Ceapa se cultivă din cele mai vechi timpuri, fiind una dintre

primele legume luată în cultură de către om. Se presupune că

această specie se cultiva cu mai bine de 5.500 de ani în urmă în
Egipt şi cu 5.000 de ani în urmă în China.

În prezent, ceapa se cultivă în cel puţin 175 de ţări, pe o suprafaţă
de aproximativ 2,7 milioane ha anual, obŃinându-se o producŃie
de peste 47,5 milioane tone pe an.

În afara zonelor temperate ale Globului, ceapa este răspândită
pe arii extinse şi în zonele tropicale, unde se estimează că se
obţine aproximativ 30% din producŃia mondială.

Printre Ńările mari cultivatoare, se situează China, India, SUA,
Turcia, Pakistan etc.

Cultura cepei şi îndeletnicirile străvechi ale legumicultorilor pentru
obţinerea unor forme tot mai bune, au o bogată tradiţie şi în ţara
noastră, ilustrată de numeroasele soiuri şi populaţii locale
româneşti: Roşie de Turda (Roşie de Arieş), Roşie de Făgăraş,
De Ţibucani, De Filiaşi, De Dărăşti, De Buzău etc.

În ţara noastră, o pondere importantă în sortiment
au încă soiurile, în timp ce, în multe ţări
occidentale, soiurile au fost înlocuite aproape în
totalitate de hibrizii comerciali, cu o mare
productivitate şi o uniformitate deosebită pentru
toate caracteristicile.

Ca atare, noile lucrări de ameliorare pot fi axate
şi spre obţinerea hibrizilor heterozis şi utilizarea
androsterilităţii citoplasmatice şi nucleare în
vederea realizării unor hibrizi comerciali foarte
productivi, cu un ridicat potenŃial biologic de
valorificare a cond-iţiilor de mediu şi cultură,
precum şi cu o calitate în conformitate cu
exigenŃele mereu crescânde ale consumatorilor.

Ceapa aparŃine familiei Liliaceae, genul
Allium, gen care cuprinde peste 500 de
specii cultivate şi sălbatice, răspândite în
întreaga lume.

Din larga variabilitate reprezentată de
numărul mare de specii ale genului Allium,
cea mai mare importanŃă pentru cultura şi
ameliorarea cepei o are specia Allium cepa
L.

este specia din care fac parte majoritatea soiurilor de
ceapă, cultivate prin arpagic, prin seminţe (ceapa
ceaclama) şi prin răsad (ceapa de apă), folosite în mod
deosebit pentru bulbi, dar şi ca ceapă verde.

În condiţiile din ţara noastră, specia este bienală (când
se practică cultura prin semănat direct şi răsad), sau
trienală (când se cultivă prin arpagic) şi are cerinţe
moderate, chiar reduse, faţă de căldură, dar are
pretenţii mari faţă de lumină.

Numărul mare de cultivaruri aparţinând speciei Allium
cepa L., răspândite în special în zonele cu climă
temperată, din SUA şi Europa, constituie un bogat fond
de germoplasmă, care poate fi eficient utilizat în
lucrările de creare de noi soiuri şi hibrizi comerciali de
ceapă.

este răspândită îndeosebi în ţările asiatice, în
ţara noastră fiind utilizată ca ceapă verde.

Furnizează surse de gene necesare lucrărilor
de ameliorare în direcŃia sporirii rezistenŃei
la anumite boli şi la frig a plantelor, creşterii
procentului de seminŃe formate prin
autopolenizarea florilor.

Prezintă interes şi datorită caracterului său de
perenitate.

esteîntâlnită frecvent în Asia Mică, şi prezintă
interes pentru ameliorare datorită caracterul
său de perenitate şi rezistenţei pe care o are
faţă de unele boli.

Din genul Allium fac parte şi alte specii cu importanţă legumicolă:

ceapa de Egipt, sau rocambole,

Allium cepa, formele bulbiferum şi proliferum;

Usturoiul, Allium sativum, cu subspeciile vulgare (usturoiul
obişnuit) şi sagittatum (usturoiul de Egipt, sau rocambole);

prazul, Allium porrum L., care pot fi utilizate şi în lucrările de
ameliorare a cepei.

Surse de gene importante pentru diferite obiective urmărite în
crearea de soiuri noi se regăsesc şi în diferite forme ale speciilor:
Allium nutans L, Allium altaicum Pall, Allium roylei Stearn ş.a.

În unele zone ale lumii, se cultivă pentru consum diferite soiuri şi
populaţii din speciile A.nutans, A.ursinum, A.oschaninii, iar unele
specii de Allium au importanţă economică din punct de vedere
ornamental: A. aflatunense, A. caesium, A. Giganteum, precum şi
A. schubertii sau A. unifolium la care au fost obţinute cultivaruri
ornamentale.

Există trei centre de diversitate ale genului Allium, după
cum urmează:

a) Centrul chinezesc, în care se întâlneşte o mare diversitate
de forme ale speciei A. fistulosum, aceasta având aceeaşi
importanţă pentru consum ca A. cepa în Europa (Neagu,
1975). În centrul chinezesc, specia A. cepa a pătruns mai
târziu, în epoca modernă, fiind depăşită până atunci ca
importanţă de speciile A.fistulosum, A.nutans, A.proliferum,
A.altaicum ş.a.

b) Centrul irano-transcaucazian, din care provin ceapa
comună (A. cepa) şi usturoiul (A. sativum).

c) Centrul mediteranean, în care majoritatea speciilor care s-
au format se comportă ca perene; aici îşi au originea speciile
A. porrum, A. shoenoprasum (purul), A. scorodoprasum
(ceapa Rocambole) şi, probabil, A. ascalonicum.

la toate speciile genului Allium, numărul cromozomal
de bază este x = 8.

Ceapa este diploidă (2n = 2x), fiecare celulă somatică
conţinând câte 16 cromozomi, mari, uşor de observat
la microscop; de altfel, ceapa este considerată una
dintre speciile vegetale cu cel mai mare genom (iar
plantele au în general mai mult ADN decât animalele),
caracteristică datorită căreia, detectarea genelor este
destul de dificilă.

În afara speciei cultivate, majoritatea celorlalte
specii ale genului Allium sunt diploide (2n = 16), dar
se întâlnesc şi specii tetraploide (A. porrum, A.
kurrat cu 2n = 4x = 32), precum şi specii la care,
alături de forme diploide, apar şi forme triploide (sau
alte forme poliploide), sau chiar aneuploide (de
exemplu, la A. nutans).

Ceapa se înmulţeşte prin seminţe. În primul an de
cultură, ceapa formează la suprafaţa solului frunzele şi
tulpina falsă, iar în sol, bulbul; la ceapa trienală, se
formează arpagicul, din care, bulbul propriu-zis, se
obţine în anul următor.

Bulbul este un organ vegetativ, format prin modificarea
frunzelor, datorită îngroşării lor la bază. În anul al
doilea sau al treilea, din bulbii plantaţi, se formează
tulpinile florifere (fuşti), dintr-un singur bulb
putându-se dezvolta 1-20 de tulpini florifere
terminate cu inflorescenţe sub formă de umbelă
globuloasă, fiecare din ele cu un număr variabil de
flori, cuprins în general, între 200-800 flori.

Florile sunt hermafrodite, mici, de culoare alb-
verzuie, pe tipul 3, iar fructele sunt capsule
triloculare, care conŃin 3-6 seminŃe (Apahidean,
2003; Ciofu şi colab., 2003).

Productivitatea

Fiind o caracteristică complexă, productivitatea la ceapă

trebuie analizată prin prisma aşa-numitelor elemente de
productivitate (mărimea bulbului, numărul de frunze,
mărimea frunzelor etc.), dar ţinându-se seama de destinaţia
cultivarului, influenŃa factorilor de mediu (tipul solului,
aprovizionarea acestuia cu elemente nutritive), a celor
tehnologici (densitatea de plante la unitatea de suprafaţă,
tipul de cultură etc.).

În condiţiile din ţara noastră, potenţialul de producţie al unor
populaţii sau soiuri de ceapă oscilează între limite largi,
după cum urmează: 20-30 t/ha (Roşie de Arieş, Roşie de
Făgăraş, De Stuttgart), 35-45 t/ha (Aurie de Buzău,
Wolska), 45-50 t/ha (Diamant). Dintre acestea, Diamant şi
Wolska se cultivă prin semănat direct; Aurie de Buzău şi
Roşie de Arieş, prin răsad; Wolska, prin arpagic; Roşie de
Făgăraş se poate cultiva atât prin semănat direct, cât şi prin
răsad (Dumitrescu şi colab., 1997).

reprezintă un element esenţial de productivitate la ceapa pentru bulbi.

În lucrările de ameliorare, mărimea bulbului se apreciază în funcţie
de diametrul maxim, sau, cel mai adesea, în funcţie de greutate,
exprimată în grame, urmărindu-se obţinerea unor cultivaruri cu bulbi
mari.

Între cultivarurile de ceapă din lume există o variabilitate amplă
pentru mărimea bulbilor, atât prin prisma diametrului (cu limite
cuprinse între 2,5-11,5 cm), cât şi prin cea a greutăţii medii a
acestora.

Cele mai multe soiuri au bulbi de la 50-80 g (ex. De Dărăşti, De
Macău, De Târgu Frumos), 150-300 g (De Buzău, De Madeira),
ajungându-se la 400-500 g (soiurile NuMex: Chaco, Dulce, Luna,
Starlite, Sunlite ş.a.), sau mai mult (Neagu, 1975; Cramer şi Corgan,
2001; Cramer, 2003).

Mărimea bulbilor este un caracter cantitativ (cu un determinism
poligenic) în care, pe lângă efectele aditive care participă la
transmiterea caracterului, pot fi implicate şi efecte de dominanţă.

În ereditatea caracterului, sunt posibile şi efecte maternale, deoarece,
în anumite experienţe, hibrizii F1 reciproci între două soiuri au
prezentat greutăţi medii diferite ale bulbilor (Ardelean, 1986).

sunt elemente de productivitate atât la soiurile de
ceapă verde, cât şi la soiurile de ceapă pentru bulbi, la
ultimele influenţând intensitatea procesului de
fotosinteză, cantitatea de substanţe de rezervă
depozitată în bulbi şi mărimea acestora.

Ambele caractere au un determinism poligenic, fiind,
la fel ca mărimea bulbilor, influenţate considerabil de
mediu şi condiţiile de cultură.

În noile lucrări de ameliorare se are în vedere şi
habitusul plantelor, fiind preferate formele cu
creştere verticală, cu o bună „ţinută” în câmp, care să
faciliteze efectuarea lucrărilor culturale.

Între cultivaruri există diferenţe şi pentru înălţimea
tulpinii, la formele „dwarf” caracterul fiind controlat de
gena dw1 (Rabinowitch şi colab., 1984, citaŃi de
Cramer şi Havey, 1999).

esteinfluenţată de elementele care le conferă
aspectul comercial (mărimea, forma,
culoarea), dar depinde în mod hotărâtor de
gustul şi compoziţia chimică a acestora.

este un element de calitate care contribuie la
aspectul comercial al bulbilor, fără să influenţeze
calitatea intrinsecă a acestora.

Principalele forme întâlnite la bulbii de ceapă sunt:
globuloasă, plată şi alungită, între aceste forme de
bază existând numeroase tipuri intermediare.

Deoarece aceste forme sunt acceptate pe piaţă, ele
sunt agreate şi în lucrările de selecţie, unde, totuşi,
cea mai dorită formă este cea rotund-globuloasă, fără
subţiere puternică la capete, preferată şi în vederea
procesării bulbilor.

Ereditatea caracterului este considerată de tip
poligenic, cu puternice efecte de dominanţă.

Forma bulbului se poate schimba, odată cu creşterea
acestuia.

este un element de calitate foarte important la ceapă,
care influenŃează aspectul comercial al bulbilor, dar care,
de multe ori, este asociat şi cu gustul, respectiv conŃinutul
bulbilor în substanŃe utile, utilizarea în diverse moduri (de
exemplu, în salate sunt preferaŃi bulbii roşii) etc.

În rândul consumatorilor, există anumite preferinţe pentru
soiuri de ceapă cu bulbi roşii, galbeni sau albi, astfel că în
ameliorare trebuie să se ţină seama şi de tendinţa existentă
pe piaţă.

In SUA, o proporţie de 88% din producţia anuală de bulbi
este deţinută de soiurile cu bulbi galbeni, dar procentul
respectiv se poate relativ uşor modifica de la un an la
altul.

Întrucât culoarea bulbilor este un element de calitate atât
de important, studiile privind ereditatea culorii bulbilor la
ceapă au fost foarte numeroase.

Culoarea bulbilor este controlată de cinci gene majore: I, C,
R, L şi G, în funcţie de care, un anumit genotip va fi asociat
cu o anumită culoare, după cum urmează
Genotipul / Culoarea bulbului

II alb

IIcc alb

Iicc alb

IiCc alb-gălbui

IiCC roz-pal

iiC_rrllgg galben-verzui

iiCCrrllG_ galben-auriu

iiCcrrL_ roz-roşu deschis

iiCCRrL_ roşu deschis-roz

iiCCRrll roşu deschis-roz

iiCCRRLL roşu

Gena dominantă I inhibă formarea pigmenţilor, astfel că toate genotipurile

care conţin cel puţin o alelă I vor avea bulbii albi, apariţia culorii fiind posibilă
numai când, la locusul respectiv, gena este homozigot recesivă (ii).

Gena I este incomplet dominantă, întrucât, în adiţie cu gena C, determină
apariţia unei culori alb-gălbui (Cc), sau roz-pal (CC).

Al treilea locus, R, guvernează cantitatea de pigment antocianic şi culoarea
roşietică a bulbilor; pentru a se obţine bulbi de culoare roşu-închis, gena R
trebuie să fie homozigot dominantă şi asociată cu cea de-a patra genă a
culorii, L, tot homozigot dominantă (RRLL).

Alela dominantă a celui de-al cincilea locus, G, determină culoarea galben-
aurie a bulbilor (iiC_rrllG_), iar aceeaşi genă în stare homozigot recesivă
(iiC_rrllgg), determină culoarea galben verzuie a bulbilor.

Cunoscându-se ereditatea culorii bulbului la
ceapă, prin alegerea adecvată a genitorilor şi
încrucişarea lor, se pot obţine descendenţe în
care segregarea pentru culoarea dorită să
permită obţinerea unor noi cultivaruri, în
conformitate cu obiectivul urmărit pentru acest
element de calitate.

În lucrările de selecţie sunt acceptate toate cele
trei culori de bază (alb, galben, roşu).

La bulbii albi, culoarea trebuie să fie curată, fără
impurităţi, iar la formele colorate sunt preferate
nuanţele intense (nu cele deschise), cu mare
impact asupra cumpărătorilor. Indiferent de
culoarea bulbilor, la noile cultivaruri este
obligatoriu ca bulbii să prezinte o mare
uniformitate, nefiind acceptate mixturile de
culoare (de asemenea, culoarea bulbilor trebuie
să fie uniformă şi în interiorul cultivarului).

Conţinutul în glucide şi uleiuri eterice şi raportul
dintre aceşti doi componenţi influenţează
hotărâtor gustul cepei; gustul iute nu este de dorit
(constituie un criteriu eliminatoriu în selecţie),
acesta fiind indus de conŃinutul în sulf al
uleiurilor eterice.

În general, bulbii mari sunt mai puŃin iuŃi decât
bulbii mici, iar cei de culoare albă şi roşie sunt
mai puţin iuţi decât cei de culoare galbenă

nivelul scăzut al iuţelii bulbilor de ceapă s-a
datorat unei dominanţe incomplete, însă
informaţiile privind ereditatea caracterului, precum
şi a aromei la ceapă sunt relativ puŃine

Conţinutul în substanţă uscată şi zahăr sunt determinate
poligenic, prin ameliorare fiind create noi soiuri la care substanŃele
solide din bulb ajung la 20-30%.

Atât ca element de calitate, cât şi ca obiectiv distinct de
ameliorare, conţinutul ridicat în substanţe utile rămâne un deziderat
avut în vedere atât pentru bulbii folosiţi în consumul curent, în stare
proaspătă (salate) sau în diferite preparate, cât şi pentru bulbii
folosiţi în industrie.

Pentru procesarea prin deshidratare (fulgi, făină), se doreşte un
conţinut cât mai ridicat în substanţe utile, apă puţină în favoarea
substanţei uscate, păstrarea culorii după deshidratare, valoare
energetică scăzută etc.

Un alt element de calitate dorit la noile cultivaruri îl constituie
fermitatea bulbului, caracterul fiind preferat şi pe piaţă, dar şi
avantajos prin prisma reducerii daunelor la recoltarea mecanizată,
transportul şi păstrarea bulbilor etc.

În ameliorarea cepei, selecţia se efectuează şi în funcţie de alte
elemente de calitate, cum sunt:

grosimea frunzelor care alcătuiesc bulbul (subţiri şi pergamentoase
la exterior, cărnoase în interior),

aderenţa bună a frunzelor la bulb, dispunerea frunzelor şi numărul
de straturi pe care-l formează acestea în bulb, un singur disc
(tulpina) la baza bulbului, în centru, care să poată fi uşor eliminat
prin tăiere în vederea preparării etc.

Pentru lărgirea gamei de soiuri, se poate acţiona, în special,
în direcţia precocităţii sau tardivităţii maturării bulbilor.

Epoca de maturare este un caracter strâns corelat cu
capacitatea de păstrare a bulbilor; spre deosebire de
soiurile timpurii, cu o slabă capacitate de păstrare a bulbilor,
cele târzii au bulbi care se păstrează foarte bine în depozite
pe timpul iernii.

De asemenea, epoca de maturare influenţează, într-o
anumită măsură, şi modul de utilizare a cepei, precum şi
gustul şi conţinutul în substanţe solubile a bulbilor.

În general, ceapa timpurie se consumă în mod
preponderent în salate şi supe, iar bulbii cultivarurilor cu o
slabă capacitate de păstrare au un gust mai puŃin iute.

Datorită sortimentului divers şi faptului că unele soiuri cu
maturare tardivă au o capacitate deosebit de ridicată de
păstrare a bulbilor peste iarnă, ceapa este o legumă care se
poate consuma în orice anotimp.

În ţara noastră, în funcţie de epoca de maturizare a
bulbilor, cultivarurile de ceapă se încadrează în:

– Foarte timpurii (precocitatea 00), cu perioada de

vegetaţie cuprinsă între 90-110 zile.
– Timpurii (precocitatea 01), cu perioada de vegetaţie
cuprinsă între 110-120 zile.
– Semitimpurii (precocitatea 02), cu perioada de
vegetaţie cuprinsă între 120-130 zile.
– Semitârzii (precocitatea 03), cu perioada de vegetaţie
cuprinsă între 130-140 zile.
– Târzii (precocitatea 04), cu perioada de vegetaţie
cuprinsă între 140-150 zile.
– Foarte târzii (precocitatea 05), cu perioada de
vegetaţie cuprinsă între 150-160 zile.

Majoritatea soiurilor au o maturare a bulbilor intermediară
claselor extreme.

Datorită faptului că ereditatea epocii de maturare a
bulbilor este tipic cantitativă, segregarea caracterului în
descendenţa F1 obţinută prin încrucişarea unui soi timpuriu
cu unul tardiv va avea loc conform distribuţiei normale.

Pentru a obţine o proporţie ridicată de hibrizi cu maturare
foarte timpurie, sau dimpotrivă, tardivă, se pot încrucişa
genitori care să facă parte din clasa de maturare dorită. În
acest caz, chiar dacă, datorită presiunii de selecţie, media
caracterului în descendenţă va fi împinsă spre grupele
intermediare, există posibilitatea obţinerii unor forme
transgresive cu o maturare mai precoce sau mai tardivă
decât cea a genitorilor.

Dintre cultivarurile care pot fi încadrate în grupa de
precocitate 00 (foarte timpurii), se pot menŃiona soiurile
Extratimpurie de Barlette şi Frühe Blasrotte, precum şi
hibridul comercial Copra, iar în categoria celor timpurii se
află hibrizii comerciali Django, Pacific şi Romito.

În cealaltă extremă, a soiurilor foarte tardive, se regăseşte
soiul autohton Aurie de Buzău, iar între cele tardive, se află
soiurile Ana, Ariana, Aroma, Luciana, Banko, Wolska,
precum şi hibrizii comerciali Gloria, Kitty, Marrona, Milena
şi Niky.

Una dintre cele mai păgubitoare boli ale cepei este mana, cauzată de
micoza Peronospora destructor (Berk.) Casp, care, îndeosebi în anii
ploioşi, poate provoca pierderi de până la 20-30% din recoltă sau chiar
mai mult.

În culturile de ceapă din ţara noastră, boala este întâlnită aproape în
fiecare an, afectând producţia de bulbi şi arpagic, iar atacul asupra
semincerilor poate determina pierderi mari în culturile pentru sămânţă.

Între soiurile de ceapă, precum şi între speciile genului Allium, există o
variabilitate a comportării la atacul de mană, care permite identificarea
unor surse de gene necesare lucrărilor de ameliorare pentru obţinerea
unor cultivaruri rezistente.

În acest sens, pot fi utilizate soiuri precum Giumurgina şi Sofisca, relativ
rezistente la boală, sau forme rezistente ale speciilor A. altaicum şi A.
chinensis

În privinţa eredităţii rezistenţei la mană, Warid şi Tims (1952) au
identificat la soiul Calred două gene majore, nominalizate s1 şi s2, care
condiţionează comportarea plantelor la atac, cea mai ridicată rezistenţă
fiind sesizată când ambele gene se află în stare homozigot recesivă.

In completare, Kofoet şi colab. (1990) au identificat o genă majoră
dominantă (Pd1), care determină rezistenţa la mană, propunându-se
transferarea acesteia, de la specia A. roylei, la cultivarurile speciei A.
cepa.

Pentru obŃinerea unor descendenŃi rezistenŃi la atacul de
putregai bacterian, sau umed (Erwinia carotovora Holl.) şi
putregai cenuşiu (Botrytis allii Munn.), se pot folosi ca genitori
unele forme foarte rezistente ale speciilor A. ascalonicum şi A.
fistulosum

Alte gene care conferă rezistenţa la atacul unor agenţi patogeni
sau dăunători, constituite ca markeri morfologici la ceapă, sunt
(după Cramer şi Havey, 1999):
- Foc1, determină rezistenţa la Fusarium oxysporum; gena este
parţial dominantă cu Foc2.
- Foc2, determină rezistenţa la Fusarium oxysporum; gena este
parţial dominantă cu Foc1.
- gl (“Glossy foliage”, foliaj lucios); gena este corelată cu rezistenţa
la tripşi
- gls1 (“Glossy scape 1”), genă epistatică cu gls2, şi corelată cu
rezistenţa la tripşi
- gls2 (“Glossy scape 2”), corelată cu rezistenţa la tripşi
- pr1 (“Pink root resistance”), determină rezistenţa la Phoma
terrestris;

Dintre dăunătorii cepei, în afară de tripsul comun (Thrips tabaci),
pagube însemnate pot produce nematozii (Dytilenchus dipsaci),
musca cepei (Delia antiqua) etc. La atacul de musca cepei,
majoritatea soiurilor de ceapă sunt sensibile sau foarte sensibile,
iar celelalte nu prezintă o comportare notabilă faţă de dăunător,
astfel încât ele să poată oferi surse de gene pentru rezistenţă.

Selecţia în masă

este o metodă prin care, la ceapă, se poate exploata atât

variabilitatea naturală, existentă în vechile populaţii şi soiuri, cât şi
variabilitatea artificială, provocată de ameliorator, cel mai adesea,
prin hibridare.

Selecţia în masă se poate aplica în două variante, pozitivă sau
negativă; de regulă, în ameliorare se foloseşte prima variantă (cu o
singură sau mai multe alegeri, eventual pe grupe de plante), iar
selecţia în masă negativă se utilizează în producerea de sămânţă.

Aplicarea acestei scheme de selecţie la cultivarurile vechi,
autohtone sau străine, în care se manifestă o ridicată
heterogenitate fenotipică şi genotipică, poate avea rezultate
deosebit de favorabile asupra caracteristicilor pe care le va
prezenta noua populaţie obţinută în urma selecţiei.

Chiar dacă, în acest caz, nu rezultă soiuri noi, populaţiile
descendente, obţinute în urma alegerii plantelor elită (bulbi,
seminceri) şi înmulţirii lor în amestec, vor prezenta particularităţi
agronomice net superioare formei iniŃiale (populaŃie sau soi).

În acest fel, se pot obŃine câştiguri însemnate în privinŃa
caracteristicilor bulbilor (mărimea, forma, culoarea), epoca de
maturare, comportarea la anumiţi factori de stres etc.

Selecţia în masă se poate aplica şi descendenţelor hibride
de ceapă, în acest caz rezultând soiuri noi (soiuri cu
polenizare liberă).

Pentru ca metoda să fie eficientă, în populaţia hibridă
reprezentată de o anumită combinaţie trebuie să existe
suficient de mulţi indivizi cu caracteristici valoroase
asemănătoare.

În acest fel, este eliminat riscul ca frecvenţa genelor
favorabile să se restrângă în populaţia ce se va obţine prin
înmulţirea în masă (amestec) a plantelor elită.

În concluzie, selecţia în masă pozitivă se foloseşte la
cultivarurile cu polenizare liberă.

Din populaţia supusă selecţiei se aleg cei mai buni bulbi
(care prezintă caracteristicile dorite) şi se plantează anul
următor într-un câmp de polycross (unde au loc
interpolenizări libere între semin-ceri).

Se amestecă sămânţa de la seminceri şi cu ea se obţine în
anul următor o nouă populaţie de bulbi care se poate
supune selecţiei, repetându-se ciclul.

În final, după una sau mai multe alegeri, se obţine o
populaţie relativ omogenă, în care se manifestă
caracteristicile pentru care s-a aplicat selecţia.

Metoda se poate aplica în două variante principale:
selecţia individuală repetată (pedigree) şi selecţia
pe familii Half-SIB („Half-SIB family selection”).

Prima variantă se foloseşte pentru obţinerea liniilor
consangvinizate, necesare creării hibrizilor
comerciali, iar

cea de-a doua variantă permite obţinerea unor
soiuri noi cu polenizare liberă (dar se poate folosi
şi pentru crearea materialului necesar selecţiei unor
linii consangvinizate).

din populaţia iniţială (soiuri, hibrizi etc.) se aleg şi se
reţin cei mai buni bulbi, iar în anul următor se fac
autopolenizări la semincerii obţinuţi din bulbii
respectivi (eventual, încrucişări SIB, „sister” x
„brother”, adică „frate” x „soră”).

Descendenţele rezultate din autopolenizări se
urmăresc separat, continuându-se selecţia individuală
(se aleg bulbi, din ei se obţin plante semincere care se
autopolenizează ş.a.m.d.) până la obţinerea unor
descendenţe care se constituie în aşa-numitele linii
consangvinizate.

Evident, tot prin selecţia individuală (interlineară) se
aleg şi liniile consangvinizate care prezintă
caracteristicile dorite. Întrucât, pe măsură ce se
avansează în procesul de consangvinizare, creşte
gradul de homozigoţie, concomitent cu scăderea
gradului de heterozigoŃie, la liniile consangvinizate
vigoarea plantelor are mult de suferit, în schimb, în
interiorul liniilor plantele manifestă uniformitate.

presupune alegerea celor mai buni bulbi din interiorul unei
populaţii (soiuri, hibrizi etc.) şi plantarea lor în anul următor într-un
câmp de polycross.

În acest câmp, semincerii se interpolenizează, dar recoltarea
seminţelor se face separat pentru fiecare semincer.

Sămânţa se condiţionează şi se păstrează în plicuri separate, iar în
anul următor din sămânţa fiecărei plante semincer se obţine o
descendenţă (alcătuită dintr-un anumit număr de bulbi), care
constituie o familie.

De fapt, progenii fiecărui semincer, care alcătuiesc o familie, sunt
„Half-SIB” (jumătate fraţi) între ei, având aceeaşi mamă (planta
semincer), dar taţi diferiţi (datorită polenizării încrucişate).

Verificarea familiilor se face în loturi separate, eventual pe
repetiŃii, alegându-se cele mai bune familii (acestea fiind testate în
continuare separat, până la eventuala obţinere de noi soiuri), şi cei
mai buni bulbi din toate familiile sau toate repetiţiile (din amestecul
acestora obţinându-se o nouă populaţie care poate fi testată pentru
valoarea de soi, sau poate fi utilizată ca material iniţial pentru
continuarea procesului).

Prin aplicarea acestei selecŃii se poate obŃine un câştig genetic
superior celui realizat prin selecţia în masă, inclusiv pentru
caractere cu o heritabilitate mică. În schimb, metoda necesită mai
mult timp, spaŃiu şi, ca urmare, costuri.

din plantele elită nu se obţin familii (prin
polenizare încrucişată), ci linii consangvinizate
(prin autopolenizarea elitelor).

Avantajul acesteia este conferit de faptul că, în
cadrul liniilor consangvinizate, gradul de hetero-
zigoţie a elitelor extrase este mult mai puternic
exprimat decât în cadrul familiilor.

În final, prin interpolenizarea unor plante din
linii diferite se reface heterozigoţia şi se
manifestă un efect heterozis datorită căruia soiul
ce se obţine este superior populaŃiei iniŃiale, de
la care s-a pornit selecŃia.

În vederea obţinerii hibrizilor comerciali, se
încrucişează între ele linii consangvinizate, în
combinaţii care asigură un puternic efect heterozis, iar
sămânţa recoltată de la linia maternă se
comercializează direct unităţilor de producţie.

Pentru obţinerea soiurilor cu polenizare liberă,
hibridarea se efectuează cu scopul creării de
variabilitate şi obţinerii unui material hibrid valoros,
care să ofere premizele unei selecţii eficiente.

Prin urmare, în acest caz, hibridarea are rolul de a
provoca variabilitate, prin recombinările genice care
apar în urma încrucişării unor genitori diferiţi din punct
de vedere genetic, urmând ca variabilitatea să fie
exploatată prin metodele de selecŃie descrise
anterior.

Variabilitatea necesară atingerii obiectivelor de
ameliorare propuse se poate obţine prin
încrucişări între soiurile de ceapă comună (specia
A. cepa), adică prin hibridări intraspecifice,
precum şi prin încrucişări între specii diferite ale
genului Allium, de regulă între soiuri (A. cepa) şi
specii sălbatice (interspecifice).

Spre deosebire de hibridările intraspecifice, cele
interspecifice determină obţinerea unui număr
mare de descendenŃi sterili, în mod deosebit
atunci când genitorii au grade diferite de
ploidie.

hibrizii interspecifici F1 moştenesc preponderent
caracteristici ale bulbului asemănătoare părintelui
mai rustic, de aceea este necesară
retroîncrucişarea lor cu soiul valoros, ceea ce
duce la prelungirea procesului de ameliorare.
Uneori, pentru recuperarea fenotipului părintelui
valoros (recurent) trebuie să se ajungă în
generaţii avansate de backcross.

Se folosesc la ceapă în vederea obŃinerii hibrizilor
comerciali.

Consangvinizarea se efectuează, de regulă, prin
autopolenizarea forŃată a plantelor; deoarece după doar
două cicluri de autopolenizare, ceapa suferă o puternică
depresiune de consangvinizare

pentru continuarea consangvinizării, se poate recurge la
încrucişări între indivizi înrudiţi (în acest caz, cel mai adesea
se aplică hibridarea SIB, „sister” x „brother”, adică „soră” x
„frate”).

Indiferent de modul în care se realizează consangvinizarea,
şi la ceapă, la fel ca la toate plantele alogame, efectul este
acelaşi, şi anume, scăderea gradului de heterozigoţie şi,
concomitent, creşterea gradului de homozigoţie.

Cu cât se avansează în generaţiile de consangvinizare, cu
atât se homozigotează alelele de la mai mulţi loci, plantele
îşi pierd tot mai mult vigoarea, scade producţia de bulbi,
bulbii devin tot mai mici, semincerii formează tot mai puţine
seminţe. Toate aceste consecinţe ale autopolenizării, sunt
cunoscute sub numele de depresiune de consangvinizare
(scăderea vigorii hibride).

Prin încrucişarea unor linii consangvinizate, neînrudite, cât
mai îndepărtate genetic între ele, se obţine fenomenul opus
consangvinizării, şi anume, creşterea vigorii hibride, adică
heterozisul.

Pe acest fenomen se bazează producerea hibrizilor
comerciali, o categorie de cultivaruri care în unele ţări
occidentale au o pondere majoritară în producţia anuală de
bulbi.

Vigoarea hibridă sau heterozisul rezultă ca urmare a
restaurării heterozigoţiei, prin încrucişarea unor linii
consangvinizate diferite între ele pentru majoritatea
genelor.

Datorită heterozigoţiei pentru majoritatea genelor, la hibridul
comercial se va manifesta o puternică vigoare a plantelor
(exprimată şi printr-o producţie ridicată), dar heterozisul se
poate exterioriza şi pentru alte caracteristici (rezistenţa
plantelor la factori de stres, epoca de maturare a bulbilor,
conţinutul bulbilor în substanţe utile etc.);

în plus, chiar dacă plantele din interiorul hibridului
comercial sunt heterozigote pentru cele mai multe gene,
ele vor prezenta o mare uniformitate fenotipică, datorită
dominanţei alelelor de la locusurile heterozigote, sau
homozigoţiei celorlalţi loci.

Pentru obŃinerea seminŃei comerciale la preŃuri de
producŃie mici, se poate folosi, în mod eficient,
mecanismul genetic de androsterilitate, care permite
utilizarea unor linii materne la care nu este nevoie de
castrarea florilor, operaŃiune dificil de executat şi,
totodată, foarte costisitoare.

Androsterilitatea la ceapă este controlată de anumite gene
din nucleu şi din citoplasmă, şi de interacţiunea lor (Jones şi
Clarke, 1943), plantele fiind androsterile atunci când
citoplasma sterilă, S, este asociată cu gena nucleară de
sterilitate ms în stare homozigot recesivă (S ms ms).

Toate plantele cu citoplasmă normală, N, sunt fertile. Gena
ms în stare dominantă (Ms) are capacitatea de a restaura
fertilitatea, de aceea se numeşte restauratoare. Prin
urmare, interacŃiunea dintre genele nucleare şi cele
citoplasmatice se manifestă după cum urmează:

S ms ms – plante androsterile;

N Ms Ms – plante androfertile, restauratoare de
fertilitate;

N Ms ms – plante androfertile, parŃial restauratoare de
fertilitate;

Din fericire, în afara acestor genotipuri şi, respectiv
fenotipuri, au fost identificate şi plante N ms ms,
androfertile, nerestauratoare de fertilitate

Ceapa posedă un genom extrem de amplu, prin cantitatea mare de
ADN pe care o conţine, şi este o specie la care cultura,
transformarea şi regenerarea „in vitro” constituie procese dificile
(Cramer şi Havey, 1999).

Până nu de mult, aplicarea tehnicilor de biotehnologie şi inginerie
genetică la ceapă era destul de limitată de puţinătatea markerilor
moleculari izoenzimatici şi de mai slaba dezvoltare a sistemelor de
transformare genetică, cel puţin în comparaţie cu alte specii (Simon,
1993).

Izoenzimele au fost identificate ca markeri biochimici după 1980,
aceşti markeri fiind folosiţi în primul rând pentru compararea
speciilor genului Allium cu ceapa comună (A. cepa) şi pentru
identificarea originii unor regiuni cromozomale la hibrizii
interspecifici (Havey şi colab., 1996).

În vederea construirii hărŃilor genetice la ceapă, o adevărată
provocare la o specie cu un genom uriaş cum este ceapa, foarte
mult se utilizează markerii moleculari.

Comparativ cu polimorfismul ADN-ului amplificat randomizat
(RAPD), polimorfismul lungimii fragmentelor de restricŃie (RFLP) a
fost, din punct de vedere tehnic, mai dificil de aplicat, ca metodă de
lucru, însă hibridizarea cADN-ului a relevat nivele ale
polimorfismului adecvate realizării hărţilor de genom (Bark and
Havey, 1995).