliar cumulat şi în mai mică
măsură suprafaţa foliară sau indexul foliar.
Cartofii conțin amidon, vitamina C, fibre, proteine și mult potasiu. Cartoful
conține glicoalcaloizi, cum ar fi solanina și ciaconina. Acești alcaloizi, care
protejează planta, se găsesc în special în frunze, germeni, vlăstari și fructe.
Expunerea la lumină, deteriorarea fizică și îmbătrânirea cresc conținutul de
glicoalcaloizi din tuberculi, concentrațiile lor puternice aflându-se imediat sub
piele. Gătitul la temperaturi de peste 170 °C distruge parțial aceste substanțe.
Glicoalcaloizii pot produce dureri de cap, diaree, crampe, iar în cazuri severe coma
sau decesul, ceea ce se întâmplă însă foarte rar. Expunerea la lumină produce
înverzire prin sinteză de clorofilă, aceasta indicând cazurile în care tuberculii devin
mai toxici; totuși acest indicator nu este sigur, deoarece înverzirea și acumularea de
glicoalcaloizi se pot petrece una fără cealaltă.
Toate speciile de cartofi formează un lanț poliploidic neîntrerupt cu numărul
de bază a cromozomilor 12, inclusiv diploizi (2n=24), triploizi (2n=36), tetra ploizi
(2n=48), pentaploizi (2n=60) și hexaploizi (2n=72). Cartoful obișnuit din specia
Solanum tuberosum este tetraploid. Speciile diploide alcătuiesc aproximativ 70%
din numărul total de specii, tetra și hexaploizi – 8%, pe când triploizii și
pentaploizii ocupă numai 7%.
 Speciile diploide se caracterizează cu o autoincompatibilitate și cu polenizări
încrucișate. Mecanismul autoincompatibilității este determinat de factorii pozitivi,
dar poate fi determinat și de factorii citoplasmatici și factorii nucleului. Meioza la
diploizi și hibrizii diploizi se efectuează regulat și este caracterizată cu formarea a
12 bivalenți în M1. Speciile triploide au provenit în rezultatul hibridării naturale
dintre speciile tetraploide și diploide sau de la contopirea unei gamete obținută cu
alta de la materialul inițial diploid. În rezultatul dereglării meiozei sunt complet
sterili și se înmulțesc vegetativ.
Pentaploizii în majoritatea cazurilor sunt sterili, dar se pot folosi ca formă
maternă.
Hexaploizii au provenit în rezultatul hibridării dintre tetraploizi și diploizi cu
dublarea ulterioară a numărului de cromozomi la hibrizii obținuți cu 36 cromozomi.
Tuturor speciilor de cartof le este specific formarea gametelor prin ce și se constată
apariția multor specii poliploide în natură. Din poliploizii naturali cel mai mare
interes prezintă speciile tetraploide și hexaploide. Toate sunt compatibile și
formează multe fructe.

7.3. Obiectivele ameliorării

Principala sarcină a ameliorării cartofului este crearea soiurilor și hibrizilor noi de
cartof, care corespund cerințelor actuale de cultivare și prelucrare a producției.
 Ameliorarea la precocitate. Direcția principală - crearea soiurilor care după 60 -
75 zile după plantare formează tuberculul. Caracterul de precocitate depinde de
particularitățile ereditare și într-o măsură oarecare a complexului de factori ca
temperatura aerului și a solului, umiditatea, fotoperiodizmul, care se iau în
considerație în alegerea perechilor pentru hibridare și alegerea metodelor de
selecție. Sursele principale de precocitate sunt soiurile timpurii și semitimpurii
din specia S.tuberosum și unele forme din speciile S.rybinii, S.phureja,
S.andigenum. În acest caz, de la părinții precoci se transmite intensitatea sporită
de formare a tuberculilor, iar de la părinții cu coacere mai târzie, perioada mai
îndelungată de creștere a tuberculilor. Un % sporit de hibrizi timpurii (48 - 80%)
se obțin atunci când la hibridare ambii părinți sunt timpurii. Dar în mare măsură
aceste încrucișări sunt dificile din cauza sterilității polenului, sau lipsei de flori la
majoritatea soiurilor timpurii. Mai optimale sunt încrucișările dintre soiurile
timpurii din alte grupe de precocitate. În calitate de material inițial la crearea
soiurilor timpurii pot fi utilizate soiurile: Adreta, Iagodca, Beloruschii rannii,
Minerva, Raniaia roza.
 Ameliorarea la productivitate este îndreptată la crearea soiurilor cu o
productivitate și calitate înaltă a tuberculilor. Se aleg cele mai productive și
calitative forme parentale pentru hibridare. Odată cu studierea formelor orientale
se cercetează influența combinațiilor dintre ele asupra generațiilor hibride,
deoarece nu întotdeauna părinții dau rezultate bune în generațiile următoare. Se
selectează cele mai bune combinații. Selectările formelor productive încep din
prima generație și continuă pe întreaga perioadă a ciclului de ameliorare. De
regulă se aleg forme cu un număr mare de tuberculi și masa medie a unui tubercul.
Hibrizii cu un număr mare de tuberculi mici și cu un număr mic de tuberculi mari,
de regulă, sunt mai puțin productivi. În ultimii ani o răspândire largă au căpătat
soiurile intensive: Kondor, Romano, Arnova, Impala. La cultivarea lor în condiții
de irigare și aplicarea îngrășămintelor minerale și organice, recolta constituie 60 -
80 t/ha.
 Ameliorarea la calitate. Ameliorarea la calitate depinde foarte mult de și de
regiunea în care se cultivă cartoful. De exemplu, în țările Baltice și în
Comunitatea Europeană sunt mai perfecte soiurile cu pulpa galbenă, pe când în
SUA, Marea Britanie, în țara Noastră și alte țări sunt preferate cu pulpa albă, deși
soiurile cu pulpa galbenă au un conținut mai bogat de provitamina A și sunt mai
valoroase pentru nutriția omului.
Industrializarea și prelucrarea pe scară largă a cartofului, mai bine de 50%
(SUA, Germania, Olanda) și alte țări înaintează cerințe noi asupra calității
cartofului. Ameliorarea la calitate este îndreptată la crearea soiurilor înalt
productive, cu un procent ridicat de tuberculi standard, rezistenți la vătămările
mecanice și înnegrirea pulpei după prelucrare, cu calități gustative și culinare
înalte. În dependență de scop și destinație se creează soiuri speciale (pentru
extragerea amidonului, alcoolului, pentru piureuri, salate, cipsuri, pom fri). Pentru
extragerea amidonului, soiurile trebuie să aibă tuberculi cu formă netedă cu ochi
superficiali, iar granulele de amidon să fie cât mai mari. Pentru extragerea
alcoolului este necesar ca soiurile să conțină un procent cât mai mare de amidon.
Soiurile destinate pentru producerea fabricatelor și semifabricatelor trebuie să
corespundă unui complex de cerințe cu calități gustative, anatomo - molfologice)
mărimea și forma tuberculului, numărul de colți și adâncimea lor, particularitățile
cojii, biochimice (conținutul de substanță uscată și zahăr reductiv).
Forma și mărimea tuberculilor au o însemnătate primordială. Sunt preferate
soiurile cu formă rotundă sau rotund – ovală a tuberculului cu ochi superficiali.
Pentru conservare, mărimea optimă a tuberculilor este de 35 mm, pentru cipși 40-
65 mm, iar pentru pomi fri mai mare de 55 mm.
Ameliorarea la calitate începe de la selectarea formelor parentale și testarea
preventivă a combinațiilor hibride. Crearea soiurilor cu un conținut ridicat de
substanță uscată și amidon a fost cu succes rezolvată de savanții institutului de
cercetări științifice în domeniul cartofului din Belarusi prin încrucișările
interspecifice dintre spesiile S.tuberosum și S.anadigenum, S.tuberosum și
 S.demissum. Soiurile obținute prin această cale conțin peste 25% de amidon
(Loscinschii, Temp, Verba). Numai la încrucișarea formelor cu un conținut ridicat
de amidon între ele , procentul de hibrizi cu un conținut înalt de amidon este până
peste 25%, pe când încrucișarea formelor cu un conținut ridicat și conținut scăzut,
nu dau forme cu procent ridicat de amidon în generațiile următoare. Soiurile care
sunt destinate pentru cipși nu trebuie să conțină mai mult de 0,15% zahăr reductiv,
iar pentru pomi fri- nu mai mult de 0,25%. Paralel se fac testările la decolarea
productului după preparare.
Hibrizii cu un conținut înalt de proteine sunt obținuți la introducerea în
procesul de ameliorare a speciilor S.phureja, S.demissum, S.andigenum,
S.chacoense. Alegerea formelor parentale inițiale se efectuează prin efectuarea
încrucișărilor după topcros, schemele dialelelor și analiza combinațiilor hibride la
conținutul de proteine, ca și în cazul ameliorării la conținutul ridicat de amidon se
efectuează încrucișări repetate.
 Ameliorarea rezistenței la boli. Este orientată la crearea soiurilor rezistente
la diferiți patogeni care provoacă boli la cartof. Ameliorarea rezistenței la micoze,
bacterioze și viroze este metoda cea mai efectivă de combatere a lor, mai ales a
celor mai răspândite și periculoase pentru zona dată. Rezultatele ameliorării în
aceste direcții permit nu numai crearea soiurilor înalt productive, cu calități
culinare și gustative bune, dar contribuie și la îmbunătățirea situației ecologice,
prin reducerea cantităților de pesticide aplicate.
Mana cartofului (Phytophihora infestans) – boala numărul unu de importanță
majoră cauzată de micoze. Ca surse de creare a materialului inițial cu o rezistență
bună împotriva manei pot servi speciile S.demissum, S.anadigenum, S.
bulbocastanum, S.stoloniferum, S.berthaultii.
Din alte boli cauzate de micoze foarte periculoase și frecvente – putregaiul umed
și uscat, râia comină, alternarioza și macrosporioza. Ca surse de creare a
materialului inițial cu o rezistență bună pot servi speciile S.commersonii,
S.demissum, S.chacoense, S. jamesii, S.acaule, S.rubinii.
Din bolile bacteriene un pericol colosal reprezintă piciorușul negru, care atacă
tuberculii și alte părți ale plantelor. Sistemul de protecție contra bolilor bacteriale
nu este destul de efectiv, mai ales la soiurile sensibile. De aceea, calea principală
de combaterea bacteriozelor este crearea soiurilor rezistente. Donatorii de
rezistență sunt speciile S.bulbocastanum, S.chacoense, S.rubinii, S.phureja,
S.subtilis, S.sparsipilum.
Virozele reprezintă și ele un pericol foarte mare pentru cultura cartofului. O
scădere bruscă a recoltei (până la 60 - 80%) poate avea loc atunci cartoful este
afectat de mai multe viroze în același timp. Eficacitatea ameliorării împotriva
virozelor depinde de selectarea materialului inițial, care poate transmite
generațiilor următoare capacitatea de rezistență, de metodele aplicate la
examinarea și selectarea formelor rezistente la etapa inițială. O importanță majoră
o au speciile și soiurile care au imunitate și rezistență în câmp cel puțin la unu din
viruși. A doua particularitate a procesului de ameliorare este introducerea
artificială a infecției la etapele inițiale de selecție, care permite estimarea
materialului în faza de 2 - 4 frunze. Testările ulterioare se efectuează după schema
generală de ameliorare. La etapa finală hibrizii selectați se testează pe fundalul de
infecție cu aplicarea metodelor diagnostice de determinare a virozelor. Surse de
creare a materialului inițial cu o rezistență bună pot servi combinațiile cu specii
S.sroloniferum, s.anadigenum, S.etuberosum, S.acaule, S.chacoense, S.demissum,
S.phureja.
Principalele direcții de ameliorare a cartofului în R. Moldova sunt: crearea
soiurilor timpurii și semitimpurii, cu posedarea calităților culinare și gustative
înalte, rezistente la boli, în primul rând virotice și stres. Formele care posedă un
ritm rapid de creștere a foliajului, formarea și dezvoltarea tuberculilor, necesită mai
puține cheltuieli la cultivarea cartofului, acoperă mai bine suprafața terenului,
limitează creșterea și dezvoltarea buruienilor și folosesc mai bine apa și substanțele
nutritive din sol. În așa fel, la începutul căldurilor mari de vară aceste soiuri
acumulează deja o recoltă profitabilă din punct de vedere economic.
Dar fiind faptul, că populația țării noastre este obișnuită să consume cartof mai
mult în stare proaspătă, o importanță colosală în procesul de ameliorare este atrasă
calităților gustative, culorii cojii (preferată este coaja roșie) și pulpei (preferată este
pulpa albă).
O altă problemă a amelioratorilor din R. Moldova este păstrarea îndelungată a
cartofului de consum și sămânță. Materialul semincer recoltat timpuriu, începe a
încolți repede și necesită cheltuieli adăugătoare pentru sortare și ruperea colților,
ceea ce conduce la creșterea pierderilor și scăderii calității tuberculilor. De aceea,
crearea soiurilor cu o perioadă de repaus a lor și capacității bune de păstrare a lor
este o direcție foarte importantă. Schema de ameliorare a soiurilor pentru R.
Moldova constă în crearea și producerea hibrizilor cu caractere prețioase.

7.4. Materialul inițial și metodele de ameliorare a cartofului.

Ca material inițial pentru ameliorarea cartofului servesc speciile adaptive și
sălbatice, care sunt utilizate în crearea soiurilor noi. Principalele surse de material
inițial sunt soiurile existente, hibrizii intraspecifici și interspecifici, liniile
consangvinizate, poliploizii. Experiențele efectuate de numeroși savanți în
America Latină au îmbogățit colecția materialului inițial cu noi specii sălbatice.
Acestea sunt pe larg folosite în ameliorarea cartofului. Soiurile create în rezultatul
încrucișărilor interspecifice alcătuiesc mai bine de 50% din sortimentul mondial.
Aceste specii sălbatice posedă un șir de calități prețioase: rezistența la boli, mai
ales la mana cartofului și bolile virotice, conținut ridicat de substanțe uscate etc.
Una din sursele noi de creare a materialului inițial este genoingineria – obținerea
celulelor hibride prin contopirea protoplastelor și regenerarea din ele a plantelor
noi caractere preconizate și selectarea lor ulterioară. Realizările savanților în
ultimii ani în domeniul genoingineriei au permis crearea soiurilor noi rezistente la
Gândacul de Colorado, putregaiul inelar, rezistența la factorii nefavorabili de
mediu – temperaturi ridicate, boli, erbicide etc.

Metodele de ameliorare.
Metoda geneologică (pedigriu) – are ca scop de a încorpora un număr mare de
gene într-un singur clon prin încrucișarea repetată între formele parentale, care
fiecare din părinți contribuie cu gene dorite. În F1 se înlăturează plantele cu
caractere negative. Primele alegeri pozitive se efectuează în F2, deoarece se
caracterizează print-un număr maxim de recombinații. În generațiile F3, F4, ș.a.,
semințele sunt semănate după metoda pedigriului, până la obținerea liniilor
homozigote. De fapt această metodă este o variantă a selecției individuale.
Hibridarea intraspecifică – de crearea hibrizilor noi de cartof (sau soiurilor
datorită înmulțirii vegetale), prin care se unesc într-un organism nou însușiri și
caracterele a două sau mai multe plante parentale din aceeași specie. Utilizarea
acestei metode permite crearea uni material inițial nou cu o diversitate mai mare,
ceea ce permite crearea soiurilor noi, cu o vitalitate mai înaltă și caractere mai
prețioase decât formele parentale. Prin această metodă în lume au fost create peste
1500 de soiuri. Pentru prima dată hibridarea intraspecifică la cartof a fost efectuată
la subspecia Solanum tuberculosum, începând din 1777. Partea negativă a acestei
metode este genofondul sărac, limitat a formelor inițiale pentru crearea soiurilor de
diferită destinație. Hibridarea intraspecifică mai rămâne destul de efectivă la
crearea soiurilor timpurii și calităților culinare. Factorul cheie a succesului este
alegerea corectă a părinților pentru hibridare. Perechile se aleg după fenotip,
genotip, generație, proveniență și îndepărtarea geografică. Scopul cheie al
hibridărilor – obținerea hibrizilor de I generație, cu selectarea lor de mai departe
după productivitate și alte caractere prețioase.
Hibridarea interspecifică (distanță) – atragerea în procesul de ameliorare a
speciilor sălbatice cu caractere pozitive mult mai valoroase (rezistența la anumite
boli) a condus la apariția metodei de hibridare distantă. Această metodă este una
din cele mai principale în crearea soiurilor de cartof. Utilizarea acestei metode
sporește rezolvarea problemelor actuale ca rezistența la boli, sporirea recoltei,
calității producției etc. Tot odată, această metodă are și unele neajunsuri și
dificultăți. Prima este că multe specii nu se încrucișează între ele și este nevoie de
metode speciale de depășire a acestor probleme. A doua, și mai complicată
problemă, este că multe din caracterele speciei sălbatice dominează în generațiile
următoare asupra soiului dat. Pentru depășirea acestor dificultăți se utilizează
metoda încrucișărilor repetate a hibrizilor F1 cu forma sălbatică.
Mutageneza – constă în obținerea mutațiilor artificiale prin intermediul
substanțelor chimice sau prin iradierea - gamma a tuberculilor și plantelor.
Acțiunea radiației și a substanțelor chimice pot schimba structura aminoacizilor,
răspunzători de transmiterea informației. Mutageneza este pe larg utilizată în
genetica experimentală și în ameliorarea cartofului pentru obținerea mutațiilor de
perspectivă. Mutațiile la cartof se clasifică după proveniență: naturale și artificiale,
din punct de vedere genetic: dominante și recesive, după locul de apariție:
generative și somatice (se moștenesc numai prin înmulțirea vegetativă), nucleice și
somatice, după principiul de influență asupra viabilității și capacității de
reproducere – în utile, neutrale și inutile. Multe soiuri au fost selectate în urma
mutațiilor spontane. Specific sunt pentru cartof mutațiile somatice care pot
schimba fenotipul oricărui organ al plantei. Cel mai frecvent se întâlnesc mutațiile
la schimbarea culorii tuberculilor. Destul de frecvent sunt și mutațiile pe frunze de
pigmenți, culoarea sau concreșterea frunzelor.
Poliploidia – metoda constă în majorarea multiplă a numărului de cromozomi în
nucleul celulelor. Este una din cele mai importante surse de variabilitate utilizată în
ameliorarea cartofului. Cu ajutorul poliploidiei multe din speciile sălbatice și
tradiționale au fost trecute la nivel poliploid, ceea ce a facilitat mult încrucișarea
lor cu specia Solanum tuberculosum, și a permis includerea în procesul de
ameliorare a speciilor sălbatice genetic îndepărtate, dar care posedă gene rezistente
la diferite boli. În legătură cu aceasta, încrucișările interspecifice bazate pe
poliploidia experimentală, tot mai pe larg sunt folosite în ameliorarea cartofului.
Poliploidia celulelor poate avea loc sub influența temperaturilor ridicate sau joase,
iradierii, influenței substanțelor chimice, schimbării stării fiziologice a celulelor,
acțiunea organismelor patogene. Una din cele mai indicate metode este obținerea
artificială a poliploizilor este tratarea cu colchicină, care conduce spre crearea
celulelor cu un număr de cromozomi dublu și inițiază țesuturi și organe
poliploidice. Poliploidiei la cartof pot fi supuse semințe, tuberculii, colții, tulpinile
în cultură „in vitro”. Datorită habitusului mai viguros al plantei, poliploizii la
cartof se deosebesc print-o perioadă mai lungă a vegetației, cu o fertilitate mai
joasă a polenului, formarea mai slabă a fructelor și numărul de semințe mai scăzut
în ele. Dar datorită plantei mai puternice, frunzelor mai mari, procesului de
fotosinteză mai sporit – caracteristic poliploizilor conduce spre sporirea
productivității și calității tuberculilor. Rândurile poliploidice la cartof sunt alcătuite
din diploizi (2n=24), triploizi (2n=36), tetraploizi (2n=48), pentaploizi (2n=60),
ghexaploizi (2n=72), cu un număr de bază haploid de cromozomi 12.
Heterozisul – este fenomenul de superioritate a organismului heterozigot F1, față
de calitățile celui mai bun părinte după vigurozitate, viabilitate, productivitate,
calitate și alte caractere valoroase economic. Efectul heterozis cel mai profund se
manifestă în prima generație. În generațiile F2, F3, slăbește considerabil. De aceea
în producere se utilizează numai semințele hibride din prima generație.
Sunt cunoscute trei categorii de heterozis: a) reproductiv – care se manifestă
prin dezvoltarea mai puternică a organelor de reproducere, prin sporirea recoltelor
de fructe și semințe; b) somatic – se manifestă prin creșterea mai viguroasă a
părților vegetale a plantei; c) adaptiv – se manifestă prin nivelul sporit de
viabilitate a plantelor în diferite condiții de viață, uneori mai puțin favorabile
plantei.
Heterozisul se manifestă atât la încrucișările intraspecifice, cât și interspecifice.
Efectul maxim al heterozisului se manifestă la încrucișările liniilor consangvinizate.
Principalul obstacol în calea aplicării heterozisului în ameliorare este fixarea lui.
De aceea depășirea acestui obstacol la diferite culturi se efectuează prin aplicarea
diferitor metode. La cartof această problemă se rezolvă prin înmulțirea vegetativă.
Hibridarea somatică – este una din direcțiile de ameliorare ale ingeneriei genetice.
Metoda constă în obținerea celulelor și organismelor hibride prin contopirea
protoplastelor a celulelor somatice in vitro. La hibridarea somatică se utilizează
celulele țesutului (some) și nu celulele sexuale (gametele). În așa fel se izolează
protoplastele genotipului a hibridului planificat. Mai departe tehnologia include
selectarea organismelor contopite, coloniilor de celule hibride și regenerarea
plantelor din ele. Hibridarea somatică oferă posibilități de a uni protoplastele
speciilor îndepărtate hibrizilor, care prin hibridarea sexuată nu pot obține (cartof +
tomate, cartof + tutun) ș.a. În ameliorarea cartofului hibridarea somatică are ca
scop crearea materialului inițial pentru ameliorarea, lărgirea genofondului, lărgirii
posibilităților genetico-ameliorative. Utilizând această metodă s-au căpătat hibrizi
dintre specia Solanum tuberosum și speciile sălbatice
S.chacoense,S.bulbocastanum, S.brevidens ș.a.
Cultura țesuturilor „in vitro” este o ramură a biotehnologiei și constă în obținerea
și selectarea liniilor prețioase la nivel de celule, prin descompunerea plantei în
celule aparte și cultivate pe medii de cultură speciale. Schimbările spontane și
mutațiile care apar pot fi utilizate pe larg în calitate de plante regenerate. Această
metodă de regulă, este utilizată la crearea liniilor rezistente la boli și la factori
negativi ai mediului ambiant. Succese remarcabile au fost obținute în America de
firma Monsanto, care a creat câteva soiuri de cartof rezistente la Gândacul de
Colorado. Aceste soiuri sunt răspândite în SUA în zonele cu agresivitate mare a
dăunătorului.